Curentul, mai 1930 (Anul 3, nr. 815-844)

1930-05-01 / nr. 815

AWL III No. S15 ' ■' < *» V* I to s PMJUvr* 3l ei - V i ii ■ .ft ■ ; - ■ . <•» .... ■ l / Jói i Maiu fiC'£.o Director: PAMFTL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA­­ STRADA SARINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/3S Secretariatul şi Provincia 312/28 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; Iei 350 pe 6 luni; Iei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: Iei 1700 un an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Duşmanul Străinătăţii Desfăşurări de masse şi de tru­pe , un amplu şi bine pregătit spectacol de stradă, iată ce ne vor aduce zilele ce vin. E inutil să prevenim cititorul că ora prefă­cuţilor e încă departe cu toată plantaţia plimbătoare de steaguri ,ce va cotropi capitala. Congresul, marele congres, al numai puţin marelui partid liberal e menit tocmai să afirme că nu s’a schim­bat şi nu se va schimba nimic. Vom vrea de ce. E deasemenea zadarnic să-l prevenim în faţa gloatelor strânse anume din toa­te judeţele, ca să-l impresioneze. Opinia publică e de mult lămu­rită asupra şarlataniei tuturor partidelor. Cu risipa câtorva mi­lioane stoarse pungilor chiabure caii vor să se metamorfozeze în portofolii ministeriale, şi bănci­lor parazitare, caii scontează vii­toare afaceri cu regimul ce va­ să vie, orice clică de politicieni, ori­ce bardă de electori poate recruta o legiune de răguşiţi pentru în­trunirile, ospeţele şi parările u­­zuale, pe caldarâmurile, neplă­tite de primărie, ale Bucureştilor. Argumentul poporului manifes­tând de ochii regenţei şi al cetă­ţeanului nostru, e de mult răsu­flat. Din punctul de vedere ace­sta, noua orientare antidemago­gică a generalului Averescu, are cel puţin meritul sincerităţii şi prestigiul unui gest de desgust. Deci liberalii se adună într’un nou congres. Sunt trei ani de­­când, sub bagheta neîntrecutului dirijor care a fost Ion Brătianu se intonase un fel de uvertură cacofonicei simfonii de astăzi Brătianu Ion, adunase pe cărtu­rarii partidului şi le dăduse leit­­motivul: compania, gou­nvois cvi puţin, pentru liberali, era o temă nouă. Forţele financiare şi cele, să le zicem, intelectuale, ale par­tidului liberal, urmau să se utili­zeze pentru ridicarea culturală a naţiunei, ameninţată de trei cu tari străine, conlocuitoare. Fi­reşte că în trio asemenea preocu­pare, cuvântul preponderent re­venia d-lui dr. Angh­escu. Fireşte că nici d-sa, nici şeful său, nu puteau avea despre cultură şi c­ampanie culturală, altă concep­ţie decât una şcolărească şi pri­mară. Nu e de mirare că din toa­tă această îngăimare, din toată a­ceastă negură ideologică şi incer­titudine a noţiunilor, nu sa ales nimic. Dar ante-congresul avu însemnătatea lui politică. Pe dea­supra programului cultural, îm­bâcsit, şovăitor şi nedumerit, piu­­tra, ca o­ claritate lapidară, con­­cluzia şefului: cer puterea . Ion Brătianu cerea puterea, Regele Ferdinand o dădea, lozinca programatică din 1927 a fost abandonată. Concluzia po­litică a momentului, a fost însă reţinută. Nu mai e vorba de cul­tură azi. Partidul liberal, ca toa­te partidele de altfel, se desintere­­sează, cu entuziasm, de cultură. “Agenţii electorali de sub toate cârpele şi semnele, nu ar avea ni­mic de câştigat, de pe urma unei politici culturale. D. Vintilă Bră­tianu e mai onest şi mai franc în această privinţă decât doi unchi său frate. De altfel mijloacele sale intelectuale nu­ îngăduie nici cel puţin o făţarnică atitudine de Preocupare cărturărească. D. Vintilă Brătianu e plin capul lo­cului, în război deschis cu cartea. Dar d-sa ne invită la primenirea programului său economic. Pe unghia ideologiei sale de comp­­tabil, spânzură astăzi la svântat, principii şi directive noui. Dar dacă ne apropiem prea mult de această casnică exhibiţie, consta­tăm că, în bătaia s­vântului, se lea­gănă aceleaşi peticite, şi rău fes­­tivate efecte vechi. S’ar părea la început că se pregăteşte un praz­nic de înmormântarea defunctu­lui „prin noi înşine“.. După zece ani de experienţă dezastruoasă, am asista la o pocăinţă sgomo­­toasă şi la o revenire la realitate. Eroul trist,ăl chinezismului eco­nomic, dărâmă porţile şi se acu­ză pe ruine . (traduceri din „In­dependenţa“). „Partidul liberal socoate colaborarea­ capitalului străin pentru ridicarea economi­că a României, nu numai utilă, dar şi necesară. Lucrând din 1922, prin toate forţele, să ridice creditul României, partidul libe­ral a preparat cadrul acestei co­laborări, asigurându-i un teren solid şi posibilitatea unei între­buinţări utile“. Trecem peste tradiţonalale sfruntări şi neadevăruri. Reţi­nem numai „colaborarea utilă şi necesară“, pe un ...picior de ega­litate“ cum se proclamă ceva mai departe. Dar proclamaţia în­cheie astfel:­­ „Capitalul naţional trebuie să aibă un rol preponderent (fără să excludă, bineînţeles, colabora­rea străină) în întreprinderile în relaţiuni cu apărarea naţională, şi acelea care condiţionează func­ţionarea economei naţionale“... etc. Se vede bine : punctul de vede­re al d-lui Vintilă Brătianu a în­vins. Tot sbuciumul şi dezastrul a zece ani de dictatură ineptă şi toată frământarea a optsprezece luni de opoziţie, n’au folosit la ni­mic. Vintilă Brătianu a rămuns dictatorul politic şi economic al partidului său, prin care speră să redevină dictatorul nostru al tu­turora. Căci în felul cum se im­pune astăzi problema apărării naţionale, aproape că nu există ramură de producţie sau de pre­facere, care să nu fie în legătură cu aceasta. Şi rezervând capita­lului naţional, adică liberal, în­treprinderile care condiţionează funcţionarea economiei naţionale, d. Vintilă Brătianu se înconjoa­ră, încă odată, în vechile-i ziduri. Afară numai de cazul când capi­talul străin ar accepta să cadă sub administraţia cluburilor libe­rale, în condiţiuni fixate de mi­zericordia brătienistă. Congresul deci, al liberalilor, nu afirmă economiceşte nimic nou. Ci e menit să paralizeze ori­ce pornire de încredere a străină­tăţii în spre paragina României­ Mari. E calculat anume pentru o nouă panică a capitalului mon­dial, pentru o înteţire­ de discre­dit şi de mefienţă. *Poi­ troot+1 9 î­ r»­o d­y ooagioSul libe­ral va fi fără rezultat. Nu sun­tem în 1927 sub­ camarila care confiscase voinţa unui rege mu­ribund şi ameninţările d-lui Vin­­tilă au alt răsunet decât ale lui Ion, repauzatul. Ion Vinea In forul noului relua al arceorului Sa prezentat un nou proiect de lege pentru stabilirea viitorului re­gim al spirtului. Nu cunoaştem în detaliu ce cuprinde acest nou proiect. Facem numai constatarea că, în ju­rul acestei chestiuni s'a dus în ulti­mul timp o luptă din cele mai în­verşunate. Ceea ce ni se pare curios, este faptul că agitaţiunile se fac pe bază de prezumpţiuni, căci majorita­ta celor ce se agită nu cunosc baze­le noului proiect de lege. Oficiosul guvernului, face aceeaşi constatare arătând apoi principalele puncte de bază ale viitorului regim al alcoolului şi recomandând răbdare până la definitiva redactare a proiec­tului. Desprindem din aceste informaţiuni cu caracter oficios, două puncte ce ni se par foarte importante: „Se vor prevedea cele mai severe măsuri pen­tru combaterea spirtului negru" (fa­bricat în cazane primitive) şi se vor lua cele mai energice măsuri pentru înlăturarea fraudei. Apoi o lege spe­­cială va reglementa plantarea viilor la şes şi situaţiunea producătorilor direcţi. Sunt două chestiuni a căror rezol­vare, noi am susţinut-­o totdeauna în acelaş sens. Dacă însă noul proiect de lege respectă drepturile viticultorilor şi ale prunarilor, ni se pare că face în schimb o mare nedreptate aşa numi­telor „fabrici agricole" de spirt, cari sunt aproape desfiinţate. In general regimul alcoolului tre­buie să stabilească trei chestiuni prin­cipiale : Încurajarea producţiunei agricole naţionale şi menţinerea unui echilibru echitabil între toate categoriile de producători în raport cu rolul econo­mic, pe care fiecare îl are. Combaterea fraudei prin mijloacele cele mai severe­ atât contra fabricaţia nei clandestine cât şi pentru garanta­rea sănătăţei publice. Garantarea veniturilor statului prin impunerea băuturilor alcoolice, fără regimuri de favoare pentru anumite categorii de producători. Pentru a se ajunge la aceste rezul­tate organizaţiunile profesionale ale celor interesaţi în cauză, trebue să înţeleagă, că deasupra intereselor per­soanele stau două interese superioare: sănătatea publică şi sănătatea veni­turilor budgtare. De asemenea ar fi regretabil, dacă asociaţiunile profesionale, în lupta pe care o duc pentru susţinerea interese­lor lor, ar aluneca pe panta politică, Ion Scutaru if GWt) MlNlSÎE^Ui FINANȚELOR î —• Bine, RCiiişorule, se face o nouă lege a alcoolului, se amestecă spis;­­iarii, țuicarii, viticolii, pomicolii și pe mine, specialist, ttu mă întreabă nimeni ? ! — Dar ce ești d-ta? — Eu sunt... alcoolic, domnule ! MOI GHIMIC Aşa de rar iţi este dat să des­­coperi o vrednicie gospodărească încât însemni cu o bucurie aleasă oricând se iveşte în mijlocul nes­fârşitelor Pârloage o iniţiativa har­nică de plugar. Avem o agricultură cu totul rudimentară, iar exproprie­rea şi reforma agrară aşa cum a fost concepută şi mai ales execu­tată, nu a creiat un cadru spornic de producţie, ci mai mult a fost un îndemn spre tânjală. Noul proprie­tar — ţăranul —era lipsit de multe, cu o concepţie fatalistă in rându­iala plugărească, fără nici o umbră de credit, încât au fost suficienţi câţiva ani proşti ca o descurajare totală să cuprindă mai pe toţi a­gricultorii şi brazdele să se tot ră­rească. Iar când se face pe alocurea arătură, se face mai mult de mân­tuială ca o muncă de clacă, o cor­voadă inutilă. Ceea ce a început ce­rul prin lipsa ploilor, prin secetă, a desăvârşit cantata, devastarea complectă a agriculturii noastre. Şi altfel ţăranul român nu prea are tragere de inimă pentru o gos­podărie cuminte, în care să respire o dorinţă de cât mai frumoasă aşe­zare. Ograda ţăranului este năpă­dită de salcâmi, fiindcă nu cere nici o vrednicie, nici o îngrijire mai a­­tentă, nici o trudă susţinută. Ogorul ţăranilor este marginea celui mai dezolant primitivism agricol. Şi poate­ n’ar strica,­­ simultan cu înfiinţarea „creditului agricol“ să se creeze şi norme de disciplină în producţie, constrângeri de lucrare metodică a pământului, arătură a­­dâncă, iar nu sgârietură de supra­­faţă, acea brăzdare de mântuială. Când s’a slăbit principiul proprie­tăţii, funcţia socială, nimănui şi ni­­căeri nu-i poate fi îngăduită prac­tica unui individualism al puturoşe­niei totale, absolute. Astăzi, când plugarii trăesc o desnădăjduită sbatere în ghiarele hulpave ale ca­­merei, nu poate fi vorba de o dis­ciplină severă impusă muncitorilor pământului, dar în ziua când grava eroare a lipsei de credit agricol va fi îndreptată, constrângerea unei lucrări intensive în plugărie va fi o condiţie esenţială în refacerea eco­nomiei naţionale aşa de sdrunci­nată. Până atunci voi însemna cea mai frumoasă vrednicie gospodărească pe care am întâlnit-o în lungile şi variatele mele peregrinări prin ţară. Pe şoseaua dintre Tecuciu şi Nicoreşti plantată pe margini, de i­­nimosu­l prefect Vasile Beldie cu nuci, şosea atent îngrijită, în întin­derea câmpurilor înverzite străjue­şte o casă înălţată, dar neterminată încă. Un ţăran, Moş Ghindei, a a­­rendat, pe termen lung patru hec­tare şi jumătate de la stat. Această bucată de pământ a fost transfor­mată de râvna hărniciei acestui ţă­ran într’o grădină. Pomi roditori altoiţi de moş­chimici plantaţi si­metric, alei aşternute cu petriş, stupi sistematici presăraţi în tot cu­prinsul totului (aproape o sută de stupi), brazde îngrijite cu zarzava­turi, flori şi o seră bătută din plin de soare. Un moment mi s’a părut că mă­ aflu în Câmpia romană unde disciplina fascistă duce acea formi­dabilă campanie de bonificare, transformând câmpiile de milenii paragină în grădini cu exuberanta vegetaţie. Moş Chimici nu a urma nici o şcoală de agricultură, nu este nici expert în pomicultură, horti­cultura sau apicultura, are numai o rară iubire de pământ şi de ca­iace munca omului binecuvântată de milostenia cerului, poate înflori chiar în pământul cel mai vitreg. Aş duce pe toţi savanţii ştiinţelor agricole, pe toţi titraţii agronomi să vadă gospodăria înjghebată de moş Ghimici, fără cărţi savante, fără noţiuni de cultură ştiinţifică, aşa cum l-a tras inima şi cum la călăuzit bunul lui simţ de om al pă­mântului. Pentru toţi acei care îşi înci­­pue că ţara românească ar deveni un rai când fiecare român va fi un ti­trat, când se vor înmulţi şcolile de agricultură ca fiecare sat să aibă o fabrică de savanţi în ale agricul­turii, eu aşi propune o simplă vi­zitare a câmpului lucrat de Moş Ghimici. Dar acest simplu ţăran — cu vorba şi portul de pare desprins dintr’o povestire a lui Sadoveanu — are o mare mâhnire: el este nu­mai arendaşul pământului ce apar­ţine statului. Resemnat şi trist acest ţăran cu suflet virgilian îmi spunea: „mă uit la pomii aceştea aleşi şi altoiţi de mine şi mi se umple inima de bucurie când îi văd crescând, cerul şi bunul Dumnezeu binecu­vântând truda mea, dar în acelaş timp tare mă seacă la inimă când mă gândesc că nu vor rămâne co­piilor mei. Cu fiecare an cresc po­mii, dar se scurtează sorocul şede­rii mele aici“. Dacă ai fi citit d-ta d-le Mihala­­che in ochii blânzi ai ţăranului tris­teţea acelui gând al despărţirii de vrednica lui faptă, ai fi rămas ca şi mine grozav de mişcat. Legea agrară chibzuit a rezervat loturi zise , demonstrative, adică centre de educaţie agricolă, exem­ple de cultură intensivă a pămân­tului. Ce-au devenit in bună parte aceste loturi demonstrative? Loturi de arendat, cultivate în dijmă, o bună parte din agronomi socotin­­du-se liberi de orice obligaţie faţă de stat. Exemple de cultură meto­dică? Cultvare în dijmă. Au fost re­zervate prin legea agrara loturi pentru apicultura, pentru horticul­tura, pentru pomicultură, dar să se publice de către direcţia îndrumă­rilor agricole ce­ au devenit aces­’e loturi, întru cât cei care le-au pri­mit s’au achitat de obligaţii. Loturi destinate stupăritului au fost arate, cu aceieaşi metode, dijma. Cu cât a sporit procentul apicol pe urma prevederilor legii agrare? Parodia ce a înflorit prin lipsa oricărui con­trol şi a oricăror sancţiuni. Iată că pe şoseaua Tecuci-Nico­­reşti, un ţăran simplu, întru nimic agronom, a cărei mare şi aplicată ştiinţă a desprins’o din inima lui profund legată de pământ, Moş Ghimici a transformat cele patru hectare şi jumătate într’un adevă­rat lot demonstrativ: horticultura, pomicultură, apicultura. Acum o întrebare d-le Mihalache: drept este ca atâtea loturi demon­strative să fie stăpânite de oameni fără nici o dragoste de pământ, nu­mai fiindcă au o diplomă vagă de agronom, iar un vrednic ţăran, care îşi spovedeşte imensa lui iubire de pământ transforraându-l într’o mi­nunată grădină, să fie doar un vre­melnic arendaş? Acest simplu, a­­cest blând plugar, acest Moş Ghi­mici iţi prilejueşte, domnule Miha­lache un act de omenie şi dreptate, pe care nu d-ta îl vei refuza. Vrednicia ori unde se afirmă tre­bue răsplătită, pentru a anima și pe alti plugari. Pamfil Șeicaru fenopofui­sm­:­supra Fr.­­ Nietzsche îndeletnicirea de căpetenie a nem­­ţilor e acrobaţia cerebrală. Ea face pasiunea lor soare,­­ căreia i se su­bordonează firesc, determinat, toate celelalte pasiuni germanice în func­ţiile lor dă sateliţi. Din această su­premă consideraţie,­­ei o cultivă zi de zi... la nebunie. Tenaci, abili şi surprinzător de variaţi, au ajuns să folosească la apreciabilă perfec, vie manejul circumscrierii noţiuni­lor răzleţe-- şi împerecheate, dispu­nând de ius, de trapez, de scara şi de patinele teoriilor­­ asupra cuno­­ştinţii, cu aceeaş certitudine şi cu­tezanţă în care neolatinii, fini, spi­rituali şi iuţi, dispun de toate for­mele de conjugare, inclusiv dualul, ale verbului erotic. Nu­mai că, acro­­baţia cerebrală a primilor, covâr­şeşte parcă — în urmări vizibile — acrobaţia de alcov şi de amor al ar­tei pentru artă, a ultimilor. Iată pentru ce, apariţia lui Nietz­sche în «baroul libercugetătorilor germani,nu e un fenomen acciden­tal, cum s’ar crede, şi unui da în­delungată gestaţie „culturală“. Ac­­cidentul, accident care priveşte ex­­clusiv pe zămislitorul răsunătoru­lui poem filosofic: „Aşa grăit-a Za­­rathustra“, ar fi de constatat nu­mai acolo, că ţinând o „supra“,va­lorizare, o temerară „supra",supra­­punere a echilibrului vieţii omuleţi­lor din timpul său, contagiaţi cu toţii din microbul „Christos", unii-­­milioanele­­ din frică şi ignoranţă colectivă; alţii număraţi pe degete — dint­r-o atavică, profesională şi conservatoare închircire a neputin­cioşilor lor creeri, — s-a cam în tre­­cut... cu gluma. Să stăruim. „Friedrich Nietzsche“ devenise în vremea din urmă un nume înspăi­mântător. Şoptit sau pronunţat ceva mai tare, el producea multora, chiar dintr'ai lui, cutremurări de carne. In deosebi teologilor creştini. Căci în repulsiile ,lor extreme, aceia pe care le-o prilejuia sporadic Nietz­sche, era cu mult mai acută decât aceia pe care le-u provoacă zilnic excelenţa sa Dracul V. se‘n­­ţelege, de acei teologi cari, în şcoa­­lele lor de formaţie, vor fi putut lua cunoştinţă aşa, în treacăt, că în a doua jumătate a secolului al 19-lea, a fiinţat „un fel de filosof“ cu acest nume. Fiindcă sunt şi din ceilalţi cari nu vor s‘audă‘n ruptul capului ,de-o asemenea năzdrăvănie. Pentru aceştia, „Nietzsche" e vârît la „index“*. Nu ştiu, de pildă, dacă a fost nu­mai vis ori dacă faptul s'a petrecut aievea. Şi nici nu-mi pot aminti dacă interlocutorul meu, un preot, căuta smerit în Răsărit sau în As­­finţit legătura pi incipială cu Dum­nezeirea. Ceea ce ţin minte, este că între. Duminică dimineaţa, căutân­­du-l la biserică, l-am aflat greu de tot posomorit, acasă: -- Cum, părinte! Azi m­ai sluj­bă ? • Se poate ! ? — Nu aşa, frate, nu aşa ! De ce vii acum să mă mai amărăşti şi d-ta ? Hai, mai bine, şi ne-om ruga împreună Celui-de-Sus ca să mă ier­te... Ascută... Un răuvoitor mi-a dat aseară o cărţulie s-o citesc... Spunea el că-i fără seamă de frumoasă şi de folositoare, mai ales pentru noi, preoţii... (Doamne, Dumnezeule! In. (Continuarea In paa. II-a . „Asociaţia femeilor divorţate Am primit la­ redacţie următoa­rea :informa­țiune-apeT :­tiSe înfiinţează în Bucureşti o Asociaţie a Femeilor divorţate» cu scopul de a sprijini moralmente şi materialmente femeile divorţate Asistenţă juridică, medicală, în­fiinţare de biblioteci, ateliere de reeduca­ţie profesionala, biurou de plasare» după aptitudinile fie­căreia, pentru a-­şi câştiga în mod onorabil existenţa, intervenţii de împăciuire între soţi, până la pro­­muinţarea sentinţei de divorţ, asis­tenţă juridică gratuită celor lipsite de mijloace, în tot cursul divorţu­lui, înfiinţarea unui cămin pentru adăăpostirea « femeilor divorţate, lipsite de mijloace» şi a copiilor lor­,,Fem­­eile din oraşele de provin­cie pot lua contact cu centrala pen­tru înfiinţarea de f i,linie­,,Se primesc înscrieri şi se dau informaţiuni în toate zilele de lu­cru, între 5—7 d. a­ la sediul în str. Edgard Quinet No. 9 Bucureşti“. Să nu-ţi vină să crezi !... Cu toate astea e perfect adevărat. Ma­nia­­de a fonda în urbea noastră societăţi“ mai mult sau mai puţin , cioclopedice" se întinde mereu După asociaţia fostelor preotese, şi după Uniunea fiilor bastarzi i­ată în sfârşit o societate pusă pe acţiuni, o societate de văduve ac­tive Nu ştim cum să aplaudăm iniţiativa ! Adorabilele noastre soţii (vreau să spun : ale celor cari au) pot, de aci înainte, să divorţeze, în sigu­ranţă. Va fi o plăcere, un deliciu Când asociaţia le va sprijini „mo ral­men­te şi materialmente“, ba încă ie va da concursul ,,după aptitu­dinile fiecăreia va fi raiul pe pământ, şi mai multe nu! Fiindcă ades aptitudinile scumpelor noas­tre muze, confirmă îndrăzneaţă sfidare­a lui Lucreţiu, care prertin­dea că ,,Tota muller in utero“. Ş atunci sunt uşor de lămurit mij­loacele ce singure îşi vor alege de­zolatele divorţate, ascultând po­runc­i subconştientă a vocaţiei. Intr’o Capitală ca Bucureşti, în care înfloreşte comerţul bodegilor şi al hotelurilor, este normal ca di­vorţul să fie îmbelşugat. Hotărâ­rea de a rupe un contract făcut cu oarecare veleităţi de eternitate, potrivit corespondenţei prealabile (,»te iuibesc la nemurire, te iubesc nu mă uita“), energica reîntoarce­re la fetia maculată, 66 va lua cu multă uşurinţă decât până mai acum. Dacă Asociaţia văduvelor idealiste va lucra, ne putem aştep­ta la o invazie a văduvelor în via­ţa publică, la reprezentarea lor în Parlament, la greva sărutului şi a natalităţii, şi la acest d­esfrâu mo­ral pe care-l vedem întinzându-se în numele libertăţilor. E vorba în apelul o formaţiune reprodus aici de înfiinţarea unor „ateliere de re­educaţ­ie profesio­nală“. Dacă înţelegem bine sensul acestor cuvinte, ar fi să se fondeze nişte mici şantiere de reparat edu­caţia văduvelor de revăpsit onoa­rea lor, de scos petele de pe blazon. Un fel de toaletă morală executa­tă conform cu noua­ calitate a doamnelor desfăcute prin divorţ Incăputarea educaţiei femeilor, iată o chestiune care face de la în­ceput antipatică „Asociaţia“, prin neamabilitatea ofertei . Când s-a stârnit şi la noi m­i­ş­carea pentru drepturile femeilor, nud am poanbăltuit-o, făcând to­tuş­i echtimată rezervă mintală : femeile sunt intelige­nte; femeile sunt fine; femeile sunt bine crescute; poate că debutul lor în politică va mai suprima ceva din mitocănia democratică în care trăim. Şi nu­trim încă această speranţă- Dar în cazul de faţă ce binefacere pu­tem aştepta. .. Există un singur mijloc de a în­văţa înnotu-1. Profesorul stă pe­ mal, ţinând în mână un capăt de funie­ uscat. Dumneata intri în gârlă cu un capăt de funie, ud. Câtă vreme eşti în siguranţă nu înveţi nimic. Ca să înnoţi trebue să dai drumul la funie, să te tru­deşti, să te sbaţi» să rămâi singur O societate de protecţiune a vă­duvelor nu concoliderază întru ni­mic instituţia căsătoriei, cea mai clătinată, cea mai şubrezită, după războiul mondial. Splendidele vă­duve tinere (căci o statistică ne arată că divorţul e frecvent nu­mai între tinerii căsătoriţi) nu vor renunţa niciodată la jocul capri­cios al firii lor feminine, pentru a se supuse disciplinelor unei aso­ciaţii care-şi propune să fi© mo­rală, şi care niciodată nu va re­cunoaşte că, prin ricoşeu, contri­buie la dispiluţiia vieţii de familie Romulus Dianu P. S- A propus! Nu ni s’a spus nimic despre capitalul ,deplr vărsat“ al asociaţiei. Dacă între­prinderea e serioasă, şi capital­ul de investiţiuni e robust ar putea ,să meargă“. —­ r. d. u Aix-la-Ctappelle... Este numele oraşului din Prusia Re­nană ilustrat prin scaunul imperial al lui Carol cel Mare, prin conciliile din anii 816 şi 81?, — prin tratatul dela 1668 şi prin cel din 1648, — printr'o catedrală celebră și prin câteva fai­­moase ispoare de apă minerală. In is­toria diplomatică a Europei, însă, Aix-la-Chapelle este mai ales celebră prin conferinţele ţinute acolo, la 1818, de Aliaţii învingători la Walter, loc, — şi prin negocierile încheiaţi prin evacuarea Franţei de către tru­pele de ocupaţie ale Sfintei Alianţe. Istoricii nepărtinitori ai Restaura­­ţiunii franceze, — şi dintre discipolii lui Albert Sorei, Emile Bourgeois, în seriosul şi eruditul lui „Manual de istorie diplomatică", — au slăvit cum se cuvine iscusinţa lui Talleyrand şi­ a celorlalţi plenipotenţiari ai lui Ludovic XVIII, a căror isteţime de negociatori isbutea să obţină totala curmare a invaziei străine, numai după trei ani dela asprele tratate din 1815. Cu aceeaşi recunoscătoare pie­­tate vor trebui să vorbească istoricii de mâine ai Ungariei despre negocia­torii de astăzi, dela Paris, ai patriei lor, — capabili să obţină lichidarea deplină a tuturor hipotecilor cu cari Ungaria rămăsese grevată în urma în­frângerii­, . şi acesata numai după 12 ani de la sfârşitul războiului. Nu vom comenta aci, în partidă dublă, rezultatele financiare culese în conferinţa de la Paris de Ungaria şi de Mica înţelegere. In primul rând suntem convinşi că nimic nu apare cu vremea mai provizoriu decât acordu­rile proclamate drept „definitive1", în şedinţele solemne ale conferinţelor in­­ternaţionale; în al doilea rând, — mai ales, — pentru că socotim avanta­­giile financiare dobândite într’o ne­gociere, cu mult mai puţin esenţiale decât cele politice. Milioanele cedau­ se pot regăsi aiurea, miliardele■ do­bândite pot fi­ absorbite de gloatei hămesite ale politicianilor din inte­­rior. Banul este accesoriul; esenţialul rămâne succesul politic, aptitudinea de a interveni cu drepturi oficiale în politica generală a­ Statului adversar, capacitatea de a-l manevra pe pro­priul lui teren, organizându-i la nevoie anarhia care frânge resorturile de res­oanşă. Din acest punct de vedere, — hotărâtor, în cântărirea succeselor in­­ternaţionale, — plenipotenţiarii Micii înţelegeri nu se pot de loc mândri cu rezultatele conferinţei de la Paris. Printr’o uluitoare răsturnare de po­­ziţiuni, Ungaria înfrântă şi debitoare a luat de zece ani încoace postura de creditoare care pretinde, acuză şi re­­clamă, ea a manevrat, şi tot ea a condus jocul. Pentru a ne convinge , nu avem decât să ne gândim la rol­u­i jucat de afacerea optanţilor în pole­­micile dintre partidele noastre. Pentru ce, această răsturnare? Pen­­tru că, invadate de demagogia demo­cratică, naţiunile Micii înţelegeri nu au mai avut respiraţiunea necesar, pentru a continua cu energie o poli­tică de suverană dominaţiune asupr­a adversarului înfrânt. Democraţia­­ are energii disponibile pentru exterior, şi le epuizează, toate. îr. învrăjbirile lăuntrice. lots Oirs'îi'îreseiî \

Next