Curentul, decembrie 1930-ianuarie 1931 (Anul 3, nr. 1028-1063)

1930-12-01 / nr. 1028

Mim: ill No, 1028 <S pXoíni ~3> tun! f Decembrie 1930 E SS REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 1 Secretariatul şi Provincia 312/29 Telefon: Direcţia şi Redacţia: 364/39 Adria şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE; Lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Institutiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale 't. fiecărei luni Popas duminica l y •îi*Tri . Pe vremuri se ridicase împotriva teatrului lui Caragiale o obiectiune critica foarte gravă, i se imputa anume că peste un deceniu, două, îşi va pierde tot interesul, moravurile pe care le aduce în scenă, fiind pasagere; se afirma aşadar, că toate comediile carangiereşti sunt de actualitate şi că odată această actualitate perimată, publicul nu va mai înţelege satira, nici farmecul personagiilor, nici pitorescul situaţiilor, prinse cu atâta isteţime şi zugrăvite cu atâta cruzime de geniul lui X. L. Caragiale. Dar iată, deceniile trec şi tipurile comediilor lui Caragiale nu pierd nimic din savoarea lor irezistibilă : Caţavechcu, Farfuridi, Trahanache, Tipătescu continuă să se menţină cu îndârjire pe planul întâiu al vieţii noastre politice, după cum conu Leonida a rămas şi astăzi, desăvârşit şi clasic reprezentant al opiniei noastre publice- ceea ce este şi mai interesant însă , nu numai tipurile, dar şi, teoriile lor stăruiesc în plină actualitate Expresiile lapidare, în care sunt formulate, servesc şi astăzi drept lozinci multor programe cu aparenţe foarte serioase. In adevăr, cine ar putea tăgădui, examinând atent şi obiectiv evenimentele ultimei săptămâni, că tot ce se face şi se drege, tot ce se plănuieşte şi se organizează — chipurile ! — astăzi, are la bază faimoasa concluzie a discursului electoral din „Scrisoarea pierdută“ : să se modifice, atunci să nu se schimbe nimic, sau să nu se modifice, dar atunci să se schimbe ici-colo şi anume în părţile esenţiale- i; 1 ’ 1*e vremea lui Caragiale, această strălucită soluţie urma să, fie aplicată problemei revizuirii Constituţiei. I 1 ■ 1 ’ Astăzi o studiază toate partidele şi toţi oamenii politici, pentru a o folosi în toate chestiunile importante la ordinea zilei- Aşa, de pildă, guvernul, după declarativa oficiale ale preşedintelui de consiliu, întârzie cu aducerea bugetului, fiindcă doreşte să reducă numărul funcţionarilor, fără... să dea pe nimeni afară ; tot guvernul ar dori grozav să elfinească pâinea, scumpind grâul, iar opoziţia şi guvernul nu-şi închipuiesc mai mare fericire decât aceea de a trăi în perfectă armonie, fără să se renunţe nici dintr-o parte, nici din cealaltă, la tradiţionalele reciproce înjurături. In materie de politică generală, se admite oportunitatea unei noui consultări electorale, dar cu o singură condiţie : să nu se facă alegeri noui. In materie de politică financiară , Banca Naţională admite că trebuie să ajute piaţa, dar lasă băncile să crape, fără să le dea cel mai mic ajutor. Graţie acestui ultim fapt, numărul catastrofelor financiare sporeşte considerabil de la o zi la alta.■ Cum ar tresălta de fericire Caţavencu, astăzi, văzându-şi satisfăcută, şi încă din plin, marea lui năzuinţă : „Până când să n’avem şi noi faliţii, noştri ?“ Trăim o drama, în plin Caragiale. Fiecare săptămână evidenţiază tot mai limpede acest dureros paradox. Ultimele şapte zile cel puţin, au fost deosebit de bogate în argumente pentru teza de mai sus- Victor Roda*» . Ziua imnului „La Neamţu, în Sfânta Mănăstire...“ E către seară. Codrii de brad sunt negri, ca după o îngropăciune de sute de mii de ani, în beciurile pământului. Lărgimile dintre zidurile palide şi dintre pridvoare se afundă în umbră. Turnul cel mare, turlele, clopotniţa bătrână, din zilele Descălicătoarei, stau sihastre şi încă geometrice în lenta şi întunecoasa discioare. O pace de fântână adâncă pogoară din înnulţimea crucilor, ridicate în alte veacuri, până pe lespezile subt cari se odihnesc ctitorii şi voevozii. Sfânta pravilă a fost împlinită încă odată. Cuvioşii părinţi au tocat, au dat clopotelor grai, au citit şi au cântat. Acum biserica e închisă şi lăudătorii D°mnului aşteaptă, culcaţi pe răpiii aspre, chemarea de utrenie. Ies încet şi cu sfială în pridvorul cuprins de pătrunzătoarea taină a înserării... Jos, sunt încăperile zăvorite ale bibliotecii. In faţă, e făptura puternică, dar atât de zveltă şi de proporţionată, a bisericii celei mari.. Ca dintr'un caer negru se îmbracă şi se cernesc lăuntrul şi tocmirile sfântului locaş călugăresc... Ca un fus, care adună cu repeziciune firul negru, aşa creşte şi se roteşte în tăcere sâmburele nopţei. Dar, sus de tot, dincolo de cruci şi de răscrucea luminilor amurgului, fusul nopţei poartă în vârf ţintă de aur. Luna în creştere călătoreşte subţiratică, dealungul pridvarelor de abanos. Şi dincolo de turnul dela colţ e marele tezaur pe care l-am cercetat azi de dimineaţă. Subt caldarâmul bisericii de dincolo de cetate, stau — parte văzute, parte nevăzute, — miile de capete, cari s'au cucerit, în zilele deşertăciunii lor, acestei sfinte mănăstiri şi dumnezeescului ei stăpân, Iisus Christos. I . II 1 1 Ce înţelepte, ce liniştite, ce disciplinate, stau, unele lângă altele, aceste capete, cari n‘au putut, în viaţă, să realizeze niciodată, în chip desăvârşit, înţelepciunea, liniştea şi sfânta disciplină ! ■ ■ (I Şi eu însumi, voi veni într’o zi, aci subt turnul de veghe seculară, să întregesc şi să câştig această înţelepciune, această linişte şi această disciplină, atât de fugare şi de nestatornice, în această viaţă pământească. Şi într'o palidă seară de Noembrie, ca astăseară, soarele va cădea după codri, mănăstirea se va mohorî şi cornul tremurător al lunei va trece, argintiu şi fraged, dealungul crucilor din cimitir. Şi printre înţelepţii din locul acesta şi din seara aceea voiu fi şi eul ...Da, fireşte, aceste picioare cu drumuri lungi, aceste mâini fără astâmpăr, această ţeastă, plecată şi doborîtă, deabia câteva minute, în zi, la picioarele Mântuitorului... Insă ea, celălalt, cel adevărat," o! Stăpâne, acela fă să fie, pacificat, deslegat şi primit în cămările tale, cari încep dincolo de această sală de așteptare ! Gala Galactice. Cărata cu mere Mai devreme sau mai târziu lupta decisivă trebuia să se dea între voinţa înoitoare a Regelui şi rezistenţa firească a partidelor. Au trecut şase luni de când întreaga rânduială făcută la 4 ianuarie 1926, cu iluzia de definitivat, a fost răsturnată fără altă sforţare din partea prinţului ostracizat, decât a unei simple aterizări dintr’un avion predestinat să înlocuiască orice altă forţă restauratoare în drepturi. Pot spune că în bună parte speranţele de toate nuanţele s’au cam alterat. Sunt tare dezamăgiţi cei cari se închipuiau posesori ai unei ipoteci morale asupra domniei care începea, Regele urmând să se mişte ca un debitor ajuns la sorocul scadenţii, ca un ales al unui sufragiu de mandarini. Nici oamenii politici cari au supralicitat în osanale, în mătănii de smerită credinţă, dovedind o voioasă eliberare de sub apăsarea amintirilor unei supralicitări în sens invers, nu sunt prea încântaţi de rezultatele aşteptărilor de acum şase luni. Iar furioşii de la 8 iunie, surprinşii teribilului neprevăzut, sunt mai puţin speriaţi (fiindcă furia cu fulgerări de ameninţare îşi avea resortul într’o imensă frică), ba au început să vadă că diavolul e mai puţin negru şi s’ar putea găsi drum de înţelegere. Nimeni nu mai crede exact după şase luni ceiace a crezut, iar Regele începe să se definească mai puţin repezit, întru nimic adolescent în exuberante confesiuni făcute primului venit, închis ca un duhovnic, de o supleţă felină în mişcări spre marea dezasperare a experimentaţilor şireţi ai politicii. Precis nimeni nu poate spune exact ceia ce urmăreşte Regele, dar o voinţă se simte svâcnind sub amabilitatea protocolului, o voinţă măsurând împotrivirile, puterea acestor împotriviri. Partidele se simt ameninţate de o expropriere. Din instinct de conservare, vechile uri dezarmează, cei egal ameninţaţi destind gesturile de ameninţare, în taină mâini se întind, în şoaptă se vorbeşte chiar de primele conciliabile ce au avut loc spre a se pregăti sfânta alianţă a partidelor decise să reziste unei eventuale afirmări de voinţă ce ar tulbura rânduiala mecanică ! Fără să vreau, mă gândesc la ultima comedie a lui Bernard Shaw, „Căruţa cu mere“, ce pune în scenă lupta dintre Regele Magnus şi primul său ministru Proteus, o luptă de afirmare dominatoare, luptă în arena sufragiului universal în care coboară temerarul rege spre a învinge pe propriul lui teren, pe exponentul voinţii populare. Spicnesc din prefaţa de acerbă critică a democraţiei, prefaţă scrisă de socialistul Bernard Shaw. „Căruţa cu mere“ expune falsificarea şi a democraţiei şi a regalităţii, aşa cum le concep idealiştii noştri. Democraţii liberali cred într-o ficţiune pe care o numesc monarh constituţional, un fel de Vasilache, de paiaţă, care nu se poate mişca decât cu condiţia ca primul ministru să-l pună în mişcare. Se pare că Regelui nu-i convine rolul care i se atribue, de înregistrator fără nici o putere, al faptelor bune — dacă sunt —, al isprăvilor guvernelor alese conform sacrei voinţi populare. Nu angajează încă lupta deschis: nu ar fi nici prudent, nici mai ales cu posibilităţi de succes. Suntem încă în faza pregătirilor, tânărul Rege având să dea examen de supleţă, de tactică, de ingeniozitate, faţă de frontul ce pare că se închiagă, frontul partidelor ameninţate. Ceva există în favoarea Regelui : neîncrederea ţării în partide. Atâtea speranţe s’au pus, atâtea aşteptări au fost înşelate, rând pe rând de toate partidele încât s’a născut o mare neîncredere, o nepăsare suverană faţă de soarta ce se pregăteşte acestor străvechi instrumente ale democraţiei. Dar tot în prefaţa lui Bernard Shaw găsesc aceste rânduri ce se potrivesc situaţiei de mâine : „Noua victorie de tactică a Regelui Magnus, care, în teatru capătă aşa de grandioase proporţii, îl lasă într’o şi mai tristă poziţie, decât este adversarul doborit. Acela poate oricând să se prevaleze de faptul că el nu este decât instrumentul voinţii populare , pe când nefericitul monarh, făcând o sforţare dezesperată pentru dictatură, sub pretextul foarte adevărat că democraţia a distrus orice fel de responsabilitate ("nu a spus Mussolini că în fiecare ţară din Europa este un Tron vacant la dispoziţia primului om capabil de a-l ocupa?) este forţat să-şi asume personal întreaga răspundere şi să facă faţă tuturor învinuirilor cărora Proteus (primul ministru) poate să se sustragă“. Mi se pare că Regele Carol II îşi dă seama de primejdia care ar trebui s-o înfrunte însăşi forma de aşezare monarhică, angajându-se personal în luptă, cum tot aceiaş primejdie o riscă dacă ar rămâne simplu şi neputincios spectator la huţahuţa constituţională a partidelor. Ţara nu se mai întreabă ce face domnul Proteus politic, ţara se întreabă, chiar cu un început de enervare, ce face Regele? Intr’un caz ca și în celălalt, Regele răspunde personal. De aici — probabil — a răsărit ideia unor oameni politici din toate partidele capabili de a se scutura de orice prejudecată de partid, capabili de a vedea prăpastia de anarhie pe marginea căreia stă întreaga rânduială a Statului român. Recrutarea nu este decât acceptarea adeziunilor ce se îndreaptă către Rege. Iată că prima manifestare a celor ce aderă la acţiunea Regelui, o avem sub forma unui interview acordat de d. C. Argetoianu ziarului „Universul“. Nu are nimic banal, nimic din cultura asiduă a locurilor comune ce formează îndeobşte caracteristica declaraţiilor oricărui om politic, d. C. Argetoianu având chiar voluptatea originalităţii şi a îndrăsnelii, împinsă până la brutalitate. Nu se sperie de nimic şi are chiar o sadică plăcere să tulbure ipocritele acceptări convenţionale, simpatic exemplar, incomod însă pentru partid, îmi închipui privirile năucite ale d-lui Vintilă Brătianu când va fi citit în „Universul“ declaraţiile d-lui C. Argetoianu, care nu se jenează să pună în discuţie chiar situaţia M. S. Elena. „Divorţul n’a fost cerut de Principele Carol, ci pronunţat cu împotrivirea Lui şi a avut ca urmare o ingreimare morală a situaţiunii Principelui în legăturile Lui cu copilul Său. Totuşi M. S. Regele, la înapoiere a acordat Principesei Elena, dreptul să poarte titlul de Majestate. Aceste stări legale nimeni nu se gândeşte să le atingă. Ele consfinţesc o stare de lucruri creată în absenţa Suveranului din ţară, ale cărei consecinţe fireşti M. S. le trage astăzi, căci la înapoierea Sa a găsit aceste dispoziţiuni neschimbate. Un divorţ poate fi un eveniment regretabil, dar nu este un lucru ilicit, căci altfel nu ar fi consfinţit prin lege. Acest divorţ este şi rămâne definitiv“. Evident că împotriva oricărei dispoziţii sufleteşti poţi să lupţi, dar nu în prea delicatul domeniu al sentimentelor intime ultragiate de împrejurări sau de oameni. Rămâne însă deschisă grava întrebare dacă regii nu sunt prizonierii chinuiţi ai imperioaselor necesităţi de Stat, dacă nu sunt adesea obligaţi să-şi frângă sentimentele, să renunţe cu melancolie la tot ce formează drepturile cele mai fireşti ale celorlalţi oameni. Poate oricine să scoată umanul strigăt „Eu n’am drept la fericire?“; un Rege nu poate avea acest strigăt, fiind negaţia funcţiunii lui de jertfit Statului pe care îl încarnează, nu numai îl reprezintă. Situaţia ţării în cumplită sbatere cu greutăţi aşa de strivitoare, îngădue oare disocieri sentimentale, minuţioase subtilităţi, comentarii, când toate gândurile, toate voinţele trebuesc încordate în suprema sforţare mântuitoare? D. C. Argetoianu a rostit răspicat un gând care nu are o altă originalitate decât acela de a fi avut curajul să pună o problemă. Iar prin acest curaj se anunță începutul chiar al luptei dintre regele Magnus și domnul Proteus. ...Ki. J VfUs***Pamîil Seliam ir, C. AkuaxOIANu CMITIE ŞCOLARE de CEZAR PETRESCU Noua alcătuire a comitetelor şcolare, prevede o ierarhizare şi o centralizare, inspirată de o idee nefericită. Comitetul mutaţiilor administrative va aduna fondurile şi le va ţine la dispoziţia comitetelor din comunele de centru, acelea la rândul lor, le vor vărsa comitetului şcolar judeţean, care va dispune de folosirea lor, repartizându-le după nevoile din raza sa de acţiune. Putea să existe un gând mai ucigător, pentru iniţiativa particulară? Unele mai chibzuite, altele mai indiferente, unele însufleţite de o energie lăudabilă, altele prizoniere ale considerentelor politice; — comitetele şcolare s-au dovedit a fi de folos şi pe alocuri au săvârşit adevărate minuni. Când statul e aval cu şcolile, ca să-şi poată plăti trântorii bugetari, părinţii copiilor îşi îngrijeau singuri de şcoala copiilor, după puterile şi priceperea lor, contribuind cu bani şi cu muncă, şi suplinind absenţa asistenţei oficiale. Se găsea câte un om de ispravă, care isbutea să facă din aceste comitete şcolare un teren neutru pentru vrăjmăşiile politice. Aci toţi îşi uitau ambiţiile personale şi interesele partidului. Era un armistiţiu, care a dat roade. Luăm ,fireşte, la o parte, cazurile nu prea frecvente, unde politica a dominat, şi unde din gustul câtorva satrapi localnici, unele comitete au dăunat şcolii în loc să înlesnească prosperitatea. Faţă de răul de pe alocuri, prevalau buna gospodărie şi vrenicia dovedită de majoritatea acestor comitete, prin care s’au înălţat şcoli, altele s’au reparat, s’au complectat mobilieree, s’au întemeiat biblioteci, s’au ajutat elevi şi s’a dat mână liberă iniţiativei particulare, pentru a sparge nepăsarea aparatului biurocratic, prin care aprobarea unui vagon de lemne, soseşte şi acum, ca în „Momentele“ lui Caragiale, de Paşti, odată cu florile primăverii şi cu ouăle reoşii. In sate cu deosebire, comitetele acestea au însemnat pentru învăţători, o admirabilă posibilitate de a grupa tot ce era mai fruntaş ca stare materială sau cărturărească, întru ocrotirea şcolii, îmbunătăţiri şi ajutorare. Proprietar, preot, gospodar chiabur, toţi luau parte efectivă şi toţi aduceau pe lângă o contribuţie bănească, îndestulă tragere de inimă, ca şcoala micei lor patrii locale să nu rămână mai prejos de aceea din satul vecin, de la dreapta ori de la stânga. A fost o întrecere. Era şi explicabilă. Fructul acestei strădanii rămânea aci, era sub ochii şi sub îngrijirea tuturor, spre mulţumirea şi mândria tuturor. Noua alcătuire prevede suprimarea acestui stimulent. Iniţiativa va lâncezi. Fondul de aci va trece prin două vămi, unde va fi fireşte vămuit dacă nu spre o folosinţă personală, spre un interes de partid. Iar ceia ce au strâns şi-au chibzuit oamenii într’un sat, va merge să hrănească bruta electorală de la centrul judeţean sau va purcede în alt sat, unde ajutorul va cădea dea gata, unor oameni mai puţin vrednici, dar „de-ai noştri“. Faţă de asemenea soartă, comitetele şcolare vor activa de formă, se vor desinteresa de chemarea lor şi iarăşi totul se va reduce la politicizare, adică la desgust. Primele «simptome se întrevăd. Se pregătesc liste guvernamentale, averescane, vintiliste. /Continuare in pag. ll-a) Intre d.NicolaeIorga si Sfinţia Sa Pinten**» In şedinţa de Vineri a Camerei, d. Prof. N. lorga a ridicat o delicată chestiune care interesează îndestul întunecimea regimului bisericesc păstorit de Mitropolitul Pimen. Figura acestui înalt chiriarh e binecunoscută prin acel „adium" al stigmatelor, ce-l împodobesc nedumerite între măcelar de mahala şi colecţionar de prescuri. Din mijlocul elitei noastre preoţeşti e de mirare cum a fost ales tocmai el, superlativul hidosului şi al obscurului, care şi-a atras pe bun merit, pe spinare, biciul cu zurgălăi şi plesnitori ai lui T. Arghezi, ca şi prişniţul usturător al lui Nichifor Crainic. Iată că d. N Iorga aduce îndiscuţia Camerei un fapt concret, şi nou, din care se trădează, în toată pestilenţa lui, sufletul de porcar, al Mitropolitului Pimen: „Vin acum — spune d. N. Iorga, — de la o şedinţă a comisiunei monumentelor istorice in care d. Balş mi-a făcut cunoscut că organele bisericeşti continuă a păstra o atitudine agresivă faţă de membrii comisiunei, D-lui Balş i s'a interzis să facă studii într'o biserică. Trebue să înceteze această situaţie. Nu se poate admite ca prea sfintele feţe bisericeşti, cari numai sfinte nu sunt, să calce legile în vigoare Mitropolitul Pimen al Moldovei trebue chemat la ordinea legală. Eu, dacă mi se va interzice să fac studii într'o biserică voiu face apel la concursul poliţiei". E surprinzător că atât de târziu s'au descoperit aceste ruşinoase fapte. In Mitropolitul Pimen ar dori poate să fie autorizat a vinde bilete de intrare în biserici, încasând mulţime de arginţi, al căror iubitor este, şi trândăvind pe un jilţ la uşa Sfintelor altare, să-şi lase mâna linsă de membrii comisiunei monumentelor, istorice. Ar dori poate să vadă aceşti oameni, târîndu-se ca râmele la picioarele sale, implorându-l să lase ştiinţei româneşti o parte din misterele şi frumuseţile de care s-au invrednicit, prin biserici şi chinovii, înaintaşii. Asta i-ar gâdila bine măruntaele sale numeroase, şi doldora de umplutură ridicându-l în ochii săi proprii. Vanitatea e ades un refugiu al conştiinţelor prea înjosite, prea alcerate de regrete, prea sfârtecate de abuzuri. Comunicarea domnului N. Iorga va avea, sperăm, rezultatele aşteptate. Într'o formă sau alta, i se va da peste labă acestui zaraf travestit în preot, dar câte din faptele lui rămân nedescoperite ?. E un gând la care înşişi binecredincioşii lui se înspăimântă. N. Pârvu ,„căci e noaptea îngrozitoare, noaptea sfântului Andrei"