Curentul, aprilie 1931 (Anul 4, nr. 1143-1169)
1931-04-01 / nr. 1143
ANUL IV Nr. li£3tui Luni j T7. M'/ ’EJ Final de regim lui, in faţa tribunalului din Hunedoara, au început desbaterile procesului ivit din sângeroasa represiune de la Lupeni, unde cazierul judiciar al guvernului naţionaltarănist a fost inaugurat cu o atât de lugubră sălbăticie. In faţa magistraţilor, vor apare 76 de acuzaţi, muncitori necăjiţi, acuzaţi de răsvrătire, în frunte cu celebrul şi sinistrul agitator Ioan Munteanu, agent provocator al faimosului prefect Rozvany. Vor dura multă vreme desbaterile acestui proces, nenumărate vor fi amânările impuse de nevoia audierii celor 100 de martori, iar sentinţa va veni, desigur, într-o zi când nimeni nu se va mai ocupa de midiţii ocnaşi ai besnei, purtaţi in cătuşe prin incintele justiţiei. Este motivul pentru care socotim util şi salubru să evocăm astăzi din nou, aci, amintirea zilelor de sângeroasă violenţă de la Luipeni, proiectând asupra partidului naţionalţărănist trista lumină a răspunderilor cu care el şi-a mai încărcat conştiinţa, şi după această mortuară victorie. In clipa în care un guvern de neputincioşi încearcă să înăbuşă, in coloanele ziarelor, ecourile nemulţumirilor şi indignărilor pe cari el le-a stârnit în massele unanime ale ţării, este extrem de oportună comemorarea asasinatelor dela Lupeni, pomenirea acestui tragic preludiu al descalificării naţional-ţărănismului. La Lupeni, într’adevăr, s’a produs prima destăinuire asupra adevăratei fizionomii morale a acestui partid de demagogi şi de imbecili, — cam vreme de 10 ani intoxicaseră norodul ţării cu desmetica lor campanie de promisiuni şi de răscolire a nemulţumirilor. Până la mormanul de sicrie acumulat pe malurile Jiului, — opinia noastră publică avusese desigur destul de frapante dovezi de incapacitatea conducătorilor naţionalţărănişti, — dar Indulgenţa obştească era de acord cu scepticismul public spre a atribui această Insuficienţă lipsei de experienţă guvernamentală sau lipsei de inteligenţă politică. La Lupeni, pentru prima dată, adevăratul chip al partidului naţional-ţărănist a apărut^ în toată hidoasa lui nuditate. S'a văzut, — şi graţie salvelor de carabină, s’a auzit, — că toţi aceşti tribuni spoiţi cu objectul dlăbuc al demagogiei nu erau în realitate decât nişte macabri mistificatori, tot atât de indiferenţi în faţa durerilor muncitoreşti ca şi predecesorii lor de la conducerea ţării. Mai insensibili, chiar, mai neghiobi, şi mai scopiţi de scrupule, din moment ce la prima zarvă iscată în faţa unor şantiere de lucru însărcinau organele subalterne ale administraţiei să secere cu gloanţe mulţimea năucită de agenţii provocatori, pentru ca apoi hoiturile victimelor să fie îngropate la adăpostul besnei, în planşetele văduvelor şi orfanilor părăsiţi fără nici un ajutor. Ce a urmat apoi, se ştie, Ignominia acuzărilor reciproce între diversele ministere responsabile, panica vinovaţilor îngroziţi de aspra perspectivă a răspunderilor, şi goana respingătoare a înalţilor instigatori, pentru a salva din mâinile justiţiei pe oamenii lor de casă, principalii vinovaţi ai măcelului. Am asistat la escamotarea probelor de acuzare, — am văzut consacrată impunitatea prefectului Rozvany, — şi am aflat în cele din urmă că asupra acestui trist cioclu administrativ cădeau adevăratele răspunderii ale represiunii. De dracula, şi la îndemnurile acestui falaatic al regimului, — agentul provocator Ion Munteanu organizase dn cadrele muncitoreşti de la Lupeni echipele lui de instigatori şi de uneltitori, — în scopul de a constitui partidului naţional-ţărănist nuclee de propagandă electorală şi bastioane de intimidare a autorităţii. Jegul moral al naţional-ţărăniştilor a apărut atunci la lumină, în toată livida lui splendoare. La Lupeni, şi-a dăruit actualul nostru regim primul său brevet de imbecilitate, de inconştienţă şi de sadism politic. Au urmat apoi doi ani de desmnăţ şi de fraude, — ilustrați prin Scandaluri cari ar fi fost suficiente să desguste de national-tărănism si pe cei mai fanatici dintre partizani! lor de club. Mai jos decât im căzut astăzi oamenii aceștia cari ne conduc, — nu puteau coborî. In ziua in care încep desba- JLwla.. .nxofife&pW. deIs Uurieni, este bine să le spunem că toate josniciile lor ’ulterioare nu ne-au mai pricinuit nici o tresărire de surprindere. Ţara 11 înfierase chiar din ziua In care se dovediseră atât de entuziaşti impresari de represiune şi de asasinat Ion Dimitrescu Insoară-te, că te tai... Domnul Georgescu-Bârlad a depus la Cameră, din inițiativă parlamentară, un proeet de lege pentru combaterea celibatului. Nu e chiar acesta primul scop al proectului: e vorba să se strângă bani pentru opera de asistență socială rămasă fără oxigen bugetar suficient. Cursele de cal, jocurile de cărţi, viciile In sfârşit, se para că nu produc destul vistieriei. Suntem un popor de virtuoşii Sunt in România 720.000 de hottel. Daţi-le acestora femei, strigă d. Bârlad. A obţinut in sprijinul fetei domniei-sale semnăturile a 80 de parlamentari. Intre cari se află şi cinci celibatari, adevăraţi trădători ai burlâbei! Legea aceasta nu va fi o lege rea. Cel care o propune, ştie ce rezultate a dat in Italia şi in Germania- Ea însă nu rezolvă nimic. Trei sferturi de milion de vrăjmaşi ai căsătoriei nu pot fi daţi pradă fiscului, pentru bunul motiv că nu toţi pot suporta ideia de a întemeia o familie. In condiţiunile vieţii de astăzi e o crimă să împingi ca asemenea legi, la ofiţerul de stare civilă, o selecţie de bărbaţi ce nu-şi iau răspunderea conservării şi cultivării acestei familii, alcătuită sub teroare. Numărul căsătorie”, e întro fatală descreştere. Intrio perioadă de şase ani scăderea loc a atins limita jumătăţii. Două sute şapte mii de contratexte in 1920, numai o sută fi cincizeci mii in 1926, iar până in 1930 propoesia a scăzut spăimânâtor. Natalitatea suferă. Femeile sunt nemulţumite. Ele se abţin, sau convin la formula comodă aprieteniei amoroase a concubinajului. De aici, o creştere fantastică a numărului copiilor naturali, semn incontestabil al unei societăţi in disoluţie. Dar aşa se combate un flagel social? Aş cuteza să spun că a pune pe lume un copil care nu moşteneşte barem o casă de adăpost, sau un capital de economii, e o faptă necugetată. Acest copil va fi clientul tuturor aventurilor politice, neavănd de pierdut nici avere, nici onoare. Condiţiunile economice ale unei ţări, numai ele determină disgraţia contractului social. Să presupunem că legea va trece. Ştim noi cum se discută in parlament cele mai importante legi. Ce va rezulta de aici? Un impozit de 200 lei anual pentru bărbaţii Intre 30 şi 35 ani; 500 lei pentru cei între 35 şi 50 ani; 300 pentru cei de la 50 ani in sus. Impotenţa dovedită la orice vârstă, se absolvă, In plus, un spor de o cincime la impozitul global. Câţi bani sunt aceştia, şi ce nevoi rezolvă utilizarea lor, In cazul când se vor putea strânge toţi? Nu mai e o luptă între partide, ci o luptă între marele partid al celor însuraţi şi invidioşi cu micul partid al holteilor. Legea constitue totuş o mare surpriză şi o nedelicateţă flagrantă faţă de d. Iuliu Maniu, care e flăcău, dori direct lovit de proectul d-lui Georgescu-Bârlad. D. Maniu lipseşte din ţară, şi nu lipsă şoarecele devine obraznic cu pisica. Romulus Dianu Orice Var spune, naţional-bâiniştii sunt hotăriţi să sfărâme şi cea mai rezistentă fărâmă de iluzie ce ar mai putea subsista încă in conştiinţa acestei ţări. Proectul de lege menit să desfiinţeze iteralmente libertatea presei li pune in cea mai odioasă lumină. Nu vom cere oamenilor politici memorie, — cu atât mai puţin fidelitate faţă de propriile lor principU, dar, oricum, — puţină jenă, puţină ruşine II se poate pretinde. Nu vom aminti declaraţiile de dragoste făcute presei, ca orice declaraţie de iubire, este efemeră, dar nu vom putea să nu subliniem admirabilul efort pe care-1 fac naţional-ţărăniştii de a fi şi odioşi, — dar şl proşti. Acest proect de lege, — de o pitorească nătângie, — işl avea rostul la începutul guvernării, — la adăpostul tăcerii obligatorii putându-se opera In voe, şi comite cele mal îndrăzneţe abuzuri; dar acum, la sfârşit, când doar câteva luni îl mai despart (dacă va fi vorba de câteva luni, nu de săptămâni) de opoziţie, o asemenea lege nu le-ar folosi, ci ar putea servi un guvern al tuturor fărădelegilor. O singură interpretare se poate da acestui proect de lege: o asigurare, tocmai pentru zilele opoziţiei. Poate există dosare prea puţin onorabile, care acum nu pot eşi la iveală, poate că bieţii oameni işi tem anumite agoniseli, dubioase ca origină, a căror verificare publică ar clătina multe prestigii, de aceea, dintr’un spirit de prevedere, îşi asigură tăcerea obligatorie şi pentru opoziţie. Nu ne închipuim sa-şi fi făcut această prostească socoteală. Fiindca, dacă dosarele revelatoare (in ipoteza existenţii unor asemenea dosare) ar ieşi la iveală, le-ar da guvernul care ar lua succesiunea şi ar avea interesul să compromită definitiv in faţa opiniei publice pe naţional-ţărănişti. Din răzbunare împotriva presei? Oare guvernele anterioare nu s’au împărtăşit din amarul atacurilor de presă, atacuri ce-au folosit, ce-au fost esenţiale sporului de popularitate naţional-ţărănistă ? Atunci? întrebaţi de rostul acestei legi, de care se leapădă cu atâta ipocrizie, cei Iniţiaţi Iţi şoptesc la ureche: „Noi nu vrem această lege, ne-a fost impusă, srr-^ ^ se netezi teren»] unui guvern de dictaturâ'C Ce duplicitate de slugi netrebnice.... Dacă acest proect de „lege a tăcerii“ este impus, — dacă In conştiinţa lor, — atât cât o mai au nepângărită, — naţional-ţărăniştii sunt categoric protivnici, — de ce nu s’au declarat impotriva legii, de ce n’au opus acea admirabilă rezistenţă a unei convingeri ce nu cedează, ce se ridică mândră, neîndurată? De ce n’au preferat să plece în opoziţie, pe tema libertăţii presei? De ce n’au luat o atitudine menită să-i reabiliteze în faţa acestei ţări? Dacă într’adevăr legea le-ar fi fost impusă, şi naţional-ţărăniştii au acceptat-o, atunci aspectul lor moral capătă trăsături hidoase: au acceptat orice renegare, orice umilinţă, orice nemernică slugărnicie, numai să-şi mai prelungească nefasta lor guvernare. Este însă o minciună sfruntată-Legea nu Ie-a fost impusă. Legea respiră duhoarea sancţiunilor, legea este ultimul act al unui proces de mârşăvire a aşteptărilor naive ce-au însemnat ropotul aclamaţiilor populare de-acum doi ani. Se pot felicita, bravii eroi ai desgustului obştesc !... Personal, socotesc acest făţiş atentat la libertatea presei ca bogat în consecinţe înnoitoare, pentru spiritul public. Procese de presă, şi cât mai multe amenzi, desfiinţări de ziare, ani de închisoare, — iată ceea ce socotesc ca o splendidă terapeutică a curajului, — o şcoală de educaţie civică. Numai pentru ceea ce suferi, — numai pentru ceea ce înseamnă un capital de jertfă, mobilizezi toate puterile tale sufleteşti. Presa noastră n’are un trecut eroic; libertăţile ei n’au fost cucerite, pereţii redacţiilor nu pot fi acoperiţi cu portretele celor ce-au făcut ani grei de temniţă, pentru afirmarea curajoasă a unei Idei. De acees presa noastră nu poate face pârtie de neclintite convingeri în massele populare. Ne poate mobiliza, la un moment dat, conştiinţa politică a ţării Creăm atmosferă, creăm antipatianul guvern, — dar încă nu putem dărâma un guvern: ne lipseşte legitimitatea unui trecut de motit, — ne lipsesc anii de suferinţă-Să se curme libertatea presei, — ca s’o putem cuceri, si se aşeze asupra respiraţiei morale a ţării lespedea tăcerii, să fie înăbuşită orice posibilitate de protest, — glasul ţării să rămână mut pentru ca revolta acumulată să se reverse ca o lavă, să se cutremure baraca politicianismului netrebnic. Oamenii care vor fi făcut închisoare pentru scrisul lor, când işi vor sfârşi pedeapsa, vor ieşi crescuţi ca autoritate şi cu tot curajul sporit, gata de a da acţiunii lor toată elocinţa violenţii pedepsitoare. Vor tăcerea! Tăcerea complice, tăcerea care poate acoperi pe făptaşii tuturor fărădelegilor. O vor avea! Au doar la dispoziţie un Parlament gata să voteze orice. Dar cât poate dura paranteza sumbră a tăcerii, în istoria unui popor? Un an, — doi ? Şi pe urmă, — ce vine ? Puhoiul devastator al revoltei conţinute, — toată tumultoasa revărsare a sufletului unei ţări îndelung ultragiată. Bietele zăgazuri şubrede, ce sesun de pcurmezişu! istoriei! Bietele paiaţe ale autorităţii de ultima oră! Proectul de lege a desfiinţării libertăţii scrisului este mărturisirea politică a naţional-ţărăniştilor. Cu atât mai bine dacă se va vota, căci va da scrisului sufletul aprig al eroismului, ai presei prestigiul suferinţii. intr’o ţară In care, zilnic, se descoperă fraude, — Intr’o ţară ameninţată să fie scoasă în faliment de toţi vămuitorii banului public, suprimarea presei apare ca ultima şi suprema încercare de asigurare a jafului impotriva sancţiunilor-O luptă începe. Cu atât mai bine! Cei nevrednici, — să se pregătească pentru dezertare. Pamfil Şeicaru O luptă începe - ’■. \ « Ai auzit? Cică se pune pe celibatari un impozit de trei sute de lei pe an şi o cincime din global. — Trei sute de lei pe an şi o cincime din global? Atunci divorţez chiar mâine. Nevasta mă costă mai mult.» ) II IV Storia di Cristo este mărturisirea unui om învins, a unui om ale cărui energii şi forţe creatoare s’au epuizat definitiv. Liniile mari în care s’a desăvârşit viaţa creatoare a lui Giovanni Papimi şi-au avut punctul lor de convergenţă în istoria vieţii sale cerebrale „Un om sfârşit". Perioada de creaţie care a făcut faima numelui său, şi în care se cuprinde substanţa spirituală şi sensul tragic al experienţelor vieţii lui, este aceea în care au fost scrise: Tragico quotidiano, Crepusculo dei Filosofi, Pragmatismo, Cervelli, Stroucature, Maschilith, etc.. Fiecare din aceste cărţi corespunde unor momente diferite, bine delimitate, cari sunt tot atâtea puncte esenţiale din transformările suferite de Papini în decurs de douăzeci de ani. Unitatea lor este formată însă de un principiu comun care explică geneza vieţii şi operei lui Papini, mitul tragic. Odată cu conceperea operei Storia di Cristo, un alt punct de vedere, o altă atitudine de viaţă se substitue vechilor orientări şi crezuri. Care nu mai are nici o legătură cu prima perioadă a vieţii lui. Fenomenul trecerii de la o credinţă la alta opusă, de la pozitivism la idealismul dogmatic, de la raţionalism la misticism, ocultism şi teozofie, îl găsim des în viaţa im Papini. Este chiar nota definitorie, nota caracteristica şi esenţială. Aceste metamorfoze erau dictate însă de necesitatea fixării unui echilibru interior despre care am vorbit. Erau evenimente în funcţie de acel blestemat chin de a nu se regăsi pe sine. Şi care însemnează în realitate disperarea metafizică a omului în genere în faţa misterelor existenţei, acelea cari pun întrebări şi probleme insolubile omului moder, emancipat de sub domnia comodă a literelor biseriei creştine. Aceiaşi disperare metafizică, oricât ar părea de paradoxal în aparenţă, a decis şi de ritmul precipitat al prodigioasei vieţi a lui Clemenceau, a cărei expresie adevărată o putem întâlni numai în cei zece ani de solitudine. Schimbările de atitudini ce survin aşadar în cursul existenţii lui Papini trebuesc considerate ca absolut sincere şi organic cerute de fiinţa lui spirituală. Omul nu-şi putea găsi astâmpăr şi linişte în limitele doctrinelor vechi, ale căror posibilităţi erau mărginite la nevoile cari le-au dat naştere. Mobilitatea vierii spirituale este un fapt ce nu se mai neagă. Mai ales în cultura modernă care cunoaşte noţiunea de funcţie, de dinamism. Războirea continuă cu chinurile proprii ale unei naturi prea subiective şi personale este generatoare de conflicte tragice. Trecerea de la un credo la altul, presupune părăsirea vechilor poziţii, care se face cu eforturi dureroase şi răvăşind urme adânci, sângeroase în sufletul omului. Riscul şi primejdia oţelesc, purifică, îndeamnă spre eforturi noul, cu rezultate fecunde. Aceste schimbări continui de credinţe, aceste salturi calitative ale spiritului, cum le spunea filosoful Kirkegaard, consumă, şi duc, în ultimă analiză, la urmări grele, epuizarea, care echivalează cu o sinucidere; şi, în al doilea rând, nebunia. Papini este un om epuizat, sleit de forţe, lui om sfârşit. Nietzsche a înebunit. Sfârşitul tragic, dureros al oamenilor acestora, cari s’au războit, în nemulţumirea lor radicală cu toată lumea care i-a înconjurat,esteprivilegiul’’ rezervat celor cari au păşit mai îndrăzneţ. Actul convertirii la creştinism este pentru viaţa şi personalitatea colţuroasă a lui Papini, mai mult un aspect negativ care nu poate avea consecinţe însemnate de o însemnătate deosebită. El taie în două firul existenţei lui Papini. Şi între aceste două fragmente de viaţă este o diferenţă de natură, nu de grad. Papini poartă în el un om mort. Un om a cărui axă de viaţă, în realizările ei, s'a mişcat într’un plan de valori cu totul deosebit de cel al valorilor creştine , în planul valorilor păgâne. Perioada a doua a vieţii lui este de structură creştină. Prin urmare esenţial contradictorie celei dintâiu. Viaţa de experienţe spirituale şi de creaţii fecunde s’a încheiat definitiv cu primul ciclu al existenţei lui. Asta nu însemnează că Papini nu vai mai scrie şi doar că orice va gândi şi scrie va purta pecetea cretinismului. Care nu va atinge nici când vigoarea profundă şi grandoarea primelor începuturi. Papini şi-a găsit liniştea mult căutată în albia gândului creştin. Care răspândeşte pacea în sufletul omului Şi odată cu ea şi.... inevitabila mediecritate şi sărăcie de duh. Pentru ea la baza oricărei fapte mari, resortul real al oricărei activităţi spirituale e conflictul. Ciocnirea tragică rezultată din confluenţa forţelor contrare, a energiilor disperate. Legea aceasta, după care virilitatea este pusă fără încetare înaintea riscurilor, neprevăzutului primejdiei, s-a resfrânt asupra întregului curs al existenţei lui Papini în care a avut cea mai strălucită exemplificare. Ea se desprinde ca a-devăratul pilon al concepţii şi vieţii lui din perioada întâia. Noua fază a vieţii lui Giovani Papini, cea creştinocatolică, este o stare negativă. Căci nu acoperă altceva decât o incapacitate de a mai resista răului, despre care ai conştiinţa deplină, riscurilor, patimilor năvălitoare şi încercărilor (Continuare in vagila) Figuri contemporane Giovanni Papini de NICOLAE TATU e PAGINI3* Miemuri I Aprilie 1931 Director: PAMFIL ŞBIGARD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon Ciblaetd directorului 377/30 SecratarUtul şl Provincia 312/29 Imaetfa 304/39 ; Adiţia 375/28 ABONAMENTEi lei 700 pe an ; lei 850 pe 6 luni ; lei 200 pe 3 luna; pentru Bănci, Instituţiimi şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinpătate ! Iei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; *81T, lei 800 pe 3 luni. alUhonaBienttfe Încep la 1 și 18 ale fiecărei luni. levenirea serebeului „Oara de Est- Tramvaiul merge până la Foişor şi de acolo o ia la Obor!’’. Personalul de vagon, la fiecare staţie apare în uşă şi dă informaţiunile necesare. Este obligat să le facă, pentru că, în urma nouilor modificări lumea nu mai ştie unde merge, destinaţiile s’au schimbat şi de aceea discuţiile sunt inevitabile, altercaţii reciproce între călători şi încasatori întreţin .O atmosferă agitată, din care se pot selecţiona caragialisme ilariante. Este singurul rezultat eficace pe care l-a pierit societatea tramvailor. Subiecte de discuţie şi nenumărate nemulţumiri pentru publicul călător, timp zadarnic pierdut în staţii cu călători care nu vor să descindă, atunci când refuză biletul de corespondenţă. Căci în ceea ce priveşte încasările societăţii, ele vor deveni considerabile de vreme ce în dimineaţa în care a apărut articolul nostru precedent intitulat „Ieftenire cămătărească* am şi primit trei scrisori din care desprind următoarele fapte. Dintr’o primă scrisoare, reese: indignarea unui funcţionar public nemulţumit de faptul că abonamentul lunar pentru două linii costa până acum 420 lei; în prima nouă „ieftenire’’ chibzuită prin enigmatice calcule Inginereşti s’a ridicat la suma de 560. Altă scrisoare priveşte aceeaşi chestiune sub un alt aspect, relevând faptul suficient de bine cunoscut că „s’a făcut o reducere la abonamentele particulare şi s’a egalat tariful de 460 lei cu al funcţionarilor publici’’. Cea de a treia este scrisă sub provocarea revoltei pe care a încercat-o un om sărac nevoit să plătească abonamente scumpite pentru mai mulţi copii, într’o vreme în care curba salariilor a impus multe restricţiuni. Le ţinem pe toate la dispoziţia directorilor STR-ului care vor fi primit şi mai multe decât noi. Adunându-le vor putea încheia un dosar din care să se desprindă aversiunea publicului pentru societatea de tramvai şi eventualitatea unei prăbuşiri a celor care urmăresc o îmbogăţire rapidă şi lipsită de orice scrupul. Căci să ne întrebăm: ce oferă în schimb societatea de tramvai Aceiaşi încasatori şi manipulanţi cu salariile diminuate, aceleaşi vagoane murdare, mai ales cele de clasa II-a. In cele câteva luni de iarnă nu am întâlnit nici un vagon încălzit. Dacă cineva a simţit vreodată binefacerile caloriferului în mai multe călătorii, îl rog să-mi dovedească şi mie. Dar mai ales, să nu confunde căldura emanată de aerul respirat şi de aglomeraţiuni şi care este întreţinută cu caloriile noastre proprii- Lumea călătoreşte cu tramvaiul din nevoe sau din puterea obişnuinţii. Un element psihologic pe care directorii societăţii de tramvai îl speculează cu abilitatea negustorilor de haine vechi. Exagerează accidentalele îmbunătăţiri şi neglijează noianul de dezavantagii pe care îl prezintă călătoria cu tramvaiul-In zeci de articole gazeta noastră a proorocit desfiinţarea „Asociaţiei patronale” şi frauda contractului „Stewart’, ca în cele din urmă să se adopte soluţia anticipată de noi-De data aceasta socotim nimerit să afirmăm, că noile modificări de tarife după o chibzuială care învederează setea de îmbogăţire a directorilor S. T. B.-ului, constitue o sfidare a întregului public nevoit să se folosească de locomoţia electrică. Dacă se adaogă felul în care s’au făcut aceste măriri de târfe, prin gogoriţa înşelătoare a biletelor de corespondentă şi modifică- rilor de traseuri, avem suficiente motive să credem că afacerea S. T. R. devine suspectă. Nicolae Roşu Al treilea caz de nasolasie Cităm: „In faţa secţiei a II-a a venit spre judecare procesul soldatului Matache Nicolae din reg. 38 infanterie, vinovat de rănire, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 238 cod. penal, comb. cu art. 258 codul justiţiei militare. .Soldatul Matache s-a făcut vinovat prin aceasta că in urma unei certe avute cu concubina sa Ioana Gheorghiu, a muşcat-o de nas desfigurând-o. „Apărarea prin d. avocat Gh. Bana, a cerut achitarea, arătând că totul se datorește numai unui act de gelozie, din partea inculpatului. „Consiliul deliberând, aduce un verdict de achitare”. Așadar totul a reintrat in ordine. Ioana Gheorghiu a rămas fără nas. Soldatul Matache a rămas fără condamnare. Sunt chit. Bravo Matache. Verdictul consiliului de războiu al corpului II de armată, ne pune insă, serios pe gânduri. Iată al treilea caz de nosofagie petrecut nu mai puţin de o jumătate de an. Odată la Micin, când un cetăţean a muşcat nasul altuia, inghiţindu-l ca să nu mai poată fi vorba de nici un fel de restituire A doua oară la Bucureşti, in postul Crăciunului, când un antreprenor de construcţii a muşcat vasul amantei, dar amintindu-şi că e de frupt i-a scuipat şi l-a strâns un buzunar. Încât i-a putut oferi hirurgilor la spital să încerce o sudură autogenă. Şi în sfirşit, a treia oară, isprava soldatului Matache, despre care nu ni se spune dacă a înghiţit nazal sau l-a retrocedat, lăsăndu-ne int de intolerabilă incertitudine. Dun un caz de nosofagie, chiar ca două, am fi avut drept să ne îndoim că e vorba de un adevărat flagel naţional. Cu trei, nu mai încape îndoială că am trecut dela avertismente şi simptome, la un nărav deslănţuit din plin. S’a apucat românul să mănânce nasuri şi pace! Aceste accese de canibalism ar fi avut poate explicaţie Îndată după războiu. Nu prin ferocitatea instinctelor, din vremea când omuciderea era răsplătită cu decoraţie, în loc să fie recompensată cu osânda la ocnă. (Acestea sunt teorii pentru pacifişti!) Cu ni s’ar fi părut legitime accesele de nosofagie, fiindcă îndată după războia, mulţi români nu-şi mai cunoşteau lungul nasului, îmbogăţiţi vedeai pe toate drumurile. Procopsiţi politici pe toate cărările. Toţi cu nasul pe sus. Toţi asmuţind provocator necăjiţi cari te apucaseră să speculeze ruble şi coroane, nu furnizaseră armata, nu vânduseră a doua zi cu preţ întreit o casă cumpărată pe credit. Ar fi fost explicabil ca ici-colo, un asemenea disperat, să se repeadă la nasul cehii care nu-şi mai cunoştea măsura şi „clanţ!" să-i reteze apendicele olfactiv. Dar acum? Cine mai poartă nasul pe sus? Cine nu-şi mai cunoaşte lun- gul nasului? Priviţi trecătorii! Merg cu el atârnând spre pământ, ca un sparanghel fiert. Numai nasuri deprimate. Numai nasuri virtual retezate. Cezar Petrescu