Curentul, iulie 1930 (Anul 3, nr. 875-905)

1930-07-01 / nr. 875

—^ Marţi I iulie 1930 mm ui. Mo. S75 4 paimwj 3 um© sh%m *• 1 '.!• Director: PAMFIL ŞEICARU NEDACIU Şi ADMINISTRAŢIA« STRADA SARINDAR No. 4 Italon, Direcţia 0 Redacţia 36409 Secretariatul «I Provincia 312/29 A&tte şi Mica Publicitate 375/2* ABONAMENTE: Lei 700 pe an; Ie! 350 pe 0 tant; te! 200 pa 3 luni Pentru Rând, in staţiuni fi Admi­nistraţii Publice 1000 lei anual Pentni străinătate: lei 1700 ps an; tei 850 pa 6 luni; lei 500 pe 8 luni Abonamentele Încep la 1 şi 15 ate fiecărei lun ­Wiffî. tss Relaţiunile economice româno-germane uul dintre ei a cutezat să taie cu o lamă de ras, buzunarul bine a­­sortat al unui „monsieur“. Ar fi putut să-i ia şi ceasul, dar, a fost complezent. Eu mă mir, de cel ce a fost Dr. Curţi­us, ministrul de externe german, a făcut recent o serie de declaraţiuni în faţa Reichstag-ului asupra întregei politici externe a Germaniei, accentuând în mod spe­cial latura economică şi convenţiu­­nile comerciale precum şi atitudi­nea Germaniei faţă de memoran­­dum-ul Briand. Dată fiind importanţa şi actuali­tatea problemei relaţiunilor noastre economice cu Germania, vom in­sista în rândurile ce urmează, asu­pra acestei chestiuni. Din partea noastră, noi vom răs­punde: „Atâta timp, cât Germania va continua să-şi conducă politica economică externă pe baza unui tarif vamal agricol ultra-protecţio­nist, ROMANIA TREBUE SA AŞ­TEPTE.“ Singurul fapt concret, pe care şi presa şi cercurile economice ger­mane şi române îl recunosc este reluarea relaţiunilor normale prin acordul provizoriu, pe baza clau­zei naţiunei celei mai favorizate. Dorim legături cât mai întinse cu După o declaraţie cu caracterul Germania, însă numai pe baza prin cel mai pacifist, asupra politicei ex­terne germane şi după expunerea punctului de vedere german în exe­cutarea planului Young, dr. Curtius a vorbit despre relaţiunile dintre Reich şi Republica sovietică ru­sească. „Germania nu are numai intere­se politice, dar mai ales economice cu Rusia sovietică. Comisiunea germană care se găsește actual­mente la Moscova are acest rol de îndeplinit. Despre acordul comer­cial cu Polonia, am vorbit la timp, așa că nu mai revenim asupra a­cestei chestiuni. Ministrul de externe german a declarat că tratativele cu ţările din Estul şi Sud-Estul Europei nu au putut fi încoronate de succes. Mo­tivul principal constă în critica si­­tuaţiune agricolă. „Acum câteva zile s’a ajuns . Am avut deunăzi cinstea şi curiozitatea să vorbesc, în tren cu distinsa şi nenorocita victimă a unui pungaş de buzunare. Era un domn bine, care se văeta to­varăşilor din compartiment, cât U finea gura. Ştiţi, domnii hoţi spune d-rul Curtius — la încheie-1 nu mai pot rămâne în Capitală, rea unui acord provizoriu cu Ro- în timpul caniculei. Ei pleacă în mânia. S’a evitat prin aceasta, ca voiaj, şi în drum mai „operează“ pe lângă războiul economic-vamal , aşa din distracţie, pe câte cineva, cu Polonia. — Germania să aibă. Nu e de mirare, aşa­dar, că şi­încă un asemenea războiu şi cu România, care oferă Reichului unul din cele mai bogate debuşeuri ca şi Polonia.“ Deci, ministrul de externe ger­man, recunoaşte că un conflict — ca să nu-l numim „războiu“ econo­mic cu România nu poate fi nici în favorul ţărei sale. Am arătat insă, că nu toate cer­curile conducătoare germane sus­ţin acelaşi punct de vedere, şi în special acele cari au adoptat prin­cipiul „şovinismului economic“, ba­zat pe regimul vamal ultra-protecţionist. Motivul principal pentru care nu s-a putut ajunge la o înţelegere de­finitivă nu este atitudinea Româ­niei, ci este politica pe care a inau­gurat-o Statul german de la De­cembrie 1929 şi până astăzi şi care a realizat sporiri de trei ori ale tarifului vamal pentru importul pro­duselor agricole. Ori, ţara noastră, stând în frun­tea ţărilor exportatoare agricole prădat. Călătoresc românii noştri fără păs de nimic, dealungul şi dea­­latul ţării, cu o lipsă de atenţie, şi cu o neglijenţă într’adevăr re­marcabile. Halul în care ei îşi ţin buzuna­­agrarian t­rece nu numai că permite punga­şului să-l „mulgă“, dar­ îl pro­voacă, îl excită. Shakespeare spune în Shylock, că sunt oameni cari nu-şi pot ţine udul când aud o fată flue­­rănd. Ei bine, tot aşa sunt alţii cari văzând un portfeuil încăle­cat pe buzunarul deschis şi răz­­buzat, nu­ se pot abţine de a nu-l şterpeli. Studiul ştiinţific al fur­tului a dm la reziltatul că cei mai numeroşi pungaşi, nu sunt din Europa, era cea dintâiu vizată nici prin predestinaţie, nici prin şi lovită de aceste măsuri vamale vocaţie artistică, ci pur şi simplu ale Germaniei şi deci pe baza a­ceasta nu puteau ajunge la un re­zultat favorabil, tratativele înce­pute. Presa germană susţine că Ger­mania trecând printr’o gravă criză agricolă, trebuia să adopte un ast­fel de regim. La o astfel de poli­tică, România nu putea răspunde decât cu aceeaşi monedă faţă d industria germană, al cărei debu­şeu principal îl constitue piaţa ţă­rilor orientale în frunte cu ţara noa­stră, pentru ca astfel să poată ob­ţine totuşi un regim favorabil pen­tru produsele agricole ce se ex­portau în Germania. Baza tratativelor a fost: Germa­nia pune la dispoziţia României un fond de despăgubire de 3% mili­oane mărci în locul cumpărăturilor de cereale. Ori, o astfel de „re­compensă“ pentru ceia ce pierde exportul român prin noul regim Vamal al Germaniei ni se pare ridicol. Pe de altă parte însă guvernul român s’a angajat de a amâna li­chidarea contractelor de furnituri cu firmele Otto Wolff — regele Mannheim și Krupp, prevăzute în planul Dawes, în planul Young pen­tru anii 1931, 1932, 1933.­­Acest­­Acest angajament s’a și execu­­angajament s’a şi executat). Alte furnituri, pe cari industria germană „le mai solicită” guver­nului român, nu s’au mai făcut. (Atâta mai şi lipsea!!). De altfel presa germană nu face un secret în a susţine, că această atitudine a României faţă de co­menzile către industria germană, este inspirată de controlorul finan­ciar Auboin, succesorul lui Rist, care se opune oricăror noui furni­turi pe bază de credite noui. Şi conchide presa germană (vezi spre exemplu „Berliner Börsen­­kourier“): „Atâta timp cât guver­nul român, va rămâne şi va admite amestecul financiar francez, GER­MANIA TREBUE SA AŞTEPTE“, ocazionali. Şi măsura cea mai e­­ficace împotriva lor nu e repri­­manda poliţienească, nici calea justiţiei, ci stârpirea ocaziei în care de obicei furtul se comite, ca şi efracţiunea, ca şi o buni parte din crime. Să fie oamenii mai a­­vertizaţi, mai prudenţi, iar când prind pe vreunul „în exerciţiul funcţiunii“, adică cu cele două degete mai lungi ale mâinii stre­curate într’un buzunar străin, să nu se jeneze a plezni pe domnul hoţ cu capul de pereţi, sau a-l a­­runca pe fereastra vagonului, până una-alta... In acest sezon începe migraţiu­­nea vilegiaturiştilor. Pe liniile Braşov şi Constanţa, pungaşii sunt foarte răspândiţi, iar poli­ţia face şi ea ce poate, căci în cazuri ca acestea „individul“ nu-şi lasă totdeauna cartea de vizită, ca asasinul din b-dul Pake. Paza cea mai bună e aceea pe care şi-o face omul singur. Călătorie fără riscuri nu se poa­te­­.... cipiului reciprocităţii, altfel la poli­tică provocatoare vom răspunde cu aceeaşi monedă, fără discuţie şi fără sentimentalism, sau amabili­tăţi exagerate pe spinarea produc­ţiei noastre agricole. Ion Scutaru Pungaşii din trenuri Romulus Diami — Ce-aţi păţit, coane Ventilă, de-aţi sărit aşa elin somn ? —Am avut un vis groaznic!«. Se făcea că s‘a ‘ntors prinţul CarolNo­roc că m‘am trezit, să văd că nu-i adevărat !.» PARLAMENTE ANTIPARLAMENTARE Pasionaţii ideologiei libertare, şi odinioară de procuratorul Ponţii» obicinuiţi să repete înaintea gloate- Pirat al Iudeii, de regina Balkis din lor electorale, sau de la tribuna In­cintelor legislative, că adevărata Istorie a omenirii începe odată cu Revoluţia franceză, — ar fi desigur foarte desamăgiţi, d­acă ar avea o­­dată sub priviri o statistică com­parativă a mizeriei omeneşti dea­­lungul celor două milenii de civili­zafie europeană. S’ar convinge a­­tunci că, — cu toate declaraţiunile emfatice asupra Drepturilor impre­scriptibile şi inviolabile ale omu­­l,­­­ noroadele se pricep astăzi să moară de foame tot atât de fre­quent ca şi acum un secol sau două. Dar o statistică de compara­re între vremurile de astăzi şi vea­curile mai vechi, ar oferi doctrina­rilor democraţi şi alte învăţăminte salubre decât cele economice. Din compararea formelor de guvernă­mânt de astăzi cu cele existente odinioară, — în sec. XVIII, In evul mediu sau în antichitate, — ar a­vea prilejul de a se convinge, cu uimire, că există astăzi în Europa cu mult mai multe regimuri de dic­tatură sau de monarhie decât altă­dată; şi, în consecinţă, s’ar resem­na desigur să admită că omenirea nu merge cu paşi repezi şi cu o grabă inevitabilă spre forma per­fectei democraţii elective, astfel cum pretind cu o puerilă candoare toţi gradaţii parlamentarismului e­fectiv. Europa, — nim­eni nu mai neagă aceasta, — pare să se obicînuiascâ admirabil cu loviturile de Stat, pe cari dela o vreme le aclamă chiar cu o frenetică voluptate, încinsă în friza ei de dictaturi ca într’un brâu de statornică autocrație. — Medi­­terana, acest ogor în care au ger­minat toate energiile novatoare ale omului clasic, — constelează conti­nentul nostru cu stemele dictato­riale ale Italiei fasciste, ale Spa­niei lui Alfons XIII, ale Turciei ke­­maliste şi ale Iugoslaviei. Liziera de nord a Africei este încredinţată de Metropolele colonizatare unor podestaţi cu drepturi tot atât de întinse ca şi acelea ale proconsuli­­lor de odinioară. Albania se închi­nă, docilă, la treptele tronului atât de proaspăt poleit al lui Ahmed Zogu, — iar ţărmul Asiei meditera­­niene este semănat cu „mandate" de-ale Ligii Naţiunilor, ai căror de­ţinători sultănesc peste noroadele Răsăritului cu puteri tot atât de discreţionare ca şi acilea întrunite Saba, sau de regele Biltazar a! Etiopiei. Ninic nu s’a schimbati în înfăţi­şarea omenirii, — afară de croiala pantalonilor şi, poate, de faţada imobilelor, zidite astăzi cu mult mai prost decât pe vremea Farao­nilor sau a lui Augustus. Şi fi tre­­bueşte unui observator o masivă doză de naivitate spre a putea cre­de că oamenii sunt astăzi mai feri­ciţi decât altădată, — sau că ten­cuiala şubredă a parlamentarismu­lui contimporan te asigură definitiv împotriva destinului firesc al omu­lui, care este acela de a nu munci decât silit, sub îndemnul biciulu­­i­ al constrângerii. Parlamentarismul, — asta ştiu­­ copiii, — nu-şi are originile în do­­rinţa de libertate a oamenilor. O­­mul, în general, — are oroare de libertate, pentru simplul motiv că, odată eliberat, se dovedeşte Întot­deauna incapabil să rămână liber După ce scapă de tirania unui sin­gur autocrat, se lasă robit de tira­nia unei Adunări de 300, 400 sau 600 de oameni aleşi, o tiranie a­­nonimă şi Iresponsabilă, cu mult mai grea şi mai respingătoare de­cât aceea a unui singur stăpânitor. Când scutură şerbia impusă de al­ţii, omul devine iobagul propriilor sale obiceiuri sau manii, — mario­netă docilă în mâinile superstiţîu­­nilor cari găsesc în el o pradă de ux. Niciodată, de când există lu­mea, — Revoluţiunile nu s’au făcut de dragul Libertăţii. La 1215 şi 1648, în Anglia, — la 1787 în Ame­­rica, la 1789 în Franţa, la 1848 in Întreaga Europă, — la noi, în 1821, revolta a isbucnit numai din pri­cina mizeriei. Foamea singură înar­mează cu securi şi cu coase bra­ţele istovite ale pălmaşilor roşi de zeciuieli şi de biruri. De aceea, — pretutindeni, — revoluţiunile se îneacă într’un nou parlament, — şi la origina acestor parlamente se descoperă întotdeauna dorinţa u­­nui mai strict control al banului public. Or, — pe măsură ce regiştii au acaparat mai multe din atribuţiu­­niie de comandă in Stat, conti­nuând opera de uzurpare a Parla­mentelor franceze ce-şi afirmau drepturile împotriva unui Ludovic XVI cu mulţi ani înainte de 1789,— în aceeaşi măsură parlamentarii au iritat că principala lor misiune este aceea de a discuta întrebuinţarea banului obştesc, exercitând cu de­stoinicie şi cu integritate un sever control al banului public. Astăzi,— chiar în ţările ce nu au consimţit încă Ia dictatură, — parlamentele nu numai că au abdicat dela orice autonomie in desbateri sau In vo­tarea legilor, dar au renunţat in fo­losul guvernelor şi Ia atribuţiunea lor esenţială, — aceea de a supra­veghea distribuţiunile de fonduri vărsate din vistieria publică. In Franţa, ieri, d. André Tardieu re­fuza în aplauzele majorităţii sale să dea compt Comisiunii financiare Camerei şi chiar a Parlamentului de chipul cum a folosit, pentru apăra r®a naţională, o sumă de 9 miliarde de franci. La noi, — fără a fi mă­car nevoie să se fluture ameninţa­rea unei utilizări a demisiunilor în alb, — parlamentul abdică şi el de la această suverană şi capitală mi­siune, votând orbeşte zeci de le­giuiri prin cari se autorizează con­cesiuni şi contracte cari amputea­ză sensibil resursele şi veniturile colective ale Naţiei. Parlamentul devine astfel, — pre­tutindeni, — cea mai ferventă u­­nealtă a propagandei antiparlamen­­tare. Dezertându-şi funcţiunea, tra­diţională şi firească, de mandatar însărcinat cu controlul gestiunii fi­nanciare a Statuie», — parlamenta­rul modern începe să apară in ochii contimporanilor drept ceea ce este In realitate: un parazit, — titrat cu un titlu care-i acordă o aroganţă suplimentară, şi uneori şi cu bine­venite titluri de rentă, agonisite în cariera sa de samsar administrativ, adăogată aproape obligatoriu calită­ţii mai platonice de mandatar al unei iluzorii suveranităţi naţionale. Parlamentul, prin urmare, moare prin propriile sale stăruinţe de si­nucidere. Dictatura unei adunări de timburi, cari nici măcar nu-şi exer­cită timbuţia in contestarea chel­tuielilor exorbitante propuse de gu­verne,­­ nu poate pasiona la infi­nit noroadele roase de criză şi e­­xasperate de mizerie. Oricât ar fi de tentă inteligenţa politică a mas­­selor, ele nu sunt totuşi atât de idi­­oate incât să nu priceapă că se în­ghiontesc periodic în faţa unor ur­ne electorale din cari nu răsar de­cât nou­ propuneri de biruri, și sis­teme inedite de sărăcie colectivă. Pamfil Şeicaru Producţii mondială K­ Energie electrici rfie K­W­H 30© Mame Creşterea producţiei mondiale a energiei electrice a atins un maxi­mum necunoscut până acuma. Can­titatea impozantă de curent electric produsă în ultimul timp se eva­luează la circa 300 miliarde kwh. (kilowatere), din care însă 40% re­vine Statelor Unite ale Americei. Determinarea acestei cifre este fă­cută după statistici oficiale şi este deci cu oarecare aproximaţie, justă. Stabilirea absolut exactă a pro­ducţiei mondiale de electricitate nu se pot face, de­oarece nici statis­ticele existente asupra producţiunei şi aprovizionării şi consumului de energie electrică a fiecărei între­prinderi în parte, nu sunt com­plecte. Societatea Pynchon G. Co. din New­ York publică într’o lucrare specială în această privinţă şi eva­­luiază consumul propriu al între­prinderilor producătoare la 20—25 miliarde kilowatere, iar cantitatea livrată de acestea celorlalte între­prinderi industriale la 100 miliarde kwh. Aşa că producţiunea anuală de energie electrică a Statelor Uni­te ale Americei se ridică la 125 miliarde kwh. După America, ocupă Germania al doilea loc, având o producţiune anuală de 34 milioane kwh. sau cir­ca 11% a producţiunei mondiale. Kanada, care mulţumită uzinelor sale de apă ocupă un loc impor­tant in producţiunea electrică, vine în rândul al treilea, cu o cantitate de 18 miliarde kwh. sau cu 6% a producţiunei mondial®. Franţa şi Anglia trebue să se mulţumească cu rangul al patrulea, ambele având cam aceeaş produc­­ţiune anuală: circa 16 miliarde kwh, fiecare. Tabela următoare arată produc­ţiunea de energie electrică a fie­cărei ţări în parte : Dintre cei cari au urmărit, în vara anului 1919, polemicile iscate între ziarele franceze de dreapta şi doctrinarii de stânga asupra ce­lei mai bune alcătuiri a tratatelor de pace,— mulţi îşi amintesc astăzi încă, desigur, ce pasionante des­bateri a stârnit problema desmem­­brării Austriei şi aceea a definiti­vei detronări a Habsburgilor. Se punea, în această polemică, atâta patimă și deoparte și de cealaltă, cu atâta năpraznică ură se înfrun­tau teoriile principalilor gladiatori ai arenei politice, încât aveai sen­timentul că, dincolo de conflictul dintre două convingeri viagere ale unor ideologi, lupta se dă între in­vizibilele convingeri sau supersti­­ţiuni ereditare aduse de luptătorii din ambele tabere. Şi într’adevăr, în cazul acesta al destinului Habs­­burgilor, se înfruntau în Franţa două concepţiuni ancestral® cu o duşmănie veche de două veacuri: în slova pamfletarilor, se exprima imperioasa poruncă a acelor „morţi cari grăesc", despre cari vorbea odată vicontele de Vogué, într’un roman de o persuasivă eloquenţă. Când, pe la jumătatea veacului XVIII, în mijlocul Războiului de 7 ani, monarhia fratceză prinse să înţeleagă că adevărata primejdie de viitor nu o mai reprezintă isto­vita casă de Habsburg, ci energica spiţă a Hohenzollernilor descăle­caţi în Prusia din ceaţa mlaştinilor pomeraniene, — se petrecu un fapt care avea să aibă urmări tragice pentru întreaga desvoltare ulteri­oară a Statului francez. Incapabilă să înţeleagă profundele motive cari militau pentru părăsirea ve­­chei politici de învrăjbire cu casa de Austria, — opinia publică fran­ceză, sedusă de pruso­ filia unui Voltaire şi­ a Enciclopediştilor, în­cepu să acuze pe Burboni de tră­dare a intereselor naţionale şi de dezertare a vechilor tradiţii. Igno­rând că ceea ce defineşte „tradiţia” este spiritul care însufleţeşte o a­­titudine, — în cazul acela, necesi­tatea siguranţei hotarelor, — popo­rul francez crezu naiv într’un di­­vorţ între el şi dinastia demnita­re. Eroarea aceasta poate fi lesne urmărită în desfăşurarea de mai târziu a Revoluţiei francez®, în răz­boaiele purtate de Franţa dealun­gul întregului secol XIX, şi în suc­cesiunea celor trei invaziuni, dela 1814, 1815 şi 1870. După Sedan, în sfârşit, iacobinii francezi se resem­nară să înţeleagă că adevărata pri­mejdie pentru Franţa o reprezenta Prusia, devenită satrapă a Statelor germane prin treptata înlăturare Austriei habsburgice. Din acel mo­ment, a început şi Republica IlI-a să creadă că monarhia de Habs­burg poate singură cumpăni supre­maţia crescândă a Hohenzollerni­­lor, basculându-le şi anulându-le în parte forţa de atracţiune exercitată asupra ţinuturilor germanice. Austria, — adică Habsburgii, — dobândeau astfel dreptul la spriji­nul pe care l-ar fi putut cere, îm­potriva Prusiei protestante, şi Ba­varia catolică; întărirea Austriei însemna, pentru Franţa de după 1918, împiedicarea „Anschluss“­­ului, şi menţinerea unui Stat tam­pon între Reich şi Europa centra­lă, tentată să graviteze din nou în politica „mittel-europeană“ a Ger­maniei. O monarhie catolică în Austria, iată pentru Franţa cea mai sigură aliată împotriva atot­puterniciei Reichului. Dacă Austria socialistă cedează bucuroasă Un­gariei sfărâmăturile vechei dinastii imperiale, cu atât mai bine pentru Ungaria, Franţa,­­ să fim con­vinşi, chiar republicană, radicală şi iacobină, îşi cunoaşte astăzi prea bine interesele, pentru a face ex­ces de zel în împiedicarea unei restaurări habsburgice in Ungaria. Rămâne, aşa­dar, să comptăm numai pe propria noastră rezisten­ Diferenţa până la 300 miliarde se consideră drept consum propriu precum şi producţiunea celorlalte tari, „a căror producţiune nu e cu­(Continuare in pag. II­ a­­ţă, şi pe energiile coalizate ale Mi­cii înţelegeri. Cele trei State ştiu prea bine că, — pe lângă supli­mentul de forţă pe care îl aduce unui Stat vrăjmaş o monarhie de august şi străvechiu prestigiu im­perial, — restaurarea Habsburgilor în Ungaria de astăzi ar însemna reluarea de către Maghiari a visu­lui milenar al casei de Austria, o­­sândită să reunească sub stema ei bicefală ţinuturi şi naţionalităţi ne­făcute să vieţuiască laolaltă. O re­staurare interzisă de tratatele de pace din 1919 mai înseamnă, pe deasupra, — şi o nouă discreditare a tratatului din Saint-Germain, şi când permiţi să ţi se violeze inter­­dicţiunile, pentru ce să nu creadă (Continuarea în pag. ll-a) ■MimU, -------­Pâinea De obiceiu, la noi, nu se poate lua o măsură un interes general, din cauza piedicilor ce se pun in particular ţi mai precis, nn ascuns. Acestei stări de fapt, i s’a dat şi o noţiune de drept, care a căpătat în viaţa politică putere de persoană juridică. Nu se poate nenoroci o întreagă clasă de oameni printr’o măsură, oricât ar fi de dreaptă. Aşa s’a legiferat faimosul concordat preventiv, ale cărei dispoziţiuni, dacă au salvat câţiva ameninţaţi cu distrugerea, au distrus, in schimb, în bună parte, creditul ţării. Aşa a ajuns lege şi proedul de lege, prin care se constitue monopol in mâna a câtorva inşi, medicamentele şi drogurile , putem lovi iu farmacişti — spuneau susţinătorii avocaţi , cari colaborează la sănătatea publi­că cu răspunderea lor, nu ca droghe­­ştii, care nu dau această garanţie, deşi, pentru salvarea intereselor sanitare ale ţării, era de ajuns un articol, care să stipuleze că nu pot avea drogherii, decât licenţiaţii în farmacie. Flaşneta acestor oameni a fost ascultată de guverne, rând pe rând, guvernele s-au înduplecat, iar inte­resele generale au fost plecate în faţa intereselor de clasă amenin­ţând rezistenţă şi organizând ac­ţiunea pe toate terenurile şi cu toa­te mijloacele. Fireşte că nici un par­tid, la noi, nu este partid de clasă. Firește, nici un partid nu vrea dă­râmarea unei clase. Foarte adevă­rat. Și dimpotrivă. Partidele noa­stre au întărit dacă nu toate clasele, câte o clasă. De interesele gene­rale, nici vorbă. Teoria e următoa­rea : statul fiind compus din clase, se va ajunge la fericirea generală prin satisfacerea lor. Acelaş lucru se încearcă azi, când­ a venit în discuţie, problema iefte­­nirii pâinii. Primăria Capitalei, cere brutarilor să ieftenească pâinea. Ministerul de industrie, cere şi el. Se spun, însă, brutarii, cari, în refuzul lor, fac ministerului o astfel de socoteală, încât alimentarea cu pâine a Capitalei este o jertfă. Ministerul recunoaşte şi el nu parte socoteala brutarilor. Dar nu poate să combată evidenţa, că atunci când grâul­ era o sutăşeasezeci mii lei vagonul, pâinea se vindea cu zece lei kgr. efectiv,nu unitatea de măsură de azi, care nu face decât să abuzeze de naivitatea publicului. Recunoaşte dar, totuşi, nu poate lua nici o măsură. Ne învârtim întrun cerc viţios, creat înadins cândva — mai de mult, atunci când altul era raportul de preţul grâului şi al făinii — la ministerul de industrie. O deciziune ministerială, în vigoare şi azi spune că preţul pâinii se va calcula după preţul făinii. Şi, ce spun brutarii , preţul făinii neschimbându-se cu mult, nu putem iefteni pâinea. Aşa au răspuns şi d-lui ministru Madgearu, odată cu argumentele că ei faţă de stat sunt contribuabili sinceri, că ceea ce ciupesc prin lipsă la cântar de la cetăţeni o dau şi ei la rândul lor celor ce-i ciupesc cu in­specţii şi alte vizite ce constitue o­­biceiul municipal şi poliţienesc. D. Virgil Madgearu şi-a luat an­gajamentul, în faţa Camerei, că va iefteni pâinea. Promisiunea aceasta un început de realizare. Dar e vorba: va merge până la capăt ? Va putea să uite d-sa că nu este mini­stru al industriei și comerțului, ci al țării pentru a lua o măsură, care să fie intr’adevăr în folosul general ? Noi credem că da. Mai ales că n’are de făcut decât o singură şi simplă decizie .* care să stipuleze că de vreme ce preţul pâinii se calculează după preţul făinii, preţul făinii se calculează după preţul grâului. Expeditiv, ca să i se potrivească fir­ei d-sale. , (Wî«¥«l-®re) de ECONOMIST Otto fie nabsburg de ION DIMITRESCU Ion Vanea Kilowatore Statele Unite 125.000.000.000 Germania 34.000.000.000 Canada 18.000.000.000 Angua io auu.uuu.uuu Franța 15.500.000.000 Japonia 1. 500.000.000 Italia 9.800.000.000 Norvegia 4.560.000.000 Rusia 6.500.000.000 Elveția 5.520.000.000 Suedia 5.000.000.000 Belgia 4.486.000.000 China 3.050.000.000 Spania 3.000.000.000 Polonia 2.600.000.000 Austria 2.500.000 000 Africa 1.900.000.000 Australia Cehoslovacia Mexico Olanda Brazilia Argentina Ungaria Chile Kuba Danemarca Uru­guay Irlanda Peru Lituania Islanda 1.900.000. 000 1.700.000. 000 1.400.000. 000 1.400.000. 000 1.200.000. 000 930.000 000 750.000. 000 400.000. 000 300.000. 000 300.000. 000 125.000. 000 100.000. 000 80.000.000 15.000 000 10.000.000 Total 2*3.666.000.000

Next