Curentul, mai 1930 (Anul 3, nr. 815-844)
1930-05-01 / nr. 815
AWL III No. S15 ' ■' < *» V* I to s PMJUvr* 3l ei - V i ii ■ .ft ■ ; - ■ . <•» .... ■ l / Jói i Maiu fiC'£.o Director: PAMFTL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SARINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/3S Secretariatul şi Provincia 312/28 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; Iei 350 pe 6 luni; Iei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: Iei 1700 un an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Duşmanul Străinătăţii Desfăşurări de masse şi de trupe , un amplu şi bine pregătit spectacol de stradă, iată ce ne vor aduce zilele ce vin. E inutil să prevenim cititorul că ora prefăcuţilor e încă departe cu toată plantaţia plimbătoare de steaguri ,ce va cotropi capitala. Congresul, marele congres, al numai puţin marelui partid liberal e menit tocmai să afirme că nu s’a schimbat şi nu se va schimba nimic. Vom vrea de ce. E deasemenea zadarnic să-l prevenim în faţa gloatelor strânse anume din toate judeţele, ca să-l impresioneze. Opinia publică e de mult lămurită asupra şarlataniei tuturor partidelor. Cu risipa câtorva milioane stoarse pungilor chiabure caii vor să se metamorfozeze în portofolii ministeriale, şi băncilor parazitare, caii scontează viitoare afaceri cu regimul ce va să vie, orice clică de politicieni, orice bardă de electori poate recruta o legiune de răguşiţi pentru întrunirile, ospeţele şi parările uzuale, pe caldarâmurile, neplătite de primărie, ale Bucureştilor. Argumentul poporului manifestând de ochii regenţei şi al cetăţeanului nostru, e de mult răsuflat. Din punctul de vedere acesta, noua orientare antidemagogică a generalului Averescu, are cel puţin meritul sincerităţii şi prestigiul unui gest de desgust. Deci liberalii se adună într’un nou congres. Sunt trei ani decând, sub bagheta neîntrecutului dirijor care a fost Ion Brătianu se intonase un fel de uvertură cacofonicei simfonii de astăzi Brătianu Ion, adunase pe cărturarii partidului şi le dăduse leitmotivul: compania, gounvois cvi puţin, pentru liberali, era o temă nouă. Forţele financiare şi cele, să le zicem, intelectuale, ale partidului liberal, urmau să se utilizeze pentru ridicarea culturală a naţiunei, ameninţată de trei cu tari străine, conlocuitoare. Fireşte că în trio asemenea preocupare, cuvântul preponderent revenia d-lui dr. Anghescu. Fireşte că nici d-sa, nici şeful său, nu puteau avea despre cultură şi campanie culturală, altă concepţie decât una şcolărească şi primară. Nu e de mirare că din toată această îngăimare, din toată această negură ideologică şi incertitudine a noţiunilor, nu sa ales nimic. Dar ante-congresul avu însemnătatea lui politică. Pe deasupra programului cultural, îmbâcsit, şovăitor şi nedumerit, piutra, ca o claritate lapidară, concluzia şefului: cer puterea . Ion Brătianu cerea puterea, Regele Ferdinand o dădea, lozinca programatică din 1927 a fost abandonată. Concluzia politică a momentului, a fost însă reţinută. Nu mai e vorba de cultură azi. Partidul liberal, ca toate partidele de altfel, se desinteresează, cu entuziasm, de cultură. “Agenţii electorali de sub toate cârpele şi semnele, nu ar avea nimic de câştigat, de pe urma unei politici culturale. D. Vintilă Brătianu e mai onest şi mai franc în această privinţă decât doi unchi său frate. De altfel mijloacele sale intelectuale nu îngăduie nici cel puţin o făţarnică atitudine de Preocupare cărturărească. D. Vintilă Brătianu e plin capul locului, în război deschis cu cartea. Dar d-sa ne invită la primenirea programului său economic. Pe unghia ideologiei sale de comptabil, spânzură astăzi la svântat, principii şi directive noui. Dar dacă ne apropiem prea mult de această casnică exhibiţie, constatăm că, în bătaia svântului, se leagănă aceleaşi peticite, şi rău festivate efecte vechi. S’ar părea la început că se pregăteşte un praznic de înmormântarea defunctului „prin noi înşine“.. După zece ani de experienţă dezastruoasă, am asista la o pocăinţă sgomotoasă şi la o revenire la realitate. Eroul trist,ăl chinezismului economic, dărâmă porţile şi se acuză pe ruine . (traduceri din „Independenţa“). „Partidul liberal socoate colaborarea capitalului străin pentru ridicarea economică a României, nu numai utilă, dar şi necesară. Lucrând din 1922, prin toate forţele, să ridice creditul României, partidul liberal a preparat cadrul acestei colaborări, asigurându-i un teren solid şi posibilitatea unei întrebuinţări utile“. Trecem peste tradiţonalale sfruntări şi neadevăruri. Reţinem numai „colaborarea utilă şi necesară“, pe un ...picior de egalitate“ cum se proclamă ceva mai departe. Dar proclamaţia încheie astfel: „Capitalul naţional trebuie să aibă un rol preponderent (fără să excludă, bineînţeles, colaborarea străină) în întreprinderile în relaţiuni cu apărarea naţională, şi acelea care condiţionează funcţionarea economei naţionale“... etc. Se vede bine : punctul de vedere al d-lui Vintilă Brătianu a învins. Tot sbuciumul şi dezastrul a zece ani de dictatură ineptă şi toată frământarea a optsprezece luni de opoziţie, n’au folosit la nimic. Vintilă Brătianu a rămuns dictatorul politic şi economic al partidului său, prin care speră să redevină dictatorul nostru al tuturora. Căci în felul cum se impune astăzi problema apărării naţionale, aproape că nu există ramură de producţie sau de prefacere, care să nu fie în legătură cu aceasta. Şi rezervând capitalului naţional, adică liberal, întreprinderile care condiţionează funcţionarea economiei naţionale, d. Vintilă Brătianu se înconjoară, încă odată, în vechile-i ziduri. Afară numai de cazul când capitalul străin ar accepta să cadă sub administraţia cluburilor liberale, în condiţiuni fixate de mizericordia brătienistă. Congresul deci, al liberalilor, nu afirmă economiceşte nimic nou. Ci e menit să paralizeze orice pornire de încredere a străinătăţii în spre paragina României Mari. E calculat anume pentru o nouă panică a capitalului mondial, pentru o înteţire de discredit şi de mefienţă. *Poi troot+1 9 î r»o dy ooagioSul liberal va fi fără rezultat. Nu suntem în 1927 sub camarila care confiscase voinţa unui rege muribund şi ameninţările d-lui Vintilă au alt răsunet decât ale lui Ion, repauzatul. Ion Vinea In forul noului relua al arceorului Sa prezentat un nou proiect de lege pentru stabilirea viitorului regim al spirtului. Nu cunoaştem în detaliu ce cuprinde acest nou proiect. Facem numai constatarea că, în jurul acestei chestiuni s'a dus în ultimul timp o luptă din cele mai înverşunate. Ceea ce ni se pare curios, este faptul că agitaţiunile se fac pe bază de prezumpţiuni, căci majoritata celor ce se agită nu cunosc bazele noului proiect de lege. Oficiosul guvernului, face aceeaşi constatare arătând apoi principalele puncte de bază ale viitorului regim al alcoolului şi recomandând răbdare până la definitiva redactare a proiectului. Desprindem din aceste informaţiuni cu caracter oficios, două puncte ce ni se par foarte importante: „Se vor prevedea cele mai severe măsuri pentru combaterea spirtului negru" (fabricat în cazane primitive) şi se vor lua cele mai energice măsuri pentru înlăturarea fraudei. Apoi o lege specială va reglementa plantarea viilor la şes şi situaţiunea producătorilor direcţi. Sunt două chestiuni a căror rezolvare, noi am susţinut-o totdeauna în acelaş sens. Dacă însă noul proiect de lege respectă drepturile viticultorilor şi ale prunarilor, ni se pare că face în schimb o mare nedreptate aşa numitelor „fabrici agricole" de spirt, cari sunt aproape desfiinţate. In general regimul alcoolului trebuie să stabilească trei chestiuni principiale : Încurajarea producţiunei agricole naţionale şi menţinerea unui echilibru echitabil între toate categoriile de producători în raport cu rolul economic, pe care fiecare îl are. Combaterea fraudei prin mijloacele cele mai severe atât contra fabricaţia nei clandestine cât şi pentru garantarea sănătăţei publice. Garantarea veniturilor statului prin impunerea băuturilor alcoolice, fără regimuri de favoare pentru anumite categorii de producători. Pentru a se ajunge la aceste rezultate organizaţiunile profesionale ale celor interesaţi în cauză, trebue să înţeleagă, că deasupra intereselor persoanele stau două interese superioare: sănătatea publică şi sănătatea veniturilor budgtare. De asemenea ar fi regretabil, dacă asociaţiunile profesionale, în lupta pe care o duc pentru susţinerea intereselor lor, ar aluneca pe panta politică, Ion Scutaru if GWt) MlNlSÎE^Ui FINANȚELOR î —• Bine, RCiiişorule, se face o nouă lege a alcoolului, se amestecă spis;iarii, țuicarii, viticolii, pomicolii și pe mine, specialist, ttu mă întreabă nimeni ? ! — Dar ce ești d-ta? — Eu sunt... alcoolic, domnule ! MOI GHIMIC Aşa de rar iţi este dat să descoperi o vrednicie gospodărească încât însemni cu o bucurie aleasă oricând se iveşte în mijlocul nesfârşitelor Pârloage o iniţiativa harnică de plugar. Avem o agricultură cu totul rudimentară, iar exproprierea şi reforma agrară aşa cum a fost concepută şi mai ales executată, nu a creiat un cadru spornic de producţie, ci mai mult a fost un îndemn spre tânjală. Noul proprietar — ţăranul —era lipsit de multe, cu o concepţie fatalistă in rânduiala plugărească, fără nici o umbră de credit, încât au fost suficienţi câţiva ani proşti ca o descurajare totală să cuprindă mai pe toţi agricultorii şi brazdele să se tot rărească. Iar când se face pe alocurea arătură, se face mai mult de mântuială ca o muncă de clacă, o corvoadă inutilă. Ceea ce a început cerul prin lipsa ploilor, prin secetă, a desăvârşit cantata, devastarea complectă a agriculturii noastre. Şi altfel ţăranul român nu prea are tragere de inimă pentru o gospodărie cuminte, în care să respire o dorinţă de cât mai frumoasă aşezare. Ograda ţăranului este năpădită de salcâmi, fiindcă nu cere nici o vrednicie, nici o îngrijire mai atentă, nici o trudă susţinută. Ogorul ţăranilor este marginea celui mai dezolant primitivism agricol. Şi poate n’ar strica, simultan cu înfiinţarea „creditului agricol“ să se creeze şi norme de disciplină în producţie, constrângeri de lucrare metodică a pământului, arătură adâncă, iar nu sgârietură de suprafaţă, acea brăzdare de mântuială. Când s’a slăbit principiul proprietăţii, funcţia socială, nimănui şi nicăeri nu-i poate fi îngăduită practica unui individualism al puturoşeniei totale, absolute. Astăzi, când plugarii trăesc o desnădăjduită sbatere în ghiarele hulpave ale camerei, nu poate fi vorba de o disciplină severă impusă muncitorilor pământului, dar în ziua când grava eroare a lipsei de credit agricol va fi îndreptată, constrângerea unei lucrări intensive în plugărie va fi o condiţie esenţială în refacerea economiei naţionale aşa de sdruncinată. Până atunci voi însemna cea mai frumoasă vrednicie gospodărească pe care am întâlnit-o în lungile şi variatele mele peregrinări prin ţară. Pe şoseaua dintre Tecuciu şi Nicoreşti plantată pe margini, de inimosul prefect Vasile Beldie cu nuci, şosea atent îngrijită, în întinderea câmpurilor înverzite străjueşte o casă înălţată, dar neterminată încă. Un ţăran, Moş Ghindei, a arendat, pe termen lung patru hectare şi jumătate de la stat. Această bucată de pământ a fost transformată de râvna hărniciei acestui ţăran într’o grădină. Pomi roditori altoiţi de moşchimici plantaţi simetric, alei aşternute cu petriş, stupi sistematici presăraţi în tot cuprinsul totului (aproape o sută de stupi), brazde îngrijite cu zarzavaturi, flori şi o seră bătută din plin de soare. Un moment mi s’a părut că mă aflu în Câmpia romană unde disciplina fascistă duce acea formidabilă campanie de bonificare, transformând câmpiile de milenii paragină în grădini cu exuberanta vegetaţie. Moş Chimici nu a urma nici o şcoală de agricultură, nu este nici expert în pomicultură, horticultura sau apicultura, are numai o rară iubire de pământ şi de caiace munca omului binecuvântată de milostenia cerului, poate înflori chiar în pământul cel mai vitreg. Aş duce pe toţi savanţii ştiinţelor agricole, pe toţi titraţii agronomi să vadă gospodăria înjghebată de moş Ghimici, fără cărţi savante, fără noţiuni de cultură ştiinţifică, aşa cum l-a tras inima şi cum la călăuzit bunul lui simţ de om al pământului. Pentru toţi acei care îşi încipue că ţara românească ar deveni un rai când fiecare român va fi un titrat, când se vor înmulţi şcolile de agricultură ca fiecare sat să aibă o fabrică de savanţi în ale agriculturii, eu aşi propune o simplă vizitare a câmpului lucrat de Moş Ghimici. Dar acest simplu ţăran — cu vorba şi portul de pare desprins dintr’o povestire a lui Sadoveanu — are o mare mâhnire: el este numai arendaşul pământului ce aparţine statului. Resemnat şi trist acest ţăran cu suflet virgilian îmi spunea: „mă uit la pomii aceştea aleşi şi altoiţi de mine şi mi se umple inima de bucurie când îi văd crescând, cerul şi bunul Dumnezeu binecuvântând truda mea, dar în acelaş timp tare mă seacă la inimă când mă gândesc că nu vor rămâne copiilor mei. Cu fiecare an cresc pomii, dar se scurtează sorocul şederii mele aici“. Dacă ai fi citit d-ta d-le Mihalache in ochii blânzi ai ţăranului tristeţea acelui gând al despărţirii de vrednica lui faptă, ai fi rămas ca şi mine grozav de mişcat. Legea agrară chibzuit a rezervat loturi zise , demonstrative, adică centre de educaţie agricolă, exemple de cultură intensivă a pământului. Ce-au devenit in bună parte aceste loturi demonstrative? Loturi de arendat, cultivate în dijmă, o bună parte din agronomi socotindu-se liberi de orice obligaţie faţă de stat. Exemple de cultură metodică? Cultvare în dijmă. Au fost rezervate prin legea agrara loturi pentru apicultura, pentru horticultura, pentru pomicultură, dar să se publice de către direcţia îndrumărilor agricole ce au devenit aces’e loturi, întru cât cei care le-au primit s’au achitat de obligaţii. Loturi destinate stupăritului au fost arate, cu aceieaşi metode, dijma. Cu cât a sporit procentul apicol pe urma prevederilor legii agrare? Parodia ce a înflorit prin lipsa oricărui control şi a oricăror sancţiuni. Iată că pe şoseaua Tecuci-Nicoreşti, un ţăran simplu, întru nimic agronom, a cărei mare şi aplicată ştiinţă a desprins’o din inima lui profund legată de pământ, Moş Ghimici a transformat cele patru hectare şi jumătate într’un adevărat lot demonstrativ: horticultura, pomicultură, apicultura. Acum o întrebare d-le Mihalache: drept este ca atâtea loturi demonstrative să fie stăpânite de oameni fără nici o dragoste de pământ, numai fiindcă au o diplomă vagă de agronom, iar un vrednic ţăran, care îşi spovedeşte imensa lui iubire de pământ transforraându-l într’o minunată grădină, să fie doar un vremelnic arendaş? Acest simplu, acest blând plugar, acest Moş Ghimici iţi prilejueşte, domnule Mihalache un act de omenie şi dreptate, pe care nu d-ta îl vei refuza. Vrednicia ori unde se afirmă trebue răsplătită, pentru a anima și pe alti plugari. Pamfil Șeicaru fenopofuism:supra Fr. Nietzsche îndeletnicirea de căpetenie a nemţilor e acrobaţia cerebrală. Ea face pasiunea lor soare, căreia i se subordonează firesc, determinat, toate celelalte pasiuni germanice în funcţiile lor dă sateliţi. Din această supremă consideraţie,ei o cultivă zi de zi... la nebunie. Tenaci, abili şi surprinzător de variaţi, au ajuns să folosească la apreciabilă perfec, vie manejul circumscrierii noţiunilor răzleţe-- şi împerecheate, dispunând de ius, de trapez, de scara şi de patinele teoriilor asupra cunoştinţii, cu aceeaş certitudine şi cutezanţă în care neolatinii, fini, spirituali şi iuţi, dispun de toate formele de conjugare, inclusiv dualul, ale verbului erotic. Numai că, acrobaţia cerebrală a primilor, covârşeşte parcă — în urmări vizibile — acrobaţia de alcov şi de amor al artei pentru artă, a ultimilor. Iată pentru ce, apariţia lui Nietzsche în «baroul libercugetătorilor germani,nu e un fenomen accidental, cum s’ar crede, şi unui da îndelungată gestaţie „culturală“. Accidentul, accident care priveşte exclusiv pe zămislitorul răsunătorului poem filosofic: „Aşa grăit-a Zarathustra“, ar fi de constatat numai acolo, că ţinând o „supra“,valorizare, o temerară „supra",suprapunere a echilibrului vieţii omuleţilor din timpul său, contagiaţi cu toţii din microbul „Christos", unii-milioanele din frică şi ignoranţă colectivă; alţii număraţi pe degete — dintr-o atavică, profesională şi conservatoare închircire a neputincioşilor lor creeri, — s-a cam în trecut... cu gluma. Să stăruim. „Friedrich Nietzsche“ devenise în vremea din urmă un nume înspăimântător. Şoptit sau pronunţat ceva mai tare, el producea multora, chiar dintr'ai lui, cutremurări de carne. In deosebi teologilor creştini. Căci în repulsiile ,lor extreme, aceia pe care le-o prilejuia sporadic Nietzsche, era cu mult mai acută decât aceia pe care le-u provoacă zilnic excelenţa sa Dracul V. se‘nţelege, de acei teologi cari, în şcoalele lor de formaţie, vor fi putut lua cunoştinţă aşa, în treacăt, că în a doua jumătate a secolului al 19-lea, a fiinţat „un fel de filosof“ cu acest nume. Fiindcă sunt şi din ceilalţi cari nu vor s‘audă‘n ruptul capului ,de-o asemenea năzdrăvănie. Pentru aceştia, „Nietzsche" e vârît la „index“*. Nu ştiu, de pildă, dacă a fost numai vis ori dacă faptul s'a petrecut aievea. Şi nici nu-mi pot aminti dacă interlocutorul meu, un preot, căuta smerit în Răsărit sau în Asfinţit legătura pi incipială cu Dumnezeirea. Ceea ce ţin minte, este că între. Duminică dimineaţa, căutându-l la biserică, l-am aflat greu de tot posomorit, acasă: -- Cum, părinte! Azi mai slujbă ? • Se poate ! ? — Nu aşa, frate, nu aşa ! De ce vii acum să mă mai amărăşti şi d-ta ? Hai, mai bine, şi ne-om ruga împreună Celui-de-Sus ca să mă ierte... Ascută... Un răuvoitor mi-a dat aseară o cărţulie s-o citesc... Spunea el că-i fără seamă de frumoasă şi de folositoare, mai ales pentru noi, preoţii... (Doamne, Dumnezeule! In. (Continuarea In paa. II-a . „Asociaţia femeilor divorţate Am primit la redacţie următoarea :informațiune-apeT :tiSe înfiinţează în Bucureşti o Asociaţie a Femeilor divorţate» cu scopul de a sprijini moralmente şi materialmente femeile divorţate Asistenţă juridică, medicală, înfiinţare de biblioteci, ateliere de reeducaţie profesionala, biurou de plasare» după aptitudinile fiecăreia, pentru a-şi câştiga în mod onorabil existenţa, intervenţii de împăciuire între soţi, până la promuinţarea sentinţei de divorţ, asistenţă juridică gratuită celor lipsite de mijloace, în tot cursul divorţului, înfiinţarea unui cămin pentru adăăpostirea « femeilor divorţate, lipsite de mijloace» şi a copiilor lor,,Femeile din oraşele de provincie pot lua contact cu centrala pentru înfiinţarea de f i,linie,,Se primesc înscrieri şi se dau informaţiuni în toate zilele de lucru, între 5—7 d. a la sediul în str. Edgard Quinet No. 9 Bucureşti“. Să nu-ţi vină să crezi !... Cu toate astea e perfect adevărat. Maniade a fonda în urbea noastră societăţi“ mai mult sau mai puţin , cioclopedice" se întinde mereu După asociaţia fostelor preotese, şi după Uniunea fiilor bastarzi iată în sfârşit o societate pusă pe acţiuni, o societate de văduve active Nu ştim cum să aplaudăm iniţiativa ! Adorabilele noastre soţii (vreau să spun : ale celor cari au) pot, de aci înainte, să divorţeze, în siguranţă. Va fi o plăcere, un deliciu Când asociaţia le va sprijini „mo ralmente şi materialmente“, ba încă ie va da concursul ,,după aptitudinile fiecăreia va fi raiul pe pământ, şi mai multe nu! Fiindcă ades aptitudinile scumpelor noastre muze, confirmă îndrăzneaţă sfidarea lui Lucreţiu, care prertindea că ,,Tota muller in utero“. Ş atunci sunt uşor de lămurit mijloacele ce singure îşi vor alege dezolatele divorţate, ascultând porunci subconştientă a vocaţiei. Intr’o Capitală ca Bucureşti, în care înfloreşte comerţul bodegilor şi al hotelurilor, este normal ca divorţul să fie îmbelşugat. Hotărârea de a rupe un contract făcut cu oarecare veleităţi de eternitate, potrivit corespondenţei prealabile (,»te iuibesc la nemurire, te iubesc nu mă uita“), energica reîntoarcere la fetia maculată, 66 va lua cu multă uşurinţă decât până mai acum. Dacă Asociaţia văduvelor idealiste va lucra, ne putem aştepta la o invazie a văduvelor în viaţa publică, la reprezentarea lor în Parlament, la greva sărutului şi a natalităţii, şi la acest desfrâu moral pe care-l vedem întinzându-se în numele libertăţilor. E vorba în apelul o formaţiune reprodus aici de înfiinţarea unor „ateliere de reeducaţie profesională“. Dacă înţelegem bine sensul acestor cuvinte, ar fi să se fondeze nişte mici şantiere de reparat educaţia văduvelor de revăpsit onoarea lor, de scos petele de pe blazon. Un fel de toaletă morală executată conform cu noua calitate a doamnelor desfăcute prin divorţ Incăputarea educaţiei femeilor, iată o chestiune care face de la început antipatică „Asociaţia“, prin neamabilitatea ofertei . Când s-a stârnit şi la noi mişcarea pentru drepturile femeilor, nud am poanbăltuit-o, făcând totuşi echtimată rezervă mintală : femeile sunt inteligente; femeile sunt fine; femeile sunt bine crescute; poate că debutul lor în politică va mai suprima ceva din mitocănia democratică în care trăim. Şi nutrim încă această speranţă- Dar în cazul de faţă ce binefacere putem aştepta. .. Există un singur mijloc de a învăţa înnotu-1. Profesorul stă pe mal, ţinând în mână un capăt de funie uscat. Dumneata intri în gârlă cu un capăt de funie, ud. Câtă vreme eşti în siguranţă nu înveţi nimic. Ca să înnoţi trebue să dai drumul la funie, să te trudeşti, să te sbaţi» să rămâi singur O societate de protecţiune a văduvelor nu concoliderază întru nimic instituţia căsătoriei, cea mai clătinată, cea mai şubrezită, după războiul mondial. Splendidele văduve tinere (căci o statistică ne arată că divorţul e frecvent numai între tinerii căsătoriţi) nu vor renunţa niciodată la jocul capricios al firii lor feminine, pentru a se supuse disciplinelor unei asociaţii care-şi propune să fi© morală, şi care niciodată nu va recunoaşte că, prin ricoşeu, contribuie la dispiluţiia vieţii de familie Romulus Dianu P. S- A propus! Nu ni s’a spus nimic despre capitalul ,deplr vărsat“ al asociaţiei. Dacă întreprinderea e serioasă, şi capitalul de investiţiuni e robust ar putea ,să meargă“. — r. d. u Aix-la-Ctappelle... Este numele oraşului din Prusia Renană ilustrat prin scaunul imperial al lui Carol cel Mare, prin conciliile din anii 816 şi 81?, — prin tratatul dela 1668 şi prin cel din 1648, — printr'o catedrală celebră și prin câteva faimoase ispoare de apă minerală. In istoria diplomatică a Europei, însă, Aix-la-Chapelle este mai ales celebră prin conferinţele ţinute acolo, la 1818, de Aliaţii învingători la Walter, loc, — şi prin negocierile încheiaţi prin evacuarea Franţei de către trupele de ocupaţie ale Sfintei Alianţe. Istoricii nepărtinitori ai Restauraţiunii franceze, — şi dintre discipolii lui Albert Sorei, Emile Bourgeois, în seriosul şi eruditul lui „Manual de istorie diplomatică", — au slăvit cum se cuvine iscusinţa lui Talleyrand şi a celorlalţi plenipotenţiari ai lui Ludovic XVIII, a căror isteţime de negociatori isbutea să obţină totala curmare a invaziei străine, numai după trei ani dela asprele tratate din 1815. Cu aceeaşi recunoscătoare pietate vor trebui să vorbească istoricii de mâine ai Ungariei despre negociatorii de astăzi, dela Paris, ai patriei lor, — capabili să obţină lichidarea deplină a tuturor hipotecilor cu cari Ungaria rămăsese grevată în urma înfrângerii, . şi acesata numai după 12 ani de la sfârşitul războiului. Nu vom comenta aci, în partidă dublă, rezultatele financiare culese în conferinţa de la Paris de Ungaria şi de Mica înţelegere. In primul rând suntem convinşi că nimic nu apare cu vremea mai provizoriu decât acordurile proclamate drept „definitive1", în şedinţele solemne ale conferinţelor internaţionale; în al doilea rând, — mai ales, — pentru că socotim avantagiile financiare dobândite într’o negociere, cu mult mai puţin esenţiale decât cele politice. Milioanele cedau se pot regăsi aiurea, miliardele■ dobândite pot fi absorbite de gloatei hămesite ale politicianilor din interior. Banul este accesoriul; esenţialul rămâne succesul politic, aptitudinea de a interveni cu drepturi oficiale în politica generală a Statului adversar, capacitatea de a-l manevra pe propriul lui teren, organizându-i la nevoie anarhia care frânge resorturile de resoanşă. Din acest punct de vedere, — hotărâtor, în cântărirea succeselor internaţionale, — plenipotenţiarii Micii înţelegeri nu se pot de loc mândri cu rezultatele conferinţei de la Paris. Printr’o uluitoare răsturnare de poziţiuni, Ungaria înfrântă şi debitoare a luat de zece ani încoace postura de creditoare care pretinde, acuză şi reclamă, ea a manevrat, şi tot ea a condus jocul. Pentru a ne convinge , nu avem decât să ne gândim la rolui jucat de afacerea optanţilor în polemicile dintre partidele noastre. Pentru ce, această răsturnare? Pentru că, invadate de demagogia democratică, naţiunile Micii înţelegeri nu au mai avut respiraţiunea necesar, pentru a continua cu energie o politică de suverană dominaţiune asupra adversarului înfrânt. Democraţia are energii disponibile pentru exterior, şi le epuizează, toate. îr. învrăjbirile lăuntrice. lots Oirs'îi'îreseiî \