Curentul, februarie 1931 (Anul 4, nr. 1087-1111)

1931-02-04 / nr. 1087

ftNuL IV NO. fOSZ Cultural IB^ll0teO10 Tg *ur«§. IV. 6 PAOINIa iw(•) .jy v*\ i­­ * *­­A­ / £ / Miercuri 4 Februarie 1931 Director: PAMFIL ŞEICAHI REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon­­ Cabinetul directorului 877/30 Secretariatul şi Provincia 312/29 Redacţia 864/39 ; Adiţia 375/2» ABONAMENTE« (IV 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni ; lei 200 pe 3 luni­ , pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice lei 1000 anual; pentru străi­nătate; lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 8 luni. Abonamentele Încep la 1 zi 15 ale fiecărei bunu împotriva... economiei Confratele parizian L’Ordre, zu­grăveşte an­ănunţit chipul cum A­­m­erica a purces să combată criza economică. Fireşte după procedee americane şi într’o concepţie cu totul fordistă. Astfel, în ultimele săptămâni, la toate cinematografele din Sta­­tele­ Unite, a rulat un mic film de propagandă plin de optimism, şi am putea spune, pătruns de un hu­mor (involuntar) demn de pana lui Mark Twain. Filmul, reprezintă doi cetăţeni americani dejunând la un restau­rant Unul, are în faţă un coşco gea beefsteak garait ca în vremu­rile de belşug dinainte de 1914, celălalt un zahar cu lapte şi un pesmete uscat la sufletul unui că­mătar. Filmul e vorbitor. Omul cu beefsteakul se miră de frugalitatea vecinului de masă, care avea altă dată obiceiuri­­normale“. La această mirare o­­­mul cu pesmetele, răspunde că față de asemenea vremuri, o eco­nomie la masă, la îmbrăcăminte şi la plăceri, este în logica lucru­rilor şi îi pare o datorie naţio­nală. Dar consumatorul de beefsteak, nu se lasă convins atât de uşor. Printre îmbucături îşi desvoltă teoria sa, care e şi teoria guver­nului american şi de altfel, a între­­gei politice economice de peste ocean. „Cine strânge baerile pun­gii — spune omul cu beefs­teakul săvârşeşte un păcat împotriva naţiunii. Favorizează depresiunea economică şi morală- Răpeşte con­­cetăţenilor posibilităţile de a munci şi de a produce. Dimpotrivă, cine cumpără cât mai mult şi economi­seşte cât mai puţin, stimulează economic­ă“. După aceste argumente, filmul se termină cum era de aşteptat. Omul cu pesmetele se lasă con­vins de unul cu beefsteakul. Tri­mite laptele şi pesmetele îndărăt la bucătărie. Comandă şi el un beefsteak, înghite hartanele foarte fericit, voios și patriot, iar după masă, în loc să parcurgă drumul acasă pe jos, cum îi fusese hotă­­rîrea eroică, face semn unui taxi și pornește tolănit, picior peste icior... Povestea nu este exagerată de el. Am reprodus-o aproape literă cu literă din articolul prim al con­fratelui parizian, sub o semnătură care oferă toate garanţiile de se­riozitate. Bănuim că filmul nu va fi co­mandat şi de guvernul român, pentru a-i sluji la o propagandă identică­ Şi suntem siguri, că ni­­căeri în Europa, un asemenea film nu ar avea şanse de altfel de succes decât un formidabil hohot de râs, care nu a intrat în vederile autori­lor de peste ocean, in Statele-Unite, unde numărul șomerilor s’a du­blat de astă primăvară până acum, nimeni însă n’a găsit ni­mic de râs- Dimpotrivă, se pare că filmul a întâmpinat un real succes de propagandă, iar guver­nul încurajat de aceste efecte, se pregăteşte să dea drumul la alte asemenea mici istorioare cu tâlc, din aceeaşi familie umoristică. Iată aşa­dar, redus la schema la imagine, antagonismul dintre­­le două concepţii economice, a Americei şi a vechiului continent. Argumentul omului cu beef­steak, e argumentul producătoru­lui american, argumentul lui Ford. A fost poate valabil până la lui punct. In faţa crizei actuale, rămâne însă nul, absurd şi ridicol. Primele simptome ale depresiunei economice — atât în America precum şi în Europa — nu s’au resimţit dela comerţul în detail, ca să se transmită dela periferie spre miezul întreprinderilor, dela acest comerţ în detail, la comer­ţul en gros, de aci asupra produ­cătorilor şi în ultima instanţă, a­­supra materiilor prime.Cum aminteşte şi l’Ordre, co­merţul în mic, deocamdată a dat dovada unei rezistenţe considera­bile. Nu de aci a pornit dezechili­brul şi dezorganizarea, ci dela industria producătoare, de unde s'a transmis asupra comerţului ni mic, atunci când puterea de cum­părare a consumatorului a scăzut prin şomaj şi deprecierea sala­riilor, prim saturaţia pieţelor şi prin angajamentele încheiate in timpuri de prosperitate. Prin temperament şi prin tradiţie, ce­tăţeanul american nu este indivi­dul dolarului strâns la ciorap, ca bunăoară consumatorul francez, econom învederat până la avari­ţie. Propaganda filmului umoristic fără voie, nu, nu scandalizează la faţa locului, atât de mult, cum ar scandaliza un specta­tor european şi în special unul francez. De aceia a şi avut efect De aceia a şi fost pus în discuţie serioasă şi nu a întâmpi­nat nicăeri surâsuri. Dar rezer­vele cetăţeanului american sunt în orice caz, mult mai mici, faţă de ale cetăţeanului european. Pros­peritatea a fost legată acolo întot­deauna de prezent şi mai ales de viitor — în Europa e legată mai ales de anul trecut. Cetăţeanul a­­­­erican şi-a învestit tot capitalul în casă, în automobil, în acţiuni riscate în confort, în întreprin­deri — toate scumptând o pros­peritate progresivă. Nu este mare nădejde că va găsi banii dispo­nibili, pentru beefsteakul de două­sprezece luni, cum în­deobşte , sigur că se află adunaţi la ciorap de către majoritatea cetăţenilor anonimi din Europa, în afară de ţările lovite prea aspru de prăbuşi­rea monedei naţionale, care a în­semnat asasinatul micului rentier şi prăbuşirea economiilor adunate într’o viaţă de om. Tot mecanic­mul vieţii economice americane e legat de producţie cu orice preţ şi de împingerea la consumaţie excesivă cu orice preţ- Economia e o noţiune odioasă vocabularului american- Cheltueşte, consumă risipeşte! In Kansas, cu toată criza industriei automobile, se construesc noui fabrici de auto­mobile-Cine le va compara şi cu ce preţ, e altă chestiune. Probabil un nou film va demonstra că orice bun patriot american e dator să-şi cumpere un automobil nou şi dacă are cumva vreunul vechiu, e da­tor să-l distrugă şi să-l arunce la fier ruginit. Profeţiile M Georges Duhamel, din Amara sa carte asupra civili- numai atunci când la fier americane, se îndeplinesc mai repede decât se aşteaptau citi­torii din iarna trecută. Criza eco­nomică din Statele­ Unite, înce­tează să se limiteze numai la o chestie de supraproducţie şi de subconsumaţie­ E o criză de civilizaţiei Cezar Petrescu Fardul complicităţii La articolele noastre privitoare la şomajul intelectual şi la pletora pro­fesioniştilor liberi, am fost întâmpi­naţi cu scrisori venite din diversele părţi ale ţării in care pe lângă măr­turisirile de impresionantă mizerie, ni se aduceau la cunoştinţă fapte ine­­dite, menite să stigmatizeze­ definitiv atmosfera morală în care trăim. Impostori şi falsificatori de diplo­me obţinute de la­­universităţile ru­seşti din timpul revoluţiei legalizate, dar nu echivalate de autorităţi cu prea puţină­­competinţă, în tot cazul cu o vădită ignoranţă în cunoaşte­rea lucrurilor de acest fel. Întreba­­tu-s’a cineva unde sunt diplomele o­­riginale, dece foarte multe numiri de medici, de ingineri, etc.­ s’au făcut numai pe baza unor copii lipsite de autenticitate, in tot cazul elaborate de funcţionar tu o incontestabilă rea credinţă. Din Cernăuţi, ziarul „Glasul Bu­covinei” ne relatează cazul unui ne­gustor de gramaci şi chibrituri ajuns director de spital. Autenticitatea ca­zului nu poate fi pusă la îndoială. In sfârşit, dilute reportagiile din gazete aduc la cunoştinţa guvernului, a miniştrilor de resort şi a opiniei publice în general cazuri similare. Aici un senil impotent fără vreun merit sau contribuţie efectivă menţi­ne ankilozată o întreagă instituţie, dincolo un funcţionar modest cu o leafă de câteva mii de lei pe lună de­pozitează la o bancă un fond de mai multe milioane, cutare magistrat îşi construieşte o vită la Sinaia sau in altă parte, altul se plimbă in străină­tate folosindu-se de leafa cumulată in patru sau cinci funcţiuni şi nimeni nu face o anchetă, nimeni nu ia o atitudine. Domnul ministru Haţiega­­nu a dat o masă prietenească ziariş­tilor care au contribuit prin publi­cistică la opera recensământului, mulţumindu-le pentru serviciile pres­tate în mod benevol. In Franţa, ulti­­mul prim ministru Steeg a oma­giat la un banchet oficial dat in cins­­tea secretarilor de redacţie, munca a­­cestor harnici şi anonimi colabora­tori pentru elucidarea anumitor chestiuni politice sau sociale. La noi, miniştrii se războesc cu presa care informează opinia publică despre anumite chestiuni pe care eminenţele politice le fierb ocult in alambicul ar­­himiei democratice. Nicolae Roşu tt­. ffi S'a dovedit că incidentele sângeroase dintre poliţie şi munci­torii ceferişti se­ datoresc tembelismului d-lui I. Răducanu, mini­strul comunicaţiilor, de altfel ca şi incidentele de la Lupeni.­­ ZIARELE D. MIHALACHE, ministrul Internelor : Bine, dragă Răducanuile, te în­ţelegeam când făceai de astea lui Vaida ! Dar cu mine ce-ai nene, de te-ai apucat iar să omori lumea? * Inerţie dezastruoasă Nu noi vom nega drepturile au­torităţii de a recurge la forţă, pen­tru a păstra linişte?], spre a înlă­tura dezlănţuirea furtunilor de pa­timi anarhice. Dar arţa este ulci­­, gon­ refugiu, miji­t întrebuinţat nutuai atunci când i tosi epuizase toate căile pacinic iar mulţimea a luat atitudinea s­­păciuitoare a aittorităţii dreptei intimidare, ceia ce îi sporeşte curajul agresivităţii. Fiind însă represiunea un mijloc in extremis al autorităţii, forţa se întrebuinţează cu multă chib­zuinţă, cu un spirit de măsură, spre a nu da un aspect odios li­nei acţiuni necesare. Represiunea de Joi a fost necesară? Se puteau evita excesele sângeroase? Iată întrebări la care există un singur răspuns: nu. Am aluneca pe o pantă greşită, dacă am căuta să analizăm in toate amănuntele cele ce s’au petrecut Joi, dacă am căuta să stabilim de unde a venit provocarea, de unde s’au tras primele focuri de revol­ver, cine poartă vina unei încăe­­rări sângeroase; ceia ce trebue precizat, răspunderile care tre­­buesc stabilite sunt ale celor ce au împins la acest tragic desnodă­­mânt. Evident că reducerea sala­riilor, așa de reduse de altfel, a creiat o atare dezesperare în rândurile funcţionarilor, că greută­ţile condiţiilor de viaţă strivise sufletele, creind acel vid de spe­ranţe, ceia ce dă putinţă cuvântului de aspru îndemn la revoltă să aibă ecou. Dar aceste reduceri nu ar fi creiat acea atmosferă de sumbră nemulţumire, daca nu s’ar fi menţinut regimul privilegiat al celor cu contracte. Ca să poată fi acceptată ideia sacrificiului, se impune o participare unanimă la jertfă, o împărtăşire generală din aceeaş strâmtoare. ’ ■ Intrio comunicare făcută la Ca­meră am afirmat acest punct de vedere cu prilejul concedierii u­­nor muncitori dela C. F. R., con­cedieri făcute spre a se realiza unele economii. La comunicarea aceasta nu s’a dat nici un răspuns, dar ministerul de resort a primit în schimb un grav avertisment din partea mecanicilor, cari au refuzat să primească salariile reduse şi­­au ameninţat cu greva. Pentru ori­cine, semnele unor frământări, re­­zoluţiile care se luau formau o se­rie de preveniri destul de îngrijo­rătoare. Ce-a făcut ministrul de resort, absentul, căscândul domn I. Răducanu? Un om vrednic, de hairnică iniţiativă ai­­tiv vefceiac doleanţele cuprinse în memoriile ce i se adresau, ar fi menţinut un strâns contact cu cei necăjiţi, s’ar fi trudit să găsească o soluţie. Şi s’ar­­ găsit, ulterior s’a văzut că soluţia era şi găsită; declaraţiile d-lui general Mihail Ionescu, sunt categorice în această privinţă. Pentru ministrul de comunicaţii, agitaţiile premergătoare sângero­sului desnodământ de joi, nici n’au existat, ca şi când nu ar fi a­­vut absolut nici o răspundere. Dacă C­­F. R. sunt declarate regie autonomă, dacă în conducerea teh­nica ministrul nu are absolut nici un amestec, răspunderea politică ii rămâne intactă ministrului de resort. Parlamentul nu stă de vorbă nici cu consiliul de adminis­traţie (ce nu şi-a aplicat încă o curbă la tantieme), nici cu direc­­torul general, ci cu ministrul de comunicaţii, pe care ii ţine ca ză­log pentru bunul mers al regiei au­tonome a căilor ferate. Au existat întruniri, s’au înaintat memorii, ziarele au publicat dări de seamă asupra stărilor de spirit înfierbân­tate ale ceferiştilor, iar amenin­ţarea cu greva a mecanicilor s’ar fi cuvenit să deştepte chiar pe cel mai somnoros ministru. Dar în li­nia definirii unei grave răspunderi, vine această buimăcitoare decla­raţie a d-lui general Mihail­­Io­nescu: „Impresia noastră este că lucrătorii de la atelierele căilor fe­rate sunt paşnici şi se comportă foarte frumos la lucru. „Adevărul este că nu li se comu­nicase dispozitiuni ce deja se luase și cari vin în avantajul lor. Ches­tiunea nu este decât de câteva mi­lioane lei. In conformitate cu dis­­pozitiunile luate, curba nu se va aplica la primele speciale ale me­canicilor, la cotele de acord ale lucrătorilor din ateliere, și la chi­rie. După cum v’am mai spus, ho­­tărîrea aceasta se luase încă îna­­inte de a se fi produs incidentele atât de regretabile“. Deci cererile muncitorilor erau îndreptăţite, aşa de îndreptăţite, încât fuseseră satisfăcute înainte de numirea noului director gene­ral, înainte ca doi muncitori să fie ucişi. Dece nu­­ s’au adus la cuno­ştinţă muncitorilor, dece s’a ţinut► isîituită o aiâiwt de î.'ffi'diti'are dreptate? Dar unde îşi plimba pri­virile absentul ministru de comuni­cat»? Pentru d. I. Răducanu, pentru acest cumătru al morţii, nu existau fră­mântările muncitorilor de la ate­lierele căilor ferate, nu-l interesau? Nu ştia ministrul de comunicat» ce hotărîse guvernul? Dar atunci d. I. Răducanu reabilitează pe d. Pan. Halippa, eternul viţei la poarta nouă, căci este de o indifernţă to­tală, faţă de tot ceia ce ar privi de­partamentul pe care îi conduce. In­diferent, cu o dramatică consec­venţă, indiferent precum a fost şi la Lupeni când câteva zeci de vieţi ale oropsiţilor mineri, au plătit la a­­jestoasa indiferenţă bovină a d-lui I. Răducanu. Sau dacă d. I. Răducanu nu poartă nici o vină, atunci cererile muncitorilor de la ateliere nu fuse­seră satisfăcute înainte de sânge­roasele întâmplări, iar d. general Mihail Ionescu a făcut declarati mincinoase, ceia ce deschide o nouă cale de recurs, tuturor categoriilor de salariaţi ai Statului. Guvernul poate găsi mijloace de soluţionare, dar după ce se fac manifestate, după ce se face jertfă de sânge, a­­tunci răsar ca prim farmec mijloa­cele de a satisface toate dolean­ţele. îşi asumă cineva răspunderea gravelor urmări pe care le va avea practica unei asemenea teorii a presiunii asupra autorităţilor? Să se pare în aşa hal de zăpăceală a­­cest guvern încât nici nu ştie ce măsuri ia, dacă declaraţiile d-lui general Mihail Ionescu sunt ade­vărate? Persoana absentului domn I. Ră­ducanu şi trena funebră pe care o lasă pe unde trece, nu ne intere­sează, dar inerţia guvernului ne în­grozeşte, pentru tot ce ar putea face în faţa unui neprevăzut de pro­porţi mai mari, decât ale neferici­tei manifestaţii a bieţilor munci­tori de la atelierele căilor ferate. Pamfil Şeicaru Proletari al nenelului vn de N. N. TONITZA Avem câţiva artişti plastici, (foarte puţini, e drept), a căror existenţă este îmbelşugat asigurată prin bogăţii im­presionante, moştenite direct sau ...indirect, prin apreciabile averi a­­gonisite din specularea lipsei de gust a oficialtăţii­­ său prin venituri si­gure şi abundente, stoarse din escro­carea­­naivităţii publicului mare. • Ideal ar­ fi ca, orice artist, să’şi aibă viaţa pusă,­la­ adăpost de nenumăra­tele, meschinele şi penibilile umi­linţe cotidiane, cari îl smulg din con­centrarea muncii lui creatoare, ob­li­gându-i să-şi pulverizeze energia în sterile şi degradante tribulaţii, ori tranzacţiuni ruinătoare. Ne-am mirat întotdeauna de extra­ordinara putere de rezistenţă fizică şi morală a pictorilor şi sculptorilor noştri, a căror forţă plăzmuitoare p­rin ciuda unei vieţi apăsată de o in­fernală sărăcitâ — este, an de an, ■ sporită. Dar ne-am mirat încă şi mai vârtos, ne-am mirat până la stupefac­ţie, de strania î ndărătnicie cu care cei câţiva nabal ’ai plasticei româ­neşti confecţion periodic vaste expoziţii publice,­­agrementate cu cele mai indigeste sosuri ale unei re­clame furibunde), — expoziţii în «ani de zeci de ani, se etalează, cu fast de bâlci şi trotescă morga, mereu a­­celeaşi manufacturate platitudini, ţâş­nite, cu debit inepuizabil şi tântă fre­nezie, din necontenit aceiaşi groaznic­ că necesitate­­a prestigiului — în banal. Aceste expoziţii — şi mai ales a­­cestea — sunt cele mai vizitate, (şi sincer admirate), de aşa zisa noastră elită..., o elită care, ireproşabil ins­truită pe atâtea alte tărâmuri de ac­tivitate intelectuală — a rămas în domeniul plasticii (cu rarissime ex­cepţii) la sensibilitatea şi înţelegerea unui amărât de ajutor de arhivar, de la o judecătorie sub­urbană. Fenomenul ar avea o explicaţie în aceia că, fiecare dintre indivizii unei societăţi (organizată ierarhic) poartă în el, inconştient, calităţile nuau de­fectele ■ unui, îndepărtat strămoş, din care descinde. Instrucţia, educaţia, belşugul vieţii, titlurile de’ nobleţă"“»“ nu pot stinge definitiv’aceste impe­rative atavice. ' E lege. "­­ Şi legea aceasta se confirmă, mai ales în ţara noastră, cu îndestulare Se confirmă în sensul cel bun, ca şi în sensul ceh prost. Aşa, bunăoară, veţi întâlni prin munţii noştri, rr (acolo unde: „civili­zaţia‘‘ n.a. parvenit încă sft pătrundă şi­­să •diformeze), — păstori cari nu cunosc o buche, de carte; cari n’au văzut:un târg; a. căror lume se hotăr­niceşte între imensitatea cerului şi păşunea pe care se mişcă oile şi căi-1 (Continuare in pag. li­a)" Monopolul spirtului Constatăm cu o deosebită sa­tisfacţie, realizarea multora din propunerile şi directivele, pe cari ziarul nostru le-a preconizat şi susţinut prin campaniile zilnice. Astăzi avem ocazia a înregis­tra, încă o realizare, în ceea ce priveşte politica spirtului, încă, de când s’a votat legea Garoflid, am combătut-o, arătând că o astfel de legiuire, nu va pu­tea ajuta nici producţiunea şi nici veniturile Statului. Când actualul guvern a alcătuit noua lege a spirtului, votată de Parlament în anul trecut, am menţinut aceleaşi critice şi am cerut, de câte ori am avut ocazia, modificarea regimului spirtului, tinzând către o regulamentare a desfacerei, printr’un eventual mo­nopol al Statului­ Urmăream printr’o asemenea politică, trei scopuri bine defi­nite : Intâiu, un regim echitabil și ne­părtinitor, fată de toate cate­goriile de producători de spirt. Având în vedere, că materia brută, este de origină agricolă, și în concordantă cu politica econo­mică a ziarului nostru, care con­centrează orice mijloace de încu­rajare a producțiunei agricole na­ționale, acest regim era­­ absolut indispensabil. Deci, atât legea Ga­­roflid, cât şi Legea actualului gu­vern, trebuiau fundamental schim­ba­te.­­ In al doilea rând, trebuia să se pună odată capăt şi fabricaţiunei şi desfacerei clandestine a spirtu­lui. Dacă acum câţiva­ ani, consu­maţia de alcool era de 5—6000 de vagoane, cum­ este oare admisibil ca în anul trecut consumaţia să fi scăzut până la ridicola cifră de 1 1/4 vagon pe lună (Decembrie 1930) decât numai având în ve­dere fabricafia şi desfacerea ili­cită, deci prin frustarea fiscului. In fine în al treilea rând, este vorba de un capitol, din cele mai importante ale veniturilor Statu­lui­ Dacă examinăm budgetul ța­rei în ultimii ani, vom găsi, că ci­fra veniturilor, din taxele asupra spirtului, a scăzut de la circa 1 1/2 până la 2 miliarde, la 800 mi­lioane, apoi 400 mii, iar anul tre­cut nu a ajuns nici 300 milioane Aceste scăderi­­ coincid cu punerea in aplicare a legei Garoflid şi apoi a actualului guvern. Cât a fost păgubit Statul în in­terval de 4 ani, socotind numai 1 juni.* miliard anual, minus la înca­sări ? O sumă de 6 miliarde; iei minimum, care ar fi scutit (alături de alte reforme de acelaşi­ lei),, şi alcătuirea unui buget de „sacrifi­cii“ şi mai ales aplicarea „curbei“ asupra salariilor funcţionarilor Statului, cari au ajuns astăzi la „lefurile de mizerie“. Am susţinut totdeauna şi rămâ­nem la aceeaşi părere că numai pri­intr-o raţională politică fiscală în ceea ce priveşte impozitele in­directe, putem salva budgetul no­stru­ Un exemplu eloquent, ni-l oferă spirtul şi după cum, vom vedea în curând, zahărul. Monopolul de Stat, al spirtului, aşa cum suntem informaţi, că se proiectează, adică prin concesio­narea lui, poate aduce mai multe foloase Statului român, decât faimosul împrumut al tranşei a D-a. Am arătat chiar în numărul trecut al ziarului nostru, că se oferă 5—10 miliarde avansuri Statului­­ nostru,­ asupra concesiu­­nei monopolului de desfacere a Spirtului, garantându-se și o cotă de venituri anuale, variind între 1/2—1 jum. miliarde Iei. ■ Acum câţiva­ ani, răposatul Vin­­tilă Brătianu, emisese această pâ­rere în politică spirtului şi dacă atunci s’ar fi pus în executare planul său (alcătuit — dacă nu ne înşelăm — pe 10 ani începând din 1926), astăzi fabricele de spirt ar fi fost aproape complect amorti­zate, şi Statul stăpân pe întreaga producţiune de spirt din ţară. Suntem partizani ai monopolu­lui de desfacere a spirtului şi deci a posibilităţei Statului ro­mân, de a primi nu numai un avans de trei ori cât împrumutul tranşei a D-a (fără condiţiunile oneroase ale acestui împrumut), dar şi garanţia pentru achitarea lui, prin cota minimală nulă, care se fixează prin ofertele ce i s-au făcut în aceeaşi ordine de idei, am cerut nu de mult, o revizuire a po­liticei noastre în ceea ce priveşte zahărul, şi anume sau contingen­tarea sau monopolul. La zahăr, chestiunea este şi mai realizabilă, rămânând a alege între două alter­native : sau contingentarea şi deci încurajarea a outrance a produc­ţiei şi industriei zahărului; sau importul şi deci monopolul de Stat după urma căruia s’ar putea rea­­liza anual, multe miliarde. ■Suntem fericiţi deci, a înre­gistra, după cum spuneam la în-­ ceputul acestui articol, o nouă realizare în politica economică susţinută de ziarul nostru deo­­ camdată, prin proiectul de mo­nopolizare de Stat concesionare a desfacerei şpriţului. Este un pas înainta. Ion Scutaru In zodia liliacului Articolul acesta nu are ca scop, — cum s’ar putea crede, — să pro­fetizeze în toiul gerului întoarcerea apartamentul unei nevăstuicii — Mia» din coada titlului nostru nu este cel din crânguri. — Și pasărea din f&­bula lui La Fontaine, simbol al du­plicităţii şi al mistificării. Rătăcit le apartamentul unei nevăstuici, —lilia­cul se grăbea să renege orice rudenie cu şoarecii: „Sunt pasăre, — priveş­te-mi aripile”... Intrat din imprudenţi în vizuina unei alte nevăstuici, duş­mană a păsărilor, acelaş liliac se pro­clama peste două zile solidar cu rasa șobolanilor: „Ce caracterizează pa­sărea?... Penele... Sunt șoarece — trăiască șobolanii!"... Parabola aceasta ne vine în minte, asistând de câtăva vreme la metoda de mistificare adoptată de guvern spre a naviga printre sloiurile puterii, calmând justa exasperare a norodului cu proaste de legi demagogice, îngro­pare peste câteva zile in saltarele co­­misiunilor parlamentare. S-a întocmit un proect de lege împotriva cumulu­lui, primit cu o unanimă satisfacţiun de opinia publică, proectul a fost însă cu iscusinţă îngropat pe Coridorul dintre Cameră şi Senat... S-a întoc­mit un proect de lege împotriva ca­­merei, în vreme ce tot norodul chiuia de bucurie, proectul era înmormântat în scrinul comisiunii speciale a Ca­merei... Este o metodă nouă, şi care nu este lipsită nici de ingeniozitate, nici de neruşinare, mari artişti în ex­ploatarea electorală a confuziei şi a echivocului, naţional-ţărăniştii au descoperit astăzi şi arta de a-şi pre­lungi agonia graţie a­hivocu­lui legis­lativ, şi a confuziunii dintre „proect" şi „lege*“. Se expune în vitrina par­lamentară a guvernului un proect fo­togenic. —­cum s’ar expune intdun galantar de cismărie un şoşon uriaş, menit să atragă atenţiunea şi admi­raţia trecătorilor. Când intri insă In prăvălie, ţi se răspunde că şoşonul nu este de vânzare, — şi că serveşte numai la reclamă, fiind de carton pre­sat, la reclamă servesc şi proectele de carton ale guvernului Mironesnu, — care le expune in vitrină pentmcă se vede presat de exasperarea tot mai agresivă a spiritului public. Este culmea inconştienţei de Stat, — este lirismul mistificării ofiiiale. Un proect fictiv apare, înlocuit a doua zi cu un alt proect fals: muzică demagogică peste alcool demagogic, — mimai cu scopul de a mai restitui ceva susan bietului covrig naţional, ţărănist. Fiindcă simte că i s’a sucit de mult vrejul popularităţii, guvernul Mironescu scoate şi vâră înapoi un glugă proect­ de legi serafice, in faţa cărora oficioasele nechează şi se entuziasmează, — dar pe cari ma­joritarii au grija să le trimeată la cimitir, după ce norodul şi-a înfier­bântat destul ciolanele şi naivitatea aclamându-le. Cu sistemul acesta, salvele de ocări ale ţării sunt vremel­­nic amânate, — şi nimeni nu mai are răgazul de a observa că, în ochii săi de­ ied melancolic, şeful guvernului găsdueşte doar priviri de m­ecat, nău­cit de panica naufragiului. Ion Dimitrescu

Next