Curentul, iunie 1930 (Anul 3, nr. 845-874)

1930-06-01 / nr. 845

mugai No.­­S43 3 cutii şi 3 Lisi Duminică 1 Iunie 1930 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA­­ STRADA SĂRINDAR No. 4 Melon: Direcţia ţi Redacta 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe 8 luni; lei 200 pa 3 luni. Pentru Bond, instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 en an; lei 859 pe 6 luni; lei 500 pe 8 luni Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Pentru coloniştii români din Codrilater Problema proprietăţii rurale din Dobrogea Nouă, pe care noi am relevat-o la timp, dând alar­ma asupra nefastelor urmări, pe care le-ar putea avea realizarea proiectului de lege al ministrului de agricultură, se pare că a intrat într-o fază nouă- In urma alarmei date şi ultime­lor evenimente din Cadrilater, cre­dem că ,­iniţiatorii“ proectului de lege au renunţat a mai forţa no­ta,. Proiectul de lege pentru mo­dificarea regimului actual al pro­prietăţii rurale din Dobrogea Nouă, va rămâne „la dosar“. Am fi foarte mulţumiţi- d­acă in­formaţiunile noastre s’ar rea­liza-Directorul ziarului nostru a ri­­di­cat această chestiune şi în Par­lament, arătând la ce nefaste re­zultate s’ar putea ajunge, dacă proiectul celor d­oi „specialişti“, care aveau la bază interese politi­ce protivnice intereselor noastre naţionale, ar fi fost depus în Par­lament­ De altfel, credem că nici Parla­mentul român, nu ar fi făcut e­­norma eroare de a lua în discu­ţiune, un proiect de lege, al cărui sex era servirea unor interese contrarii românismului, în acea­stă, parte a ţării, atât de periel­i­­tată şi în permanentă fierbere. Nu facem nimănui, un proces de intenţii, însă avem informaţiu­­r­‘ precise, că noul proiect de lege, avea drept imediată urmare, o ştirbire a patrimoniului nostru naţional şi lovirea în interesele sale, ingen­tor cate­­nizaţi în Dobrogea Nouă. Nedumerirea pe care însă ne-am manifestat-o, încă din pe râul nostru articol, mai persistă şi astăzi. Cine au fost iniţiatorii unui astfel de atentat contra ro­mânilor din Cadrilater şi­­ sco­puri au urmărit? La aceste întrebări precise, con­statăm că cercurile oficiale păs­trează un mutism desăvârşit şi vom fi siliţi noi, să întreprindem ancheta mai departe. Deocamdată, un lucru este cert: Legea pentru reglementarea pro­­prietăţei rurale din Dobrogea nouă, astăzi în vigoare, este con­sfinţită, prin votul unui Parla­ment şi prin deriziunea II­altei Curţi de Casaţie, pe vremea când era prezidată de regretatul Buz­dugan. Deci o schimbare este con­trarie oricărui principiu de or­din juridic. In al doilea rând, pe baza a­­plicărei acestei legi, statul ro­mân, a intrat în posesiunea unei treimi, din fiecare proprietate ru­rală, cu drept de răscumpărare faţă de uzufructuari (proprie­tari embaricari), teren care a fost întrebuinţat pentru împroprietă­rirea coloniştilor români. fA fost de ajuns ca populaţia bu­găiească să afle de intenţiunea de a se schimba legea actuală, pentru a începe lupta contra co­loniştilor români. Telegramele şi scrisorile ce le-au sosit din Cadrilater, în ur­ma campaniei noastre, sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. In satul Ghierman, primarul terorizează şi se singiueşte pe copiii coloniştilor români. La pro­testul părinţilor, reprezentantul oficialităţii, încarcă arma, trage şi culcă la pământ un colonist Cuvântul de ordine al autorită­ţilor comunale bulgare este: izgo­nirea coloniştilor români, încu­rajaţi de ştirea schimbărei legei proprietăţei rurale din Dobrogea Nouă-Sunteţi nişte ţigani, cari nu aveţi ce căuta aici. Să plecaţi de unde aţi venit, în ţigănia voa­stră“. Acestea sunt cuvintele cu cari sunt ameninţaţi românii din Ca­drilater. Sunt unele personalităţi politi­ce, cari şi-au luat anumite anga­jamente, în timpul alegerilor, fa­ţă de populaţiunea bulgară, şi cari astăzi, fiind constrânse la în­deplinirea lor, au trecut peste ori­ce considerente de ordin naţional şi au încercat să aducă prin sur­prindere proiectul de lege cu mo­dificarea actualului regim al pro­prietăţii. Operaţia se părea foarte sim­plă­ întrucât majoritatea proprie­taţilor rurale, sunt sub 15 ha., noul proiect, impunea obligaţia de treime, numai pentru proprie­tatea peste 15 ha. In acest mod­­se sustrăgeau dela îndatorirea fagigaei,­ aproape toţi proprietarii­ bulgari, pentrucă legea veche fixa limita la 5 ha. După informaţiunile ce le a­­vem, credem a şti că d. I. Mi­­halache, s-a convins, de acelaş punct de vedere ca al nostru şi a renunţat la abrogarea vechei legi şi deci la ştirbirea unei supra­feţe de zeci de mii de hectare, din patrimoniul nostru naţional din Cadrilater­ Pentru liniştirea spiritelor des­tul de agitate, în rândurile colo­niştilor români, este nevoie de ceea ce noi cerem de câteva zile. Un comunicat oficial al ministe­rului de resort, prin care să se arate, că legea veche nu se va schimba, pentru a se pune capăt, tuturor speranţelor, dar mai ales agitaţiunilor provocatoare ale populaţiunei bulgare din Cadrila­ter şi a se reda liniştea, pe care o merită miile de colonişti româ­ni, din această parte a ţării, de­stul de hărţuiţi şi amărîţi de po­liticianismul român. Ion Scutaru Diplomaţia franceză şi pormca neh­imim Abe a sosit in ţara noastră, contele da Saint-Aulaire a avut­­prilejul să-şi manifesteze din nou o­ generozitate sufletească atât de bine cunoscuta ; este drept că, de data aceasta, mă­rinimia ambasadorului farneez nu a mai fost pentru prietenii săi ro­­mâni, ci pentru guvernul d-lui Bri­­and, a cărui politică pacifistă o a­­tacă cu atâta eficace stăruinţă, în articolele semnate „Ulysse“ din „Fi­­garo". Ca fi­aulysse, în­ adevăr, contele de Saint-Aulaire se amuză tre stăncile diplomaţiei catastrofale, — zămbind îngăduitor în faţa con­sternării produse de justele sale re­­chizitorii­­printre corifeii guvernului român sau printre mandarinii lega­­ţiunii franceze. Ce are contele de Saint-Aulaire de pierdut?. Nimic, într- adevăr. A doua zi după consolidarea situaţiunii sale la Quai d'Orsay, d. Aristide Briand a inaugurat acea faimoasă ofensivă de „modernizare“ a diplomaţiei fran­ceze, caracterizată mai ales prin promovarea titularilor, calvinişti, — adică cu predilecţiuni pentru litur­­ghia Genei, atât de dragă tempe­­ramentelor pacifiste de formaţiune francmasonică. Vlăstar, al unei stră­vechi familii din Reims, crescut în tradiţiile Champaniei catolice, con­­tele de Saint-Aulaire a fost înlăturat din fruntea ambasadei de la Londra, şi nevoit să.şi utilizeze resursele unei admirabile pătrunderi politice in articole de ziar, sau de revistă. Ceea ce isbutise să facă pentru patria sa până la această mazilire, rămâ­nea totuşi in ab­iintirea tuturor, stă­ruia, de pildă, in sufletele noastre ale Românilor, cari avem astăzi din nou prilejul de a constata că cele mai active prietenii pa cari le putem cuceri in Europa sunt acelea ale cer­curilor conservatoare, —­ adică reac­­ţionare, Contele de Saint-Aulaire, — pri­mit cu flori şi cu aclamaţii de acest popor, românesc care nu are nici o predilecţiune pentru intimităţile bu­cătăriei pacifiste a d-lui Briand, — a desminţit cu amabilitate şi cu fra­­ze neguroase un interview în care respira întreaga sa personalitate de om politic perspicace şi realist,­­ de ambasador, care continuă astăzi să- şi integreze activitatea in linia disciplinei seculare a diploma­­ţiei franceze. Cât trebue să fi zâmbit d-sa, in faţa panicei celor ce-i imploura această dărnicie!... La ferestrele apartamentului în care a fost găzduit, recunoştinţa românea­­scă aclama un el pe vechiul prieten şi pe realistul statornic, — ca şi când ar avea în faţă pe adevăratul araba­sador al Franţei milenare. Altăuri, în salonul vecin, o întreagă Lega­­ţiune zâmbeşte stânjenită de situa­­ţiunea incomodă în care s'a trezit, prinsă în barajul cruciş a două pu­­teri ostile: deoparte ofranda româ­nească de admiraţiune pentru fostul ambasador, dela Londra, — de cea­­laltă parte, supravegherea zeloasă a d-lui Briand (europeanul) care dela Paris trebue să capete insomnie­ne atâta succes al diplomatului pe care l-a mazilit. Contele de Saint-Aulaire, — se spune, — este un om extrem de se­rios. Suntem convinşi însă că, de două zile ,trebue să se strâmbe de râs. Şi aceasta veselie ii este şi cea dintâi revanşă. Ion Dimitrescu La Intre partidele politice româneşti sa încheiat un armistiţiu din cauza vizitei d-lor : Loucheur, de St. Aulaire şi general Berthelot). ŞEFII DEPARTED». î Să mi ne înjurăm atâtea zile? Dacă mai stau încă aici străinii, uităm să mai facem politică românească. Inelegante politice Mai săptămânile trecute, d. Vin­­tilă Brătianu, într’un elan ce s’a revărsat peste îngustele hotare ale egoismului sectar, a propus „uniu­nea sacră“ a partidelor constituţio­­nale, adică a partidelor ce socotesc favoarea noastră. Take Ionescu a formala constituţiei încremenită în fost înlăturat, intransigenţa agre­sivă a lui soţ? I. C. Brătianu ne-a contat gratuiță strâmbă a Banatu­lui. Atunci o înţelegere între fac­torii politici, „o uniune sacră“ ar fi fost de un imens folos pentru ţară. În nici o împrejurare n’am ştiut să ne înfăţişăm uniţi, să facem blocul entuziasmului sau al energiei ro­mâneşti. Hărţuiţi de ura dintre par­tide, am dat spectacolul prea puţin reconfortant al unei desbinări in­terne. Eri naţional-ţărăniştii împin­geau violenţa împotriva guverne­lor dincolo de limita bunului simţ, dincolo de hotarul neprimejduirii intereselor ţârii, care nu atârnau cu nimic in cumpănă. Astăzi libe­ralii sub impulsia capacităţii fom­i­litera ce a statornicit-o în ceia ce astăzi in România sa navigheze -prim Priveşte succesiunea la Tron. Cela­­ -- ce este interesant însă în propune­rea d-lui Vintilă Brătianu, este fap­tul că până acum nici un partid nu s’a diferenţiat, nu s’a singularizat printr’o declaraţie protivnică aşe­zării noastre constituţionale, deci nefiind nimeni care să gândescă altfel, „uniunea sacră” rămâne fără obiect, iar singurul elan de gene­rozitate al d-lui Vintilă Brătianu iată nici o urmare. Nu putem acest elan la o minuţioasă analiză fiind­că am descoperi că este numai a­­parent, d. Vintilă Brătianu acuzând guvernul de ipocrizie şi subversivă acţiune carlistă, fiindu-i denunţate uneie schimbări de concepţie ale d-lui general Averescu — de­ci Octavian Goga nici nu mai vor­bim, e însemnat cu crucea neagră şi notă foarte rea­la conduită de şeful partidului liberal, monitor a! vieţii noastre politice — deci prin eliminare, uniunea sacră propusă era de fapt candidatura d-lui Vin­tilă Brătianu sub o haină mai idea­listă. De altfel, nu cred și nu n­i în­chipui partidele noastre capabile să-și scuture sgura de ură, să-și înmănucheze puterile într’uni comun gând de înfăptuire a ceva salutar pentru patrie. De la războiu istoria noastră politică este o continuă în­cordare de ură între partide, de jertfire a intereselor generale care cer unitatea intereselor mărunte de partid. Cine a voit să renunţe la integritatea privilegiului de partid înfipt la guvern spre a admite co­laborarea altor partide ? In 1919, la conferinţa păcii orgoliul lui Ion C. Brătianu a înlăturat complect pe Take Ion­escu aşa de util, aşa de nepreţuit în acel moment. Relaţiile internaţionale, legăturile de priete­nie, supleţa de înţelegere, Mobili­tatea acelei fascinante inteligenţe ar fi însemnat o preţioasă contri­buţie pentru ţară, iar condiţiile tra­tatelor s’ar fi schimbat simţitor in votamentul contelui de Saint Au­laire a fost înregistrat cu o intensă emoţie de amintirea noastră. Deşi retras din parlament, gene­ralul Averescu a ţinut să nu con­funde omagiu­ datorit unui oaspete iubit cu răfuelile ce ie are cu gu­vernul, ce întâmplător se află în funcţie. O viziune mai amplă a ati­tudinilor ce trebuesc luate în îm­prejurări ce depăşesc imediatul politic de partid. Şi la Cameră re­prezentanţii partidului poporului au fost prezenţi, fără ca această par­ticipare să însemne o abdicare politică de la linia de conduită fixată. Nu tot aşa a socotit şi d. Vintilă Brătianu, care a impus partidului liberal o inelegantă abţinere. încă odată s’a dovedit că patima este rău sfătuitoare, încă odată s’a ac­centuat o anumită mentalitate des­­curajantă, ura de partid făcând im­posibilă înţelegerea umor atitudini ce nu trebuesc afirmate în cadrul dabile de ură a şefului, urmează cu îngust de partid. O inelegantă po­p fidelitate dezolantă programul de opoziţie al naţional-ţârăniştilor, for­mând singura continuitate posibilă până acum în politica românească. Dar nu numai atunci când sunt la mijloc interese politice în directă legătură cu o diminuare de partici­pare la beneficiile guvernării (de aceia din guvern naţional va fi tot­deauna o imposibilitate), dar chiar când este o manifestaţie a sufletu­lui românesc, aceiaş mentalitate strimtă de partid se manifestă cu o vulgară lipsă de pudicitate. La în­coronare au lipsit naţional-ţără­­niştii, la serbările Unirii dela Alba­­Iulia s’au revanşat liberalii şi au lipsit. Le era teama să rămână da­tori cu ceva. S’a hotărât să se facă o recepţie de către parlamentul român conte­lui de Saint Aulaire, acest colabora­tor vrednic din zilele de restrişte, când îngrămădiţi pe pământul Mol­dovei continuam lupta dârjei afir­mări a drepturilor noastre istorice. Naţiile nu trebue să cultive ingrati­tudinea faţă de cei ce le-au fost prieteni fideli în zilele grele, şi de­ Pamfil Şeicaru litică inutilă, o atitudine pe care nimic nu o reclamă şi cu atât mai de neînţeles, cu cât cele mai fru­moase pagini despre Ion I. C. Bră­tianu au fost scrise de contele de Saint Aulaire, colaboratorul cald, devotamentul niciodată desminţit, sprijinitorul ţării. Prin ce filtru de întunecată înţelegere, a putut pro­mova o atitudine aşa de inelegantă, d. Vintilă Brătianu? Ce s’ar fi în­tâmplat dacă participa şi partidul liberal — cum a participat şi par­tidul poporului — la omagiul pe care îl aducea contelui de Saint Aulaire? Se strica linia de conduită a partidului? Pactiza cu guvernul? Se dezicea d. Vintilă Brătianu? Ce imensă catastrofă s’ar fi întâm­plat? Sau ce oprelişti de ordin i­­deal au fost hotărâtoare pentru d. Vintilă Brătianu? Biată minte întu­necată şi biet suflet nevoiaş. Dar pentru prestigiul, pentru eleganţa ţinutei partidului, d. Vintilă Bră­tianu nu se desminte în râvna sa prea puţin de aplaudat. Două reviste de GREGORE PATRICIU „Viaţa Românească“ (Ianuarie-Martie) şi „Convorbiri Literare“ (Aprilie 1930) In sfârşit, către ripa pîrăului lui Clopoţei, erau bordeie vagi, între scai voiniceşti. Acolo şi lău­tarii târgului aveau o uliţă a lor: uliţa ,cioroilor...‘­‘, ^ r ‘ l/Continuare în post- II-a) Cu o întârziere în apariţia ei­­ explicabilă prin strămutarea penaţilor în Capitala ţării, dar, oricum, exagerată,­­ „Viaţa Ro­mânească“, vechea revistă ieşea­nă, prezintă publicului cititor, într’un volum de 224 pagini, pri­mele sale trei numere, din anul acesta (numerele pe lunile: Ianu­arie, Februarie şi Martie 1930). Alcătuit după o veche — şi a­­proape imuabilă tradiţie, redac­ţională — volumul ne oferă un bogat material literar, ştiinţific, filosofic şi — mai cu seamă — critic. Din prima categorie, menţio­­nili : o nuvela de d. Jean Sart ,0 scrisoare uitată”), un actV» ’esa „Plumb* a d-nei Henric­;­ Ivonne Stahl, și un delicios „Mo­ment muzical“ de Otilia Cazimir, din care ne facem o plăcere a cita o strofă.: • • • 4 • • • • 1 „S’a culcat d­ela o vreme Vântul lung, dealungul văii. Rar, în liniștea odăii Mai trosnesc doar scândurile. Nu e nimeni, nu te teme... Gândurile, gândurile. Le-am lăsat în noapte-afară. Şi de-ar vrea să intre î n casă. Cine crezi tu că­ le lasă?“ Am lăsat, intenţionat, la sfârşit paginile din fruntea volumului, în care maestru! Sadoveanu pu­blică un fragment, intitulat la „Târg moldovenesc din 1890“ şi din care , regretând că nu-l pu­tem reproduce în întregime —« cităm câteva rânduiri, la întâm­plare: „...Către miază-noapte şi asfin­ţit se revărsau, între livezi, ma­halalele foştilor plugari mărgi­naşi de odinioară, cu străluci­toare căsuţe văruite. Acuma cea mai mare parte din ei părăsiseră breasla muncii cu braţele, soco­tind că s’au ridicat pe o treaptă mai de cinste. Aproape toţi cei din generaţia nouă, erau slujbaşi mărunţei la felurite instituţii ale Statului. Câţiva dintre cei din­tâi pom­eri ai penei de gâscă îşi isprăviseră cariera şi acuma îşi măcinau cele din urmă zile în­tr’o tihnă săracă de pensionari, făcându-şi ostentativ tabietul în cerdac şi’n jilţ, cu cafea tur­cească şi ţigară. Un excelent studiu asupra „Problemei cancerului" publică d-l dr. Emil Crăciun — remar­cabil prin dania de a face acce­sibile, minţii profanilor, rezul­tatele cercetărilor întreprinse, de oamenii de ştiinţă, pe acest teren — iar d-nii: Ch. Drouhet, Al. A. Philippide şi Alexandru Glaudian publică interesante stu­dii critice. Pe marginea operei „Gentle­men prefer blondes“ a scriitoa­rei americane Anita Loos, d-3 D. I. Suchianu face un interesant studiu asupra „Prostiei, ca teorie a cunoaşterii“. Cităm o definiţie lapidară: „Prostie nu înseamnă deficit de i­nteligenţă, ci doar un alt fel al acesteia“... Bogate cronici (literară, artis­tică, externă și... a ideilor), pre­cum și numeroase recenzii, com­­plectează revista. * Decana revistelor românești MINIŞTRII Ministrul e un soiu de funcţio­nar care împarte rezoluţii şi pri­­meşte lume. Aceasta, mai cu seamă aceasta, e principala lui menire: să primească lume cât mai m­uită cu putinţă. Astfel se măsoară capacitatea lui ministe­rială, după numărul cetăţenilor şi cetăţenelor primite zilnic în audienţă. E poate absurd, dar aşa este: un ministru care se în­cuie la masa lui de lucru, cu faţa în dosare ca un Narcis în­cremenit peste fântână, un mini­stru hotărît să cerceteze, să se dumirească, să aprofundeze şi să rezolve, furnizează cea mai si­gură dovadă că şi-a greşit ca­riera. Ministrul acesta e un exem­plar de muzeu, e un rest ana­cronic. E un reacţionar până în adâncul sufletului. Fără greş, fără remuşcare, poate fi scuipat la ţărm de talazul cu dantelă de personalităţi al votului univer­sal. Sentimentele şi principiile sale sunt neapărat în contradic­ţie cu timpul şi cu marile prin­cipii de la 89. Miniştrii de vechi­­regim primesc puţin şi lucrează încet. E cel mai sigur sistem de a stârni toate nemulţumirile, de a revolta publicul, de a exaspera funcţionarii, de a încurca şi a neotmpli treburile. Am văzut un întreg departament în panică, mulţumită unui ministru care-şi propusese să se convingă în fie­ce chestiune, şi până în amă­nunt, prin sine­ însuşi. Era poate omul cel mai bine intenţionat din întregul guvern. Intrase în nalta formaţiune de salvatori ai patriei, cu o credinţă naivă, cu o sensibilitate duioasă, cu gân­duri simple, nobile şi generoase de reformator. Intr’o zi un svon de alarmă bântuia ca un suflu furtunatec pe culoarele fără sfâr­şit ale ministerului. Dispăruse ministrul ! Nu mai era de găsit nicăeri. II căutau poporul din oraşe şi din sate, slujbaşii, repor­terii, uşierii. Anevoie, l-au fost găsit în propriu-i cabinet de trudnică şi sârguitoare Excelenţă, Dispăurse, sub un meterez chi­nezesc de antice dosare. Neîncre­zător în referatul de ultimă oră al directorului de serviciu, subli­mul bărbat se înmormântase de viu, ca un fakir, sau fusese în­mormântat, ca nevasta meşteru­lui Mano­le, în zidurile de car­toane suprapuse, vraf cu vr­ în jurul competinţei sale asidue. Caz rar, fireşte. Acesta e însă păcatul excesului de zel şi al unui surplus de conştiinţă şi de onestitate. Cu riscul de a ne compromite iremediabil în faţa numeroşilor şi fidelilor noştri cititori vom afirma că există cazuri şi există şi delictul prisosului de conştiin­ţă şi onestitate. E poate o com­pensaţie şi o răzbunare a firii lucrurilor. Atât sunt de numeroşi demnitarii potlogari şi mandari­nii şnapani, încât se iveşte, din când când, ca un răspuns, ca o protestare, câte un onest, câte un iluminat al dezinteresării ab­solute, care constipă totul cu in­genuitatea lui dârză şi agresivă. E câte unul constituit de­ sine în inchizitor. Sentinţa lui se re­zumă, ca la gaiţe, într’o singură silabă: nu, sau, nu încă. Onesti­tatea lui se refuză oricărei rezol­­viri şi se complace în statul pe loc şi în putineiul amânărilor fără sfârşit. Orice încheiere, în orice sens, poate fi un conflict cu morala absolută. Mai bine neantul decât o singură eroare. Lumea e o adunătură de sus­pecţi care trebuie făcută să su­fere. Mai există şi dregătorul de drept divin care se simte prop­tit în locul lui prin decret din alte sfere şi care crede fără re­zerve în însuşirile lui suprana­turale şi graţioase. Asemenea zeilor devine invizibil, fugace, alcătuit din apariţii bruşte şi din desmat­erializări int­em­pa­ti­ve. Copleşit de griji superioare, radiosul Atlas cu planeta pe umeri şi portofoliul la subsuoara aproape că nu găseşte timp pen­tru gloata sălilor de aşteptare prididit cum se află de destinele naţiei în suferinţă. Nu-i pot in­­teresa indivizii, fleacurile, m­ă­­runţişele, pigmeii, când lui îi plezneşte preţioasa ţeastă de idei generale, de preocupări ab­solute. Statul, secolul, economia, porducţia, el modifică structura însăşi a marilor procese ce ne mişcă şi ne comandă, şi prin asta s’a interesat şi de atomul visu-u­lui cu care dispreţuieşte să dea ochii... Să ne gândim poate, la misiu» (Continuarea în pat­. ll-a) de ION VENEA Benecratizarea universităţilor Urmăresc, cu atenţie, via şi dreap­ta agitaţie a profesorilor universi­tari împotriva proectului de lege care tinde la degradarea complectă a învăţământului nostru superior. Au dreptate profesorii. Noi ,de la început am arătat că regimul de tergiversări şi de concesiuni forţate ce caracterizează şcoala democrata­că, nu poate fi favorabil, spiritului.. E vorba acum de un al doilea proect de lege fiindcă cel dintâia a fost desfigurat şi respins de pro­fesori, găsit insuficient şi injust, ca­­toate legiuirile grăbite, într’adins grăbite. Pornesc oamenii să legifereze nu­,­nainte de a studia în toate aspectele­ ei, o chestiune. Au deprins acest si­stem nenorocit, de a cugeta la un lucru în timp ce-l desăvârşesc, şi niciodată înainte de a-l întreprinde. Şcoala e astfel, fără voia ei tâ­râtă la nivelul luptelor politice. O serie de disp­oziţ­iutii vexatorii pun, ca să zic aşa, cu botul pe labe­le, toţi acei dascăli chemaţi instinctiv să apere ştiinţa şi elitele intelectuale împotriva tentativei de silită demo­cratizare. Autonomia universitară e ştirbilă. In toate centrele şi su­bcentrele din ţară, pentru a răspunde competiţiu­­nilor electorale, se instalează su­cursale universitare, absolut lipsite, de sens. Se înfiinţează catedre nouă pentru plasarea noului contingent de trepăduşi cu oarecare ştiinţă de carte şi cu misiunea a consolida în regiune o situaţie politică, un scaun de deputat, sau o bancă mi­nisterială prelungită cu strapontin. Facultatea adusă astfel la domici­liu, fie la vasilaţi, fie la Netoţi, va avea astfel un rol covârşitor. Igno­ranţa va fi învestită cu titluri ofi­ciale, ştampilată pe cap, diplomată. Tot românul să aibă doctoratul său!... Recunoaştem aici doctoromania e­­minentissimă, despre care scria deu­năzi d. C. Stere, şi cunoaştem dea­­semeni scara intelectuală până la care au urcat cei seduşi de titula­turi magnifice. Jocul de-a legiferarea în materie şcolară ar trebui să înceteze odată pentru totdeauna. D­l 'Angelescu, fo­stul ministru liberal­­al instrucţiu­nii, nu a adus în acest domeniu cine ştie ce lumini, dar consideraţia faţă de şcoala înaltă, nu i-a lipsit nicio­dată. A consultat, fără nici o jenă, pe cei direct răspunzători, pe profe­sori. Nici un pas­­peste cuvântul lor. Se pare că succesorul său, d. Co­­stăchescu, nu e ispitit să-i continue această cuviicioasă rezervă. E drept că un partid politic tânăr, are alte nevoi decât unul matur, și întărit. Dar nu se poate admite ca jocul favoritismului să iubească atât de sângeros în majestatea şcolii. Iată pentru ce aştept cu nerăbdare acţiunea ce neapărat trebue să ur­meze congresului profesoral încheiat ori, în Capitală. Mutaţi, domnilor profesori, universitatea ,cât mai des, parte de Parlament. ol Romulus Olarus /

Next