Curentul, aprilie 1930 (Anul 3, nr. 789-814)

1930-04-01 / nr. 789

ANUL III No. 7SQ 4 PAGINI 3 LEI Marţi I Aprilie 1830 gmammmummmBBBamnawaBBumEms^ Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; Iei 350 pe 6 luni; Iei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: Iei 1700 un an; Iei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Valorificarea producţiunii agricole Anul agricol se anunţă bun, din punct de vedere al condiţiunilor climaterice. Ploile generale căzute în ultimele zile, vor îndrepta multitarea câmpurilorDacă condiţiunile naturale se prezintă deci favorabile, este de examinat, cum stau condiţiunile economice. Anul trecut, am făcut o trista experimentare cu problema „finantărei recoltelor“ neputând face faţă cerinţelor agricole. Succesul intreprinderei agricole, nu depinde numai de perfecţionarea mijloacelor de exploatare şi organizare a muzicei, dar mai ales de modul de valorificare şi comercializare a lor. Guvernul, prin miniştrii de resort, d-nii Anhalache şi Mirto, a depus un proiect de lege pentru înfiinţarea de silozuri publice de cereale Prin valorificarea producţiunei agricole se înţelege : a) obţinerea unui preţ cât mai bun la vânzarea cerealelor noastre pe pieţele străine; b) o rentabilitate cât mai mare. Proectul de lege mai sus amintit, pleacă de la un principiu, foarte adevărat. Cu cât momentul vânzărei este mai bine ales, şi cu cât technica vânzărei este mai perfecţionată, cu atât preţul obţinut este mai mare. De acest preţ, profită întreaga economie naţională, căci banii intraţi în ţară, se împart între toţi cari iau parte la procesul de producţiune şi circulaţie. Este un punct de vedere pe care noi l-am susţinut totdeauna, cerând mereu guvernului, de a-şi clarifica politica sa economică, în sensul adaptării la un program de protecţionism agrar. Organizarea sistematică a comerţului nostru de cereale (ţara noastră fiind o ţară agricolă de euport), este principala preocupare, pe care trebuie să o aibă orice guvern. De la acest punct de vedere, pleacă şi autorii proiectului de lege, de mai sus. Valorificarea cerealelor, în sensul influenţării preţurilor în comerţul internaţional este în raport direct, cu importanţa, pe care exportul nostru, îl reprezintă, pentru fiecare categorie de cereale, în comerţul mondial. In această privinţă, cotele noastre de participare la comerţul mondial, fără a fi hotăritoare, prezintă totuşi oarecare importanţă. Spre exemplu: In 1927, România a participat cu 16 % la comerţul mondial de porumb (176 mii vagoane din întreg exportul mondial de peste 1 milion vag.), şi cu 20%, la comerţul mondial de orz. Până în prezent, cerealele noastre se găseau în stare de inferioritate, faţă de produsele similare ale altor ţări, din cauza relei condiţionări şi din cauza imposibilităţii, sub presiunea datoriilor de a aştepta conjecturi favorabile ale pieţei internaţionale. Această posibilitate de a aştepta şi de a asigura o scurgere liniştită a exportului, este asigurată în mare parte, prin existenţa silozurilor de cereale. Actualmente, silozurile noastre din Constanţa, Braiia şi Galaţi, precum şi magaziile c. f. r., sunt pe de o parte neîndestulătoare, iar pe de altă parte primitive. Principala cauză însă a precipităm vânzărilor de cereale la timp nepotrivit nu constă numai din lipsa de spaţiu material şi sistematic de înmagazinare, dar mai ales de slaba rezistenţă financiară a comerţului, care nu poate obţine un credit, în condiţiuni favorabile pentru cerealele depozitate, în aşteptarea vânzărei. Şi atunci este de sine înţeles, că sistemul warantelor, care constitue baza finanţărei comerţului cerealelor, este condiţionat de existenţa silozurilor. Proiectul de lege de care vorbim, urmăreşte scopul de a „valorifica cerealele la export" obţinând un preţ cât mai bun pentru economia naţională. Aceasta se obţine prin organizarea depozitării cerealelor şi funcţionarei silozurilor publice care oferă o mare capacitate de depozitare, finanţarea comerţului prin warante şi îmbunătăţirea calităţii cerealelor. O chestiune importantă este aceea a „exploatărei acestor întreprinderi“. Cu alte cuvinte : Cine va construi şi va administra aceste silozuri? In actualele condiţiuni din ţara noastră, producătorii, organizaţi în cooperative sau în sindicate, nu sunt în stare să construiască şi să administreze silozurile publice. Dar nici statul, prin regiile sale autonome, nu poate executa acest lucru. Noul proiect de lege, propune exploatarea şi construirea silozurilor de către particulari, sub garanţia unor măsuri de control, considerând o serie de avantagii de ordin financiar şi economic, pe care le prezintă acest sistem. Deci „întreprinderile de silozuri publice sunt constituite şi organizate în formă de concesiune, regie mixtă sau regie cooperativă, în condiţiunile prevăzute prin organizarea şi administrarea pe baze comerciale ale întreprinderilor şi avuţiilor publice“ (legea din Martie 1929). Nu mai intrăm în alte amănunte, pe cari le vom trata cu altă ocazie. Problema valorificărei produselor noastre agricole, trece într’o fază de reorganizare. Avem toată încrederea în realizări practice, însă planul este atât de vast şi problema atât de complexă, încât credem necesară, o amplă cercetare şi discuţiune a problemei, mai ales că este vorba de o concesiune de o atât de mare importanță. Ion Sculeru imm. Din clipa când am luat cunoştinţa de deriziunea organelor competinte, de a curăţa Grajdurile lui Augias, din mahalaua ,,Crucea de Piatră“, nu găseam cuvinte să mă felicit că avusesem virtutea de a nădăjdui, de la actualii edili ai sectorului, mântuirea oropsiţilor cetăţeni din partea locului. Aflasem din sursă sigură că somaţia legală, de evacuare, fusese lansată şi că, peste câteva zile, asemeni unor şobolani imunzi ce părăsesc o casă în flăcări, famelicele preotese ale Venerei, dolofanele ţaţe şi peştii de curând eşiţi din ocne, îşi vor strămuta penaţii spre alte meleaguri. Dar aceiaş delegaţie, de notabili ai cartierului, care venise să solicite sprijinul ziarului nostru, acum două săptămâni — când edictul mântuitor era socotit a fi de domeniul irealizabilului — s’a însărcinat să-mi otrăvească bucuria. Ei se tem că totul e o interminabilă farsă, ţesută de a lungul câtorva decenii, un adevărat basm cu cocoşul roşu. Paradă de intenţii au mai făcut şi alţi edili, înaintea celor actualmente in funcţiune. Somaţiile de evacuare, lansate în decursul timpurilor, puse una deasupra alteia, ar alcătui un pilastru de o impresionantă înălţime. Şi, totuş, nimic nu s’a schimbat. O forţă misterioasă şi irezistibilă a ocrotit, veşnic, un pumn de pleavă netrebnică împotriva legitimelor nămuinţe ale unui lan de grâu, sănătos. — „N’o să se facă, nici de rândul acesta. Ar fi o minune..." Şi, încolţiţi de întrebările mele, şi-au concretizat temerile . Patroanele lucrează Tot ce poate fi mobilizat, în serviciul celei mai abjecte dintre cauze, a fost pus în mişcare. Peştii insinuiază cele mai infame svonuri. Citez mimai unul, extrem de lapidar, şi mă abţin să-l comentez: — „O să dublăm taxa şi... gata !..“ Iar alţii scrâşnesc din dinţi şi pipăie, nervos, cu mâna, prăseaua cu fitului de la brâu... Dacă slaba mea putere de pricepere îmi permite să cred c’am înţeles bine, două sunt armele cu cari vor încerca să paralizeze draconicul edict, intimidarea şi corupţia. Domnilor edili, nu vă jucaţi cu focul! V’aţi fandat prea mult, pentru a mai da înapoi. Mergeţi până la capăt, în opera de asanare ce v’aţi propus, şi veţi zălogi pe veci recunoştinţa unui cartier întreg.Nu uitaţi că mandatele cu cari aui fost onoraţi vor avea, cândva, nevoie de a fi reînoite !) Iar dacă raţiuni superioare v’ar constrânge la o batere în retragere, nu uitaţi că mintea simplistă a vulgului nu vă va lăsa, nici morţi, din cleştele unei neîndurătoare dileme . Cărei, dintre cele două arme ale luxurei, aţi cedat ? Intimidării sau corupţiei ? .. .Piflore Patricia O. OUICA : Șefule, Madgestru a spus la Cameră că ne arestează !•» O. VINTILA : N'ai r.nici o grijă. O să-î aresteze pe băieții dela Viitorul și gata. Parcă noi cum face ans cârcă eram la guvern ? La itimidiiul mnunţiilor —— ~..............................................................................................................— Va trebui să aştepte naţia mult şi bine gestul politicianului rapid procopsit din specula mai mult sau mai puţin discretă a generozităţii cu care este dispus să ocupe locuri importante în Stat. Gest prin care ar face o donaţie către obştea românească. Generozitatea, — dacă s’ar întâmpla miracolul unei danii, — s’ar face creşte cu o întinsă publicitate, spre a servi şi intereselor electorale.. In orice caz, până acum oamenii noştri politici nu s’au distins decât prin ofrande retorice, prin dania abondentă a discursurilor. Voi înfăţişa astăzi cititorilor „Curentului“ modesta şi necunoscuta fiinţă care a dăruit, cu o discreţie regească, ceva acestei ţări, dela care aproape toată lumea este obicinuită să tot ia... Se ştie că, după şcoala română dela Roma, (în treacăt fie zis, terminarea clădirii tot întârzie, căci niciodată nu ştim să înfăţişăm un obraz mândru) s’a hotărît înfiinţarea unei şcoli similare la Atena, pentru cercetătorii antichităţii eline, — pentru creiarea unor iniţiaţi în disciplinele luminoase ale clasicismului grec. Ca orice intenţie bună, ea rămăsese pe planul pur al intenţiilor, — bugetul Statului permiţând subvenţii de milioane pentru capriciul unei actriţe de a-şi face un teatru, negăsind însă bani pentru a cumpăra un loc la Athena. Un loc, adică un prim şi timid pas spre ridicarea şcoalei visate. Intr’o zi s’a prezentat ministrului nostru dela Atiena un român macedonean şi, cu sfiala sufitelor de elită, s’a oferit să dea din punga lui cele două milioane, necesare spre a se putea cumpăra locul. Punea însă, cu o vădită timiditate, o singură condiţie: să nu se spună cine a donat cele două milioane, şi nici ministerului de externe să nu i se comunice numele donatorului. Primul ctitor al şcoalei române de la Athena se voia necunoscut, se voia lipsit de orice vană publicitate, ofranda lui fiind discreta rugăciune pentru naţia lui. Dumnezeu a voit ca, deunăzi, bunul suflet de român să treacă hotarul vieţii, astfel încât, acum, despre cel ce nu mai este se pot rosti cuvintele de slavă pa care el le-a refuzat înainte de moarte. Donatorul ce se voia tăinuit, un român macedonean, simplu negustor de tutunuri, Ion Nica a murit. Peste delicata lui voinţă putem astăzi trece; sensibilitatea hitsfioasă nu va mai putea fi ofensată. Naţiei i se poate înfăţişa acum acel suflet ales, ce nu mai este. Nu numai pentru a slăvi amintirea acelui român macedonean, cu tăcuta şi adânca lui iubire de neam, — ci şi pentru a ne mângâia pe noi cu gândul că nobleța românească nu s’a epuizat, nu a fost complect trivializată de politicianism. Pentru o lume neputincioasă, prizonieră a prezentului, pentru o lume tristă, iobagă a imediatului, — bucuria celui ce se vrea legat de o faptă bună, dispreţuind vâlva ce-ar stârni-o gestul făcut în public — va fi greu de înţeles. Adesea, în sufletele simple, cu candoare stăpânite de credinţa unei obligaţii faţă de regimul din care fac parte, — răsar gânduri de o splendidă desinteresare, de un impresionant idealism. Negustorul de tutun dela Pind, din avutul lui agonisit intr’o viaţă de trudă şi de economie îi celungă, a desprins acest dar domnesc, necerând în schimb decât discreţia celor ce aveau să-i folosească în viitor dania. Ni s’ar putea aminti, fireşte, că rasa noastră românească şi-a înscris virtuţile ei aristocratice în nenumăratele hrisoave de ctitorie pomenite de slova pioasă a veacurilor vechi, — şi că, din cucernicile zidiri de altare ale boierilor şi ale Domnilor noştri din trecut, se desprinde cel mai mândru titlu de nobleţă al unei Naţii permanent călăuzite de năzuinţa înfăptuirilor trainice. întreaga istorie a Principatelor de la Dunăre, — cu nenumăratele bejenii şi exoduri pricinuite de invaziile vecinilor, — nu a fost nici ea decât un lung şir de întemeieri, urmate de năruiri năpraznice, — şi râvna restauratoare a fiecărui Voevod reîntronat în scaun a avut adeseori prestigioasa înfăţişare a unei noi descălecări, — frumuseţea unei zidire noui de altare, ivite din pulbere şi din cenuşă prin truda unui mai îndărătnic ctitor de domnie şi de ţară. Dar la această statornică râvnă de ctitorie voevodală, sub care mijea aspiraţiunea de a întemeia o dinastie trainică, — ca şi la truda boierilor de a pune temeliile unor aşezăminte închinate alinării suferinţelor din norod, — era părtaşă, pe lângă dorinţa unei ofrande pentru naţie, şi stăruinţa tăinuită a unui interes personal, îndemnul unei năzuinţe spre putere, sau chiar al unei simple veleităţi de prestigiu pentru spiţa celui ce consimţea la jertfa generoasă, în vremurile acelea in cari conştiinţa religioasă a Naţiei slujea neamului valah sau moldovenesc drept conştiinţă naţională, — bisericuţa clădită pentru obştenii cătunului lângă cula domnească era şi un zăgaz împotriva primejdiilor de cotropire, şi altarul se înălţa ca un adevărat bastion de păstrare a datinei, iscat din porunca unui imperios îndemn de conservare a rasei. Pe pământul ameninţat al ţării, un om al acestui pământ ridica încă o cetate de rezistenţă, — şi turla încununată cu crucea însemna un turn mai mult, dealungul imensului dig ridicat fu calea stăpânirii păgâne. Pe zidul vechilor noastre aşezăminte, zugravi! făurari Însemnau cu pietate numele Domnului darnic şi chipurile Domniţelor legate de ctitorie; sub lespezile bisericii, generaţiile următoare veneau să adoarmă pe rând, — şi pe rând era numele fiecărui urmaş săpat cu dalta în piatra trainică. Niciuna din aceste mulţumiri nu era făgăduită aromânului Ion Nica, în ziua în care era purces la dania lui pentru şcoala românească de la Athena. Mai mult încă, cu o discreţie sub care tresare mândria unei rase înzestrate cu un admirabil simţ al decenei şi al ţinutei, el a preferat anonimatul adevăratei generozităţi, mulţumindu-se cu bucuria de a fi întins primul petec de pământ sub lespezile unui nou lăcaş de ascensiune culturală a Neamului cu care se simţea solidar. Acolo, pe văile râurene ale peninsulei calcinate de soare şi istovite de duşmănii, îşi păstrează cu îndărătnicie tradiţiile ei milenare o ramură robustă a tulpinii noastre etnice: în sânul acestei frânturi răzleţe de neam crescuse aromânul Ion Nica, — şi firesc ar fi fost ca primul lui gând de danie să fie pentru mica lui patrie românească de-acolo. Şi totuşi, cu ochii ţitiţi spre patria cea mare, — dornic să-şi închine ofranda pentru propăşirea unei lumi îndepărtate, şi pentru desăvârşirea unei culturi de ale cărei roade el şi toţi ai lui nu puteau cu nimic folosi. — Ion Nica a ţinut să participe cu darul lui la ascensiunea culturală a tineretului de aci, din Regatul îndepărtat... Am putea căuta îndelung, fără să putem închipui o mai splendidă pildă de discretă generozitate, de mişcătoare şi exaltantă solidarizare cu naţia. Pe mormântul aromânului Ion Nica, închinarea noastră de recunoştinţă nu este numai un imn de slavă pentru rasa care şi-a afirmat astfel virtuţile şi nobleţă; este, mai ales, un răspuns la apelul pe care ni-l trimit, prin el, Aromânii din sălaşurile muntene de dincolo de ape şi de culmi, — şi care se înalţă ca un imperios îndemn de stârpire a desbinărilor fratricide, — de solidaritate a rasei ce nu se vrea despicată nici de fluvii, nici de oameni. Pamfil cei cares Dim dorinţa şi iniţiativa Reginei noastre, Cişmigiul a căpătat o faţă nouă, de parc englezesc, aliniat, răcoros, cu fântâni şi ronduri, cu plajă rezervată copiilor, şi ceva mai multe locuri de odihnă. Vechile scaune, pacostea grădinilor publice, ce-i drept, au rămas: ele vor dăinui încă multă vreme, impudice, cu capacele ridicate ca niște closete în repaus. Dar pe unde mâna nouă a grădinarilor a netezit aleile, s’au construit bănci, pentru că băncile sunt ale parcului, nu scaunele, şi e în interesul nostru „anti-anarmist” de a populariza cât mai mult posibil aceste bănci, singurele care n’au prostul obiceiu de a da faliment în nici o ţară. Cu toate astea, grădina Cişmigiu, are, ca şi celelalte grădini bucureştene, o soartă ignobilă. In zilele de sărbătoare e invadat de slugile libere după amiază, şi devine locul de întâlnire al ordonanţelor, al vagabonzilor, şi al servitoarelor. În mijlocul adunării lor strejueşte umilit chioşcul cu ape minerale, din care nimeni nu gustă !... Cântarele publice instalate acolo nu mai contenesc oscilaţiile lor, iar maşinile pline cu bomboane şi caramele de foiţă, scuipă, la intervale, obolul lor surprinzător. In zilele de lucru ale săptămânii e uşor să observi că singura noastră grădină publică, practicabilă într’adevăr, e departe de menirea ei. Cişmigiul este şase zile din şapte, o mică şi drăguţă colonie germană, în care sunt plimbate odraslele câtorva străini. Românul nu ştie să se folosească de splendoarea acestei vegetaţii îngrijite, şi de această insulă de aer curat, care stă ca o binefacere în mijlocul Capitalei. Pe alei defilează cărucioarele împinse de câte-o „medelenn” blondă ca o franzelă şi costelivă ca o ogarcă englezească, vorbind nemţeşte cu un copil ce răsare dintre perne roşu şi dolofan. Este ceea ce stfmneam şi cu alt prilej : în Bucureşti cea mai mare revoluţie ar fi să obligi pe cetăţean să frecventeze băile şi parcurile. E drept, la anume ore din zi, şi mai ales din noapte, se abat prin Cişmigiu perechi tinere, dar acestea nu vin pentru sănătate ci pentru idilă. Un hotel confortabil ar înlocui cu succes, pentru ei, priveliştile înflorite, şi boschetele discrete. Un punct de atracţie, al lor este „baza navală” a Cişmigiului, divertisantă şi istovitoare. Flota noastră din Cişmigiu departe de a fi un mijloc de captare a publicului obosit, este un scop. „Flotagiii” bucureşteni sunt prea puţin atenţi la aspectul ridicol şi meschin al acestui sport inocent şi inutil, pe un lac care la jumătatea verii devine pestilenţial şi insalubru. Despre celelalte grădini ale Capitalei nu se poate spune nici măcar atât. Ele sunt vizitate rar de tot, şi rubrica de fapte diverse a ziarelor ne anunţă crimele, violurile şi furturile ce se înfăptuesc pe acolo, ca în codru, la răstimpuri. Este nespus de trist să recunoaştem că banii mulţi cu care sunt întreţinute grădinile, sunt bani aruncaţi în vânt. Viciile, năravurile, moda, se contaminează cu repeziciune la noi, dar buna deprindere pe care citadinii noştri o pot lua de la străini, urmându-i în matinalele lor plimbări pe alei, se face prea mult dorită şi aşteptată. De aceea locurile de recreaţie din Bucureşti sunt ale cui se întâmplă : ale vagabonzilor, ale slujnicilor. Bucureşteanul preferă să rămână în cafenea şi în cinematograf. Romulus Diami Proecte de civilizare In aceeaşi zi, la sfârşitul săptămânii trecute, prefectura poliţiei Capitalei a fost alarmată (ce cuvânt blestemat!..) de două ştiri deopotrivă de consternante: prima, pretindea că d. general Eracle Nicoleanu vu părăsi pârcălăbia în care ne-am obişnuit să-l vedem sultănind, — a doua, că pentru reglementarea circulaţiei bucureştene se va importa un transport de 100 de vardişti londonezi, însărcinaţi cu disciplinarea fluxului atât de refractar al pietonilor, din metropola României. Nu ştim dacă există vre-o legătură intre o veste şi cealaltă, — nici dacă dexteritatea policemenilor britanici este destinată să înlocuiască presupusa incapacitate a d-lui general Nicoleanu de a reglementa drepturile escadrei bucureştene de automobile, în faţa nouilor şi judicioaselor obligaţiuni impuse anarhicei maree a pedestraşilor. Dacă însă importul de sergenţi englezi este într'adevăr menit să compenseze improbabila înlocuire a d-lui general Nicoleanu, trebue să fim desigur mândri că, pe vremurile acestea de inferioritate a schimbului monetar românesc, un şef de instituţie de-al nostru este evaluat atât de generos... Când trebue să plăteşti 810 lei spre a obţine o lira sterlină, este fără îndoială extrem de favorabil schimbul oferit la cota aceasta, uluitor de convenabilă, o Sută de sergenţi sterlingi, pentru un general-prefect de poliţie bucureşteană... Comparaţia cu şilingii şi cu lira sterlină este o simplă metaforă literară, — nu ne-am gândit, însă, nici o clipă să facem insinuări asupra stabilităţii monedei noastre naţionale, pe care o stimăm, o respectăm, şi chiar o răspândim pe cât ne îngăduie puterile. Aşadar, o sută de vardişti londonezi vor sosi pentru a disciplina virajurile ambulatorii, indicând pneurilor şi pingelelor autohtone curbele impuse, de o impecabilă şi civilizată circulaţie. Cu neastâmpărul nostru de Valahi iscoditori, vom profita de această neaşteptată ocaziune de a nupăta englezeşte, cerând nouilor dictatori de uliţe informaţiuni asupra locului unde începe strada Salcâmului, sau fundătura Georgescu III. In ziua însă în care se va dovedi că, din pricina conversaţiunilor interminabile cu pietonii bucureşteni, vardiştii londonezi nu-şî pot face în România treaba ca lumea, ■— guvernul nostru va avea desigur ingenioasa idee de a importa şi o sută de pietoni englezi, invitându-i să slujească drept exemple drumeţilor dela noi In ultima extremitate, s'ar putea aduce chiar un transport de o sută de automobilişti dela Londra; şi dacă nici aşa nu s’ar îndrepta lucrurile, s'ar putea crea, la o periferie a Capitalei, un cartier de circulaţie-model, în care ar fi împroprietăriţi şi cardiştii, şi pietonii, şi automobiliştii britanici, blesninduse înscrierea cu băştinaşii, ei nu ar întârzia să dea naştere unei rase noi, ■— anglo-române, — cu calităţi inedite de circulaţie. Doar aceasta a fost metoda marilor proprietari de crescătorii, în ziua în care au născocit în herghelii rasa preţioasa a anglo-arabilor!... Că şi automobilul, în definitiv, tot în cai își evaluează (ba, uneori, chiar își înfige) puterea... N. Pârvii Grădinile publice Alois Jirásek lin romancier ceho-slovac Un eveniment regretabil vine să pună o nouă pecete pe adevărul proverbului nostru: După soare, furtuna... Lumina bucuriei unanime, care se aprinsese în văzduhul Europei prin sărbătorirea președintelui republicei ceho-slovacă T. G. Masaryk cu ocazia împlinirii a 80 de ani de existentă, — în mod fatal — a trebuit să suporte umbra amară a unui nor. Celebrul romancier Alois Jirosek, compatriotul octogenarului prezident festival, a încetat din viață. In momentul când poporul cehoslovac jubila longevitatea ilustrului său conducător, un alt ilustru se impărtăşa din otrăvitul potir al morţii. O lovitură dureroasă. Feţele congestionate de veselie s’au destins subit, realizând cea mai fidelă mască a deziluziei. Autorul celebrei trilogii „In vârtej“ — care a avut o covârşitoare influenţă asupra cehilor, contribuind cu o considerabilă parte la plămădirea sufletească a generaţiei menită să ilustreze prin devotament şi sacrificiu aprigul moment al deslănţuirii războiului de eliberare — creiază, prin dispariţia sa, un gol profund resimţit în galeria merituoaselor personalităţi culturale ale Cehoslovaciei. In orăşelul Hronov din Boemia, la 1851, Jirosek a văzut lumina zilei. Odraslă fericită a unor părinţi umili, şi-a urcat ghimpatul drum spre glorie, fără ajutorul cuiva, fără oblăduirea vreunui „sus-pus”. A muncit cu tenacitate şi desinteresare, s’a străduit dârz permanent, cu o imensă încredere în sine, s’a sbătut între studiu şi creaţie ca un pasionat şi complet mucenic al culturii. Un suflet mare preocupat de vastele probleme ale luminii, un mare gânditor care precupeţea fiece moment, disciplinându-şi preţiosul bazar spiritual. Perseverenţa şi sârguinţa sa de titan, armonizate de claritatea şi perspicacitatea cu care natura l-a dăruit din belşug, au format un indisolubil tot organic din care a ţâşnit flacăra culturii temeinice pe care a dat-o cu mărinimie lumii. Căci Alois Jirâsek a intrat în Partheonul literaturii universale. Geniatitatea operelor îl aşează cu cinste în sanctuarul scriitorilor mondiali. La 23 de ani, adică in anul 1974 — vărstă pe care alţii şi-o socotesc în etapa pregătirii sufleteşti — scriitorul Jirâsek prezintă publicului cititor primul său roman „Skalaci“. Cu această operă, tânărul debutant valoros, îşi zideşte piedestalul de promisiune al întregii operii sale de mai târziu. Succesul căpătat a stimulat atât de mult ambiţia creatoare a autorului, încât succedentele sale romane: „întunecimi“, „Povestea unor filosofi”, „Psohlavci“, au dovedit izvorul amplu de creaţie literară în viguroasă şi completă ascensiune, polarizând în jurul lor (Urmare în van. II-a)