Curentul, martie 1931 (Anul 4, nr. 1112-1142)
1931-03-01 / nr. 1112
ANUL IV No. II 13 Palatul Cultural Billiotsca .,/• PAGINI 3 LEI ^ Duminică, 1 Martie, 1931 Director: PAMF1L SÉiCABD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul şi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 ; Adiţia 375/28 ABONAMENTEi lei 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni ; lei 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual ; pentru străinătate 1 lei 1700 pe an ; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep le 1 şi 15 ale fiecărei luni. Romania, tara turistica! Aşadar „Asociaţia internaţională de turism’’ proiectează să împingă mai departe drumul internaţional de automobile care se oprea la Budapesta — până la Constantinopol, Asia Mică şi Indii, trecând pe la Oradea Mare, Cluj, Sighişoara, Braşov, Bucureşti, Giurgiu. In legătură cu acest proiect, oficialitatea noastră a luat în cercetare modalităţile cele mai urgente şi practice pentru a face şoselele româneşti carosabile pe acest itinerar. Urgenţa o cunoaştem. Experienţa cu Stewart şi cu şoseaua Bucureşti-Ploeşti-Braşov ne-a lămurit definitiv. Peste vreo cincisprezece-douăzeci de ani, dupăvreo cincisprezece-douăzeci de contracte, încheiate și reziliate, după vreo câteva sute de milioane spert și după vreo cincisprezece-douăzeci de scandaluri în Parlament, unde excelentele contractante au să se descurce aruncând vina una pe alta, atunci da, este posibil să avem şi noi vreo 5—600 kilometri de şosea „internaţională’, care să se compare fără dezonoare, măcar cu cel mai ticălos drum vicinal din Franţa, Italia, Elveţia, Austria sau Ungaria. Până atunci, mai practic e pe acest parcurs, în loc de pompe de benzină şi depozite de uleiu, să se clădească din 20 în 20 kilometri câte un atelier de reparaţie, posturi de ajutor pentru automobilele mosafirilor străini. Mai practic şi indispensabil. Să presupunem însă că printr’un miracol, traseul fixat va deveni mai mult sau mai puţin carosabil, chiar înainte de acest termen fatal, de 15—20 ani. Călătorul străin nu va fi de alte neplăceri şi riscuri, tot atâtor,tolerabile. Lăsăm le o parte formalităţile de frontieră, şicanele, revizuirea bagajelor cu o brutalitate ofensatoare, consideraţidu-se orice drumeţ un inveterat contrabandist prin definiţie, întâmplarea şi o patimă veche de călător, au făcut să străbată vreo 15 mii de kilometri cu automobilul în Europa şi să trec vreo 10 frontiere. Nicăieri formalităţile nu sunt mai lungi, mai inutile, mai odioase. Citesc cu veselă uimire, în gazetele noastre care au declarat războiu de moarte Italiei lui Mussolini ; citesc despre regimul de teroare, procedeele jignitoare faţă de străini, perchiziţiile şi neplăcerile din Italia — la frontieră şi în interiorul ţării. Ce naivă sau răuvoitoare născocire ! In cinci minute paşaportul e vizat, tripticul automobilului semnat şi parafat, bagajele vizitate — un bun venit ! Salutări cordiale ! Nicăeri formalităţile unui străin când descinde la un hotel nu sunt mai stupide şi inutile ca în democratica Românie. Paşaport, formulare complectate, semnătură autografă... Ce poate fi mai plăcut pentru un călător care a parcurs 500 kilometri într’o zi, e ostenit, flămănd, însetat și enervat de „plăcăhie” drumului ? Toate acestea sunt menite să ne aducă arosafiri ? Ne îndoim. Ziutismul e o industrie naţională Vezi Franţa, Italia, Elveţia, Spania. Dar pentru aceasta, atât oficialitatea cât şi particularii organizează confortul, buăvoia şi ospitalitatea, aşa ca să atragă drumeţii, nu să-i alunge cu inepţiile formalităţilor, cu o barbară biurocraţie şi cu un dispreţ total, pentru timpul şi pentru bună dispoziţia „călătorului de plăcere”- In firea noastră suntem desigur ospitalieri. Vestiţi prin această calitate generoasă. Dar oficialitatea a făcut aşa ca să anuleze pornirea noastră nativă — iar specula sfruntată a hotelurilor şi a restauratorilor, ne-a dus faima peste nouă mări şi ţări. Rămâne codul circulaţiei. Altă monstruozitate. Contravenienţii de viteză, contravenienţi fiindcă n’au dacşonat după miezul nopţii, în oraş, la nu ştiu ce oră, la nu ştiu ce răspântie, când nu e ţipenie de om pe stradă- Vorbesc din experienţă.. In 15 mii de kilometri peste frontieră n’am isbutit să recolt o singură contravenţie. Dar la noi ? încercaţi să faceţi un drum mai lung... După o lună sau două, vă treziţi cu un procesverbal, datat la Sighetul Marmatiei sau la Severin, o amendă fiindcă ai depăşit 12 km prin oraş (cunoaşteţi ridicolul avertisment : automobil la pas ■!) sau fiindcă n’ai urlat din cacson după miezul nopţii, ca să scoli din somn toţi cetăţenii, în vreme ce oriunde aiurea, contravenţia te aşteaptă tocmai când sunt, tocmai când populezi somnul cetăţenilor cu coşmaruri de catastrofe sgomotoase, sirene, goarne şi muzici! Un sergent de stradă sau un agent de circulaţie, tâmpit şi dresat după capul şi mintea superiorilor, te onorează cu o asemenea contravenţie din senin ; habar n’ai, te ajunge procesul verbal din urmă — fireşte n’ai nici timp de pierdut nici poftă să te prezinţi în celălalt capăt al ţării ca să te aperi — amende devine exigibilă şi plăteşte. Ne vor atrage toate acestea turişti străini ? Ne îndoim. Ţara e mare şi frumoasă, una din cele mai complexe şi compecte unităţi geografice din Europa : munte, deal, şes, văi pitoreşti, aşa cum ne-a reamintit-o expoziţia de fotografii de mai deunăzi. Turistul n ar avea de ce să se plângă, de un peisagiu monoton şi banal. Dimpotrivă... Traversarea Carpaţilor pe la Porţile de Fier, pe Valea Jiului, pe la Bran, pe Valea Oltului, pe Valea Prahovei, pe la Oituz, pe la Trotuş, pe valea Bistriţei, pe la Cârlibaba-Păltiniş — pot fi socotite fără modestie, vrednice de ochiul oricărui călător străin, oricât de sceptic şi blazat de peisagiul european. Dar pitorescul acesta e al naturei, ni l-a dăruit o Providenţă generoasă — celălalt „pitoresc”, al nostru, creiat de oameni, de administraţie, de legi, de regulamente, de gospodărie, de formalităţi, de chichiţe şi de şicane, ne-a făcut de mult de râs şi de ocară, de ni s’a dus pomina. Juristul nu vine pentru acestea şi fuge de acestea Aviz optimiştilor entuziasmaţi de perspectiva rutei internaţionale : Oslanda, Viena, Budapesta, Cluj, Braşov, Bucureşti, Giurgiu, Istambul. Indii! Cezar Petrescu 200! Da. Exact două sute de servitoare au fost arestate la Galaţi cu prilejul cercetărilor poliţieneşti, pentru a se da delirul atentatului de la consiliul de răsboiu. Două sute, cu hurta, en gros... Pe urmă numai, s’a procedat la un triaj, care a reţinut totuşi vreo 15 servitoare suspecte, slobozindu-le pe celelalte la mătura şi chiftelele profesionale. Procedeul nu e mare. A mai fost aplicat de Irod, cu alt prilej şi nu cu doicile şi bucătăresele, ci cu pruncii Iudeei, şi ceva mai energic, fără triaj, cu execuţie promptă! Dacă vă amintiţi insă, după acest masacru al pruncilor, Irod a avut ocazie să constate că sa scăpat de sub hamgerul călăilor totmai pruncul care-l interesa. O luase la picior, în Eghipet ! Nu ne-ar mira aşadar să ajungă la aceeaşi concluzie şi poliţia din Galaţi, când va descoperi că şi printre cele 15 bucătărese şi fete în casă, puse la cercetare după metodele energice care fac specialitatea şi palma poliţiei naţionale, nu se află nici o urmă de vinovată. Autoarele sau complicele isprăvii de la Consiliul de răsboiu, cele două slugi misterioase care aduceau mâncare arestaţilor comunişti, nu vor fi fost atât de naive şi imprudente, să aştepte cu resignare poliţia, cu mâna pe coada tigăi. ce vor fi aflând de mult, puse la adăpost. Nu în Eghipet, dar poate peste Siret, la Brăila sau la Bucureşti sau oriunde. Pe când o arestare de probă a tuturor servitoarelor din tara românească ? Odată inaugurat sistemul la Galaţi, consecvent este să se extindă in toată România Mare. Cu aceasta ocazie s’ar revizui şi recensământul slujnicuţelor, iar domnii comisari si domnii poliţai anchetatori ar putea ochi bucăţelele cele mai bune, să-şi primenească personalul domestic. Dar bieţii stăpâni din Galaţi, in ziua arestărilor cu toptanul! Parcă vedem crizele de nervi ale coconiţelor, friptura arsă în tăvi, farfuriile lăsate pe seama pisicilor şi căţeilor să le completeze toaleta, casa rămasă cu scoarţele scoase afară la scuturat — mă rog tot aspectul catastrofei prin surprindere, aşa cum la Pompei, după două mii de ani din tavă, au fost găsite victimele împietrite in actele lor de toată ziua, frământând pâinea, turnându-şi vin din amforă, măturându-şi casa sau făcând amor! Uitam. Cele cincisprezece servitoare, din două sute — 7 jum. la sută — au fost reţinute la cercetările poliţiei, nu pe sprânceană cum vă imaginaţi cumva, ci „după un riguros triaj“ Ei bravo! Aşa mai înţelegem. Totul a fost reparat şi a intrat în ordine. Ion Darie „Eu prin muncă am ajuns ministru!" P RADUCANU, la Cameră D. RADUCANU: D-le Mihalache, n’am ajuns eu ministru prin muncă? D. MIHALACHE: Mie îmi spui? Numai eu știu cât m’am muncit... Cescatul ambulant Cum socoteşte partidul naţionalţărănist că e mai bine să-şi decoreze banca ministerială spre cinstirea lui şi binele ţării ne este absolut indiferent asupra normelor de selecţionare pe care le are un partid, nimeni nu are dreptul de a se amesteca. Dreptul de protest apare atunci când interesele ţării sunt păgubite. Cât timp proştii din vitrina partidului, proştii decorativi sunt inofensivi, servesc cel mult drept pretext pentru cuplete de reviste, toată lumea învăluindu-i într-o atmosferă de glumă uşoară, înveselitoare, căci nimeni nu poate lua în serios, pe aceste biete nulităţi promovate de club la rampa actualităţii. Despre d. I. Răducanu, părerile nu sunt împărţite, ci perfect statornicite şi ca vrednicie şi ca inteligenţă, iar revenirea pe banca ministerială este o concesie făcută de partid d-lui I. Mihalache, cea mai îndărătnică statornicie în prietenie. D. I. Răducanu e leneş, fire absentă, ceva din puturoşenia unei boemii de cafenea, şi lenea i se răsfrânge în somnolenţa ochilor, în toată fiinţa; aştepţi mereu, să-şi frângă fălcile cu un prelung căscat. Această psihologie de om nedormit a adus-o şi pe banca ministerială, costând zecile de mineri împuşcaţi la Lupeni, costând cei doi morţi de pe calea Griviţei. Puturoşenia asasină a acestei masse gelatinoase, capabilă doar de efortul unui căscat, neagă amintirea atâtor muncitori ucişi de guvernarea naţional-ţărănistă. Şi se puteau evita sângeroasele desnodămnte, d. Haţieganu a dovedit-o mai zilele trecute, dar ca să fie evitate se cere şi puţină inimă (a nu se confunda cu sensibilitatea lăutărească) şi vrednicie. Să amintim de morţii cei mai de curând (puturoşenia a trecut la capitolul înfăptuirilor şi morminte de muncitori, spre a dovedi răspunderile. Cu câteva zile înainte de întrunirea muncitorilor de la atelierele Griviţa, deputatul social-democrat Mirescu a întrebat pe ministrul comunicaţiilor, dacă muncitorilor de la ateliere se aplică sau nu curba salariilor. Dacă s’ar fi dat imediat sau măcar a doua zi răspunsul, nu ar fi putut avea absolut nici un motiv de încordare, iar incidentele n’ar fi avut loc şi la capitolul răspunderilor n’ar fi fost trecute în socoteala guvernării naţional-ţărăniste după Lupeni încă două morminte proaspete. Dar d. I. Răducanu este obosit, veşnic obosit şi nedormit, un imens căscat ambulant, şi cum un răspun cere o oarecare sforţare, în locul ministrului au răspuns gloanţele de revolver ale poliţiei chemată să menţie ordinea publică. Şi acum să trecem la ultima ispravă a somnorosului de pe banca ministerială: chestia fraudelor de la „Casa Muncii C. F. R.“. Dacă poţi să ajungi pe banca ministerială şi numai cu cât au înzestrat ursitoarele pe d. I. Răducanu, dacă te poţi menţine ca factor de conducere a intereselor ţării în vremuri cumplit de grele, fie şi cu ochii grei de somn şi mintea buimăcită de această anemie, în orice altă meserie puturoşenia este sancţionată prin punerea în disponibilitate. Un gazetar care şi-ar da manuscrisul cu întârziere, nu de o zi, ci de câteva ceasuri, ar fi imediat concediat, un reporter care ar lăsa să-l scape mereu câte o informaţie, l-ar aştepta aceiaş soartă. E firesc ca această vrednicie obligatorie să se traducă într-o desăvârşită dexteritate de investigaţie şi nimic mai normal ca un reporter să afle ceea ce se petrece la un minister, sau la o instituţie. Presa fără deosebire, a denunţat existenţa unor fraude la „Casa Muncii C. F. R.“, şi pentru a forţa cercetările, a sili aplicarea măsurilor de apărare a banului public, a deslănţuit o campanie. Nici un cuvânt de învinuire ministrului de comunicaţii, ci simpla şi violenta denunţare a faptului, indicarea cifrei cu care „Casa Muncii C. F. R.“ fusese defraudată, deci nimic n’ar fi fost mai logic ca ministrul să ordone o cât mai minuţioasă cercetare spre a afla adevărul. D. I. Răducanu socoteşte că mai potrivit este să procedeze cu totul altfel. In ziua de 11 Februarie, îşi aranjează o întrebare din partea deputatului Valeriu Mârza care cerea ministrului lămuriri spre a se pune capăt unei campanii ce se duce împotriva „Casei Muncii C. F. R.“. Cităm : „Anumiţi oameni fără scrupule şi fără răspundere,de vreme ce se ascund sistematic şi comod sub anonimat — întreţin zilnic prin coloanele unora dintre ziarele din Bcureşti o campanie de inexactităţi fanteziste şi de Interpretări tendenţioase... pentru a putea fi exploatate in slujba unor imerese meschine, fără nici o legătură cu adevărul şi dreptatea”. Iar deputatul Valeriu Mârza continuă în loc de o întrebare, o expunere de apărare a „Casei Muncii C. F. R.", nimeni neputând stabili în ce calitate făcea această expunere pe care urma s’o facă în mod obligatoriu ministrul. Se pare că d. Mârza îl ştia pe d. I. Răducanu plăpând şi ca să nu ostenească l-a suplinit. Ce răspunde ministrul de comunicaţii ? Am în faţa mea „Monitorul Oficial”, cuprinzând replica de o patetică nătângie a d-lui I. Răducanu, care nu se sfieşte să declare textual : „Azi dimineaţă am făcut cercetările cari erau uşor de făcut, pentru că știam de mai înainte că este vorba de o campanie interesată împotriva Casei Muncii, a unui grup nesatisfăcut în cerințele sale imorale... Nu este nimic adevărat, și nu este nici un fapt precis, din toată campania dusă in unele gazete, fie pentru că n'au fost satisfăcute, fie pentru că sunt interesate să ducă o campanie împotriva Casei Muncii C. F. R. Acesta este adevărul’’. („Monitorul Oficial” No. 42, pagina 826, coloana 2 şi 3). Deci presa minte, presa inventă, este interesată, a cerut lucruri imorale şi şantajează. Zece zile mai târziu parchetul descoperă fraudele denunţate de presă, negate cu insulte de prostul repezit, de ministrul căscăunci I. Răducanu. Nu vom răspunde acum, când justiţia a ratificat campania presei, că a fost interesat să tolereze, ci se verifică încă odată primejdia pe care o reprezintă obositul, nedormitul, căscatul ambulant, I. Răducanu. E permanent absent și incapabil de munca de rob ce se cere în împrejurările de azi unui ministru. Pii sigur că somnorosul mai prepară buclucuri guvernului. Pamfil Șeicaru Contribuţii la rezoltarea crizei agrare Exportul animalelor Preconizând intensificarea culturii animale, ca o acţiune capabilă să atenueze dintru început proporţiile crizei economice în care ne zvârcolim, aceasta trebuie să se manifeste în două direcţiuni: îmbrăţişând producţia ca şi valorificarea ei, deopotrivă. Cea dintâi fiind o chestiune de pură specialitate ce nu poate fi tratată aci, mai ales că producţia nu este în criză, ne vom ocupa de cea de a doua, care este de o urgenţă mai mult decât arzătoare. O valorificare rentabilă a producţiei de animale se face prin creiarea de debuşeu şi prin organizarea comerţului în acest scop Fiind vorba de surplusul de animale ce urmează a fi valorificat şi — de păcate singurul articol ce mai are preţ — atenţiunea noastră trebuie îndreptată înspre pieţele străine. In această privinţă stăm insă aşa de rău, încât lucrurile trebuesc luate dela început, ca şi cum nu am fi avut vreodată raporturi comerciale cu străinătatea. Vina pentru această stare de lucruri revine, în cea mai mare parte, guvernării româneşti de totdeauna, deoarece s’a condus după consideraţiunile momentului, mai adesea de ordin fiscal Abia acum, când izolarea noastră a devenit complectă, ne-am adus aminte că, măsurile ocazionale nu pot avea decât un efect îndoelnic şi că a guverna înseamnă a prevedea. Cu alte cuvinte, cultura agricolă nu se poate raţionaliza, fără o raţionalizare a guvernării însăşi In adevăr, exportul nostru de animale se găseşte azi într’o situaţie din cele mai jalnice. Din toate ţările mai apropiate, una singură admite intrarea liberă a animalelor noastre : Italia, şi unde în timpul din urmă s’a exportat foarte mult. Piaţa Italiei ne-a fost întotdeauna favorabilă, dar nu ne era accesibilă prin faptul că, Iugo Slavia aliată refuza cu încăpăţânare să ne permită tranzitul. In cele din urmă a cedat, dar nu graţie Micii Antante, sau conferinţei de la Kinaia, ci sprijinului indirect dat de guvernul italian, care a declarat în scris, că va primi vitele românești, chiar dacă sunt bolnave Astfel, guvernul iugoslav a pierdut singurul pretext ce-1 mai avea — pe acela de ordin sanitar-veterinar — In temeiul căruia s’a opus zece ani dearândul la tranzitul vitelor românești. Cu a doua tară aliată, cu, Cehoslovacia iar nu stăm tocmai pe platforma alianţei- Exportul în această ţară se izbeşte de două mari dificultăţi: una care este contingentarea exportului nostru, neadmiţând decât importul a maximum 42.000 capete de vite anual ; a doua izvorăşte dintr’o lege a statului vecin, care nu permite importul direct prin comercianti străini sau români, ci numai prin firme ceho-slovace. In sensul acestei legi, comerciantul român numai până la frontieră dispune de vitele sale; acolo trebuie să predea marfa comerciantului ceho- slovac, desemnat de ministerul de industrie şi Comerţ din Praga. Pe lângă aceste dificultăţi formale, acceptate şi de acordul nostru comercial cu Ceho-Slovacia, (Continuare in pag. II-a) „Sacra Broşura...“ ------------- Nu aşi fi în stare să jur, — dar aşi avea curagiul să pariez că nu cunoaşteţi nici d-stră, ca şi mine, nici un articol din mistica noastră „Constituţie“. D-stră, ca d-stră, — dar eu, care sunt şi avocat, ar trebui să mă simt într’o zi, şi luându-mi în dinţi inima şi codul Hamangiu, să memorizez câteva din textele temeinice ale „pactului nostru fundamental“.. N’am făcut-o, — nu o fac, şi cred că nici nu o voi face vreodată. Dacă „pactul nostru fundamental“ ar fi într’adevăr ceea ce el se intitulează, — ar trebui să fie nu numai „pact“, dar şi al „nostru“, şi „fundamental". Al d-stră este ?... Eu, cel puţin, nu ţin minte să fi încheiat niciodată, şi cu nimeni, un „pact“ asupra organizaţiei politice la care accept să particip. Cât priveşte restul, sunt gata să acord acestui „pact“ caracterul de „fundamental“, — întru atâta întrucât mărturisesc că păstrez în fundul lăzii cu volume desafectate broşura votată de nu mai ştiu ce parlament liberal, sub titlul pompos de „Constituţie“. Prima dată când am auzit, în viaţă, vorba aceasta de „constituţie“, a fost în liceu, la ora degimnastică, — în ziua în care un profesor astăzi răposat mi-a spus că posed o „constituţie rezistentă“. De-atunci, am avut prilejul să aflu că expresiunea aceasta este unneologism echivalent cu „alcătuirea“ românească, sau cu arhaica „întocmire“. Organismul meu, de pildă, este ca şi al d-stra foarte complex întocmit, şi posedă prin urmare o foarte complicată constituţie. Mii de tratate de fiziologie şi de psichologie s-au scris dealungul anilor, pentru a defini mai mult sau mai puţin aproximativ acest încurcat şi misterios agregat celular care este organismul individual , în o sută sau chiar în două sute de articole imuabile, însă, nu s'a găsit încă nici un nebun care să definească pentru vecie agregatul acesta individual. Lucru extravagant şi umoristic, — s’au găsit nebuni cari să statornicească în articole laconice şi imperative „constituţia“ acestui agregat de agregate umane care este o societate politică- Neamul românesc, — acest aliaj milenar, — cu o alcătuire fizică şi spirituală trudnic elaborată de o evoluţie de douăzeci de ori seculară, — şi-a văzut cristalizată într’o bună zi „constituţia” într’o broşură „tabu”, inviolabilă şi inalterabilă. Nu mai ţin minte din ce an datează această „Constituţie“,despre care un camarad de redacţie îmi suflă peste umăr că ar fi fost votată prin 1922. Dar, dacă Naţiunea românească a simţit nevoia să-şi rezumeze în scris, la 1922, alcătuirea şi întocmirea, — ar trebui să admitem că înainte de această augustă dată ea nu era de loc constituită, şi că pentru a se constitui într’adevăr ea a avut nevoe de cele câteva zeci de articole ale Sacrei Broşuri. Ipoteză stupidă, — din moment ce ştim cu toţii de câte veacuri datează constituirea noastră în entitate etnică, — prevăzută aşadar cu o adevărată „constituţie” Pentru a relua celebra frază a lui Ronald, — a pretinde că Neamul românesc nu poseda o constituţie înainte de 1922, sau de 1864, — echivalează cu a afirma că un om ajuns la maturitate nu ar poseda o constituţie, atâta vreme cât mecanismul funcţiunilor lui organice nu a fost rezumat şi el într’o broşură de câteva pagini. Iată pentru ce ni s'a părut umoristică revolta parlamentarilor liberali, când d. V. Madgearu a vorbit alaltăieri, la Senat de eventualitatea modificării „Constituţiei“. Superstiţia Sacrei Broşuri, — dictatura aceasta a unei fiţuici moarte,—este o dovadă de inefabilă robie mintală. Pentru liberali, „pactul fundamental“ din 1922 reprezintă un fructuos tratat unilateral, — un concordat decretat de ei înşişi, şi impun Naţiunii ca un fel de armătură de hârtie- Platoşa aceasta de mucava se disolvă însă în contactul cu viaţa, din moment ce prefacerea este legea ineluctabilă a istoriei, şi din moment ce legile se perindă ca şi divinităţile, surpându-se dealungul veacurilor ca şi altarele. Spiritul şi raţiunea tuturor legilor trebuesc permanent verificate, şi puse în armonie cu necesităţile vieţii. Legea rămâne literă moartă, când omul uită să o nutrească cu viaţa lui mereu înoită-Ion Dimitrescu STRIVIŢII VIEŢII O mână binevoitoare s'a Întina peste suferinţa şi mizeria economică a săracilor îngrămădiţi in promiscuitatea cartierelor periferice. Prin augusta iniţiativă a Regelui Carol II, cu începere de eri la Palatul M. S. câte o sută de săraci din sectoarele Capitalei iau zilnic o masă caldă. Din îmbelşugarea prânzului regal se rupe rafia zilnică a o sută de năpăstuiţi ai destinului, hrănind cu generozitate gurile înfometate şi aducând totodată o rază de lumină în existenţa firavă a striviţilor vieţii. Gestul regal impune nu atât prin amploarea generozităţii, cât mai mult printr- o splendidă demonstraţie morală, şi lecţie modestă şi discretă pentru nababii Bucureştiului copleşit de mizerie şi anemiat de Înfometarea înde- lungată a zilelor în care codrul de pâine este un zadar aşteptat de copiii neştiutori şi de mulţimea mereu creat când a muncitorilor fără lucru. In subteranele periferice caleăe ideiul şi vermina morală, care au încol,ţit pe suferinţa fizică a oamenilor lip- siţi de o îndrumare prietenească şi goniţi fără milă de la îndestularea celor bogaţi. In halele centrale, in prazul bisericilor, sau la răspântii întâmpini în zilele de sărbătoare braţe schiloade, ochi înlăcrămaţi de o rază de lumină, bătrâni care-şi târâe neputincioşi picioarele ankilozate de suferinţe cronice. Toţi cerşesc indurarea trecătorilor, prea puţini dintre aceştia se opresc din drum şi aruncă uri gologan la întâmplare mănei desnădăjduite care rămâne întinsă, goală, în vid. .1* Mai departe, pe bulevardele cărora li da deschis somptuoasa perspectivă a priveliştilor îndepărtate se ridică palate învieşmântate in marmoră şi strivite de greutatea unui interior înfrumuseţat cu luxul obiectelor de artă. In ele oameni ca oricare alţii, ca noi toţi, chipuri zâmbitoare şi satisfăcute de o soartă mai generoasă. Norocul sau inteligenţa nu urmăreşte deopotrivă pe toţi. Unii ajung de oparte; alţii rămân in urmă, cad şi se opresc la un colţ de stradă, la capul unui pod sau in pragul unei biserici în zi de sărbătoare. Pe aceştia cine-i mângâe, asupra lor cine întinde o mână binefăcătoare care să le aline suferinţa şi să le potolească foamea ? Elita care imită in toate fastul exterior al palatului, care-şi schimbă viaţa din servilism sau snobism, de ce rămâne surdă în faţa lecţiei de azi a monarhului? De ce snobismul nu merge până acolo încât să reediteze în multiple feluri generozitatea M. S. Regelu ? Striviţii vieţii vor fi deopotrivă recunoscători tuturor acelora care le-au potolit foamea cu masa zilnică şi Regele se va convinge că în jurul Său sunt şi dintre aceia ce ştiu să valorifice înţelesul unui gest generos. Nicolae Roşu