Curentul, iunie 1930 (Anul 3, nr. 845-874)
1930-06-01 / nr. 845
mugai No.S43 3 cutii şi 3 Lisi Duminică 1 Iunie 1930 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Melon: Direcţia ţi Redacta 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe 8 luni; lei 200 pa 3 luni. Pentru Bond, instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 en an; lei 859 pe 6 luni; lei 500 pe 8 luni Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Pentru coloniştii români din Codrilater Problema proprietăţii rurale din Dobrogea Nouă, pe care noi am relevat-o la timp, dând alarma asupra nefastelor urmări, pe care le-ar putea avea realizarea proiectului de lege al ministrului de agricultură, se pare că a intrat într-o fază nouă- In urma alarmei date şi ultimelor evenimente din Cadrilater, credem că ,iniţiatorii“ proectului de lege au renunţat a mai forţa nota,. Proiectul de lege pentru modificarea regimului actual al proprietăţii rurale din Dobrogea Nouă, va rămâne „la dosar“. Am fi foarte mulţumiţi- dacă informaţiunile noastre s’ar realiza-Directorul ziarului nostru a ridicat această chestiune şi în Parlament, arătând la ce nefaste rezultate s’ar putea ajunge, dacă proiectul celor doi „specialişti“, care aveau la bază interese politice protivnice intereselor noastre naţionale, ar fi fost depus în Parlament De altfel, credem că nici Parlamentul român, nu ar fi făcut enorma eroare de a lua în discuţiune, un proiect de lege, al cărui sex era servirea unor interese contrarii românismului, în această, parte a ţării, atât de perielitată şi în permanentă fierbere. Nu facem nimănui, un proces de intenţii, însă avem informaţiur‘ precise, că noul proiect de lege, avea drept imediată urmare, o ştirbire a patrimoniului nostru naţional şi lovirea în interesele sale, ingentor catenizaţi în Dobrogea Nouă. Nedumerirea pe care însă ne-am manifestat-o, încă din pe râul nostru articol, mai persistă şi astăzi. Cine au fost iniţiatorii unui astfel de atentat contra românilor din Cadrilater şi scopuri au urmărit? La aceste întrebări precise, constatăm că cercurile oficiale păstrează un mutism desăvârşit şi vom fi siliţi noi, să întreprindem ancheta mai departe. Deocamdată, un lucru este cert: Legea pentru reglementarea proprietăţei rurale din Dobrogea nouă, astăzi în vigoare, este consfinţită, prin votul unui Parlament şi prin deriziunea IIaltei Curţi de Casaţie, pe vremea când era prezidată de regretatul Buzdugan. Deci o schimbare este contrarie oricărui principiu de ordin juridic. In al doilea rând, pe baza aplicărei acestei legi, statul român, a intrat în posesiunea unei treimi, din fiecare proprietate rurală, cu drept de răscumpărare faţă de uzufructuari (proprietari embaricari), teren care a fost întrebuinţat pentru împroprietărirea coloniştilor români. fA fost de ajuns ca populaţia bugăiească să afle de intenţiunea de a se schimba legea actuală, pentru a începe lupta contra coloniştilor români. Telegramele şi scrisorile ce le-au sosit din Cadrilater, în urma campaniei noastre, sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. In satul Ghierman, primarul terorizează şi se singiueşte pe copiii coloniştilor români. La protestul părinţilor, reprezentantul oficialităţii, încarcă arma, trage şi culcă la pământ un colonist Cuvântul de ordine al autorităţilor comunale bulgare este: izgonirea coloniştilor români, încurajaţi de ştirea schimbărei legei proprietăţei rurale din Dobrogea Nouă-Sunteţi nişte ţigani, cari nu aveţi ce căuta aici. Să plecaţi de unde aţi venit, în ţigănia voastră“. Acestea sunt cuvintele cu cari sunt ameninţaţi românii din Cadrilater. Sunt unele personalităţi politice, cari şi-au luat anumite angajamente, în timpul alegerilor, faţă de populaţiunea bulgară, şi cari astăzi, fiind constrânse la îndeplinirea lor, au trecut peste orice considerente de ordin naţional şi au încercat să aducă prin surprindere proiectul de lege cu modificarea actualului regim al proprietăţii. Operaţia se părea foarte simplă întrucât majoritatea proprietaţilor rurale, sunt sub 15 ha., noul proiect, impunea obligaţia de treime, numai pentru proprietatea peste 15 ha. In acest modse sustrăgeau dela îndatorirea fagigaei, aproape toţi proprietarii bulgari, pentrucă legea veche fixa limita la 5 ha. După informaţiunile ce le avem, credem a şti că d. I. Mihalache, s-a convins, de acelaş punct de vedere ca al nostru şi a renunţat la abrogarea vechei legi şi deci la ştirbirea unei suprafeţe de zeci de mii de hectare, din patrimoniul nostru naţional din Cadrilater Pentru liniştirea spiritelor destul de agitate, în rândurile coloniştilor români, este nevoie de ceea ce noi cerem de câteva zile. Un comunicat oficial al ministerului de resort, prin care să se arate, că legea veche nu se va schimba, pentru a se pune capăt, tuturor speranţelor, dar mai ales agitaţiunilor provocatoare ale populaţiunei bulgare din Cadrilater şi a se reda liniştea, pe care o merită miile de colonişti români, din această parte a ţării, destul de hărţuiţi şi amărîţi de politicianismul român. Ion Scutaru Diplomaţia franceză şi pormca nehimim Abe a sosit in ţara noastră, contele da Saint-Aulaire a avutprilejul să-şi manifesteze din nou o generozitate sufletească atât de bine cunoscuta ; este drept că, de data aceasta, mărinimia ambasadorului farneez nu a mai fost pentru prietenii săi români, ci pentru guvernul d-lui Briand, a cărui politică pacifistă o atacă cu atâta eficace stăruinţă, în articolele semnate „Ulysse“ din „Figaro". Ca fiaulysse, în adevăr, contele de Saint-Aulaire se amuză tre stăncile diplomaţiei catastrofale, — zămbind îngăduitor în faţa consternării produse de justele sale rechizitoriiprintre corifeii guvernului român sau printre mandarinii legaţiunii franceze. Ce are contele de Saint-Aulaire de pierdut?. Nimic, într- adevăr. A doua zi după consolidarea situaţiunii sale la Quai d'Orsay, d. Aristide Briand a inaugurat acea faimoasă ofensivă de „modernizare“ a diplomaţiei franceze, caracterizată mai ales prin promovarea titularilor, calvinişti, — adică cu predilecţiuni pentru liturghia Genei, atât de dragă temperamentelor pacifiste de formaţiune francmasonică. Vlăstar, al unei străvechi familii din Reims, crescut în tradiţiile Champaniei catolice, contele de Saint-Aulaire a fost înlăturat din fruntea ambasadei de la Londra, şi nevoit să.şi utilizeze resursele unei admirabile pătrunderi politice in articole de ziar, sau de revistă. Ceea ce isbutise să facă pentru patria sa până la această mazilire, rămânea totuşi in abiintirea tuturor, stăruia, de pildă, in sufletele noastre ale Românilor, cari avem astăzi din nou prilejul de a constata că cele mai active prietenii pa cari le putem cuceri in Europa sunt acelea ale cercurilor conservatoare, — adică reacţionare, Contele de Saint-Aulaire, — primit cu flori şi cu aclamaţii de acest popor, românesc care nu are nici o predilecţiune pentru intimităţile bucătăriei pacifiste a d-lui Briand, — a desminţit cu amabilitate şi cu fraze neguroase un interview în care respira întreaga sa personalitate de om politic perspicace şi realist, de ambasador, care continuă astăzi să- şi integreze activitatea in linia disciplinei seculare a diplomaţiei franceze. Cât trebue să fi zâmbit d-sa, in faţa panicei celor ce-i imploura această dărnicie!... La ferestrele apartamentului în care a fost găzduit, recunoştinţa românească aclama un el pe vechiul prieten şi pe realistul statornic, — ca şi când ar avea în faţă pe adevăratul arabasador al Franţei milenare. Altăuri, în salonul vecin, o întreagă Legaţiune zâmbeşte stânjenită de situaţiunea incomodă în care s'a trezit, prinsă în barajul cruciş a două puteri ostile: deoparte ofranda românească de admiraţiune pentru fostul ambasador, dela Londra, — de cealaltă parte, supravegherea zeloasă a d-lui Briand (europeanul) care dela Paris trebue să capete insomniene atâta succes al diplomatului pe care l-a mazilit. Contele de Saint-Aulaire, — se spune, — este un om extrem de serios. Suntem convinşi însă că, de două zile ,trebue să se strâmbe de râs. Şi aceasta veselie ii este şi cea dintâi revanşă. Ion Dimitrescu La Intre partidele politice româneşti sa încheiat un armistiţiu din cauza vizitei d-lor : Loucheur, de St. Aulaire şi general Berthelot). ŞEFII DEPARTED». î Să mi ne înjurăm atâtea zile? Dacă mai stau încă aici străinii, uităm să mai facem politică românească. Inelegante politice Mai săptămânile trecute, d. Vintilă Brătianu, într’un elan ce s’a revărsat peste îngustele hotare ale egoismului sectar, a propus „uniunea sacră“ a partidelor constituţionale, adică a partidelor ce socotesc favoarea noastră. Take Ionescu a formala constituţiei încremenită în fost înlăturat, intransigenţa agresivă a lui soţ? I. C. Brătianu ne-a contat gratuiță strâmbă a Banatului. Atunci o înţelegere între factorii politici, „o uniune sacră“ ar fi fost de un imens folos pentru ţară. În nici o împrejurare n’am ştiut să ne înfăţişăm uniţi, să facem blocul entuziasmului sau al energiei româneşti. Hărţuiţi de ura dintre partide, am dat spectacolul prea puţin reconfortant al unei desbinări interne. Eri naţional-ţărăniştii împingeau violenţa împotriva guvernelor dincolo de limita bunului simţ, dincolo de hotarul neprimejduirii intereselor ţârii, care nu atârnau cu nimic in cumpănă. Astăzi liberalii sub impulsia capacităţii fomilitera ce a statornicit-o în ceia ce astăzi in România sa navigheze -prim Priveşte succesiunea la Tron. Cela -- ce este interesant însă în propunerea d-lui Vintilă Brătianu, este faptul că până acum nici un partid nu s’a diferenţiat, nu s’a singularizat printr’o declaraţie protivnică aşezării noastre constituţionale, deci nefiind nimeni care să gândescă altfel, „uniunea sacră” rămâne fără obiect, iar singurul elan de generozitate al d-lui Vintilă Brătianu iată nici o urmare. Nu putem acest elan la o minuţioasă analiză fiindcă am descoperi că este numai aparent, d. Vintilă Brătianu acuzând guvernul de ipocrizie şi subversivă acţiune carlistă, fiindu-i denunţate uneie schimbări de concepţie ale d-lui general Averescu — deci Octavian Goga nici nu mai vorbim, e însemnat cu crucea neagră şi notă foarte reala conduită de şeful partidului liberal, monitor a! vieţii noastre politice — deci prin eliminare, uniunea sacră propusă era de fapt candidatura d-lui Vintilă Brătianu sub o haină mai idealistă. De altfel, nu cred și nu ni închipui partidele noastre capabile să-și scuture sgura de ură, să-și înmănucheze puterile într’uni comun gând de înfăptuire a ceva salutar pentru patrie. De la războiu istoria noastră politică este o continuă încordare de ură între partide, de jertfire a intereselor generale care cer unitatea intereselor mărunte de partid. Cine a voit să renunţe la integritatea privilegiului de partid înfipt la guvern spre a admite colaborarea altor partide ? In 1919, la conferinţa păcii orgoliul lui Ion C. Brătianu a înlăturat complect pe Take Ionescu aşa de util, aşa de nepreţuit în acel moment. Relaţiile internaţionale, legăturile de prietenie, supleţa de înţelegere, Mobilitatea acelei fascinante inteligenţe ar fi însemnat o preţioasă contribuţie pentru ţară, iar condiţiile tratatelor s’ar fi schimbat simţitor in votamentul contelui de Saint Aulaire a fost înregistrat cu o intensă emoţie de amintirea noastră. Deşi retras din parlament, generalul Averescu a ţinut să nu confunde omagiu datorit unui oaspete iubit cu răfuelile ce ie are cu guvernul, ce întâmplător se află în funcţie. O viziune mai amplă a atitudinilor ce trebuesc luate în împrejurări ce depăşesc imediatul politic de partid. Şi la Cameră reprezentanţii partidului poporului au fost prezenţi, fără ca această participare să însemne o abdicare politică de la linia de conduită fixată. Nu tot aşa a socotit şi d. Vintilă Brătianu, care a impus partidului liberal o inelegantă abţinere. încă odată s’a dovedit că patima este rău sfătuitoare, încă odată s’a accentuat o anumită mentalitate descurajantă, ura de partid făcând imposibilă înţelegerea umor atitudini ce nu trebuesc afirmate în cadrul dabile de ură a şefului, urmează cu îngust de partid. O inelegantă pop fidelitate dezolantă programul de opoziţie al naţional-ţârăniştilor, formând singura continuitate posibilă până acum în politica românească. Dar nu numai atunci când sunt la mijloc interese politice în directă legătură cu o diminuare de participare la beneficiile guvernării (de aceia din guvern naţional va fi totdeauna o imposibilitate), dar chiar când este o manifestaţie a sufletului românesc, aceiaş mentalitate strimtă de partid se manifestă cu o vulgară lipsă de pudicitate. La încoronare au lipsit naţional-ţărăniştii, la serbările Unirii dela AlbaIulia s’au revanşat liberalii şi au lipsit. Le era teama să rămână datori cu ceva. S’a hotărât să se facă o recepţie de către parlamentul român contelui de Saint Aulaire, acest colaborator vrednic din zilele de restrişte, când îngrămădiţi pe pământul Moldovei continuam lupta dârjei afirmări a drepturilor noastre istorice. Naţiile nu trebue să cultive ingratitudinea faţă de cei ce le-au fost prieteni fideli în zilele grele, şi de Pamfil Şeicaru litică inutilă, o atitudine pe care nimic nu o reclamă şi cu atât mai de neînţeles, cu cât cele mai frumoase pagini despre Ion I. C. Brătianu au fost scrise de contele de Saint Aulaire, colaboratorul cald, devotamentul niciodată desminţit, sprijinitorul ţării. Prin ce filtru de întunecată înţelegere, a putut promova o atitudine aşa de inelegantă, d. Vintilă Brătianu? Ce s’ar fi întâmplat dacă participa şi partidul liberal — cum a participat şi partidul poporului — la omagiul pe care îl aducea contelui de Saint Aulaire? Se strica linia de conduită a partidului? Pactiza cu guvernul? Se dezicea d. Vintilă Brătianu? Ce imensă catastrofă s’ar fi întâmplat? Sau ce oprelişti de ordin ideal au fost hotărâtoare pentru d. Vintilă Brătianu? Biată minte întunecată şi biet suflet nevoiaş. Dar pentru prestigiul, pentru eleganţa ţinutei partidului, d. Vintilă Brătianu nu se desminte în râvna sa prea puţin de aplaudat. Două reviste de GREGORE PATRICIU „Viaţa Românească“ (Ianuarie-Martie) şi „Convorbiri Literare“ (Aprilie 1930) In sfârşit, către ripa pîrăului lui Clopoţei, erau bordeie vagi, între scai voiniceşti. Acolo şi lăutarii târgului aveau o uliţă a lor: uliţa ,cioroilor...‘‘, ^ r ‘ l/Continuare în post- II-a) Cu o întârziere în apariţia ei explicabilă prin strămutarea penaţilor în Capitala ţării, dar, oricum, exagerată, „Viaţa Românească“, vechea revistă ieşeană, prezintă publicului cititor, într’un volum de 224 pagini, primele sale trei numere, din anul acesta (numerele pe lunile: Ianuarie, Februarie şi Martie 1930). Alcătuit după o veche — şi aproape imuabilă tradiţie, redacţională — volumul ne oferă un bogat material literar, ştiinţific, filosofic şi — mai cu seamă — critic. Din prima categorie, menţionili : o nuvela de d. Jean Sart ,0 scrisoare uitată”), un actV» ’esa „Plumb* a d-nei Henric; Ivonne Stahl, și un delicios „Moment muzical“ de Otilia Cazimir, din care ne facem o plăcere a cita o strofă.: • • • 4 • • • • 1 „S’a culcat dela o vreme Vântul lung, dealungul văii. Rar, în liniștea odăii Mai trosnesc doar scândurile. Nu e nimeni, nu te teme... Gândurile, gândurile. Le-am lăsat în noapte-afară. Şi de-ar vrea să intre î n casă. Cine crezi tu că le lasă?“ Am lăsat, intenţionat, la sfârşit paginile din fruntea volumului, în care maestru! Sadoveanu publică un fragment, intitulat la „Târg moldovenesc din 1890“ şi din care , regretând că nu-l putem reproduce în întregime —« cităm câteva rânduiri, la întâmplare: „...Către miază-noapte şi asfinţit se revărsau, între livezi, mahalalele foştilor plugari mărginaşi de odinioară, cu strălucitoare căsuţe văruite. Acuma cea mai mare parte din ei părăsiseră breasla muncii cu braţele, socotind că s’au ridicat pe o treaptă mai de cinste. Aproape toţi cei din generaţia nouă, erau slujbaşi mărunţei la felurite instituţii ale Statului. Câţiva dintre cei dintâi pomeri ai penei de gâscă îşi isprăviseră cariera şi acuma îşi măcinau cele din urmă zile într’o tihnă săracă de pensionari, făcându-şi ostentativ tabietul în cerdac şi’n jilţ, cu cafea turcească şi ţigară. Un excelent studiu asupra „Problemei cancerului" publică d-l dr. Emil Crăciun — remarcabil prin dania de a face accesibile, minţii profanilor, rezultatele cercetărilor întreprinse, de oamenii de ştiinţă, pe acest teren — iar d-nii: Ch. Drouhet, Al. A. Philippide şi Alexandru Glaudian publică interesante studii critice. Pe marginea operei „Gentlemen prefer blondes“ a scriitoarei americane Anita Loos, d-3 D. I. Suchianu face un interesant studiu asupra „Prostiei, ca teorie a cunoaşterii“. Cităm o definiţie lapidară: „Prostie nu înseamnă deficit de inteligenţă, ci doar un alt fel al acesteia“... Bogate cronici (literară, artistică, externă și... a ideilor), precum și numeroase recenzii, complectează revista. * Decana revistelor românești MINIŞTRII Ministrul e un soiu de funcţionar care împarte rezoluţii şi primeşte lume. Aceasta, mai cu seamă aceasta, e principala lui menire: să primească lume cât mai muită cu putinţă. Astfel se măsoară capacitatea lui ministerială, după numărul cetăţenilor şi cetăţenelor primite zilnic în audienţă. E poate absurd, dar aşa este: un ministru care se încuie la masa lui de lucru, cu faţa în dosare ca un Narcis încremenit peste fântână, un ministru hotărît să cerceteze, să se dumirească, să aprofundeze şi să rezolve, furnizează cea mai sigură dovadă că şi-a greşit cariera. Ministrul acesta e un exemplar de muzeu, e un rest anacronic. E un reacţionar până în adâncul sufletului. Fără greş, fără remuşcare, poate fi scuipat la ţărm de talazul cu dantelă de personalităţi al votului universal. Sentimentele şi principiile sale sunt neapărat în contradicţie cu timpul şi cu marile principii de la 89. Miniştrii de vechiregim primesc puţin şi lucrează încet. E cel mai sigur sistem de a stârni toate nemulţumirile, de a revolta publicul, de a exaspera funcţionarii, de a încurca şi a neotmpli treburile. Am văzut un întreg departament în panică, mulţumită unui ministru care-şi propusese să se convingă în fiece chestiune, şi până în amănunt, prin sine însuşi. Era poate omul cel mai bine intenţionat din întregul guvern. Intrase în nalta formaţiune de salvatori ai patriei, cu o credinţă naivă, cu o sensibilitate duioasă, cu gânduri simple, nobile şi generoase de reformator. Intr’o zi un svon de alarmă bântuia ca un suflu furtunatec pe culoarele fără sfârşit ale ministerului. Dispăruse ministrul ! Nu mai era de găsit nicăeri. II căutau poporul din oraşe şi din sate, slujbaşii, reporterii, uşierii. Anevoie, l-au fost găsit în propriu-i cabinet de trudnică şi sârguitoare Excelenţă, Dispăurse, sub un meterez chinezesc de antice dosare. Neîncrezător în referatul de ultimă oră al directorului de serviciu, sublimul bărbat se înmormântase de viu, ca un fakir, sau fusese înmormântat, ca nevasta meşterului Manole, în zidurile de cartoane suprapuse, vraf cu vr în jurul competinţei sale asidue. Caz rar, fireşte. Acesta e însă păcatul excesului de zel şi al unui surplus de conştiinţă şi de onestitate. Cu riscul de a ne compromite iremediabil în faţa numeroşilor şi fidelilor noştri cititori vom afirma că există cazuri şi există şi delictul prisosului de conştiinţă şi onestitate. E poate o compensaţie şi o răzbunare a firii lucrurilor. Atât sunt de numeroşi demnitarii potlogari şi mandarinii şnapani, încât se iveşte, din când când, ca un răspuns, ca o protestare, câte un onest, câte un iluminat al dezinteresării absolute, care constipă totul cu ingenuitatea lui dârză şi agresivă. E câte unul constituit de sine în inchizitor. Sentinţa lui se rezumă, ca la gaiţe, într’o singură silabă: nu, sau, nu încă. Onestitatea lui se refuză oricărei rezolviri şi se complace în statul pe loc şi în putineiul amânărilor fără sfârşit. Orice încheiere, în orice sens, poate fi un conflict cu morala absolută. Mai bine neantul decât o singură eroare. Lumea e o adunătură de suspecţi care trebuie făcută să sufere. Mai există şi dregătorul de drept divin care se simte proptit în locul lui prin decret din alte sfere şi care crede fără rezerve în însuşirile lui supranaturale şi graţioase. Asemenea zeilor devine invizibil, fugace, alcătuit din apariţii bruşte şi din desmaterializări intempative. Copleşit de griji superioare, radiosul Atlas cu planeta pe umeri şi portofoliul la subsuoara aproape că nu găseşte timp pentru gloata sălilor de aşteptare prididit cum se află de destinele naţiei în suferinţă. Nu-i pot interesa indivizii, fleacurile, mărunţişele, pigmeii, când lui îi plezneşte preţioasa ţeastă de idei generale, de preocupări absolute. Statul, secolul, economia, porducţia, el modifică structura însăşi a marilor procese ce ne mişcă şi ne comandă, şi prin asta s’a interesat şi de atomul visu-ului cu care dispreţuieşte să dea ochii... Să ne gândim poate, la misiu» (Continuarea în pat. ll-a) de ION VENEA Benecratizarea universităţilor Urmăresc, cu atenţie, via şi dreapta agitaţie a profesorilor universitari împotriva proectului de lege care tinde la degradarea complectă a învăţământului nostru superior. Au dreptate profesorii. Noi ,de la început am arătat că regimul de tergiversări şi de concesiuni forţate ce caracterizează şcoala democratacă, nu poate fi favorabil, spiritului.. E vorba acum de un al doilea proect de lege fiindcă cel dintâia a fost desfigurat şi respins de profesori, găsit insuficient şi injust, catoate legiuirile grăbite, într’adins grăbite. Pornesc oamenii să legifereze nu,nainte de a studia în toate aspectele ei, o chestiune. Au deprins acest sistem nenorocit, de a cugeta la un lucru în timp ce-l desăvârşesc, şi niciodată înainte de a-l întreprinde. Şcoala e astfel, fără voia ei târâtă la nivelul luptelor politice. O serie de dispoziţiutii vexatorii pun, ca să zic aşa, cu botul pe labele, toţi acei dascăli chemaţi instinctiv să apere ştiinţa şi elitele intelectuale împotriva tentativei de silită democratizare. Autonomia universitară e ştirbilă. In toate centrele şi subcentrele din ţară, pentru a răspunde competiţiunilor electorale, se instalează sucursale universitare, absolut lipsite, de sens. Se înfiinţează catedre nouă pentru plasarea noului contingent de trepăduşi cu oarecare ştiinţă de carte şi cu misiunea a consolida în regiune o situaţie politică, un scaun de deputat, sau o bancă ministerială prelungită cu strapontin. Facultatea adusă astfel la domiciliu, fie la vasilaţi, fie la Netoţi, va avea astfel un rol covârşitor. Ignoranţa va fi învestită cu titluri oficiale, ştampilată pe cap, diplomată. Tot românul să aibă doctoratul său!... Recunoaştem aici doctoromania eminentissimă, despre care scria deunăzi d. C. Stere, şi cunoaştem deasemeni scara intelectuală până la care au urcat cei seduşi de titulaturi magnifice. Jocul de-a legiferarea în materie şcolară ar trebui să înceteze odată pentru totdeauna. Dl 'Angelescu, fostul ministru liberalal instrucţiunii, nu a adus în acest domeniu cine ştie ce lumini, dar consideraţia faţă de şcoala înaltă, nu i-a lipsit niciodată. A consultat, fără nici o jenă, pe cei direct răspunzători, pe profesori. Nici un paspeste cuvântul lor. Se pare că succesorul său, d. Costăchescu, nu e ispitit să-i continue această cuviicioasă rezervă. E drept că un partid politic tânăr, are alte nevoi decât unul matur, și întărit. Dar nu se poate admite ca jocul favoritismului să iubească atât de sângeros în majestatea şcolii. Iată pentru ce aştept cu nerăbdare acţiunea ce neapărat trebue să urmeze congresului profesoral încheiat ori, în Capitală. Mutaţi, domnilor profesori, universitatea ,cât mai des, parte de Parlament. ol Romulus Olarus /