Curentul, iulie 1930 (Anul 3, nr. 875-905)
1930-07-01 / nr. 875
—^ Marţi I iulie 1930 mm ui. Mo. S75 4 paimwj 3 um© sh%m *• 1 '.!• Director: PAMFIL ŞEICARU NEDACIU Şi ADMINISTRAŢIA« STRADA SARINDAR No. 4 Italon, Direcţia 0 Redacţia 36409 Secretariatul «I Provincia 312/29 A&tte şi Mica Publicitate 375/2* ABONAMENTE: Lei 700 pe an; Ie! 350 pe 0 tant; te! 200 pa 3 luni Pentru Rând, in staţiuni fi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentni străinătate: lei 1700 ps an; tei 850 pa 6 luni; lei 500 pe 8 luni Abonamentele Încep la 1 şi 15 ate fiecărei lun Wiffî. tss Relaţiunile economice româno-germane uul dintre ei a cutezat să taie cu o lamă de ras, buzunarul bine asortat al unui „monsieur“. Ar fi putut să-i ia şi ceasul, dar, a fost complezent. Eu mă mir, de cel ce a fost Dr. Curţius, ministrul de externe german, a făcut recent o serie de declaraţiuni în faţa Reichstag-ului asupra întregei politici externe a Germaniei, accentuând în mod special latura economică şi convenţiunile comerciale precum şi atitudinea Germaniei faţă de memorandum-ul Briand. Dată fiind importanţa şi actualitatea problemei relaţiunilor noastre economice cu Germania, vom insista în rândurile ce urmează, asupra acestei chestiuni. Din partea noastră, noi vom răspunde: „Atâta timp, cât Germania va continua să-şi conducă politica economică externă pe baza unui tarif vamal agricol ultra-protecţionist, ROMANIA TREBUE SA AŞTEPTE.“ Singurul fapt concret, pe care şi presa şi cercurile economice germane şi române îl recunosc este reluarea relaţiunilor normale prin acordul provizoriu, pe baza clauzei naţiunei celei mai favorizate. Dorim legături cât mai întinse cu După o declaraţie cu caracterul Germania, însă numai pe baza prin cel mai pacifist, asupra politicei externe germane şi după expunerea punctului de vedere german în executarea planului Young, dr. Curtius a vorbit despre relaţiunile dintre Reich şi Republica sovietică rusească. „Germania nu are numai interese politice, dar mai ales economice cu Rusia sovietică. Comisiunea germană care se găsește actualmente la Moscova are acest rol de îndeplinit. Despre acordul comercial cu Polonia, am vorbit la timp, așa că nu mai revenim asupra acestei chestiuni. Ministrul de externe german a declarat că tratativele cu ţările din Estul şi Sud-Estul Europei nu au putut fi încoronate de succes. Motivul principal constă în critica situaţiune agricolă. „Acum câteva zile s’a ajuns . Am avut deunăzi cinstea şi curiozitatea să vorbesc, în tren cu distinsa şi nenorocita victimă a unui pungaş de buzunare. Era un domn bine, care se văeta tovarăşilor din compartiment, cât U finea gura. Ştiţi, domnii hoţi spune d-rul Curtius — la încheie-1 nu mai pot rămâne în Capitală, rea unui acord provizoriu cu Ro- în timpul caniculei. Ei pleacă în mânia. S’a evitat prin aceasta, ca voiaj, şi în drum mai „operează“ pe lângă războiul economic-vamal , aşa din distracţie, pe câte cineva, cu Polonia. — Germania să aibă. Nu e de mirare, aşadar, că şiîncă un asemenea războiu şi cu România, care oferă Reichului unul din cele mai bogate debuşeuri ca şi Polonia.“ Deci, ministrul de externe german, recunoaşte că un conflict — ca să nu-l numim „războiu“ economic cu România nu poate fi nici în favorul ţărei sale. Am arătat insă, că nu toate cercurile conducătoare germane susţin acelaşi punct de vedere, şi în special acele cari au adoptat principiul „şovinismului economic“, bazat pe regimul vamal ultra-protecţionist. Motivul principal pentru care nu s-a putut ajunge la o înţelegere definitivă nu este atitudinea României, ci este politica pe care a inaugurat-o Statul german de la Decembrie 1929 şi până astăzi şi care a realizat sporiri de trei ori ale tarifului vamal pentru importul produselor agricole. Ori, ţara noastră, stând în fruntea ţărilor exportatoare agricole prădat. Călătoresc românii noştri fără păs de nimic, dealungul şi dealatul ţării, cu o lipsă de atenţie, şi cu o neglijenţă într’adevăr remarcabile. Halul în care ei îşi ţin buzunaagrarian trece nu numai că permite pungaşului să-l „mulgă“, dar îl provoacă, îl excită. Shakespeare spune în Shylock, că sunt oameni cari nu-şi pot ţine udul când aud o fată fluerănd. Ei bine, tot aşa sunt alţii cari văzând un portfeuil încălecat pe buzunarul deschis şi răzbuzat, nu se pot abţine de a nu-l şterpeli. Studiul ştiinţific al furtului a dm la reziltatul că cei mai numeroşi pungaşi, nu sunt din Europa, era cea dintâiu vizată nici prin predestinaţie, nici prin şi lovită de aceste măsuri vamale vocaţie artistică, ci pur şi simplu ale Germaniei şi deci pe baza aceasta nu puteau ajunge la un rezultat favorabil, tratativele începute. Presa germană susţine că Germania trecând printr’o gravă criză agricolă, trebuia să adopte un astfel de regim. La o astfel de politică, România nu putea răspunde decât cu aceeaşi monedă faţă d industria germană, al cărei debuşeu principal îl constitue piaţa ţărilor orientale în frunte cu ţara noastră, pentru ca astfel să poată obţine totuşi un regim favorabil pentru produsele agricole ce se exportau în Germania. Baza tratativelor a fost: Germania pune la dispoziţia României un fond de despăgubire de 3% milioane mărci în locul cumpărăturilor de cereale. Ori, o astfel de „recompensă“ pentru ceia ce pierde exportul român prin noul regim Vamal al Germaniei ni se pare ridicol. Pe de altă parte însă guvernul român s’a angajat de a amâna lichidarea contractelor de furnituri cu firmele Otto Wolff — regele Mannheim și Krupp, prevăzute în planul Dawes, în planul Young pentru anii 1931, 1932, 1933.AcestAcest angajament s’a și execuangajament s’a şi executat). Alte furnituri, pe cari industria germană „le mai solicită” guvernului român, nu s’au mai făcut. (Atâta mai şi lipsea!!). De altfel presa germană nu face un secret în a susţine, că această atitudine a României faţă de comenzile către industria germană, este inspirată de controlorul financiar Auboin, succesorul lui Rist, care se opune oricăror noui furnituri pe bază de credite noui. Şi conchide presa germană (vezi spre exemplu „Berliner Börsenkourier“): „Atâta timp cât guvernul român, va rămâne şi va admite amestecul financiar francez, GERMANIA TREBUE SA AŞTEPTE“, ocazionali. Şi măsura cea mai eficace împotriva lor nu e reprimanda poliţienească, nici calea justiţiei, ci stârpirea ocaziei în care de obicei furtul se comite, ca şi efracţiunea, ca şi o buni parte din crime. Să fie oamenii mai avertizaţi, mai prudenţi, iar când prind pe vreunul „în exerciţiul funcţiunii“, adică cu cele două degete mai lungi ale mâinii strecurate într’un buzunar străin, să nu se jeneze a plezni pe domnul hoţ cu capul de pereţi, sau a-l arunca pe fereastra vagonului, până una-alta... In acest sezon începe migraţiunea vilegiaturiştilor. Pe liniile Braşov şi Constanţa, pungaşii sunt foarte răspândiţi, iar poliţia face şi ea ce poate, căci în cazuri ca acestea „individul“ nu-şi lasă totdeauna cartea de vizită, ca asasinul din b-dul Pake. Paza cea mai bună e aceea pe care şi-o face omul singur. Călătorie fără riscuri nu se poate.... cipiului reciprocităţii, altfel la politică provocatoare vom răspunde cu aceeaşi monedă, fără discuţie şi fără sentimentalism, sau amabilităţi exagerate pe spinarea producţiei noastre agricole. Ion Scutaru Pungaşii din trenuri Romulus Diami — Ce-aţi păţit, coane Ventilă, de-aţi sărit aşa elin somn ? —Am avut un vis groaznic!«. Se făcea că s‘a ‘ntors prinţul CarolNoroc că m‘am trezit, să văd că nu-i adevărat !.» PARLAMENTE ANTIPARLAMENTARE Pasionaţii ideologiei libertare, şi odinioară de procuratorul Ponţii» obicinuiţi să repete înaintea gloate- Pirat al Iudeii, de regina Balkis din lor electorale, sau de la tribuna Incintelor legislative, că adevărata Istorie a omenirii începe odată cu Revoluţia franceză, — ar fi desigur foarte desamăgiţi, dacă ar avea odată sub priviri o statistică comparativă a mizeriei omeneşti dealungul celor două milenii de civilizafie europeană. S’ar convinge atunci că, — cu toate declaraţiunile emfatice asupra Drepturilor imprescriptibile şi inviolabile ale omul, noroadele se pricep astăzi să moară de foame tot atât de frequent ca şi acum un secol sau două. Dar o statistică de comparare între vremurile de astăzi şi veacurile mai vechi, ar oferi doctrinarilor democraţi şi alte învăţăminte salubre decât cele economice. Din compararea formelor de guvernământ de astăzi cu cele existente odinioară, — în sec. XVIII, In evul mediu sau în antichitate, — ar avea prilejul de a se convinge, cu uimire, că există astăzi în Europa cu mult mai multe regimuri de dictatură sau de monarhie decât altădată; şi, în consecinţă, s’ar resemna desigur să admită că omenirea nu merge cu paşi repezi şi cu o grabă inevitabilă spre forma perfectei democraţii elective, astfel cum pretind cu o puerilă candoare toţi gradaţii parlamentarismului efectiv. Europa, — nimeni nu mai neagă aceasta, — pare să se obicînuiascâ admirabil cu loviturile de Stat, pe cari dela o vreme le aclamă chiar cu o frenetică voluptate, încinsă în friza ei de dictaturi ca într’un brâu de statornică autocrație. — Mediterana, acest ogor în care au germinat toate energiile novatoare ale omului clasic, — constelează continentul nostru cu stemele dictatoriale ale Italiei fasciste, ale Spaniei lui Alfons XIII, ale Turciei kemaliste şi ale Iugoslaviei. Liziera de nord a Africei este încredinţată de Metropolele colonizatare unor podestaţi cu drepturi tot atât de întinse ca şi acelea ale proconsulilor de odinioară. Albania se închină, docilă, la treptele tronului atât de proaspăt poleit al lui Ahmed Zogu, — iar ţărmul Asiei mediteraniene este semănat cu „mandate" de-ale Ligii Naţiunilor, ai căror deţinători sultănesc peste noroadele Răsăritului cu puteri tot atât de discreţionare ca şi acilea întrunite Saba, sau de regele Biltazar a! Etiopiei. Ninic nu s’a schimbati în înfăţişarea omenirii, — afară de croiala pantalonilor şi, poate, de faţada imobilelor, zidite astăzi cu mult mai prost decât pe vremea Faraonilor sau a lui Augustus. Şi fi trebueşte unui observator o masivă doză de naivitate spre a putea crede că oamenii sunt astăzi mai fericiţi decât altădată, — sau că tencuiala şubredă a parlamentarismului contimporan te asigură definitiv împotriva destinului firesc al omului, care este acela de a nu munci decât silit, sub îndemnul biciului al constrângerii. Parlamentarismul, — asta ştiu copiii, — nu-şi are originile în dorinţa de libertate a oamenilor. Omul, în general, — are oroare de libertate, pentru simplul motiv că, odată eliberat, se dovedeşte Întotdeauna incapabil să rămână liber După ce scapă de tirania unui singur autocrat, se lasă robit de tirania unei Adunări de 300, 400 sau 600 de oameni aleşi, o tiranie anonimă şi Iresponsabilă, cu mult mai grea şi mai respingătoare decât aceea a unui singur stăpânitor. Când scutură şerbia impusă de alţii, omul devine iobagul propriilor sale obiceiuri sau manii, — marionetă docilă în mâinile superstiţîunilor cari găsesc în el o pradă de ux. Niciodată, de când există lumea, — Revoluţiunile nu s’au făcut de dragul Libertăţii. La 1215 şi 1648, în Anglia, — la 1787 în America, la 1789 în Franţa, la 1848 in Întreaga Europă, — la noi, în 1821, revolta a isbucnit numai din pricina mizeriei. Foamea singură înarmează cu securi şi cu coase braţele istovite ale pălmaşilor roşi de zeciuieli şi de biruri. De aceea, — pretutindeni, — revoluţiunile se îneacă într’un nou parlament, — şi la origina acestor parlamente se descoperă întotdeauna dorinţa unui mai strict control al banului public. Or, — pe măsură ce regiştii au acaparat mai multe din atribuţiuniie de comandă in Stat, continuând opera de uzurpare a Parlamentelor franceze ce-şi afirmau drepturile împotriva unui Ludovic XVI cu mulţi ani înainte de 1789,— în aceeaşi măsură parlamentarii au iritat că principala lor misiune este aceea de a discuta întrebuinţarea banului obştesc, exercitând cu destoinicie şi cu integritate un sever control al banului public. Astăzi,— chiar în ţările ce nu au consimţit încă Ia dictatură, — parlamentele nu numai că au abdicat dela orice autonomie in desbateri sau In votarea legilor, dar au renunţat in folosul guvernelor şi Ia atribuţiunea lor esenţială, — aceea de a supraveghea distribuţiunile de fonduri vărsate din vistieria publică. In Franţa, ieri, d. André Tardieu refuza în aplauzele majorităţii sale să dea compt Comisiunii financiare Camerei şi chiar a Parlamentului de chipul cum a folosit, pentru apăra r®a naţională, o sumă de 9 miliarde de franci. La noi, — fără a fi măcar nevoie să se fluture ameninţarea unei utilizări a demisiunilor în alb, — parlamentul abdică şi el de la această suverană şi capitală misiune, votând orbeşte zeci de legiuiri prin cari se autorizează concesiuni şi contracte cari amputează sensibil resursele şi veniturile colective ale Naţiei. Parlamentul devine astfel, — pretutindeni, — cea mai ferventă unealtă a propagandei antiparlamentare. Dezertându-şi funcţiunea, tradiţională şi firească, de mandatar însărcinat cu controlul gestiunii financiare a Statuie», — parlamentarul modern începe să apară in ochii contimporanilor drept ceea ce este In realitate: un parazit, — titrat cu un titlu care-i acordă o aroganţă suplimentară, şi uneori şi cu binevenite titluri de rentă, agonisite în cariera sa de samsar administrativ, adăogată aproape obligatoriu calităţii mai platonice de mandatar al unei iluzorii suveranităţi naţionale. Parlamentul, prin urmare, moare prin propriile sale stăruinţe de sinucidere. Dictatura unei adunări de timburi, cari nici măcar nu-şi exercită timbuţia in contestarea cheltuielilor exorbitante propuse de guverne, nu poate pasiona la infinit noroadele roase de criză şi exasperate de mizerie. Oricât ar fi de tentă inteligenţa politică a masselor, ele nu sunt totuşi atât de idioate incât să nu priceapă că se înghiontesc periodic în faţa unor urne electorale din cari nu răsar decât nou propuneri de biruri, și sisteme inedite de sărăcie colectivă. Pamfil Şeicaru Producţii mondială K Energie electrici rfie KWH 30© Mame Creşterea producţiei mondiale a energiei electrice a atins un maximum necunoscut până acuma. Cantitatea impozantă de curent electric produsă în ultimul timp se evaluează la circa 300 miliarde kwh. (kilowatere), din care însă 40% revine Statelor Unite ale Americei. Determinarea acestei cifre este făcută după statistici oficiale şi este deci cu oarecare aproximaţie, justă. Stabilirea absolut exactă a producţiei mondiale de electricitate nu se pot face, deoarece nici statisticele existente asupra producţiunei şi aprovizionării şi consumului de energie electrică a fiecărei întreprinderi în parte, nu sunt complecte. Societatea Pynchon G. Co. din New York publică într’o lucrare specială în această privinţă şi evaluiază consumul propriu al întreprinderilor producătoare la 20—25 miliarde kilowatere, iar cantitatea livrată de acestea celorlalte întreprinderi industriale la 100 miliarde kwh. Aşa că producţiunea anuală de energie electrică a Statelor Unite ale Americei se ridică la 125 miliarde kwh. După America, ocupă Germania al doilea loc, având o producţiune anuală de 34 milioane kwh. sau circa 11% a producţiunei mondiale. Kanada, care mulţumită uzinelor sale de apă ocupă un loc important in producţiunea electrică, vine în rândul al treilea, cu o cantitate de 18 miliarde kwh. sau cu 6% a producţiunei mondial®. Franţa şi Anglia trebue să se mulţumească cu rangul al patrulea, ambele având cam aceeaş producţiune anuală: circa 16 miliarde kwh, fiecare. Tabela următoare arată producţiunea de energie electrică a fiecărei ţări în parte : Dintre cei cari au urmărit, în vara anului 1919, polemicile iscate între ziarele franceze de dreapta şi doctrinarii de stânga asupra celei mai bune alcătuiri a tratatelor de pace,— mulţi îşi amintesc astăzi încă, desigur, ce pasionante desbateri a stârnit problema desmembrării Austriei şi aceea a definitivei detronări a Habsburgilor. Se punea, în această polemică, atâta patimă și deoparte și de cealaltă, cu atâta năpraznică ură se înfruntau teoriile principalilor gladiatori ai arenei politice, încât aveai sentimentul că, dincolo de conflictul dintre două convingeri viagere ale unor ideologi, lupta se dă între invizibilele convingeri sau superstiţiuni ereditare aduse de luptătorii din ambele tabere. Şi într’adevăr, în cazul acesta al destinului Habsburgilor, se înfruntau în Franţa două concepţiuni ancestral® cu o duşmănie veche de două veacuri: în slova pamfletarilor, se exprima imperioasa poruncă a acelor „morţi cari grăesc", despre cari vorbea odată vicontele de Vogué, într’un roman de o persuasivă eloquenţă. Când, pe la jumătatea veacului XVIII, în mijlocul Războiului de 7 ani, monarhia fratceză prinse să înţeleagă că adevărata primejdie de viitor nu o mai reprezintă istovita casă de Habsburg, ci energica spiţă a Hohenzollernilor descălecaţi în Prusia din ceaţa mlaştinilor pomeraniene, — se petrecu un fapt care avea să aibă urmări tragice pentru întreaga desvoltare ulterioară a Statului francez. Incapabilă să înţeleagă profundele motive cari militau pentru părăsirea vechei politici de învrăjbire cu casa de Austria, — opinia publică franceză, sedusă de pruso filia unui Voltaire şi a Enciclopediştilor, începu să acuze pe Burboni de trădare a intereselor naţionale şi de dezertare a vechilor tradiţii. Ignorând că ceea ce defineşte „tradiţia” este spiritul care însufleţeşte o atitudine, — în cazul acela, necesitatea siguranţei hotarelor, — poporul francez crezu naiv într’un divorţ între el şi dinastia demnitare. Eroarea aceasta poate fi lesne urmărită în desfăşurarea de mai târziu a Revoluţiei francez®, în războaiele purtate de Franţa dealungul întregului secol XIX, şi în succesiunea celor trei invaziuni, dela 1814, 1815 şi 1870. După Sedan, în sfârşit, iacobinii francezi se resemnară să înţeleagă că adevărata primejdie pentru Franţa o reprezenta Prusia, devenită satrapă a Statelor germane prin treptata înlăturare Austriei habsburgice. Din acel moment, a început şi Republica IlI-a să creadă că monarhia de Habsburg poate singură cumpăni supremaţia crescândă a Hohenzollernilor, basculându-le şi anulându-le în parte forţa de atracţiune exercitată asupra ţinuturilor germanice. Austria, — adică Habsburgii, — dobândeau astfel dreptul la sprijinul pe care l-ar fi putut cere, împotriva Prusiei protestante, şi Bavaria catolică; întărirea Austriei însemna, pentru Franţa de după 1918, împiedicarea „Anschluss“ului, şi menţinerea unui Stat tampon între Reich şi Europa centrală, tentată să graviteze din nou în politica „mittel-europeană“ a Germaniei. O monarhie catolică în Austria, iată pentru Franţa cea mai sigură aliată împotriva atotputerniciei Reichului. Dacă Austria socialistă cedează bucuroasă Ungariei sfărâmăturile vechei dinastii imperiale, cu atât mai bine pentru Ungaria, Franţa, să fim convinşi, chiar republicană, radicală şi iacobină, îşi cunoaşte astăzi prea bine interesele, pentru a face exces de zel în împiedicarea unei restaurări habsburgice in Ungaria. Rămâne, aşadar, să comptăm numai pe propria noastră rezisten Diferenţa până la 300 miliarde se consideră drept consum propriu precum şi producţiunea celorlalte tari, „a căror producţiune nu e cu(Continuare in pag. II aţă, şi pe energiile coalizate ale Micii înţelegeri. Cele trei State ştiu prea bine că, — pe lângă suplimentul de forţă pe care îl aduce unui Stat vrăjmaş o monarhie de august şi străvechiu prestigiu imperial, — restaurarea Habsburgilor în Ungaria de astăzi ar însemna reluarea de către Maghiari a visului milenar al casei de Austria, osândită să reunească sub stema ei bicefală ţinuturi şi naţionalităţi nefăcute să vieţuiască laolaltă. O restaurare interzisă de tratatele de pace din 1919 mai înseamnă, pe deasupra, — şi o nouă discreditare a tratatului din Saint-Germain, şi când permiţi să ţi se violeze interdicţiunile, pentru ce să nu creadă (Continuarea în pag. ll-a) ■MimU, -------Pâinea De obiceiu, la noi, nu se poate lua o măsură un interes general, din cauza piedicilor ce se pun in particular ţi mai precis, nn ascuns. Acestei stări de fapt, i s’a dat şi o noţiune de drept, care a căpătat în viaţa politică putere de persoană juridică. Nu se poate nenoroci o întreagă clasă de oameni printr’o măsură, oricât ar fi de dreaptă. Aşa s’a legiferat faimosul concordat preventiv, ale cărei dispoziţiuni, dacă au salvat câţiva ameninţaţi cu distrugerea, au distrus, in schimb, în bună parte, creditul ţării. Aşa a ajuns lege şi proedul de lege, prin care se constitue monopol in mâna a câtorva inşi, medicamentele şi drogurile , putem lovi iu farmacişti — spuneau susţinătorii avocaţi , cari colaborează la sănătatea publică cu răspunderea lor, nu ca drogheştii, care nu dau această garanţie, deşi, pentru salvarea intereselor sanitare ale ţării, era de ajuns un articol, care să stipuleze că nu pot avea drogherii, decât licenţiaţii în farmacie. Flaşneta acestor oameni a fost ascultată de guverne, rând pe rând, guvernele s-au înduplecat, iar interesele generale au fost plecate în faţa intereselor de clasă ameninţând rezistenţă şi organizând acţiunea pe toate terenurile şi cu toate mijloacele. Fireşte că nici un partid, la noi, nu este partid de clasă. Firește, nici un partid nu vrea dărâmarea unei clase. Foarte adevărat. Și dimpotrivă. Partidele noastre au întărit dacă nu toate clasele, câte o clasă. De interesele generale, nici vorbă. Teoria e următoarea : statul fiind compus din clase, se va ajunge la fericirea generală prin satisfacerea lor. Acelaş lucru se încearcă azi, când a venit în discuţie, problema ieftenirii pâinii. Primăria Capitalei, cere brutarilor să ieftenească pâinea. Ministerul de industrie, cere şi el. Se spun, însă, brutarii, cari, în refuzul lor, fac ministerului o astfel de socoteală, încât alimentarea cu pâine a Capitalei este o jertfă. Ministerul recunoaşte şi el nu parte socoteala brutarilor. Dar nu poate să combată evidenţa, că atunci când grâul era o sutăşeasezeci mii lei vagonul, pâinea se vindea cu zece lei kgr. efectiv,nu unitatea de măsură de azi, care nu face decât să abuzeze de naivitatea publicului. Recunoaşte dar, totuşi, nu poate lua nici o măsură. Ne învârtim întrun cerc viţios, creat înadins cândva — mai de mult, atunci când altul era raportul de preţul grâului şi al făinii — la ministerul de industrie. O deciziune ministerială, în vigoare şi azi spune că preţul pâinii se va calcula după preţul făinii. Şi, ce spun brutarii , preţul făinii neschimbându-se cu mult, nu putem iefteni pâinea. Aşa au răspuns şi d-lui ministru Madgearu, odată cu argumentele că ei faţă de stat sunt contribuabili sinceri, că ceea ce ciupesc prin lipsă la cântar de la cetăţeni o dau şi ei la rândul lor celor ce-i ciupesc cu inspecţii şi alte vizite ce constitue obiceiul municipal şi poliţienesc. D. Virgil Madgearu şi-a luat angajamentul, în faţa Camerei, că va iefteni pâinea. Promisiunea aceasta un început de realizare. Dar e vorba: va merge până la capăt ? Va putea să uite d-sa că nu este ministru al industriei și comerțului, ci al țării pentru a lua o măsură, care să fie intr’adevăr în folosul general ? Noi credem că da. Mai ales că n’are de făcut decât o singură şi simplă decizie .* care să stipuleze că de vreme ce preţul pâinii se calculează după preţul făinii, preţul făinii se calculează după preţul grâului. Expeditiv, ca să i se potrivească firei d-sale. , (Wî«¥«l-®re) de ECONOMIST Otto fie nabsburg de ION DIMITRESCU Ion Vanea Kilowatore Statele Unite 125.000.000.000 Germania 34.000.000.000 Canada 18.000.000.000 Angua io auu.uuu.uuu Franța 15.500.000.000 Japonia 1. 500.000.000 Italia 9.800.000.000 Norvegia 4.560.000.000 Rusia 6.500.000.000 Elveția 5.520.000.000 Suedia 5.000.000.000 Belgia 4.486.000.000 China 3.050.000.000 Spania 3.000.000.000 Polonia 2.600.000.000 Austria 2.500.000 000 Africa 1.900.000.000 Australia Cehoslovacia Mexico Olanda Brazilia Argentina Ungaria Chile Kuba Danemarca Uruguay Irlanda Peru Lituania Islanda 1.900.000. 000 1.700.000. 000 1.400.000. 000 1.400.000. 000 1.200.000. 000 930.000 000 750.000. 000 400.000. 000 300.000. 000 300.000. 000 125.000. 000 100.000. 000 80.000.000 15.000 000 10.000.000 Total 2*3.666.000.000