Curentul, martie 1930 (Anul 3, nr. 758-788)
1930-03-01 / nr. 758
Sâmbătă 1 Martie 1930 ANUL III No. 4 PAGINI 3 LEI ne... Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni . Problema remanierii Orice remaniere ministerială este o problemă; schimbând compunerea unui guvern, ea implică părăsirea băncii ministeriale de către unul sau mai mulţi ocupanţi; or — să fim serioşi! — care este ministrul, gata să renunţe de bună voie, fără solide tentative de rezistenţă, la calitatea de cel mai înalt slujitor al Statului, fie numai de dragul gardistului din poartă, al automobilului de la scară şi al şefului de cabinet cu respectivul ghiozdan la subţioară? De aceea (mărginind discuţia la cele ce se petrec în ţara noastră) chiar Ion I. C. Brătianu, tipul şefului politic ,autoritar şi absolutist, s’a izbit adesea de problema câte unei remanieri ministeriale, stăruind săptămâni întregi întru găsirea soluţiei abile, care să dea şi guvernului aspectul cel mai curăţel cu putinţă, şi nici să nu lase în partid, dare de nemulţumire, capabile de a se lărgi şi afunda până la proporţiile prăpăstioase ale unor adevărate sciziuni. Nu trebue să ne surprindă deci că d. Iuliu Maniu, care-şi conduce partidul după principii mai democratice, cerând, la fiecare nou pas, avizul şi aprobarea colaboratorilor d-sale, tergiversează remanierea mult anunţată, cu emoţie aşteptată şi mereu, mereu amânată. Dar metodele şefului îşi au repercusiunea lor firească şi fatală în atmosfera partidului; liberalii, anesteziaţi de tradiţia disciplinei oarbe, îşi abandonaseră total năzuinţele de liber arbitru, lăsându-şi energiile absorbite de personalitatea covârşitoare a lui Brătianu; nemulţumirile, care determinau remanierea sau se năşteau din ea, rămâneau, în cele mai multe cazuri, la suprafaţă, fără a se infiltra, ca venin al dihoniei, în straturile adânci ale partidului supus, plecat, ascultător, naţional-ţărăniştii, mai tineri şi obicinuiţi cu consultările colective, nu pregetă însă, indiferent de rezultatele, uneori funeste, în orice caz uşor de prevăzut, să-şi manifesteze pornirile cu un elan, care, adesea justificat, este întotdeauna primejdios pentru viaţa guvernului însăşi. Nu se poate tăgădui astăzi — urmând linia acestor considerente — că partidul şi guvernul naţional-ţărănesc, încurcate în iţele periculoase ale remanierii, trec printr-o criză dintre cele mai serioase. Mai ales, fiindcă de astă dată remanierea nu este dictată numai de necesitatea demonstrării în faţa ţării a încrederii, pe care factorul constituţional şi-o păstrează în guvern, nici de dorinţa şefului unui partid de a da satisfacţia băncii ministeriale câtorva din devotaţii săi, cari se socotesc nedreptăţiţi ci de imperativul categoric al unor reale nemulţumiri, care frământă partidul in întregul lui. Partidul naţional-ţărănesc este astăzi în prada unei nevroze dintre cele mai interesante, evenimentele din octombrie trecut, culminând în retragerea d-lui Mihai Popovici din guvern, au lăsat în atmosfera partidului de la putere o stare de spirit, care merge, neîncetat, agravându-se; din guvern, fricţiunile s-au mutat în parlament, iar din parlament au descins în partid, câştigând necontenit amploare din pricina atitudinii unora dintre miniştri, cari, bazându-se pe sprijinul prietenilor lor politici mai răsăriţi ori pe situaţii personale importante, se socotesc în măsură a privi drept cantităţi neglijabile, în orice caz demne de neîngrădit dispreţ, pe toţi ceilalţi membri ai partidului, fie din Parlament, fie din afara lui. De unde, la început se părea că neînţelegerile se mărginesc la puncte de susceptibilitate afectând când pe foştii naţionali, când pe foştii ţărănişti, astăzi se constată că înăuntrul acestor tabere chiar, din cauza lipsei de tact a câtorva miniştri, se pronunţă diverse curente protivnice. Aşa încât asistăm la acest spectacol curios: un partid la guvern, sprijinit puternic de massele electorale şi având o opoziţie de fapt neputincioasă, îşi iroseşte forţele, îşi uzează autoritatea, îşi fărâmiţează prestigiul, într’o luptă sterilă, vagă, turbure, ce se desfăşoară, fără obiective distincte, în interiorul lui, creând o atmosferă de neîncredere reciprocă, de decepţie şi enervare, în care orice râvnă de înfăptuire, orice energie de acţiune sunt, evident, anihilate, întreg partidul naţional-ţărănesc are însă, necondiţionat, încredere într’un singur om: în d. Iuliu Maniu; şi întreg partidul naţional-ţărănesc este, în formă şi în fapt, complect de acord asupra unei singure idei: ideia menţinerii cu oric sacrificiu a unităţii partidului. Atunci, oare, n’ar fi mai simplu şi mai practic, mai oportun şi mai folositor, să se revină la sistemul şefului cu cuvânt decisiv, să i se lase lui, deplină şi nediscutată, misiunea de a limpezi situaţia şi a calma spiritele, prin rezolvarea imediată şi energică a problemei remanierii, aşa cum o cer interesele guvernării, nu ale prieteniilor sau obligaţiilor personale? Fiindcă, altfel, nu vedem cum s-ar putea continua, mai ales într o conjunctură atât de dificilă ca aceea de astăzi, în care complicaţiile economice şi financiare, de ordin politic intern şi extern, se ivesc, ameninţătoare, la fiece cotitură. Victor Rodan Parlamentocralia După cât se pare, guvernul Chautemps a bătut recordul duratei minime, ceiace nu era un lucru uşor in Franţa guvernelor cu o viaţă de-o lună, de-o săptămână, de-o zi. A avut în sine şi guvernul propriu zis de un ceas. Căci junele guvern abia s’a ridicat copăcel în două picioare la prima confruntare cu parlamentul, abia a avut răgaz să strige „Ai!" — că a și lunecat sub banca ministerială. Iar Camera în plin delir, a aclamat pe Tardieu, răsturnătorul de azi, care nu este cu toate acestea decât răsturnatul de eri. Toate aceste peripeţii sunt de o logică probabil strictă, dar care ne scapă. De ce Tardieu a fost răsturnat ori? ce e aclamat astăzi ? De ce va forma guvernul mâine, ca să fie răsturnat poimâine şi aşa mai departe ? Aceste toate numai un cap de parlamentar le poate pricepe, le poate explica şi desigur le poate înfăţişa cu ultima expresie a logicei şi a bunului simţ. Privind însă puţin îndărăt, cu ochi care nu sunt de parlamentar şi judecând cu minte care nu e de profesionist electoral, constatăm pur şi simplu că Franţa reintră în vechia tradiţie a Republicei. Recade sub teroarea parlamentară. Guvernul Poincaré reprezintând celălalt record, al duratei maxime, isbutise să stabilizeze francul, să restabilească finanţele, să redea cetăţeanului francez senzaţia că păşeşte pe teren ferm. Franţa a prosperat, dar profesia de parlamentar a pierdut de prestigiu. Nu se vorbea oare chiar de o dictatură mascată ? Guvernul Tardieu debutase la rândul său sub cele mai fericite auspicii. Un premier tânăr, inimos, abil, care în scurt timp, știuse să câștige câteva victorii apreciabile pe frontul extern. Aceasta din nou scădea prestigiul parrlamentarismului de profesie. Ce legislatură mai e aceea, în care măcar jumătate din aleşii poporului n’au trecut în 4 ani, măcar o zi, dacă nu o săptămână ori o lună pe banca ministerială ? Franţa reintră in vechia tradiţie şi francul va mai pierde câteva centime. E singurul succes sigur al parlamentocraţiei. Cezar Petrescu naţional-ţărăniştii, mai Derg e aclamat astăzi ? De ce MASARYK,REACŢIONARUL Delegaţiunea românească, in frunte cu d. Răducanu, se pregăteşte astăzi să pornească spre Praga, spre a aduce omagiile ţării noastre la sărbătorirea celor 80 de ani de viaţă ai preşedintelui Republicei aliate. Comemorarea naşterii copilului din Honodin adună laolaltă delegaţi veniţi din toate colţurile continentului, spre a cinsti după merit această îndelungată şi spornică viaţă închinată renaşterii unui popor şi reînvierii unui Stat. Pentru noi Românii, Tomas Masaryk va rămâne prietenul de credinţă şi de zile grele, — animatorul care semna în 1917 pactul de la Kiev cu plenipotenţiarii României invadate, şi care vibra alături de trupele româneşti din faţa Mărăşeştilor pentru cauza sacră a eliberării. Oaspele Regelui Ferdinand ne cunoaşte trecutul şi ne-a cunoscut şi în zilele de restrişte: nu a putut uita, desigur, că în Iaşii retragerii s’a înjghebat prima şcoală tactică pentru instruirea ofiţerilor ceho-slovaci, destinaţi batalioanelor voluntare reunite pentru a întări rezistenţa Aliaţilor. Din prima zi a prieteniei dintre naţia lui şi a noastră, din neuitata întâlnire avută cu Take Ionescu la Capitoliul din Roma, în Aprilie 1918, realitatea lui ni s’a dăruit întreagă, şi luptătorii cari l-au văzut cutreerând drumurile desfundate ale Moldovei, dela Bârlad la Iaşi şi dela Iaşi la Mărăşeşti, vor putea greu uita chipul plin de însufleţire al bătrânului, pe care încrederea neclintită în isbândă aşternuse o lumină de impresionantă nobleţă. Se sărbătoresc 80 de ani de la naşterea unui conducător politic hărăzit celui mai straniu dintre destine: nimeni nu i l-ar fi putut prooroci, destinul acesta, pruncului de vizitiu născut la 7 Martie 1850 pe moşia imperială de la Honodin, unde avea să îndure o copilărie atât de copleşită de umiliri şi de necazuri. Fiu de iobag împărătesc, a nevoit să-şi vadă fraţii de limbă şi de sânge răbdând de foame la un pas de mesele îmbelşugate ale magnaţilor adunaţi de chiotele hăitaşilor regali şi de goarnele vânătorilor imperiale, Tomas Masaryk a simţit din primii ani ai vieţii revolta celor hotărîţi să nu pactizeze cu nedreptăţile şi cu provocările vieţii. De la fuga lui de-acasă, până la ocuparea supremei magistraturi politice a patriei sale, — dealungul anilor de umilitoare batjocuri îndurate dela camarazii de joc şi de şcoală, — dela atelierul de lăcătuşerie în care şi-a agonisit odată pâinea până la palatele în care a semnat tratatele de reînviere a Ceho-Slovaciei, — cariera lui Tomas Masaryk este un necontenit protest împotriva lumii care-i dispreţuia năzuinţele, şi a vieţii care-i desminţea toate idealurile. Profesor la Universitatea din Praga, are totuşi curajul să pornească alături de filologul Gebauer ofensiva împotriva minciunilor pioase ale istoriei naţionale, năruind legendele cucernice ale Academiilor cu înverşunarea unui iconoclast nepăsător de furia mulţimilor ignare. Urât şi batjocorit de compatrioţii lui, continuă totuşi să-şi urmărească vechile ţeluri, cu stăruinţa unui călător mânat de o stea nevăzută de alţii: o nouă generaţie de cărturari începe să crească în jurul lui, desbărată de vechile prejudecăţi ale romantismului istoric, — şi iniţiată în disciplinele ştiinţifice creatoare în măsura în care era călăuzită pe calea neatârnării de spirit şi de judecată. In 1900, — atunci când cei mai mulţi dintre conducătorii naţiunii cehoslovace socoteau prielnic momentul pentru a deslănţui puhoaiele revoluţiei naţionale, — Masaryk singur rezista curentului, împotrivindu-se îndemnurilor sosite de pretutindeni. Profesorul acesta, care se străduise o viaţă întreagă să creeze o generaţie de studenţi independenţi şi dârji, dresându-ie spiritul de autonomie la critica propriilor cursuri ale dascălului lor de pe catedră, avea şi el nevoia de biciul unei opoziţii înverşunate pentru a-şi putea trezi şî folosi toate energiile. Un reacţionar, într’adevăr, — un reacţionar în sensul adevărat şi întreg al acestui calificativ atât de mândru: un om care nu trăia cu plenitudine şi cu intensitate decât atunci când se simţea vâslind în susul apei, — un creator care nu se stimula deplin decât in clipa în care şi ideile şi sensibilitatea îi erau biciuite de opoziţia adversarilor. Viaţa lui rămâne ca o pildă de stăruitoare şi isbânditoare polemică, polemică dusă împotriva lui însuşi, împotriva filistenilor ce-i batjocoreau graiul şi portul, împotriva lumii ce-i înăbuşea cu invective cercetările ştiinţifice. O polemică purtată cu viaţa, mai ales, — şi cu nedreptatea istorică hărăzită patriei sale din veacul străvechiu în care coroana lui Ottokar al Boemiei fusese răpită de ghiarele aquilei imperiale coborâte din Habichtsburgul Habsburgilor. In această polemică în care se juca drama unui întreg popor, a biruit tot îndărătnicia acestui prunc de iobag, nutrit cu seva unui pământ pentru care a trăit şi a sperat. Tomas Masaryk a fost un apologet al democraţiei, într’o vreme fii care cel mai sigur mijloc de înlăturare a nedreptăţilor naţionale era apologia principiului naţionalităţilor şi afirmarea ideologiei democratice. Pus în faţa acestui fapt evident şi masiv, — existenţa unui imperiu puternic care-i oprima naria, — el şi-a spus că voinţa omului nu are alt scop mai mândru decât acela de a înlocui un fapt printr-un alt fapt. Este raţionamentul tipic a! reacţionarului, neînduplecat în faţa instituţiunilor proclamate durabile şi inevitabile, dar pe care el le consideră dăunătoare naţiei sale. Să închinăm aşa cum se cuvine pentru preşedintele Tomas Blasaryk, cel mai ilustru dintre reacţionarii Europei democratice. Pamfil Şeicaru Stoluri călătoare de ION DIMITRESCU Intre ansamblul d-nei Sorel și cocktailurile Sakharoff Vechea politeță franceză, — hotărît lucru!... — nu se mai poartă iarna asta nicăeri, nici chiar la București... Dar asistând deunăzi la „Mizantropul" lui Molre, prezentat publicului nostru de ansamblul d-nei Cocile Sorel, am descoperit în moravurile Marelui Secol o mulţime de atitudini pline de cea mai uimitoare şi mai grosieră lipsă de delicateţă : scena aceea extraordinară, de pildă, în care diverşii marchizi din comedie vin în propria casă a Celimenei să-i reproşeze intrigile ei nevinovate, insultând-o în cor sau pe rând, fără ca niciunul din cei prezenţi să aibă generozitatea să-i ia apărarea. Aceasta să fi fost faimoasa politeţă a curtenilor din zilele Regelui Soare?.. Condamnaţi de capriciile zeilor să trăim într-o epocă de mojicie democratică, ne putem deci îngădui, şi noi, cel puţin tot atâta desinvoltură ca şi invitaţii de-acum trei veacuri ai Celimenei. Doamna Cécile Sorel nu a împlinit “trei secole de viaţă, cum s’ar putea crede din fraza noastră de mai sus ; ambasadoarea extraordinară a Comediei franceze a avut însă amabilitatea să ofere cronicarilor bucureșteni un ceai, adresându-le cuvântul cu o regală dărnicie- Moravurile literare contimporane, este drept, au consacrat anumite obiceiuri neobicinuite până ieri, în codul bunelor maniere dintre oameni : „dreptul la tăcere", de pildă, este astăzi recunoscut criticului care primeşte zilnic pe masa lui de lucru câteva volume însoţite de câteva fraze omagiale, — şi nici un autor nu mai aşteaptă răspunsul de mulţumire dictat de politeţa corespondenţei tradiţionale- Iţi este însă îngăduit să-ţi spui sincer şi verde părerea asupra jocului unei interprete care a avut prudenta amabilitate de a te invita la ceai? Fără năzuinţa de a crea o jurisprudenţă, ne vom spune totuşi această părere, — cu atât mai mult cu cât întâmplarea a vrut ca să nu ne apropiem nici de ceştile nici de sandwichurile de la Athénée Palace, mulțumindu-ne cu rara satisfacție de a fi văzut lunecând prin haliul hotelului impresionanta siluetă a d-nei Cécile Sorel. Doamna Cécile Sorel, contesă de Ségur, a cunoscut primele sale succese de scenă pe la jumătatea veacului al XIX-Iea: cronicarul de astăzi este astfel dator să-i aprecieze, odată cu talentul, şi stilul jocului şi vârsta. Din diversele aprecieri ale criticilor străiniam putut desigur afla că tinereţea artistei a găzduit un talent plin de exuberanţă şi de spontaneitate. Să mărturisim, totuşi, că talentul acesta este astăzi deplin mascat de stilul demodat al jocului său, şi de cruntele ultragii ale vârstei. Nemaiputând stăpâni muşchii şi tendoanele figurii, pentru a-şi improviza o mimică expresivă, d-na Cécile Sorel adoptă astăzi un joc sglabiu şi săltăreţ, deplasându-se din loc în loc cu o umoristică mobilitate, şi interzicând astfel spectatorului să o privească mai mult decât o singură clipă. Se înţelege ce efecte de comic pot stârni aceste cande de subterfugii, mai ales într’un rol de pasiune năvalnică şi torenţială, ca acela al insinuantei „Sapho", d-na Cécile Sorel ne-a amărât amintirea aceluiaș rol, interpretat de Suzanne Despres, care nici ea nu este în primii ani ai maturității. In mijlocul unui execrabil ansamblu, — alături de un lamentabil Jean Gaussin, deplorabil jucat de un debutant placid și stins, d. Jean Poc, printre decoruri de leşie şi de cenuşă, am suportat piesa lui Alphonse Daudet până la jumătate. Poate la sfârşit să îi întinerit puţin ansamblul-In „Mizantropul“, nimic nu a părut mai penibil publicului decât stridenţa dintre vârsta interpretei principale şi tirada în care ea preamărea seducţiile vârstei atribuite de autor, — 30 de ani, spune textul.. Fără îndoială, versurile inspirate ale lui Moliére absolvă totul, atât de proaspătă şi de contimporană le rămâne încă rezonanţa; costumele d-nei Cécile Sorel sunt, desigur, admirabile, iar bastonul d-lui René de Sax este minunat încrustat cu fildeş şi cu sidef. Dar să asculţi monotonul sforăit al d-lui Louis Ravet, în Alceste, atunci când îţi stărue încă în amintire neuitata interpretare a aceluiaş rol, realizată de incomparabilul Lucien Guitry!... Cine călăuzește spre Capitala noastră aceste biete stoluri călătoare, — cine le face cuib pe scenele bucureștene ?... Este cea mai sigură metodă de a exaspera un public mereu indus în eroare, — desgustându-l de teatru din ce în ce mai iremediabil. * Iată, în sfârşit, desbatându-se şi (Continuare in pag. lia) Politica comercială externă a României România fiind un stat agricol de export, este obligată să dea cea mai desăvârşită atenţiune relaţiunilor comerciale internaţionale cu celelalte state, pentru a-şi putea aranja şi menţine debuşeuri permanente pentru surplusul de produse agricole, în condiţiuni avantagioase. Dar ţara noastră are şi o industrie naţională, pentru care s’au făcut până acum mari sacrificii din partea statului, sacrificii concentrate în regimul vamal protecţionist, pe care l’am menţinut până acum. In situaţiunea economică internaţională actuală, unele ţări industriale, au introdus un regim protecţionist agricol, contra produselor similare streine, forţând prin aceasta la rândul lor, asigurarea unor avantagii şi debuşeuri pentru produsele lor industriale. In această privinţă, exemplul cel mai bun ni-l oferă politica Germaniei, care în ultimele luni a sporit taxele vamale asupra importului unor produse agricole de aşa manieră, încât vor încerca creiarea de pieţe de desfacere forţate, în schimbul acordării unor regimuri de favoare. Politica ţarei noastre, deci, ar fi pentru obţinerea unor debuşeuri sigure şi „consolidate“ pentru surplusul de produse agricole, fără însă a fi obligaţi să înăbuşim industria noastră naţională (evident bine triată). începutul s’a făcut, prin încheierea convenţiei comerciale cu Italia, şi din fericire, un început bun. Cu atât mai dificilă a fost munca reprezentanţilor ţarei noastre la întocmirea acestei convenţii, cu cât, întârziind cu încheierea lor, intrasem în critica epocă, când ţările industriale inauguraseră politica protecţionistă agrară, creiând o situaţie extrem de dificilă pentru ţările agricole din Estul Europei. Această situaţiune s’a manifestat destul de intens şi la conferinţa economică din Geneva, cu care ocazie s’a creiat o diferenţiere destul de tare, între cele două grupe de ţări: agricole şi industriale, pe baza discuţiunei soluţionării problemei armistiţiului vamal. Convenţia comercială dintre România şi Italia a asigurat ţarei noastre o consolidare a taxelor vamale pentru porumb, vite, produse animale, cherestea şi legume uscate, un regim favorabil pentru produsele petrolifere şi o serie de reduceri a taxelor vamale de import, pentru ovăz, nuci şi mere. Acestea sunt avantagiile (în ce priveşte problema strictă a exportului nostru) şi în schimbul cărora, ţara noastră a acordat la rândul său mari reduceri pentru o serie întreagă de produse agricole şi industriale, cari nu pot face nici o concurenţă produselor noastre indigene, întrucât nici nu sunt produse de ţara noastră, sau chiar în caz afirmativ reprezintă un interes economic naţional redus la minimum. Din cercetarea deci a acestui echilibru dintre avantagiile acordate de ambele ţări în mod reciproc, se cnstată un regim de favoare, pe care Italia ni l-a acordat, regim pe care oricine trebue să-l recunoască şi pentru care nu putem fi decât recunoscători Italiei Mai mult, dacă România a acordat Italiei, tariful minimal de import pentru produsele ei industriale şi scăderi rezonabile pentru articolele „specific italieneşti“, s-au făcut însă rezervele necesare pentru anumite alte articole, cari ne vor servi ca „piese de schimb“, pentru compensaţiile, ce le vom urmări, cu ocazia tratativelor economice cu celelalte ţări (vezi declaraţiile secretarului general al ministerului de Industrie şi Comerţ). Dacă România, ar fi început mai de mult tratativele economice, cu celelalte ţări, în vederea încheierei convenţiunilor comerciale, ar fi obţinut mai mari avantagii, întrucât condiţiiunile generale, erau mult mai favorabile pentru ţara noastră Aceste tratative erau însă l, legătură în primul rând, cu revizuirea regimului nostru vamal şi alte operaţiuni interne de ordin financiar şi economic, care abia în anul trecut au fost realizate şi, deci au putut permite începutul tratativelor comerciale internaţionale. Despre partea întâia a convenţiei comerciale cu Italia, tratând asupra condiţiunilor generale în complectul lor, am vorbit la timp, încheierea convenţiei comerciale româno-italiene, însemnează, deci inaugurarea unei noui ere a (Continuare în pag. de ION SCUTARU Avocaţii şi fiscul Hotărât lucru, fiscul este un animal lipsit de orice ingeniozitate inventivă,ca o imaginaţie tot atât de rece ca şi aceea a unui şarpe, dar ca şi şarpele, el ştie să se încolăcească şi sa se strângă în jurul Românului până când îi frânge grumazul şi-i preface coastele în măciniş. In Tribunale, de pildă, a isbutit să asmuţească împotriva lui corporaţiunea primejdioasă a avocaţilor, pe care nu-i prudent să o exaspereze nimeni prin şicane şi subterfugii provocatoare. Cu avocaţii,i cu noi se pune fiscul la întrecere, în materie de subterfugii şi da şicane?... Tare mi-e teamă că Ministerul de Finanţe va implora tot unui avocat procedeul sau procedura menită să-l scape din încurcătură. Şi aveau percepţiile atâtea mijloace, ingenioase, pentru a spori taxele pompate de el din buzunarele docile ale avocaţilor!... Putea născoci, astfel, un impozit pe talent, proporţional cu lungimea pledoariilor, graţie căruia ar fi putut ciupi câteva milioane de lei anual d-lui Trembisky, de pildă , un impozit pe numărul paşilor risipiţi în sala Paşilor Pierduţi, sau pe numrăul cafelelor absorbite la „Udatoare“ de senatorul-îapă Dîncescu... Un impozit proporţional cu altitudinea gulerului de la cămaşă, sau invers proporţional cu albeaţa Im, — al cărui principal contribuabil ar fi fost maestrul Dom, — Impozabil şi la taxa lungimii globale a laţelor pletoase. Fiscul, neghiob şi miop, a dispreţuit toate aceste surse sigure de venit, dar în schimb a recurs la o stratagemă de copil vicios, prin complicitatea nu ştiu cui, — iau printr’o ticluire de invenţie proprie, — şi-a furnizat o listă de imaginare venituri ale fruntaşilor din barou, — aplicându-le apoi tuturor un sistem de evaluare a sarcinilor in stare să le avarieze Sănătatea şi să le altereze coardele vocale... Comisiunile de impunere, puse in faţa unei convenţiuni de onorariu, sunt atât de nătânge încât ezită să considere suma făgăduită avocatului drept un venit net al acestuia, uită toate că, în schimb, procuratorul aere de prestat o seamă de servicii şi de obligaţiuni, pentru cari este silit să deburseze mereu din pungă. Bani pentru proceduri, bani pentm masa luată in pripă in oraş, bani pentru doctorul care-i tratează boală de stomac provocată de obligaţiunea prânzurilor neregulate, bani pentru automobilul cu care a făcut descinderea la faţa locului, pentru cele 500 de copii ale dosarului alcătuit după prevederile legii (de accelerare a cheltuelilor, bineînţeles...). Toate astea, fiscul le ignorează, îşi închipueşte desigur că toţi clienţii debarcă la avocat cu fişicurile de galbeni, că îl duc cu maşina la Tribunal, şi că după ce-a pledat îl restitue familiei tot cu maşina. Atunci când, în realitate, atacatul rămâne adesea în tete-a-tete cu şoţeurul sau cu grefierul, răscumpărând datoriile clientului care i-a tras prietenește chiulul!... Pârvu