Curentul, octombrie 1930 (Anul 3, nr. 967-997)

1930-10-01 / nr. 967

ANUL SIS No. S®7 Miercuri,­­ Octombrie 19 3© Director: PAMFIL ŞEICANU r REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 [Telefon : Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi Provincia 312/29­­Ad-t­a şi Mica Publicitate 375/28 ABONA­MENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Institutiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe 6 li­ni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 gi 15 ale fiecărei luni Colonii şi colonişti La Vincennes, în coasta Pari­sului, creşte vertiginos din pă­mânt, un oraş nou şi straniu. Astă primăvară, se afla pe teren numai geometria plană a temelii­lor trase cu sfoară, var şi lespezi de granit. Ici-colo doar se înăl­ţau edificii singuratice, care cer mai îndelungă migală. Acum, din formele de beton armat, ca din calupurile unu­i cofetar gigant şi fantesist, a luat fiinţă o arhitec­tură ireală, de basm oriental, cu vârfuri de minarete împungând cerul, cu pagode şi colonade de templu, cu lacuri pătrate şi punţi arcuite de bambus. E o magică tre­cere de la geometria plană la geo­metria în spaţiu, din care nu lip­seşte poate nici noţiunea celei de a patra dimensiuni einsteiniene: timpul. Aşa se înfăţişează ochiu­lui uimit cetatea viitoarei expo­ziţii coloniale, menită să înfăţi­şeze în anul viitor un bilanţ al ci­vilizaţiei moderne, prin contribu­ţia tehnică, morală şi politică a rasei albe. Marea expoziţie colonială, va să fie pentru timpul de faţă şi pentru toată planeta, ceia ce­ a fost în 1900, expoziţia de la Paris, limitată atunci cu deosebire la viaţa şi progresul european. Me­tropolele, vor să arate ce şi cât au câştigat celelalte patru continente, prin binefacerea ad­straţiei şi me­todelor impuse aproape întotdea­una silnic unor noroade barbare şi altora împietrite în forme de civilizaţii demult perimate. E un bilanţ orgolios. Dar mai ales face impresia unei ultime expoziţii de vitrină, înainte de o desfacere to­tală, cu solduri şi stocuri în lichi­dare. Graba cu care se înalţă în peisagiul european arhitectura a­ceasta maură, chineză, persană, rimeră, siameză, indiană sau au­straliană, pare biciuită de la spa­te de ameninţarea unei catastrofe. S-ar spune că e teama tragicului desnodământ, care pândeşte des­tinul tuturor imperiilor coloniale în ceasul acesta al doisprezecelea. Zidurile cresc solide, durabile și orgolioase: aci palatul Indiilor, dincolo al Siamului, alături al E­­giptului, mai departe al Indochi­­nei și al dominioanelor engleze, — reconstruirea templului rimer din Agor e o adevărată minune de artă şi de echilibru — dar dincolo de arhitectura prezentă, la capă­tul lumilor, sub constelaţiile su­dului, cealaltă arhitectură, politi­că şi militară, e mult mai fragilă şi în fiecare ceas se clatină lă­sând să cadă un capitel şi o pia­tră de boltă. Nu este exclus, ca în ziua inaugurării, multe din aceste mândre pavilioane să nu mai în­semne decât o amintire istorică. Fericirea tehnică pe care a im­pus-o rasa albă celorlalte rase cu pieliţa neagră, galbenă şi staco­jie, nu pare nici atât de desăvâr­şită şi nici atât de durabilă pre­cum o arată rapoartele oficiale, tablourile sinoptice şi tot ce în­şeală ochiul cu iluzia unei arit­metici amăgitoare. Cuvântul ma­gului indian Tagore, nu a fost un blestem aruncat asupra civiliza­ţiei albe, mecanice şi materiali­ste. A fost mai degrabă un sus­pin. Un glas de compătimire pen­tru incapacitatea rasei albe, de a înţelege că fericirea fiecăruia nu stă în afară şi nu poate veni din afară, ci se află în om şi nu poate fi construită decât de tine, prin tine şi pentru tine. A spinteca munţii şi a sfredeli tunele, a capta bogăţiile planetei şi a le aservi tiranic, a trage şosele şi drumuri de fier, a presăra o­­ceanele cu vapoare care bat în fiecare luna un record de viteză, poate însemna pentru omul alb un prilej de mândrie şi o mulţu­mire care-i dă iluzia fericirii. Al­ţii o găsesc într-un echilibru in­terior, intr'o pacificare mai înţe­leaptă, ce se dispensează de buto­nul luminii electrice, de cutia re­zonantă a patefonului, de vagonul confortabil de Palmări şi de po­stul de radio. Marea eroare psi­hologică a metropolelor europene, a fost că a neglijat această rea­litate. Iar această eroare o plătesc astăzi, cu o capitulare în Egipt, cu alta în Indii, cu alta în Africa de Sud şi cu altele care vor veni, mâine, căci toate veştile răscoale­lor aduse de telegraf, nu sunt de­cât un început. începutul sfâr­şitului, fiu melancolic, admiram în to­vărăşia unui prieten reconstitui­rea templului kmer din Agor, celebrul vestigiu al unei civilizaţii mai grandioasă poate ca a Egiptu­lui, descoperit în adâncul codri­lor asiatici, unde fusese îngropat de oceanul vegetal. Oameni care au ştiut să creeze asemenea mi­nune de artă, nu aveau nevoie să înveţe civilizaţia de la colonis­­tul european, aventurier şi adesea ignar. Şi nici fericirea n-o aştep­tau de la alţii. Aveau altă formulă de fericire, după cum descoperi­seră altă formulă de civilizaţie şi atât. Am trecut mai departe. — Nu văd pavilionul nostru ! exclamă prietenul. — Care pavilion? Ce fel de pa­vilion? am întrebat nedumerit. — Foarte simplu. Pavilionul nostru de colonie europeană. De colonie exploatată de Stewart, de Morgan, de trusturile petrolifere — de cei cari au venit cu contrac­te şi comisioane, să ne impună fe­ricirea şi civilizaţia lor, cu dea­­sila ca la nişte negri ai Europei ce suntem. Fără acest pavilion, expoziţia nu va fi complectă. Pă­cat. M-am uitat mai atent la figura prietenului. Nu surâdea. Era în­cruntat şi lovea cu bastonul în sfărămăturile de moloz. Nu ştiu dacă glumea. Dar ştiu că după îndelungi ani de viaţă în Anglia, a învăţat gluma feroce şi sinistră — ceia ce se numeşte „humorul britanic“. Da. Desigur glumea. Cezar Petrescu s­i. v­ e­u ânsâi b­ăbrâcil. Chestiunea despre care vreau să vorbesc am mai atins-o incidental, şi cu alt prilej. Ea pare de mică im­portanţă şi de un interes cu totul particular. Realitatea insă, e alta.. E vorba despre Palatul de Justi­ţie de pe Cheiul Dâmboviţii, in care sunt reunite instanţele noastre judecătoreşti, de la Tribunalul Ilfov până la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Palatul acesta — care, altădată, îşi merita pretenţiosul său nume — era­ înainte de răsboiu un adevărat motiv de mândrie naţională. Ne­­voite pentru cari fusese construit erau, pe atunci, larg satisfăcute. După războiu — toată lumea o ştie şi magistraţii sunt cei dintâi cari s’o recunoască — lucrurile s’au schimbat. Sporirea fatală a proceselor a necesitat sporirea nu­mărului tribunalelor şi Curţilor, precum şi al serviciilor lor anexe Pentru aceasta se cereau încăperi noui şi — cum, necum — acestea au trebuit să fie găsite. Dar Palatul de Justiţie a rămas acelaş, fără să i se adauge o cără­midă măcar, ca în ziua inaugurării lui. In schimb a început o largă a­­plicare a sistemului pe care strămo­şul nostru Arvinte l-a făcut celebru. Rând pe rând, diferitele instanţe au fost silite să-şi abandoneze câte una sau mai multe din încăperile ce în chip raţional le fuseseră a­­fectate la început Serviciile auxi­liare — arhive, portărei, etc. — au început să fie exilate în localuri in­­proprii. Astfel subsolurile palatu­lui au început să devie... „biu­­ronii“. Paguba acestei crude necesităţi, la care a fost constrânsă justiţia, se poate aprecia din mai multe puncte de vedere. O supărătoare lipsă de confort pentru funcţionari şi o apreciabilă pierdere de vreme pentru justiţia a­bili Iar, mai presus de toate, o la­mentabilă stare de lucruri, din punct­­ul de vedere al higienii. Funcţionarii palatului de justiţie mor cu zilele ! In foarte scurtă vreme, adevărul acesta va sări în ochii tuturor. De ce să aşteptăm până atunci ? De ce să nu se ia, de pe acum, mă­surile trebuitoare ? Căci, oricât de reală ar fi criza în care ne sbatem trebuie să se gă­sească în ţara aceasta — cu o justi­ţie dintre cele mai costisitoare , fondurile necesare pentru extinde­rea palatului de justiţie In lărgime sau în lăţime, templul acesta al zeiţii Themis trebuie spo­rit. Altfel pe o cale deturnată, pe­deapsa cu moartea, repudiată de legiuitorul nostru va continua să fie aplicată tocmai bieţilor funcţio­nări aflaţi în slujba justiţiei.­ Grigore Patriciu D. Iuliu Manu a avut o întrevedere cu d. Ion Mihalache,­­discutându'se ce trebuie să se facă în timpul absenţei din ţară a pri­mului ministru. ZIARELE ^ ; r? \ ‘ ' -V ' ... *' . — D-le Mihalache, dacă se­ potolesc agitaţiile partizanilor noştri, dă-mi o telegramă să mă liniştesc şi eu. Ca să te coste mai eftin, scrie numai atât: »Evenimente neobiemuite în partid...“ Dezarmantă impotentă A fost suficient ca vestea succe­sului repurtat de supra-naţionaliştii lui Hitler să se propage peste ho­tarele Reichului, pentru­ ca o nouă vitalitate să tresară in partidele ex­tremiste de dreapta din ţările des­tinate prin poziţia şi prin trecutul lor să graviteze în orbita politică a Germaniei. Nu au trecut decât două săptămâni de la data de 14 Sep­tembrie şi obrediştii maghiari au şi ridicat capul la Pesta, odată cu căpeteniile pangermaniste ale celebrelor „Heimwehren“ vieneze. Printr’un firesc proces de contagiu­ne electorală, Austria a intrat şi ea de câteva zile într’o gravă criză politică. Demisionat din pricina vio­lentelor atacuri ale pangermanişti- lor, cancelarul federal Schober s’a trezit combătut în chiar guvernul său de către ministrul de agricul­tură Foedermayer, şi de către vice­cancelarul Vaugoin, ministru de Război, — leader „creştin-social“ în favoarea căruia condottierii neo­bosiţi ai „Heimwehr“-ului lansează astăzi pe străzile Vienei proclama­­ţiuni îndrăsneţe. Este la modă, — şi în momentul acesta, când comisiunile de la Ge­neva îşi continuă sterilele lor des­­bateri, este şi la ordinea zilei,­­ discuţiunea asupra paralelismului dintre progresele ideii de pace şi progresele ideii democratice. De zece ori, până astăzi, am dovedit in coloanele ziarului acestuia că aşa-zisa identitate între „democra­ţie“ şi „pace“ este un postulat fals şi gratuit, desmintit de documen­tele istoriei, care de la Republica a­­teniană până la cea americană pre­zintă o serie întreagă de democra­ţii războinice, obsedate de pasiunea cuceririlor şi a conflictelor. Nu este insă nevoe nici de această incursiu­­ne în istorie, pentru a dovedi falsi­tatea alternativei „sau Democraţie, sau Războaie“. Prezentul, bine ob­servat şi comentat, este mai mult decât suficient. Intr’un discurs ce­lebru, rostit acum câţiva ani, repu­blicanul francez De Monzie afirma că realizarea păcii este o „proble­mă de tehnică“, mai mult decât o -----------------------------------------­ chestiune de adeziune sentimentală. Există într’adevăr, o tennică a Pă­cii, — aceea realizată în Europa dinaintea marelui război prin „po­litica marilor Alianțe“, — politică de echilibru între grupuri continen­tale de forţe aproape echivalente. Proclamată perimată şi primejdioa­să, politica aceasta a fost, după a­­doptarea pactului Societăţii Naţiu­nilor, înlocuită prin politica frater­nităţii universale,­­ virtual accep­tată de toate popoarele universului, dar zilnic desmintită de atitudinea lor. O tehnică a păcii, — dacă ea este într’adevăr indispensabilă, — presupune existenţa unor tehnicieni, la masa desbaterilor internaţionale. Or, tehnicienii sunt, prin chiar defi­­niţiunea termenului, — nişte oameni competenţi în îndeletnicirea pentru care au fost desemnaţi, — specia­lizaţi într’o anumită activitate, şi numai în acea activitate. Speciali­zarea presupune, însă, o îndelungă familiarizare cu funcţiunea, — o continuitate în exercitarea sarcinei de negociator internaţional, şi de­mocraţia parlamentară ca şi repu­blica electivă, prin capricioasa ver­satilitate cu care scrutinul popular oscilează între un partid şi altul, — este regimul care împiedică cu cea mai metodică înverşunare menţine­­rea acestei indispensabile continui­tăţi, — împiedicând orice speciali­zare diplomatică, şi anulând orice început de educaţiune a „tehnicie­nilor“. Democraţia parlamentară fabrică plenipotenţiari din toţi de­­samăgiţii politicii interne,­­ tot ast­fel cum Republica senatorială a Ro­mei improviza proconsuli din ambi­ţioşii prea primejdioşi pentru a fi păstraţi între zidurile cetăţii. Demo­craţia parlamentară a României, ur­mând aceeaşi cale, transformă lega­ţiunile ei din străinătate în adevă­rate sanatorii pentru convalescenţa politicianilor din interior văduviţi de portofolii ministeriale, şi cu amo­­rul­ propriu ulcerat de desamăgiri guvernamentale. Cu asemenea vo­iajori improvizaţi, — ce conferinţă sau congres Internaţional ar mai fi în stare să descopere mult aştep­tata „tehnică a păcii“ ? Anul tre­cut, în mijlocul discursului său în faţa adunării plenare a Societăţii Naţiunilor, — delegatul Australiei era vestit printr­o şoaptă a unui se­cretar, că parlamentul din Sidney îi răsturnase guvernul, şi că astfel încetase şi plenipotenţa lui efemeră şi fragilă. Anul acesta, cancelarul Schober este înlocuit două zile du­pă ce se întorsese de la Geneva. Ce tărie mai pot avea angajamentele internaţionale, — în acest regim de cotidiană înlocuire a voiajorilor in­ternaţionali ? Cea mai bună dovadă a acestei paralizii a progresului păcii, în epo­ca democraţiei universale, — este pilda marasmului in care au intrat în ultima vreme negocierile diplo­­matice pentru dezarmare. Abea au fost închise desbaterile Ligii Naţiu­nilor, şi ni se anunţă astăzi oficial eşecul negocierilor franco-italiene pentru dezarmarea navală. Comi­­siunea Societăţii Naţiunilor, în ace­laş timp, îşi inaugurează desbate­rile în vederea preparării dezarmă­rii. Confuziunea şi contradicţia au ajuns la apogeu, — politica euro­peană capătă aspectele unui lamen­tabil vicleim, de la care au dispărut desamăgiţi chiar cei mai fanatici spectatori. Dezarmantă neputinţă, într’ade­văr, — o incapacitate de a dezar­ma care însă nu dezarmează de joc pe proorocii pacifismului, incapabili să înţeleagă că propaganda pacifis­tă nu este decât o marfă de export a foştilor învinşi din 1919, — o u­­nealtă de slăbire a adversarilor, şi de dinamitare a actualelor hotare europene. Pacifismul, — odată ac­ceptat ca principiu de politică na­ţională, — nu dezarmează pe ina­mic ; el dezarmează o Naţie în faţa inamicului, ceea ce echiva­lează cu procurarea indirectă a răz­boiului. Democraţia pacifistă nu provoacă conflagraţiile, dar în schimb le procură Statelor prea naive spre a o adopta ca sistem de guvernământ. Pamfil Șeicaru Criza agricolă In Bulgaria Cum aceleaşi cauze, în împre­jurări identice produc aceleaşi efecte şi cum experienţa altuia poate fi întotdeauna de folos şi vecinului, găsim vrednice de luare aminte toate măsurile Bul­gariei, pentru a combate criza agricolă din care nu ar fi greşit să luăm şi învăţătură. Situaţiile sunt mai mult decât asemănătoare. Aproape identice. Mai bine de 80 la sută din popu­laţia vecinilor noştri de peste Du­năre se îndeletniceşte cu agricul­tura- Proprietatea agricolă e fă­­rimiţată ca şi la noi. O singură deosebire : guvernele au fost în­totdeauna mai active şi nu au re­zolvat niciodată problemele de producţie, de consumaţie şi de credit, numai demagogic, în ve­derea unui trecător interes elec­toral. Cum vedeţi, o singură deo­sebire, dar nu din cele mai puţin însemnate. Intr’adevăr, iată ultimele mă­suri pentru ocrotirea plugăritu­­lui, aşa cum reese din articolul prim al ziarului „La Bulgarie", cu data de 26 Septembrie. Chestiunea scăderii preţurilor trecând pe întâiul plan al tuturor preocupările guvernamentale, s-a luat hotărârea ca Statul să cum­­pere fără întârziere o mare canti­tate de cereale, o parte destinată apovizionării armatei, alta pen­­­tru a aproviziona muncitorii pres­taţiilor pe timp de un an. Prin a­­cest mijloc, Statul va uşura piaţa agricolă cu câteva milioane de tone, cumpărate pe socoteala di­verselor intendenţe civile şi mili­tare. In mod automat, se va anima astfel târgul interior de cereale, pe care lipsa de cerere și prețul scăzut l'au condamnat până acum la o stagnare alarmanta. Parale­l s’au luat măsuri pentru activa­rea exportului, printr’o serie de privilegii acordate produselor a­­gricole. Pe de altă parte, măsuri serioa­se pentru a stabili o reţea de silo­zuri, de elevatoare şi de antrepo­zite, vor face mai accesibil credi­tul agricol, uşurând împrumutu­rile pe garanţia depozitelor de cereale în centrele de desfacere , măsuri complectate cu hotărârea de a fixa o reducere a dobânzilor pe cale legislativă, îndată după desphiderea Parlamentului în Octombrie. Ministerul de comerţ şi minis­­­terul de agricultură, au organizat o anchetă minuţioasă pe baza că­reia se vor introduce noui me­tode de producţie şi se va regle­menta regimul schimbului, între produsele industriale şi agricole. Un întreg sistem de ajutorare a populaţiei rurale a luat fiinţă încă din anii trecuţi. Acestea sunt în linii generale, măsurile luate de guvernul bul­­­gar pentru a combate criza a­­­gricolă­ Măsuri prompte, cu efect evident, dar care nu apar decât un început, faţă de angajamen­tele pentru viitor. Intr’adevăr, o­­ficiosul bulgar în limba franceză, închee articolul cu aceste cuvin­te: „Pentru a izbuti în această sarcină disproporţionată cu sla­bele ei mijloace, Bulgaria are ne­voie de ajutor. Iar ajutorul nu poate veni decât de la această fa­milie umană, la care a făcut alu­zie atât de elocventă d. Bourov în recentul său discurs de la So­­­cietatea Naţiunilor. In această fa­milie, cei mai slabi ar trebui să se simtă şi cei mai ocrotiţi. De ce ţara noastră nu şi-ar sprijini pe această siguranţă, speranţele ei de viitor ?‘‘ Aşa­dar învinşii speră şi ştiu că au ce şi de unde spera. Celor­­­lalţi, le rămâne consolarea vic­toriei, care vai, nu satură pe ni­meni şi nu ţine nimănui de foa­me. San Darie iii CiEMlă Ii CilIiiC Comedia Franceză trăeşte zile de uimire şi de consternare... O actriţă care mărturiseşte superba vârstă de 39 ani,­­ d-ra Yvonne Hantin, şi-a anunţat stoica hotărâre de a părăsi cariera teatrală spre a păşi pragul călugăriei, Intr'o mănăstire singura­tecă de Benedictine. Comentariile ce­le mai febrile au întâmpinat această extravagantă şi neverosimilă ruptu­ră de ritm, în cariera unei artiste înzestrată cu un oval seducător, cu o gură ispititoare, cu un păr fericit de bucle naturale... Să renunţe o fe­meie la toate tentaţiunile gloriei tea­trale, de dragul pustniciei mănăsti­reşti? Camaradele d-rei Yvonne Hantin au început să se întrebe da­că prietena lor nu găzdueşte cum­va, un început de paralizie gene­rală, sau de precoce demenţă, întrucât ne priveşte, nimic nu ni se pare mai surprinzător decât a­­ceastă uimire a pensionarelor Co­mediei franceze. De unde până un­de, — această pretinsă incompatibi­litate între altarele artei d­ramatice şi altarele divine ? Fără a ne în­semna gândul de dragul unei sadi­ce impietăţi, —­ putem aniş­ti fără intenţîunî de sacrilegiu replica a­­celui personagiu dintr'o dramă a lui Curei, care pretindea că există un singur dramaturg genial şi e­­tern, — Christos, a cărui liturghie se reprezintă de veacuri cu acelaş nesecat succes, în faţa unor specta­tori tot atât de cucernici ca şi in ziua cea dintâi. De la tragedia sce­nei la tragedia divină distanţa nu este atât de lungă cum se crede. Şi una şi cealaltă se joacă adesea cu actori lipsiţi de chemare, — ambele presupun o vocaţiune pe care­ toţi slujitorii o afirmă cu priviri de mis­tică transfigurare. Nu destăinuim această afinitate între drama răstignirii şi drama teatrală cu speranţa de a trezi un îndemn de călugărire în sufletele societarelor Teatrului nostru Naţio­nal, pe cari le-am întâlni mai vo­ioşi într'un cerdac dela Pasărea de cât într'un­ act de Shakespeare, vârsta lor, ştim, le-ar da dreptul să aspire şi la demnitatea de st­areţe,— şi aceasta nu se poate dobândi din prima zi, în cariera monahală... Cu cât ne gândim mai bine, insă, cu atât descoperim mai multe asemă­nări între viaţa deţinutelor de ca­bine şi aceea a singuratecelor din chilii. Şi într'o carieră şi in cealal­tă, iniţialele trebue să renunţe la preocupările lor terestre, părăsim­du-şi sufletul şi simţirile adevărate în clipa în care îmbracă un costum impus de necesităţile figuraţiei. Şi în cabină, ca şi în chilie,­­ se în­­vaţă pe de rost replici­le­­ dialog, insolite de muzică în momentul în care sunt declamate în faţa lumi­nii spectrale a lumânărilor sau a proiectoarelor, sub privirile unor spectatori invitaţi să plătească la uşă o taxă. Inelul cununiei mistice are ace­leaşi farmece ca şi beteala logodi­rilor teatrale. Cu singura deosebire că, în vreme ce bariera monahali îţi cere să te desbraci de pasiuni — cea dramatică impune actorului dornic de glorie un masiv supli­ment de patimă. Ion Dim­trescu (Continuare în pag. Pren­tist Patima noastră neclătinată pen­tru noutăţile librăriilor şi pentru vechiturile anticăriilor, ne scoate uneori înainte surprize agreabile. La o parte motivul că în asemenea localuri fără aglomeraţie, omul mai poate întâlni alt om, căruia să-i facă pe bun merit, loc, în­­nainte, colinda librăriilor are un avantaj suplimentar: prezintă u­­nui ochiu atent o faună aparte, a vicioşilor librăriei, persoane foar­te importante şi amatoare de mor­tăciuni scriptice, pentru care nu­mai ceea ce e prăfuit şi mort exi­­stă. Sunt mulţi şi aceştia cari nu tăriile unei toci gi® ROMULUS DIAKU pot privi viaţa decât în parcele fixe, şi cadastrate, peste care o idee gata făcută să cadă ca o mă­­nuşe pe o mână de ipsos. Intelectualitatea este, în gene­ral, biurocratică şi sedentară. Con­cepţie nelatină şi neumană, în ca­re biuroul pacifist, cum arătam zilele trecute, are misiunea de a paraliza orice acţiune rebelă, în­tre scaune şi mese, adică de a creia în jurul omului, un fel de dambla materială, o cătuşe supor­tabilă pentru oamenii liberi. Gu­paele intr'o parte, cu oasele în­­tr'altă parte, ca un câine la cotet, intelectualul stă cu călimara sub nas, plină de muşte şi de idei vii­toare, în stare de latenţe germi­­nale. __ Şi nu e vizibil decât în librăria Intr'o asemenea societate am găsit dăunăzi o broşură plină de interes, a doctorului I. Gherghel, consacrată d-lui N. Iorga, dar in­dependentă în conţinutul ei şi cu sens politic actual („D-l Iorga şi vindecătorii politicianismului“, Craiova 1906). Cercetarea acestei broşuri e, în ceea ce priveşte pe distinsul isto­ric, ocazie de control în evoluţia ideilor sale politice, şi cu toate că îndreptată împotriva d-sale, atunci, cea mai frumoasă laudă a activităţii sale astăzi. D. N. Iorga încă de pe atunci critica aspru atmosfera noastră publică şi politică, pe care o găsea viciată şi analiza cauzele generale ale răului către care mergeam a­tunci, în care ne-am cufundat azi. „Trebue să ne pătrundem de a­­cest adevăr, scria d. N. Iorga, in­tr-o broşură tipărită în franţuze­şte, că spiritul public al ţării nu va fi schimbat de miniştri, de ti­nerii sau bătrânii reprezentanţi ai ţării, nici de legile pe care ei le secretează. Trebue să schimbăm complect spiritul învăţământului nostru superior, pentru ca viito­rul intelectual al ţării să se gă­sească în mâinile profesorilor u­­niversitari". Ideea aceasta net reacţionară, ni se pare că nu vrea să exprime decât un deziderat al oricărei de­mocraţii intelectuale. Mai mult ca oricând, d. N. Iorga este acum convins că greşelile partidelor, greşeli pe care la into­­are le plă­tim destul de scump, sunt datorite ignoranţei, mai mult decât, relei voinţe. In definitiv, una dintre ideile cardinale ale omului politic N. Iorga, a fost aceea că „ţăranul ro­mân şi boerimea hăstHTM^-be­'nT- cită" trebue să conducă ţara. Mai rămânea de stabilit felul cum, Boeranea apusă, poporul con­dus câteva decenii de o­s­pătară burgheză „în covârşitoarea majo­ritate compusă din oameni fâră suflet naţional, fără idealuri şi fără Dumnezeu" (pag. 9), nu ră­mânea acestei ţări altă oprelişte de la frâul liber spre cea mai­ des­frânată democrat"s. D. Iorga ce­rea însă o democraţie ştiutoare de carte, o democraţie de intelectualii şi de oameni educaţi. De aceea şi spunea că „nu se poate ca partea cinstită, conştientă şi vrednică, din tinereţe să stea deoparte şi să privească cu indiferență acest spectacol"1._____________ "

Next