Curentul, martie 1930 (Anul 3, nr. 758-788)

1930-03-01 / nr. 758

Sâmbătă 1 Martie 1930 ANUL III No. 4 PAGINI 3 LEI ne... Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA­­ STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni . Problema remanierii Orice remaniere ministerială este o problemă; schimbând com­punerea unui guvern, ea implică părăsirea băncii ministeriale de că­tre unul sau mai mulţi ocupanţi; or — să fim serioşi! — care este ministrul, gata să renunţe de bună voie, fără solide tentative de rezis­tenţă, la calitatea de cel mai înalt slujitor al Statului, fie numai de dragul gardistului din poartă, al automobilului de la scară şi al şe­fului de cabinet cu respectivul ghiozdan la subţioară? De aceea (mărginind discuţia la cele ce se petrec în ţara noastră) chiar Ion I. C. Brătianu, tipul şe­fului politic ,autoritar şi absolutist, s’a izbit adesea de problema câte unei remanieri ministeriale, stă­ruind săptămâni întregi întru găsi­rea soluţiei abile, care să dea şi guvernului aspectul cel mai cură­ţel cu putinţă, şi nici să nu lase în partid, dare de nemulţumire, capa­bile de a se lărgi şi afunda până la proporţiile prăpăstioase ale u­­nor adevărate sciziuni. Nu trebue să ne surprindă deci că d. Iuliu Maniu, care-şi conduce partidul după principii mai demo­cratice, cerând, la fiecare nou pas, avizul şi aprobarea colaboratorilor d-sale, tergiversează remanierea mult anunţată, cu emoţie aşteptată şi mereu, mereu amânată. Dar metodele şefului îşi au re­percusiunea lor firească şi fatală în atmosfera partidului; liberalii, anesteziaţi de tradiţia disciplinei oarbe, îşi abandonaseră total nă­zuinţele de liber arbitru, lăsându-şi energiile absorbite de personalita­tea covârşitoare a lui Brătianu; nemulţumirile, care determinau re­manierea sau se năşteau din ea, rămâneau, în cele mai multe cazuri, la suprafaţă, fără a se infiltra, ca venin al dihoniei, în straturile a­­dânci ale partidului supus, plecat, ascultător, naţional-ţărăniştii, mai tineri şi obicinuiţi cu consultările colective, nu pregetă însă, indife­rent de rezultatele, uneori funeste, în orice caz uşor de prevăzut, să-şi manifesteze pornirile cu un elan, care, adesea justificat, este întotdeauna primejdios pentru viaţa guvernului însăşi. Nu se poate tăgădui astăzi — ur­m­ând linia acestor considerente — că partidul şi guvernul naţio­­nal-ţărănesc, încurcate în iţele pe­riculoase ale remanierii, trec printr-o criză dintre cele mai seri­­oase. Mai ales, fiindcă de astă dată remanierea nu este dictată numai de necesitatea demonstrării în faţa ţării a încrederii, pe care factorul constituţional şi-o păstrează în gu­vern, nici de dorinţa şefului unui partid de a da satisfacţia băncii ministeriale câtorva din devotaţii săi, cari se socotesc nedreptăţiţi ci de imperativul categoric al unor reale nemulţumiri, care frământă partidul in întregul lui. Partidul naţional-ţărănesc este astăzi în prada unei nevroze dintre cele mai interesante, evenimentele din octombrie trecut, culminând în retragerea d-lui Mihai Popovici din guvern, au lăsat în atmosfera partidului de la putere o stare de spirit, care merge, neîncetat, agra­­vându-se; din guvern, fricţiunile s-au mutat în parlament, iar din parlament au descins în partid, câş­tigând necontenit amploare din pri­cina atitudinii unora dintre miniş­tri, cari, bazându-se pe sprijinul prietenilor lor politici mai răsăriţi ori pe situaţii personale impor­tante, se socotesc în măsură a privi drept cantităţi neglijabile, în orice caz demne de neîngrădit dis­preţ, pe toţi ceilalţi membri ai par­tidului, fie din Parlament, fie din a­­fara lui. De unde, la început se părea că neînţelegerile se mărginesc la puncte de susceptibilitate afectând când pe foştii naţionali, când pe foştii ţărănişti, astăzi se constată că înăuntrul acestor tabere chiar, din cauza lipsei de tact a câtorva miniştri, se pronunţă diverse cu­rente protivnice. Aşa încât asistăm la acest spec­tacol curios: un partid la guvern, sprijinit puternic de massele elec­torale şi având o opoziţie de fapt neputincioasă, îşi iroseşte forţele, îşi uzează autoritatea, îşi fărâmi­ţează prestigiul, într’o luptă sterilă, vagă, turbure, ce se desfăşoară, fără obiective distincte, în interio­rul lui, creând o atmosferă de ne­încredere reciprocă, de decepţie şi enervare, în care orice râvnă de înfăptuire, orice energie de acţiune sunt, evident, anihilate, întreg partidul naţional-ţărănesc are însă, necondiţionat, încredere într’un singur om: în d. Iuliu Ma­­niu; şi întreg partidul naţional-ţă­rănesc este, în formă şi în fapt, complect de acord asupra unei sin­gure idei: ideia menţinerii cu oric sacrificiu a unităţii partidului. Atunci, oare, n’ar fi mai simplu şi mai practic, mai oportun şi mai folositor, să se revină la sistemul şefului cu cuvânt decisiv, să­ i se lase lui, deplină şi nediscutată, mi­siunea de a limpezi situaţia şi a calma spiritele, prin rezolvarea i­­mediată şi energică a problemei remanierii, aşa cum o cer intere­sele guvernării, nu ale prieteniilor sau obligaţiilor personale? Fiindcă, altfel, nu vedem cum s-ar putea continua, mai ales într o conjunctură atât de dificilă ca a­­ceea de astăzi, în care complica­ţiile economice şi financiare, de ordin politic intern şi extern, se i­­vesc, ameninţătoare, la fiece coti­tură. Victor Rodan Parlamentocralia După cât se pare, guvernul Chau­­temps a bătut recordul duratei mini­me, ceiace nu era un lucru uşor in Franţa guvernelor cu o viaţă de-o lună, de-o săptămână, de-o zi. A avut în sine şi guvernul propriu zis de un ceas. Căci junele guvern a­­bia s’a ridicat copăcel în două pi­cioare la prima confruntare cu parla­mentul, abia a avut răgaz să strige „Ai!" — că a și lunecat sub banca ministerială. Iar Camera în plin de­lir, a aclamat pe Tardieu, răsturnăto­rul de azi, care nu este cu toate a­­cestea decât răsturnatul de eri. Toate aceste peripeţii sunt de o logică probabil strictă, dar care ne scapă. De ce Tardieu a fost răsturnat ori? ce e aclamat astăzi ? De ce va forma guvernul mâine, ca să fie răs­turnat poimâine şi aşa mai departe ? Aceste toate numai un cap de par­lamentar le poate pricepe, le poate explica şi de­sigur le poate înfăţişa cu ultima expresie a logicei şi a bu­nului simţ. Privind însă puţin îndărăt, cu ochi care nu sunt de parlamentar şi ju­decând cu minte care nu e de profe­sionist electoral, constatăm pur şi simplu că Franţa reintră în vechia tradiţie a Republicei. Recade sub te­roarea parlamentară. Guvernul Poin­caré reprezintând celălalt record, al duratei maxime, isbutise să stabilize­ze francul, să restabilească finanţele, să redea cetăţeanului francez senza­ţia că păşeşte pe teren ferm. Franţa a prosperat, dar profesia de parla­mentar a pierdut de prestigiu. Nu se vorbea oare chiar de o dictatură ma­scată ? Guvernul Tardieu debutase la rân­dul său sub cele mai fericite auspicii. Un premier tânăr, inimos, abil, care în scurt timp, știuse să câștige câteva victorii apreciabile pe frontul extern. Aceasta din nou scădea prestigiul parr­lamentarismului de profesie. Ce legis­latură mai e aceea, în care măcar ju­mătate din aleşii poporului n’au tre­cut în 4 ani, măcar o zi, dacă nu o săptămână ori o lună pe banca mi­nisterială ? Franţa reintră in vechia tradiţie şi francul va mai pierde câteva centime. E singurul succes sigur al parlamen­­tocraţiei. Cezar Petrescu naţional-ţărăniştii, mai De­rg e aclamat astăzi ? De ce MASARYK,­REACŢIONARUL Delegaţiunea românească, in frunte cu d. Răducanu, se pregă­teşte astăzi să pornească spre Praga, spre a aduce omagiile ţării noastre la sărbătorirea celor 80 de ani de viaţă ai preşedintelui Repu­blicei aliate. Comemorarea naşterii copilului din Honodin adună lao­laltă delegaţi veniţi din toate col­ţurile continentului, spre a cinsti după merit această îndelungată şi spornică viaţă închinată renaşterii unui popor şi reînvierii unui Stat. Pentru noi Românii, Tomas Ma­saryk va rămâne prietenul de cre­dinţă şi de zile grele, — animato­rul care semna în 1917 pactul de la Kiev cu plenipotenţiarii României invadate, şi care vibra alături de trupele româneşti din faţa Mără­­şeştilor pentru cauza sacră a eli­berării. Oaspele Regelui Ferdinand ne cunoaşte trecutul şi ne-a cunos­cut şi în zilele de restrişte: nu a putut uita, desigur, că în Iaşii re­tragerii s’a înjghebat prima şcoală tactică pentru instruirea ofiţerilor ceho-slovaci, destinaţi batalioane­lor voluntare reunite pentru a în­tări rezistenţa Aliaţilor. Din prima zi a prieteniei dintre naţia lui şi a noastră,­­ din neuitata întâlnire avută cu Take Ionescu la Capito­­liul din Roma, în Aprilie 1918, rea­litatea lui ni s’a dăruit întreagă, şi luptătorii cari l-au văzut cutree­­rând drumurile desfundate ale Moldovei, dela Bârlad la Iaşi şi dela Iaşi la Mărăşeşti, vor putea greu uita chipul plin de însufleţire al bătrânului, pe care încrederea neclintită în isbândă aşternuse o lumină de impresionantă nobleţă. Se sărbătoresc 80 de ani de la naşterea unui conducător politic hărăzit celui mai straniu dintre destine: nimeni nu i l-ar fi putut prooroci, destinul acesta, pruncului de vizitiu născut la 7 Martie 1850 pe­ moşia imperială de la Honodin, unde avea să îndure o copilărie a­­tât de copleşită de umiliri şi de ne­cazuri. Fiu de iobag împărătesc, a nevoit să-şi vadă fraţii de limbă şi de sânge răbdând de foame la un pas de mesele îmbelşugate ale magnaţilor adunaţi de chiotele hăi­­taşilor regali şi de goarnele vână­torilor imperiale, Tomas Masaryk a simţit din primii ani ai vieţii re­volta celor hotărîţi să nu pactizeze cu nedreptăţile şi cu provocările vieţii. De la fuga lui de-acasă, până la ocuparea supremei magistraturi politice a patriei sale, — dealungul anilor de umilitoare batjocuri îndu­rate dela camarazii de joc şi de şcoală, — dela atelierul de lăcătu­­şerie în care şi-a agonisit odată pâinea până la palatele în care a semnat tratatele de reînviere a Ceho-Slovaciei, — cariera lui To­mas Masaryk este un necontenit protest împotriva lumii care-i dis­preţuia năzuinţele, şi a vieţii care-i desmin­ţea toate idealurile. Profe­sor la Universitatea din Praga,­­ are totuşi curajul să pornească a­­lături de filologul Gebauer ofen­siva împotriva minciunilor pioase ale istoriei naţionale, năruind le­gendele cucernice ale Academiilor cu înverşunarea unui iconoclast nepăsător de furia mulţimilor ig­nare. Urât şi batjocorit de compa­trioţii lui, continuă totuşi să-şi ur­mărească vechile ţeluri, cu stă­ruinţa unui călător mânat de o stea nevăzută de alţii: o nouă genera­ţie de cărturari începe să crească în jurul lui, desbărată de vechile prejudecăţi ale romantismului isto­ric, — şi iniţiată în disciplinele şti­inţifice creatoare în măsura în care era călăuzită pe calea nea­târnării de spirit şi de judecată. In 1900, — atunci când cei mai mulţi dintre conducătorii naţiunii cehoslovace socoteau prielnic mo­mentul pentru a deslănţui puhoa­iele revoluţiei naţionale, — Masa­ryk singur rezista curentului, îm­­potrivindu-se îndemnurilor sosite de pretutindeni. Profesorul acesta, care se străduise o viaţă întreagă să creeze o generaţie de studenţi independenţi şi dârji, dresându-ie spiritul de autonomie la critica pro­priilor cursuri ale dascălului lor de pe catedră, avea şi el nevoia de biciul unei opoziţii înverşunate pentru a-şi putea trezi şî folosi toate energiile. Un reacţionar,­­ într’adevăr, — un reacţionar în sensul adevărat şi întreg al acestui calificativ atât de mândru: un om care nu trăia cu plenitudine şi cu intensitate decât atunci când se simţea vâslind în susul apei, — un creator care nu se stimula deplin decât in clipa în care şi ideile şi sensibilitatea îi erau biciuite de o­­poziţia adversarilor. Viaţa lui ră­mâne ca o pildă de stăruitoare şi isbânditoare polemică, polemică dusă împotriva lui însuşi, împotriva filistenilor ce-i batjocoreau graiul şi portul, împotriva lumii ce-i înă­buşea cu invective cercetările şti­inţifice. O polemică purtată cu viaţa, mai ales, — şi cu nedrepta­tea istorică hărăzită patriei sale din veacul străvechiu în care co­roana lui Ottokar al Boemiei fusese răpită de ghiarele aquilei imperiale coborâte din Habichtsburgul Habs­­burgilor. In această polemică în care se juca drama unui întreg po­por, a­ biruit tot îndărătnicia aces­­tui prunc de iobag, nutrit cu seva unui pământ pentru care a trăit şi a sperat. Tomas Masaryk a fost un apolo­get al democraţiei, într’o vreme fii care cel mai sigur mijloc de înlătu­rare a nedreptăţilor naţionale era apologia principiului naţionalităţi­lor şi afirmarea ideologiei demo­cratice. Pus în faţa acestui fapt e­­vident şi masiv, — existenţa unui imperiu puternic care-i oprima na­­ria, — el şi-a spus că voinţa omu­lui nu are alt scop mai mândru de­cât acela de a înlocui un fapt prin­­tr-un alt fapt. Este raţionamentul tipic a! reacţionarului, neînduplecat în­ faţa instituţiunilor proclamate durabile şi inevitabile, dar pe care el le consideră dăunătoare naţiei sale. Să închinăm aşa cum se cu­vine pentru preşedintele Tomas Blasaryk, cel mai ilustru dintre re­acţionarii Europei democratice. Pamfil Şeicaru Stoluri călătoare de ION DIMITRESCU Intre ansamblul d-nei Sorel și cocktailurile Sakharoff Vechea politeță franceză, — hotărît lucru!..­. — nu se mai poartă iarna asta nicăeri, nici chiar la București... Dar asistând deunăzi la „Mizantropul" lui Mo­­l­re, prezentat publicului nostru de ansamblul d-nei Cocile Sorel, am descoperit în moravurile Ma­relui Secol o mulţime de atitudini pline de cea mai uimitoare şi mai grosieră lipsă de delicateţă : sce­na aceea extraordinară, de pildă, în care diverşii marchizi din co­medie vin în propria casă a Celi­­menei să-i reproşeze intrigile ei nevinovate, insultând-o în cor sau pe rând, fără ca niciunul din cei prezenţi să aibă generozitatea să-i ia apărarea. Aceasta să fi fost faimoasa politeţă a curteni­lor din zilele Regelui Soare?.. Condamnaţi de capriciile zeilor să trăim într-o epocă de mojicie de­mocratică, ne putem deci îngădui, şi noi, cel puţin tot atâta desin­­voltură ca şi invitaţii de-acum trei veacuri ai Celimenei. Doamna Cécile Sorel nu a îm­plinit “trei secole de viaţă, cum s’ar putea crede din fraza noas­tră de mai sus ; ambasadoarea extraordinară a Comediei fran­ceze a avut însă amabilitatea să ofere cronicarilor bucureșteni un ceai, adresându-le cuvântul cu o regală dărnicie- Moravurile lite­rare contimporane, este drept, au consacrat anumite obiceiuri ne­obicinuite până ieri, în codul bu­nelor maniere dintre oameni : „dreptul la tăcere", de pildă, este astăzi recunoscut criticului care primeşte zilnic pe masa lui de lu­cru câteva volume însoţite de câ­teva fraze omagiale, — şi nici­ un autor nu mai aşteaptă răspunsul de mulţumire dictat de politeţa corespondenţei tradiţionale- Iţi este însă îngăduit să-ţi spui sin­cer şi verde părerea asupra jo­cului unei interprete care a avut prudenta amabilitate de a te in­vita la ceai? Fără năzuinţa de a crea o jurisprudenţă, ne vom spu­ne totuşi această părere, — cu atât mai mult cu cât întâmplarea a vrut ca să nu ne apropiem nici de ceştile nici de sandwichurile de la Athénée Palace, mulțumin­­du-ne cu rara satisfacție de a fi văzut lunecând prin haliul hote­lului impresionanta siluetă a d-nei Cécile Sorel. Doamna Cécile Sorel, contesă de Ségur, a cunoscut primele sale succese de scenă pe la jumătatea veacului al XIX-Iea: cronicarul de astăzi este astfel dator să-i aprecieze, odată cu talentul, şi stilul jocului şi vârsta. Din diver­sele aprecieri ale criticilor străini­­am putut desigur afla că tine­reţea­ artistei a găzduit un talen­t plin de exuberanţă şi de sponta­neitate. Să mărturisim, totuşi, că talentul acesta este astăzi deplin mascat de stilul demodat al jo­cului său, şi de cruntele ultragii ale vârstei. Nemai­putând stăpâni muşchii şi tendoanele figurii, pen­tru a-şi improviza o mimică ex­presivă, d-na Cécile Sorel adoptă astăzi un joc sglabiu şi săltăreţ, deplasându-se din loc în loc cu o umoristică mobilitate, şi interzi­când astfel spectatorului să o pri­vească mai mult decât o singură clipă. Se înţelege ce efecte de co­mic pot stârni aceste cande de subterfugii,­ mai ales într’un rol de pasiune năvalnică şi torenţială, ca acela al insinuantei „Sapho", d-na Cécile Sorel ne-a amărât a­­mintirea aceluiaș rol, interpretat de Suzanne Despres, care nici ea nu este în primii ani ai maturi­tății. In mijlocul unui execrabil ansamblu, — alături de un la­mentabil Jean Gaussin, deplora­bil jucat de un debutant placid și stins, d. Jean Poc,­­ printre de­coruri de leşie şi de cenuşă, am suportat piesa lui Alphonse Dau­det până la jumătate. Poate la sfârşit să îi întinerit puţin ansam­blul-In „Mizantropul“, nimic nu a părut mai penibil publicului decât stridenţa dintre vârsta interpretei principale şi tirada în care ea preamărea seducţiile vârstei a­­tribuite de autor, — 30 de ani, spune textul­.. Fără îndoială, ver­surile inspirate ale lui Moliére absolvă totul, atât de proaspătă şi de contimporană le rămâne încă rezonanţa; costumele d-nei Cécile Sorel sunt, desigur, admi­rabile, iar bastonul d-lui René de Sax este minunat încrustat cu fildeş şi cu sidef. Dar să asculţi monotonul sforăit al d-lui Louis Ravet, în Alceste, atunci când îţi stărue încă în amintire neuitata interpretare a aceluiaş rol, reali­zată de incomparabilul Lucien Guitry!... Cine călăuzește spre Capitala noastră aceste biete stoluri călă­toare, — cine le face cuib pe scenele bucureștene ?... Este cea mai sigură metodă de a exaspera un public mereu indus în eroa­re, — desgustându-l de teatru din ce în ce mai iremediabil. * Iată, în sfârşit, desbatându-se şi (Continuare in pag. li­a) Politica comercială externă a României România fiind un stat agricol de export, este obligată să dea cea mai desăvârşită atenţiune re­­laţiunilor comerciale internaţionale cu celelalte state, pentru a-şi pu­tea aranja şi menţine debuşeuri permanente pentru surplusul de produse agricole, în condiţiuni a­­vantagioase. Dar ţara noastră are şi o indus­trie naţională, pentru care s’au fă­cut până acum mari sacrificii din partea statului, sacrificii concen­trate în regimul vamal protecţio­nist, pe care l’am menţinut până acum. In situaţiunea economică interna­ţională actuală, unele ţări indus­triale, au introdus un regim pro­tecţionist agricol, contra produse­lor similare streine, forţând prin a­­ceasta la rândul lor, asigurarea u­­nor avantagii şi debuşeuri pentru produsele lor industriale. In această privinţă, exemplul cel mai bun ni-l oferă politica Germa­niei, care în ultimele luni a sporit taxele vamale asupra importului unor produse agricole de aşa ma­nieră, încât vor încerca creiarea de pieţe de desfacere forţate, în schimbul acordării unor regimuri de favoare. Politica ţarei noastre, deci, ar fi pentru obţinerea unor debuşeuri sigure şi „consolidate“ pentru sur­plusul de produse agricole, fără însă a fi obligaţi să înăbuşim in­dustria noastră naţională (evident bine triată). începutul s’a făcut, prin încheie­rea convenţiei comerciale cu Ita­lia, şi din fericire, un început bun. Cu atât mai dificilă a fost munca reprezentanţilor ţarei noastre la întocmirea acestei convenţii, cu cât, întârziind cu încheierea lor, intrasem în critica epocă, când ţă­rile industriale inauguraseră poli­tica protecţionistă agrară, creiând o situaţie extrem de dificilă pentru ţările agricole din Estul Europei. Această situaţiune s’a manifes­tat destul de intens şi la conferinţa economică din Geneva, cu care o­­cazie s’a creiat o diferenţiere des­tul de tare, între cele două grupe de ţări: agricole şi industriale, pe baza discuţiunei soluţionării pro­blemei armistiţiului vamal. Convenţia comercială dintre Ro­mânia şi Italia a asigurat ţarei noa­stre o consolidare a taxelor va­male pentru porumb, vite, produse animale, cherestea şi legume us­cate, un regim favorabil pentru produsele petrolifere şi o serie de reduceri a taxelor vamale de im­port, pentru ovăz, nuci şi mere. Acestea sunt avantagiile (în ce priveşte problema strictă a expor­tului nostru) şi în schimbul cărora, ţara noastră a acordat la rândul său mari reduceri pentru o serie întreagă de produse agricole şi in­dustriale, cari nu pot face nici o concurenţă produselor noastre in­digene, întru­cât nici nu sunt pro­duse de ţara noastră, sau chiar în caz afirmativ reprezintă un interes economic naţional redus la mini­mum. Din cercetarea deci a acestui e­­chilibru dintre avantagiile acordate de ambele ţări în mod reciproc, se c­nstată un regim de favoare, pe care Italia ni l-a acordat, regim pe care oricine trebue să-l recu­noască şi pentru care nu putem fi decât recunoscători Italiei­ Mai mult, dacă România a acor­dat Italiei, tariful minimal de im­port pentru produsele ei indus­triale şi scăderi rezonabile pentru articolele „specific italieneşti“, s-au făcut însă rezervele necesare pentru anumite alte articole, cari ne vor servi ca „piese de schimb“, pentru compensaţiile, ce le vom urmări, cu ocazia tratativelor eco­nomice cu celelalte ţări (vezi de­claraţiile secretarului general al ministerului de Industrie şi Co­merţ). Dacă România, ar fi început mai de mult tratativele econo­mice, cu celelalte ţări, în vederea încheierei convenţiunilor comer­ciale, ar fi obţinut mai mari avan­tagii, întrucât condiţiiunile gene­rale, erau mult mai favorabile pentru ţara noastră­ Aceste tratative erau însă l­, legătură în primul rând, cu revi­zuirea regimului nostru vamal şi alte operaţiuni interne de ordin financiar şi economic, care abia în anul trecut au fost realizate şi, deci au putut permite începutul tratativelor comerciale interna­ţionale. Despre partea întâia a conven­ţiei comerciale cu Italia, tratând asupra condiţiunilor generale în complectul lor, am vorbit la ti­m­p, încheierea convenţiei comercia­le româno-italiene, însemnează, deci inaugurarea unei noui ere a (Continuare în pag. de ION SCUTARU Avocaţii şi fiscul Hotărât lucru, fiscul este un animal lipsit de orice ingeniozitate inventivă,­­ca o imaginaţie tot atât de rece ca şi aceea a unui şarpe, dar ca şi şar­pele, el ştie să se încolăcească şi sa se strângă în jurul Românului până când îi frânge grumazul şi-i preface coastele în măciniş. In Tribunale, de pildă, a isbutit să asmuţească împo­triva lui corporaţiunea primejdioasă a avocaţilor, pe care nu-i prudent să o exaspereze nimeni prin şicane şi subterfugii provocatoare. Cu avoca­ţii,­­i cu noi se pune fiscul la între­cere, în materie de subterfugii şi da şicane?... Tare mi-e teamă că Minis­terul de Finanţe va implora tot unui avocat procedeul sau procedura me­nită să-l scape din încurcătură. Şi aveau percepţiile atâtea mijloace, ingenioase, pentru a spori taxele pom­pate de el din buzunarele docile ale avocaţilor!... Putea născoci, astfel, un impozit pe talent, proporţional cu lungimea pledoariilor, graţie căruia ar fi putut ciupi câteva milioane de lei anual d-lui Trembisky, de pildă , un impozit pe numărul paşilor risi­piţi în sala Paşilor Pierduţi, sau pe numrăul cafelelor absorbite la „Ud­a­to­are“ de senatorul-îapă Dîncescu... Un impozit proporţional cu altitudi­nea gulerului de la cămaşă, sau invers proporţional cu albeaţa Im, —­ al că­rui principal contribuabil ar fi fost maestrul Dom, — Impozabil şi la taxa lungimii globale a laţelor pletoa­se. Fiscul, neghiob şi miop, a dispre­ţuit toate aceste surse sigure de ve­nit, dar în schimb a recurs la o stratagemă de copil vicios,­ prin com­plicitatea nu ştiu cui, — iau printr’o ticluire de invenţie proprie, — şi-a furnizat o listă de imaginare veni­turi ale fruntaşilor din barou, — a­­plicându-le apoi tuturor un sistem de evaluare a sarcinilor in stare să le avarieze Sănătatea şi să le altereze coardele vocale... Comisiunile de impunere, puse in faţa unei convenţiuni de onorariu, sunt atât de nătânge încât ezită să considere suma făgăduită avocatului drept un venit net al acestuia, uită toate că, în schimb, procuratorul aere de prestat o seamă de servicii şi de obligaţiuni, pentru cari este silit să deburseze mereu din pungă. Bani pentru proceduri, bani pentm masa luată in pripă in oraş, bani pentru doctorul care-i tratează boală de stomac provocată de obligaţiunea prânzurilor neregulate, bani pentru automobilul cu care a făcut descin­derea la faţa locului,­­ pentru cele 500 de copii ale dosarului alcătuit după prevederile legii (de accelerare a cheltuelilor, bine­înţeles...). Toate astea, fiscul le ignorează, îşi închipueşte desigur că toţi clienţii de­barcă la avocat cu fi­şicurile de gal­beni,­­ că îl duc cu maşina la Tri­bunal, şi că după ce-a pledat îl res­­titue familiei tot cu maşina. Atunci când, în realitate, atacatul rămâne a­­desea în tete-a-tete cu şoţeurul sau cu grefierul, răscumpărând datoriile clientului care i-a tras prietenește chiulul!... Pârvu

Next