Curentul, octombrie 1930 (Anul 3, nr. 967-997)
1930-10-01 / nr. 967
ANUL SIS No. S®7 Miercuri, Octombrie 19 3© Director: PAMFIL ŞEICANU r REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 [Telefon : Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29Ad-ta şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Institutiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe 6 lini; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 gi 15 ale fiecărei luni Colonii şi colonişti La Vincennes, în coasta Parisului, creşte vertiginos din pământ, un oraş nou şi straniu. Astă primăvară, se afla pe teren numai geometria plană a temeliilor trase cu sfoară, var şi lespezi de granit. Ici-colo doar se înălţau edificii singuratice, care cer mai îndelungă migală. Acum, din formele de beton armat, ca din calupurile unui cofetar gigant şi fantesist, a luat fiinţă o arhitectură ireală, de basm oriental, cu vârfuri de minarete împungând cerul, cu pagode şi colonade de templu, cu lacuri pătrate şi punţi arcuite de bambus. E o magică trecere de la geometria plană la geometria în spaţiu, din care nu lipseşte poate nici noţiunea celei de a patra dimensiuni einsteiniene: timpul. Aşa se înfăţişează ochiului uimit cetatea viitoarei expoziţii coloniale, menită să înfăţişeze în anul viitor un bilanţ al civilizaţiei moderne, prin contribuţia tehnică, morală şi politică a rasei albe. Marea expoziţie colonială, va să fie pentru timpul de faţă şi pentru toată planeta, ceia ce a fost în 1900, expoziţia de la Paris, limitată atunci cu deosebire la viaţa şi progresul european. Metropolele, vor să arate ce şi cât au câştigat celelalte patru continente, prin binefacerea adstraţiei şi metodelor impuse aproape întotdeauna silnic unor noroade barbare şi altora împietrite în forme de civilizaţii demult perimate. E un bilanţ orgolios. Dar mai ales face impresia unei ultime expoziţii de vitrină, înainte de o desfacere totală, cu solduri şi stocuri în lichidare. Graba cu care se înalţă în peisagiul european arhitectura aceasta maură, chineză, persană, rimeră, siameză, indiană sau australiană, pare biciuită de la spate de ameninţarea unei catastrofe. S-ar spune că e teama tragicului desnodământ, care pândeşte destinul tuturor imperiilor coloniale în ceasul acesta al doisprezecelea. Zidurile cresc solide, durabile și orgolioase: aci palatul Indiilor, dincolo al Siamului, alături al Egiptului, mai departe al Indochinei și al dominioanelor engleze, — reconstruirea templului rimer din Agor e o adevărată minune de artă şi de echilibru — dar dincolo de arhitectura prezentă, la capătul lumilor, sub constelaţiile sudului, cealaltă arhitectură, politică şi militară, e mult mai fragilă şi în fiecare ceas se clatină lăsând să cadă un capitel şi o piatră de boltă. Nu este exclus, ca în ziua inaugurării, multe din aceste mândre pavilioane să nu mai însemne decât o amintire istorică. Fericirea tehnică pe care a impus-o rasa albă celorlalte rase cu pieliţa neagră, galbenă şi stacojie, nu pare nici atât de desăvârşită şi nici atât de durabilă precum o arată rapoartele oficiale, tablourile sinoptice şi tot ce înşeală ochiul cu iluzia unei aritmetici amăgitoare. Cuvântul magului indian Tagore, nu a fost un blestem aruncat asupra civilizaţiei albe, mecanice şi materialiste. A fost mai degrabă un suspin. Un glas de compătimire pentru incapacitatea rasei albe, de a înţelege că fericirea fiecăruia nu stă în afară şi nu poate veni din afară, ci se află în om şi nu poate fi construită decât de tine, prin tine şi pentru tine. A spinteca munţii şi a sfredeli tunele, a capta bogăţiile planetei şi a le aservi tiranic, a trage şosele şi drumuri de fier, a presăra oceanele cu vapoare care bat în fiecare luna un record de viteză, poate însemna pentru omul alb un prilej de mândrie şi o mulţumire care-i dă iluzia fericirii. Alţii o găsesc într-un echilibru interior, intr'o pacificare mai înţeleaptă, ce se dispensează de butonul luminii electrice, de cutia rezonantă a patefonului, de vagonul confortabil de Palmări şi de postul de radio. Marea eroare psihologică a metropolelor europene, a fost că a neglijat această realitate. Iar această eroare o plătesc astăzi, cu o capitulare în Egipt, cu alta în Indii, cu alta în Africa de Sud şi cu altele care vor veni, mâine, căci toate veştile răscoalelor aduse de telegraf, nu sunt decât un început. începutul sfârşitului, fiu melancolic, admiram în tovărăşia unui prieten reconstituirea templului kmer din Agor, celebrul vestigiu al unei civilizaţii mai grandioasă poate ca a Egiptului, descoperit în adâncul codrilor asiatici, unde fusese îngropat de oceanul vegetal. Oameni care au ştiut să creeze asemenea minune de artă, nu aveau nevoie să înveţe civilizaţia de la colonistul european, aventurier şi adesea ignar. Şi nici fericirea n-o aşteptau de la alţii. Aveau altă formulă de fericire, după cum descoperiseră altă formulă de civilizaţie şi atât. Am trecut mai departe. — Nu văd pavilionul nostru ! exclamă prietenul. — Care pavilion? Ce fel de pavilion? am întrebat nedumerit. — Foarte simplu. Pavilionul nostru de colonie europeană. De colonie exploatată de Stewart, de Morgan, de trusturile petrolifere — de cei cari au venit cu contracte şi comisioane, să ne impună fericirea şi civilizaţia lor, cu deasila ca la nişte negri ai Europei ce suntem. Fără acest pavilion, expoziţia nu va fi complectă. Păcat. M-am uitat mai atent la figura prietenului. Nu surâdea. Era încruntat şi lovea cu bastonul în sfărămăturile de moloz. Nu ştiu dacă glumea. Dar ştiu că după îndelungi ani de viaţă în Anglia, a învăţat gluma feroce şi sinistră — ceia ce se numeşte „humorul britanic“. Da. Desigur glumea. Cezar Petrescu si. v eu ânsâi băbrâcil. Chestiunea despre care vreau să vorbesc am mai atins-o incidental, şi cu alt prilej. Ea pare de mică importanţă şi de un interes cu totul particular. Realitatea insă, e alta.. E vorba despre Palatul de Justiţie de pe Cheiul Dâmboviţii, in care sunt reunite instanţele noastre judecătoreşti, de la Tribunalul Ilfov până la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Palatul acesta — care, altădată, îşi merita pretenţiosul său nume — era înainte de răsboiu un adevărat motiv de mândrie naţională. Nevoite pentru cari fusese construit erau, pe atunci, larg satisfăcute. După războiu — toată lumea o ştie şi magistraţii sunt cei dintâi cari s’o recunoască — lucrurile s’au schimbat. Sporirea fatală a proceselor a necesitat sporirea numărului tribunalelor şi Curţilor, precum şi al serviciilor lor anexe Pentru aceasta se cereau încăperi noui şi — cum, necum — acestea au trebuit să fie găsite. Dar Palatul de Justiţie a rămas acelaş, fără să i se adauge o cărămidă măcar, ca în ziua inaugurării lui. In schimb a început o largă aplicare a sistemului pe care strămoşul nostru Arvinte l-a făcut celebru. Rând pe rând, diferitele instanţe au fost silite să-şi abandoneze câte una sau mai multe din încăperile ce în chip raţional le fuseseră afectate la început Serviciile auxiliare — arhive, portărei, etc. — au început să fie exilate în localuri inproprii. Astfel subsolurile palatului au început să devie... „biuronii“. Paguba acestei crude necesităţi, la care a fost constrânsă justiţia, se poate aprecia din mai multe puncte de vedere. O supărătoare lipsă de confort pentru funcţionari şi o apreciabilă pierdere de vreme pentru justiţia abili Iar, mai presus de toate, o lamentabilă stare de lucruri, din punctul de vedere al higienii. Funcţionarii palatului de justiţie mor cu zilele ! In foarte scurtă vreme, adevărul acesta va sări în ochii tuturor. De ce să aşteptăm până atunci ? De ce să nu se ia, de pe acum, măsurile trebuitoare ? Căci, oricât de reală ar fi criza în care ne sbatem trebuie să se găsească în ţara aceasta — cu o justiţie dintre cele mai costisitoare , fondurile necesare pentru extinderea palatului de justiţie In lărgime sau în lăţime, templul acesta al zeiţii Themis trebuie sporit. Altfel pe o cale deturnată, pedeapsa cu moartea, repudiată de legiuitorul nostru va continua să fie aplicată tocmai bieţilor funcţionări aflaţi în slujba justiţiei. Grigore Patriciu D. Iuliu Manu a avut o întrevedere cu d. Ion Mihalache,discutându'se ce trebuie să se facă în timpul absenţei din ţară a primului ministru. ZIARELE ^ ; r? \ ‘ ' -V ' ... *' . — D-le Mihalache, dacă se potolesc agitaţiile partizanilor noştri, dă-mi o telegramă să mă liniştesc şi eu. Ca să te coste mai eftin, scrie numai atât: »Evenimente neobiemuite în partid...“ Dezarmantă impotentă A fost suficient ca vestea succesului repurtat de supra-naţionaliştii lui Hitler să se propage peste hotarele Reichului, pentru ca o nouă vitalitate să tresară in partidele extremiste de dreapta din ţările destinate prin poziţia şi prin trecutul lor să graviteze în orbita politică a Germaniei. Nu au trecut decât două săptămâni de la data de 14 Septembrie şi obrediştii maghiari au şi ridicat capul la Pesta, odată cu căpeteniile pangermaniste ale celebrelor „Heimwehren“ vieneze. Printr’un firesc proces de contagiune electorală, Austria a intrat şi ea de câteva zile într’o gravă criză politică. Demisionat din pricina violentelor atacuri ale pangermanişti- lor, cancelarul federal Schober s’a trezit combătut în chiar guvernul său de către ministrul de agricultură Foedermayer, şi de către vicecancelarul Vaugoin, ministru de Război, — leader „creştin-social“ în favoarea căruia condottierii neobosiţi ai „Heimwehr“-ului lansează astăzi pe străzile Vienei proclamaţiuni îndrăsneţe. Este la modă, — şi în momentul acesta, când comisiunile de la Geneva îşi continuă sterilele lor desbateri, este şi la ordinea zilei, discuţiunea asupra paralelismului dintre progresele ideii de pace şi progresele ideii democratice. De zece ori, până astăzi, am dovedit in coloanele ziarului acestuia că aşa-zisa identitate între „democraţie“ şi „pace“ este un postulat fals şi gratuit, desmintit de documentele istoriei, care de la Republica ateniană până la cea americană prezintă o serie întreagă de democraţii războinice, obsedate de pasiunea cuceririlor şi a conflictelor. Nu este insă nevoe nici de această incursiune în istorie, pentru a dovedi falsitatea alternativei „sau Democraţie, sau Războaie“. Prezentul, bine observat şi comentat, este mai mult decât suficient. Intr’un discurs celebru, rostit acum câţiva ani, republicanul francez De Monzie afirma că realizarea păcii este o „problemă de tehnică“, mai mult decât o ----------------------------------------- chestiune de adeziune sentimentală. Există într’adevăr, o tennică a Păcii, — aceea realizată în Europa dinaintea marelui război prin „politica marilor Alianțe“, — politică de echilibru între grupuri continentale de forţe aproape echivalente. Proclamată perimată şi primejdioasă, politica aceasta a fost, după adoptarea pactului Societăţii Naţiunilor, înlocuită prin politica fraternităţii universale, virtual acceptată de toate popoarele universului, dar zilnic desmintită de atitudinea lor. O tehnică a păcii, — dacă ea este într’adevăr indispensabilă, — presupune existenţa unor tehnicieni, la masa desbaterilor internaţionale. Or, tehnicienii sunt, prin chiar definiţiunea termenului, — nişte oameni competenţi în îndeletnicirea pentru care au fost desemnaţi, — specializaţi într’o anumită activitate, şi numai în acea activitate. Specializarea presupune, însă, o îndelungă familiarizare cu funcţiunea, — o continuitate în exercitarea sarcinei de negociator internaţional, şi democraţia parlamentară ca şi republica electivă, prin capricioasa versatilitate cu care scrutinul popular oscilează între un partid şi altul, — este regimul care împiedică cu cea mai metodică înverşunare menţinerea acestei indispensabile continuităţi, — împiedicând orice specializare diplomatică, şi anulând orice început de educaţiune a „tehnicienilor“. Democraţia parlamentară fabrică plenipotenţiari din toţi desamăgiţii politicii interne, tot astfel cum Republica senatorială a Romei improviza proconsuli din ambiţioşii prea primejdioşi pentru a fi păstraţi între zidurile cetăţii. Democraţia parlamentară a României, urmând aceeaşi cale, transformă legaţiunile ei din străinătate în adevărate sanatorii pentru convalescenţa politicianilor din interior văduviţi de portofolii ministeriale, şi cu amorul propriu ulcerat de desamăgiri guvernamentale. Cu asemenea voiajori improvizaţi, — ce conferinţă sau congres Internaţional ar mai fi în stare să descopere mult aşteptata „tehnică a păcii“ ? Anul trecut, în mijlocul discursului său în faţa adunării plenare a Societăţii Naţiunilor, — delegatul Australiei era vestit printro şoaptă a unui secretar, că parlamentul din Sidney îi răsturnase guvernul, şi că astfel încetase şi plenipotenţa lui efemeră şi fragilă. Anul acesta, cancelarul Schober este înlocuit două zile după ce se întorsese de la Geneva. Ce tărie mai pot avea angajamentele internaţionale, — în acest regim de cotidiană înlocuire a voiajorilor internaţionali ? Cea mai bună dovadă a acestei paralizii a progresului păcii, în epoca democraţiei universale, — este pilda marasmului in care au intrat în ultima vreme negocierile diplomatice pentru dezarmare. Abea au fost închise desbaterile Ligii Naţiunilor, şi ni se anunţă astăzi oficial eşecul negocierilor franco-italiene pentru dezarmarea navală. Comisiunea Societăţii Naţiunilor, în acelaş timp, îşi inaugurează desbaterile în vederea preparării dezarmării. Confuziunea şi contradicţia au ajuns la apogeu, — politica europeană capătă aspectele unui lamentabil vicleim, de la care au dispărut desamăgiţi chiar cei mai fanatici spectatori. Dezarmantă neputinţă, într’adevăr, — o incapacitate de a dezarma care însă nu dezarmează de joc pe proorocii pacifismului, incapabili să înţeleagă că propaganda pacifistă nu este decât o marfă de export a foştilor învinşi din 1919, — o unealtă de slăbire a adversarilor, şi de dinamitare a actualelor hotare europene. Pacifismul, — odată acceptat ca principiu de politică naţională, — nu dezarmează pe inamic ; el dezarmează o Naţie în faţa inamicului, ceea ce echivalează cu procurarea indirectă a războiului. Democraţia pacifistă nu provoacă conflagraţiile, dar în schimb le procură Statelor prea naive spre a o adopta ca sistem de guvernământ. Pamfil Șeicaru Criza agricolă In Bulgaria Cum aceleaşi cauze, în împrejurări identice produc aceleaşi efecte şi cum experienţa altuia poate fi întotdeauna de folos şi vecinului, găsim vrednice de luare aminte toate măsurile Bulgariei, pentru a combate criza agricolă din care nu ar fi greşit să luăm şi învăţătură. Situaţiile sunt mai mult decât asemănătoare. Aproape identice. Mai bine de 80 la sută din populaţia vecinilor noştri de peste Dunăre se îndeletniceşte cu agricultura- Proprietatea agricolă e fărimiţată ca şi la noi. O singură deosebire : guvernele au fost întotdeauna mai active şi nu au rezolvat niciodată problemele de producţie, de consumaţie şi de credit, numai demagogic, în vederea unui trecător interes electoral. Cum vedeţi, o singură deosebire, dar nu din cele mai puţin însemnate. Intr’adevăr, iată ultimele măsuri pentru ocrotirea plugăritului, aşa cum reese din articolul prim al ziarului „La Bulgarie", cu data de 26 Septembrie. Chestiunea scăderii preţurilor trecând pe întâiul plan al tuturor preocupările guvernamentale, s-a luat hotărârea ca Statul să cumpere fără întârziere o mare cantitate de cereale, o parte destinată apovizionării armatei, alta pentru a aproviziona muncitorii prestaţiilor pe timp de un an. Prin acest mijloc, Statul va uşura piaţa agricolă cu câteva milioane de tone, cumpărate pe socoteala diverselor intendenţe civile şi militare. In mod automat, se va anima astfel târgul interior de cereale, pe care lipsa de cerere și prețul scăzut l'au condamnat până acum la o stagnare alarmanta. Paralel s’au luat măsuri pentru activarea exportului, printr’o serie de privilegii acordate produselor agricole. Pe de altă parte, măsuri serioase pentru a stabili o reţea de silozuri, de elevatoare şi de antrepozite, vor face mai accesibil creditul agricol, uşurând împrumuturile pe garanţia depozitelor de cereale în centrele de desfacere , măsuri complectate cu hotărârea de a fixa o reducere a dobânzilor pe cale legislativă, îndată după desphiderea Parlamentului în Octombrie. Ministerul de comerţ şi ministerul de agricultură, au organizat o anchetă minuţioasă pe baza căreia se vor introduce noui metode de producţie şi se va reglementa regimul schimbului, între produsele industriale şi agricole. Un întreg sistem de ajutorare a populaţiei rurale a luat fiinţă încă din anii trecuţi. Acestea sunt în linii generale, măsurile luate de guvernul bulgar pentru a combate criza agricolă Măsuri prompte, cu efect evident, dar care nu apar decât un început, faţă de angajamentele pentru viitor. Intr’adevăr, oficiosul bulgar în limba franceză, închee articolul cu aceste cuvinte: „Pentru a izbuti în această sarcină disproporţionată cu slabele ei mijloace, Bulgaria are nevoie de ajutor. Iar ajutorul nu poate veni decât de la această familie umană, la care a făcut aluzie atât de elocventă d. Bourov în recentul său discurs de la Societatea Naţiunilor. In această familie, cei mai slabi ar trebui să se simtă şi cei mai ocrotiţi. De ce ţara noastră nu şi-ar sprijini pe această siguranţă, speranţele ei de viitor ?‘‘ Aşadar învinşii speră şi ştiu că au ce şi de unde spera. Celorlalţi, le rămâne consolarea victoriei, care vai, nu satură pe nimeni şi nu ţine nimănui de foame. San Darie iii CiEMlă Ii CilIiiC Comedia Franceză trăeşte zile de uimire şi de consternare... O actriţă care mărturiseşte superba vârstă de 39 ani, d-ra Yvonne Hantin, şi-a anunţat stoica hotărâre de a părăsi cariera teatrală spre a păşi pragul călugăriei, Intr'o mănăstire singuratecă de Benedictine. Comentariile cele mai febrile au întâmpinat această extravagantă şi neverosimilă ruptură de ritm, în cariera unei artiste înzestrată cu un oval seducător, cu o gură ispititoare, cu un păr fericit de bucle naturale... Să renunţe o femeie la toate tentaţiunile gloriei teatrale, de dragul pustniciei mănăstireşti? Camaradele d-rei Yvonne Hantin au început să se întrebe dacă prietena lor nu găzdueşte cumva, un început de paralizie generală, sau de precoce demenţă, întrucât ne priveşte, nimic nu ni se pare mai surprinzător decât această uimire a pensionarelor Comediei franceze. De unde până unde, — această pretinsă incompatibilitate între altarele artei dramatice şi altarele divine ? Fără a ne însemna gândul de dragul unei sadice impietăţi, — putem anişti fără intenţîunî de sacrilegiu replica acelui personagiu dintr'o dramă a lui Curei, care pretindea că există un singur dramaturg genial şi etern, — Christos, a cărui liturghie se reprezintă de veacuri cu acelaş nesecat succes, în faţa unor spectatori tot atât de cucernici ca şi in ziua cea dintâi. De la tragedia scenei la tragedia divină distanţa nu este atât de lungă cum se crede. Şi una şi cealaltă se joacă adesea cu actori lipsiţi de chemare, — ambele presupun o vocaţiune pe care toţi slujitorii o afirmă cu priviri de mistică transfigurare. Nu destăinuim această afinitate între drama răstignirii şi drama teatrală cu speranţa de a trezi un îndemn de călugărire în sufletele societarelor Teatrului nostru Naţional, pe cari le-am întâlni mai voioşi într'un cerdac dela Pasărea de cât într'un act de Shakespeare, vârsta lor, ştim, le-ar da dreptul să aspire şi la demnitatea de stareţe,— şi aceasta nu se poate dobândi din prima zi, în cariera monahală... Cu cât ne gândim mai bine, insă, cu atât descoperim mai multe asemănări între viaţa deţinutelor de cabine şi aceea a singuratecelor din chilii. Şi într'o carieră şi in cealaltă, iniţialele trebue să renunţe la preocupările lor terestre, părăsimdu-şi sufletul şi simţirile adevărate în clipa în care îmbracă un costum impus de necesităţile figuraţiei. Şi în cabină, ca şi în chilie, se învaţă pe de rost replicile dialog, insolite de muzică în momentul în care sunt declamate în faţa luminii spectrale a lumânărilor sau a proiectoarelor, sub privirile unor spectatori invitaţi să plătească la uşă o taxă. Inelul cununiei mistice are aceleaşi farmece ca şi beteala logodirilor teatrale. Cu singura deosebire că, în vreme ce bariera monahali îţi cere să te desbraci de pasiuni — cea dramatică impune actorului dornic de glorie un masiv supliment de patimă. Ion Dimtrescu (Continuare în pag. Prentist Patima noastră neclătinată pentru noutăţile librăriilor şi pentru vechiturile anticăriilor, ne scoate uneori înainte surprize agreabile. La o parte motivul că în asemenea localuri fără aglomeraţie, omul mai poate întâlni alt om, căruia să-i facă pe bun merit, loc, înnainte, colinda librăriilor are un avantaj suplimentar: prezintă unui ochiu atent o faună aparte, a vicioşilor librăriei, persoane foarte importante şi amatoare de mortăciuni scriptice, pentru care numai ceea ce e prăfuit şi mort există. Sunt mulţi şi aceştia cari nu tăriile unei toci gi® ROMULUS DIAKU pot privi viaţa decât în parcele fixe, şi cadastrate, peste care o idee gata făcută să cadă ca o mănuşe pe o mână de ipsos. Intelectualitatea este, în general, biurocratică şi sedentară. Concepţie nelatină şi neumană, în care biuroul pacifist, cum arătam zilele trecute, are misiunea de a paraliza orice acţiune rebelă, între scaune şi mese, adică de a creia în jurul omului, un fel de dambla materială, o cătuşe suportabilă pentru oamenii liberi. Gupaele intr'o parte, cu oasele într'altă parte, ca un câine la cotet, intelectualul stă cu călimara sub nas, plină de muşte şi de idei viitoare, în stare de latenţe germinale. __ Şi nu e vizibil decât în librăria Intr'o asemenea societate am găsit dăunăzi o broşură plină de interes, a doctorului I. Gherghel, consacrată d-lui N. Iorga, dar independentă în conţinutul ei şi cu sens politic actual („D-l Iorga şi vindecătorii politicianismului“, Craiova 1906). Cercetarea acestei broşuri e, în ceea ce priveşte pe distinsul istoric, ocazie de control în evoluţia ideilor sale politice, şi cu toate că îndreptată împotriva d-sale, atunci, cea mai frumoasă laudă a activităţii sale astăzi. D. N. Iorga încă de pe atunci critica aspru atmosfera noastră publică şi politică, pe care o găsea viciată şi analiza cauzele generale ale răului către care mergeam atunci, în care ne-am cufundat azi. „Trebue să ne pătrundem de acest adevăr, scria d. N. Iorga, intr-o broşură tipărită în franţuzeşte, că spiritul public al ţării nu va fi schimbat de miniştri, de tinerii sau bătrânii reprezentanţi ai ţării, nici de legile pe care ei le secretează. Trebue să schimbăm complect spiritul învăţământului nostru superior, pentru ca viitorul intelectual al ţării să se găsească în mâinile profesorilor universitari". Ideea aceasta net reacţionară, ni se pare că nu vrea să exprime decât un deziderat al oricărei democraţii intelectuale. Mai mult ca oricând, d. N. Iorga este acum convins că greşelile partidelor, greşeli pe care la intoare le plătim destul de scump, sunt datorite ignoranţei, mai mult decât, relei voinţe. In definitiv, una dintre ideile cardinale ale omului politic N. Iorga, a fost aceea că „ţăranul român şi boerimea hăstHTM^-be'nT- cită" trebue să conducă ţara. Mai rămânea de stabilit felul cum, Boeranea apusă, poporul condus câteva decenii de ospătară burgheză „în covârşitoarea majoritate compusă din oameni fâră suflet naţional, fără idealuri şi fără Dumnezeu" (pag. 9), nu rămânea acestei ţări altă oprelişte de la frâul liber spre cea mai desfrânată democrat"s. D. Iorga cerea însă o democraţie ştiutoare de carte, o democraţie de intelectualii şi de oameni educaţi. De aceea şi spunea că „nu se poate ca partea cinstită, conştientă şi vrednică, din tinereţe să stea deoparte şi să privească cu indiferență acest spectacol"1._____________ "