Curentul, mai 1931 (Anul 4, nr. 1170-1199)
1931-05-01 / nr. 1170
ANUL IV. Nr.1170 a PAOINI T3. MXEJ / / J € \/ .7^-5$0-3 M» IHnerl, f Mala, IWf waWMWsa——nan 1 nr »• 1 ———g las-Director: PAMFIL SE1CARD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR K«w 4 J|t»5, star Telefon 1 Cabinetul directorului 177/80 Secretariatul fi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 , ALți* 375/28 ABONAMENTEi lei 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe S Inai; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinitateS i*i 1700 pe an; lei 850 pa 8 hmt lei 500 pe 8 Ioni, Abonnmente încep ia 1 fl 15 ale fiecărei tant, o Corrida la m cww Jnai devreme, revelând o teroritate care nu este lipsită de vnginozitate strategică, picadorii guvernului Nicolae Iorga răsar astăzi în arena circului parlamentar, spre a-și oferi coapsele capricioaselor coarne ale taurului democratic. Printr-o convocare bruscă a Corpurilor Legiuitoare, s’a închis astfel subit robinetul tuturor svonurilor de premeditări dictatoriale, frânându-se totodată și subterana campanie desfășurată pe tema ..guvernului personal. Nu se mai poate vorbi de guvern personal, din moment ce puterea executivă se oferă cu atâta amabilă grabă verificării basculei parlamentare , din moment ce cabinetul Nicolae Iorga face tot posibilul spre a evita necesitatea unei disolvări a Corpurilor legiuitoare înainte de întâlnire, înseamnă ca regimul nu are altă dorinţă decât aceea de a coborî în făgaşul tradiţiei constituţionale, din care adversarii lui ar fi fost atât de încântaţi să-l vadă sărind. A fost predestinat actualul Parlament să se înscrie în istoria politică a ultimilor ani ca un aşezământ al tuturor surprizelor. In trista şi incomplecta lui carieră legislativă, va fi avut parte de toate panicile şi de toate buimăcirile. Panică în faţa propriei sale majorităţi, — la constituire, — pricinuită de primejdioasa conştiinţă a unei forţe exorbitante şi acefale. Panică şi buimăcire la alegerea fostului regent Sărâţeanuţ, — ilustrată prin scene de lamentabilă dezorientare şi de subalternă resemnare. Zăpăceală şi panică la sosirea în ţară a Regelui Carol, — salutată în incinta Camerei şi a Senatului prin încremeniri de stupefacţiune, urmate de silnbele extazuri ale fricei. Treizeci de iii, de sughiţuri şi de sincope, — dealungul cărora docilitatea în faţa ordinelor indescifrabile ale conducătorilor a constituit cehl mai „liber“ dintre parlamente unica axă de continuitate, şi singurul principiu de activitate. A fost un parlament mediocru-0 putem spune astăzi, — când putem vorbi despre el la trecut. Alcătuit pe salteaua demisiunilor In alb din împerecherea temperamentelor celor mai nepotrivite, — Improvizat din pâlcuri răzleţe şi mereu învrăjbite,— a isbutit să cumuleze şi mustrările cuvenite lipsei de autonomie morală, şi reproşurile meritate de predilecţia pentru anarhia endemică. S’a revoltat împotriva ucazurilor ministeriale exact atâta cât era nevoe pentru a da opiniei publice impresiunea de inconştienţă, — dar nu a ştiut niciodată să meargă cu spiritul de independenţă până la hotarul dincolo de care râsv rănirea începe să dobândească prestigiile auguste ale integrităţii şi laie mândriei de sine. S’a lăsat manevrat de toti Bismarcii de suburbie, — s’a lăsat terorizat de toti satrapii de periferie. Nu a is"*~"*ît să pună în relief nici o in■alitate politică nouă, — nu a stare să promoveze nici o < proaspătă. Nici măcar să fese un orator, a un parlament populat cu soporifice, în care ,care se resemnase la rolul de salahor al votărilor expeditive, iVa rămâne în amintirea țării prin recordul tonajului de legi expediate în pripă în furgonul legislativ. Nu va rămâne prin nimic altceva. Membrii lui nu ştiau nici ce votau, cred pentru ce votau. Nu ştiau să vorbească. Nu erau în stare să asculte. Nu ştiau nici măcar să aplaude. Ştiau să aclame, — este drept, — în accese de delir electoral, "dedicat curând sau cutărui figurant de pe banca ministerială, — dar oridecâte ori aveau de disociat esenţialul de accesoriu, în cuvântarea vreunui vorbitor, înţelegeau anapoda şi aplaudau un contra-punct. Câte volume s’ar putea scrie, din aceste episoade de umoristică şi inocentă naivitate!... Să nu admirăm deci prea mult curagiul cu care d. Nicolae Iorga va flutura astăzi în faţa taurului parlamentar, foşia flamură a guvernului eliberat de poruncile partidelor. Taurul nu este de rasă excepţională. Este un taur de baltă, ieşit din smârc şi predestinat smârcului. Ion Dimitrescu Oaspeţiu Mlnt Facultatea de medicină din Bucureşti a început obiceiul relaţiilor intelectuale cu personalităţile ştiinţifice din străinătate, începând cu prof. E. Sergent —tm vechi şi devotat prietenul nostru şi continuând cu vizitele succesive ale profesorilor Policard-Maarhand, M. Lalbé, Leon Bernard (fratele autorului dramatic Tristan Bernard) şi terminând cu vizita recentă a chirurgului Jean-Louis Faure, lumea medicală a avut prilejul să cunoască şi să asculte verva academică a celor mai proeminente personalităţi consacrate pe altarul ştiinţei lui Hipocrate. Medicina românească, fiind o sucursală conştiincioasă a şcoalei medicale franceze, oferă o ascultare de elev şi o înţelegere care nu depăşeşte de multe ori limita determinată de cuvântul hotărâtor al maestrului. Atmosfera este dintru început prielnică. Când maestrul tehnicei chirurgicale, prof. Jean Lunis Fault, a executat cu iscusinţă artistică fi o rapiditate accelerată, una dintre operaţiile sale la Spitalul Colţea, impresia In publicul medical a fost Intr adevăr neaşteptată. Profesorul francez, a bătut un record de rapiditate. Aceasta presupune un ansambluarmonios de calităţi personale, în care se contopesc deopotrivă priceperea anatomistului, experienţa clinicianului şi bunul simţ al chirurgului pregătit pentru orice eventualitate. Cazul nu a fost greu. Un diagnostic simplu, verificat întocmai în câmpul operator. Dar chiar dacă ar fi fost o greşeală de diagnostic rezultatul ar fi fost acelaş? Recordul de rapiditate ar fi suferit o depreciere, dar spiritul de investigaţie imediată care domină scena individualismului clinic, se presupune că ar fi promovat încă odată calităţile personale ale chirurgului, valorificate la cazuri, întotdeauna personale. Chirurgul Jean-Louis Faure este în acelaş timp autor de essettri filosofice şi publicist pasionat de ideile generale. In această calitate a răspuns de curând în „Presse medicale“ lui Vialleton, fost profesor la facultatea de medicină din Montpellier şi autorul cărţii „LVrigiae des Stres vivanta". Căutând să reabilitezeautoritatea dogmelor transformiste pe care Vialleton le-a prăbuşit definitiv, Jean- Louis Faure neizbutind să aducă o argumentaţie Convingătoare, se resemna în postura comodă susţinând că „fiecare în definitiv, e®te liber să aibă o idee personală".Aplicând în clinica chirurgicală acest raţionament personal, prof. J. L Faure, a putut constata eşecul ideilor personale în radium terapia cancerului visceral şi chiar şi în alte chestiuni mai mărunte. pg Nicolae Roşu Studiul limbii franceze in scolile secundare ± 4 de CONSTANTA MARINO-MOSCU T Urmăresc de multă vreme; sunt vre o douăzeci de ani de când am început a urmări, cu interesul ce-i stârneşte, ori când cercetarea unor anumite rezultate, aşa zisa me- Itodă „intuitivă“ aprobată de ministerul — respectiv — de pe a- 1 tunci adoptată, din nenorocire fără pe-o opunere sau vre-o rezervă, ’de toate şcolile, secundare, ale statului român şi dezolant menţinută până acim. De nenumărate ori ara auzit, în jurul meu, lamentărue elevilor pierduţi dela început, i. acest fel de studiu ca într’un nelimitat pijstr» şi încercând metoda sus-zin —'»raţiile copiilor, ieşiţi din diferite straturi sociale; mi-am dat seamă că pe când acei ce primiseră, în familie, un îriceput de cunoştinţă a limbei franceze — mai mult în vorbă de cât aplicat — erau uluiţi de acest fel de iniţiere ; ceilalţi, copiii rurali, erau cu desăvârşire rătăciţi de la începutul studiului până la absolvirea liceului , când, cei mai sârguitori chiar, constatau că ştiu foarte puţin ; iar majoritatea mărturisea că a trecut prin acest curs, aproape fără să-şi dea seamă cum.. S’au făcut de multe ori, în această privinţă, oare care observaţii şi am auzit preludii de nemulţumiri; dar, niciodată n’a încercat cineva să pătrundă în fondul acestei absolut greşite iniţieri; şi, totuş, rezultatele acestea o spuneau şi o spun, limpede, an cu an. ,Vaga cercetare şi nereuşita ameliorărei îmi dau impresia unor mici corpuri organice care plutesc, s’ascund şi reapar, fără a putea fi prinse, cu mâna liberă, dintr’o apă ce se tulbură curgând... Sunt, de sigur, consideraţii cu totul indiferente studiului în sine ; sărmanii profesori, în primul rând, şi apoi elevii sunt acei ce-s chemaţi să întreprindă pescuirea, cu orice chip, chiar de s’ar înneca.. (Am tentat cândva să scriu observaţiile ce le-am făcut în această chestie atât de importantă şi răspunsul unui mare cotidian al nostru, a fost: Articolul d-vstră, eminamente judicios, conţine cele mai juste observaţii; nu poate fi însă publicat, pentru că ar atinge prea multe susceptibilităţi“)Dacă studiul limbei franceze, aşa cum se face în şcolile noastre secundare, e supus cultului susceptibilităţilor unor autori , sau, mai bine zis, memoriei cultului susceptibilităţilor unor autori;rau, mai bine zis, memoriei cultului trecut pentru că tot ce-a apărut de atunci ca manuale de limba franceză, n’au fost decât variaţii asupra primului manual aprobat — atunci vom mai avea, mult timp încă ocazii s’ascultăm traduceri la fel cu acea revelată de meritoasa şi distinsa profesoară de franceză, domnişoara Ghiacioiu ; majoritatea elevilor, în uluiala ce le dă nepătrunderea lucrului, nesprijiniţi de un început, fundamental şi bun, vor trece clasă după clasă, aşa cum se trece un râu pe o scândură putredă; şi, ajunşi in cursul superior, se vor mulţumi să înveţe tot papagaliceşte — şi numai în vederea că vor fi ascultaţi în cutare zi. Vor copia, la rând, tezele atunci când nu le vor da „în alb” şi odată ajunşi la Universitate, nu se vor jena să scrie o pagină cu douăzeci şi şase de greşeli gramaticale aşa cum mi-a fost scrisă, mie, de o studentă din anul II (specialitatea franceză şi română) a facultăţii de litere din Bucureşti. Studenţii, inteligenţi şi conştiincioşi, îşi dau seama, tardiv, de sărăcia cunoştinţelor lor , cei cu posibilităţi financiare ori cu protecţii trec grabnic ca să înveţe, în Franţa, ceia ce n’a fost chip să înveţe aici ;iar cei mulţi, considerându-se destul de învăţaţi —pentru că n au nici un fel de control — vor împăna ţara, vor ocupa catedre şi vor urma să iniţieze după manualele aprobate de minister. Până accm se mai observă, deşi destul de rar, reflexul iniţierea ultimei generaţii de elevi ieşiţi de pe băncile şcolilor în care limba franceză era predată de cunoscuţii pedagogi francezi. Metoda aşa zisă intuitivă, atât de eronat înţeleasă la tipi, e o copie după manuale franţuzeşti şi care nu-i aplicabilă la noi, decât cu rezultatele ce se văd. E necesar să notăm că metoda aceasta se poate aplica, cu oarecare succes, în Franţa, acolo unde elevul, începător, nu-i din primul moment isibit de audiţia limbei străine; acolo unde nu se opreşte, întrebător, la cuvintele ce se scriu într’un fel şi se pronunţă în altul , acolo unde, înaite de a silabisi cuvântul, copilul a învăţat literile din abecedar... Ceiace nu le e îngăduit elevilor începători ai cursului „intuitiv” din şcolile noastre secundare. Aceştia, descinzând din vârful muncitor, venind din câmpii ori dintr'un fund de mahala al unui oraş de provincie şi stând, în bancă, cot la cot, cu alţi elevi care au trecut din braţele bonei în acele ale guvernantei franceze , sunt ţinuţi să poată auzi, să înveţe şi să reţină o sumă de cuvinte cari tot atât le-ar fi, de li s’ar spune că sunt cuvinte chinezeşti... In sprijinul aserţiunilor mele mă voiu servi de un fapt absolut edificator. Un sătean al cărui copil trece, cu succes, cele şease clase, e sfătuit de învăţător să-l trimită la liceu. Ţăranul, lipsit de alte mijloace îşi vinde pe rând, boii şi vaca şi încrezător în meritele co— ■■■............— .............. | 1 ■ 1 mm . (Continuarea temna. II-a} Un exemplu bun de vremuri intriga şi ambiţiile boereşti îşi căutau aliaţi la Stambul spre a creia atmosferă protivnică Domnului ţării; pentru a îsbuti boerii insurecţi nu-şi măsurau cheltuelile, erau gata de orice jertfă bănească — dealtfel singura jertfă de care mai erau capabili vlăguirii de orice, svâcnire eroică — spre a grăbi caderea Domnului. Să nu se uite că schimbarea Domnului şi impunerea în scaun a candidatului boerilor porniţi cu zavistea la Sublima Poartă, însemna asigurarea unei arendăşii pentru clanul conspirator. Cam la atât se rezumă schematica ideologiei boerilor cu jalba in proţap la Sultan. In locul boerilor de vită, adică moştenitori ai unui trecut de glorie din vremurile voevodale, au apărut boerii de extracţie mai proaspătă, fără trecut sau mai exact cu trecut adâncit în umbra opacă a anonimatului, boerii întâmplărilor norocoase şi improvizaţii nătângului entuziasm electoral, căftâniţi cu titluri de nobleţă politică de uma voturilor svârlite de eroarea populară. Boerii proaspeţi au inoşt® nit năravurile boerilor de viţă : batjocorirea Domnuluipeste hotarele ţării. In esenţă cam la aceasta se rezumă pulsul politicei româneşti. In cuprinsul ţării ne cunoaştem prea bine fiecare, şi capacitatea de deformare a realităţilor româneşti este strict limitată; de aceia răbufnesc partidele într’o savantă utilizare a presei străine. Şi cum pentru noi, Parisul face moda, utilizarea presei franceza a devenit o necesitate. S’a profitat cu o admirabilă intuiţie psihologică, de evenimentele din Spania pentru a svârni presei franceze informaţia ; în România se instaurează dictatura. Evident că toate ziarele franceze au fost abondent alimentate de cei interesaţi, şi printr’o stranie coincidenţă legaţia noastră din Paris a păstrat o ermetică neutralitate-Bineînţeles că prea mari repercusiuni asupra creditului (aici nu poate să aibă, suntem pentru finanţa mondială clasaţi, definitiv clasat!; împrumutul făcut, condiţiile oneroase ce ne-au fost impuse nu îngăduie să ne mai facem iluzii. Şi pentru liniştirea celor speriaţi de campania presei franceze, să ne amintim ce presă excelentă au avut în tot timpul guvernării lor, naţional-ţărăniştii, ceia ce nu ne-a împiedicat să încheem împrumutul în coridiţiile cele mai umilitoare posibile. Deci maix^u decât este mi poate fi şi credit mai scăzut decât l’am avut cu ajutorul celei mai excelente presei n am putea imagina. Creditul unei ţări nu este numai in funcţie de o savantă publicitate organizată cu meşteşug, ci de buna rânduială din cuprinsul ţării, de vrednicia naţiei, de înlăturarea cheltuelilor fără nici un rost, de punerea la punct a risipei. Cea mai furioasă campanie de presă rămâne fără nici un ecou, dacă am avea o politică de cuminte gospodărie. Oamenii de finanţe nu-şi iau informaţii din presă, ci au propriile tor mijloace de investigaţie în economia unei ţări cu care ar voi, eventual, să colaboreze. De aceia restaurarea creditului românesc este în funcţie de munca, de chibzuinţă noastră, iar nu de ,,blun"-ul unei publicităţi în străinătate. Evident că nu-i convine nici unei ţări o atmosferă de nesiguranţă, întreţinerea unei păenjenii de informaţii false, de alarmism. Presa străinătăţii îşi culege informaţiile de la noi, se alimentează de la oamenii politici, care în pornirea lor pătimaşe, uită, se congestionează într’o bolnavă luare, ţara ispăşind isprava pâinilor. Iată ca o înviorătoare rupere cu tradiţia, se manifestă un şef de partid, d. I. O. Duca, socotind că nimeni nu rămâne beneficiar al campaniei de ştiri alarmante din presa franceză, a trimis o scrisoare de punere la punct a situaţiei de la noi, deformată în interpretarea presei franceze. Scrisoarea de o nobilă obiectivitate, a fost trimisă dlui Emil Buré, directorul ziarului „Loreire Cu sentimente de aleasă prietenie, cu acea corectitudine ce defineşte pe marii gazetari Emil Buré a făcut toate rectificările prilejuite de scrisoarea d-lfi I. G. Duca. Unde, se netezește drumul spre dictatură, prin dizolvarea actualului parlament, când toate partidele doresc această dizolvare? Cum se poate prezenta un guvern prezidat de d. N. Iorga ca un guvern prefaţă la dictatură, când după dizolvarea actualului parlament şi procedarea la o nouă consultare a ţării se va alege un nou parlament? Dar de unde scade presa franceză realităţile dela noi, când există atâţia interesat! (dela noi fireşte) care să transfigureze aceste realităţi, să se răstălmăcească, să se dea perspective sumbre de intenţii ce încă nu îndrăznesc să se mărturisească, ce pândesc momentul prielnic spre a se afirma cu brutalitatea unei ocupaţii militare. Ceia ce este oarecum deprimant pentru noi, din toată campania de falsificare a realităţilor, este numai punerea într’o lumină defavorabilă a Regelui, asupra căruia se aruncă nedreapta acuzaţie de a fi sabotat guvernul pacificării partidelor, când Regele a făcut tot ce-a fost cu putinţă pentru a înlesni colaborarea partidelor, aşteptând 15 zile moşitul uniunii nafioiste Eşirea d-lui I. G. Duca prin scrisoarea publicată în ziarul francez „L’Ordre”, formează un act de elegantă corectitudine politică, de abandonare a tacticei de ratificare prin tăcere a tuturor năsbâtiilor ce se publică pe seama noastră in presa străină. Imaginaţi-vă că toți şefii de partide ar fi procedat la fel, rectificând cu toată energia informarile voite inexacte, s’ar fi curmat sau nu o campanie de desfigurare a situaţiei politice din România ? Voim să credem că dacă nau făcut-o, n’au curmat prin aportul mărturisirii lor campania de știri false, nu se datoreşte această pasivitate unui calcul ascuns, ci fiind că nu s’au gândit. D. I. G. Duca a dat exemplul, ceilalţi şefi de partide sunt moralmente obligaţi să-l urmeze. Nu de altceva, dar ca să curmăm tradiţia boerilor cu pâră la Stambul. In conştiinţe, ceva trebue să se fi schimbat. Cel puţin să ne mângâiem cu această iluzie, în împrejurările apăsătoare pe care le trăim. Pamfil Şcicaru N. 55 sus. DEPUTAŢII MAJORITARI: Bine, d-le Preşedinte, să lucrăm cu noul guvern, dar cum o să desfiinţăm tot noi legile pe care le-am votat? D. CICIO POP: Asta e bine, dragilor, fiindcă e un prilej nemerit ca să ştim şi noi ce-am votat. concubinajui cu moartea şi Ţarinii nanus ’Aviaţia este singura armă care procură umanităţii eroi, în timp de pace. Foarte puţin adaugă războiul la primejdiile care pândesc pe sburătorii militari, şi moartea este o prietenă de fiecare zi a celor ce se îmbarcă în sicriele volante ale armatei, fie că ele au fost furnizate odinioară din uzinele dricarului Lucien Fabre, sau că ni s’au trimis în urma unor comenzi scandaloase, din străinătate. Faptul crat este că nu avem în armată oameni a căror viaţă să fie mai riscată şi mai eftin evaluată, ca a aviatorilor. Pentru aceasta, şi pe bun motiv, li s’a destinat ofiţerilor din aviaţie, pe deasupra soldei o „primă de sbor’’, adică un fel de chirie suplimentară pentru orele de luptă cu moartea, preţul unui dejun mai omenesc, care să stimuleze entuziasmul, să recompenseze curajul, să menţină spiritul de sacrificiu, indiferenţa faţă de pericol. Prima de sbor a fost admisă la începutul aviaţiei militare, în 1913, printr’o lege şi fiindcă riscul era atunci mai mare, avioanele mai primitive, s’a admis un supliment de şapte lei pe zi aviatorilor sburători. Şapte lei pe zi ar echivala astăzi, socotind diferenţa valutară şi indexul de scumpete, cu cel puţin trei sute şi cincizeci lei. Perfecţionarea aparatelor de sbor a complicat şi manevrele aeriene, în aceiaş măsură, aşa că mutatis-mutandis, s’ar fi cuvenit ca aceste prime să se menţină la echivalentul lor dintâi. Pleda pentru aceasta, raţiunea solidă că orele de zbor, prin diferenţa bruscă de temperatură şi prin efortul continuu pe care-l cer aviatorilor, ruinează sănătatea militarilor aeronauţi şi că acest excedent de energie consumată, în mică parte poate fi acoperit printr’o mai copioasă alimentaţie, printr’o viaţă mai lungă. Omenirea are o permanentă nevoe de nebuni, de entuziaşti, de impulsivi, pentru progresele ce se cer. Primele de zbor ale aviatorilor erau anul trecut de 80 lei pe zi (optzeci lei, citiţi bine: optzeci lei pentru concubinajul cu moartea, în hodorogitele noastre avioane). Anul acesta, diferitele „sacrificii’’, curbe sau frânte, au scăzut această primă de sbor sub patruzeci lei, adică pentru buna balanţă a unui budget din care s’au risipit şi furat milioane, fără nici o socoteală, li s’a aplicat aviatorilor un sistem de reduceri de peste 50 la sută. Tariful de moarte a fost redus, conform cu capriciul măsluitor al câtorva socotitori fără inimă şi fără înţelepciune. S’a exagerat cu brutalitate! Aş vrea să văd pe iniţiatorii acestui act îmbarcându-se pe avioanele conduse de ofiţerii modeşti, plătiţi evident proporţional cu ceilalţi funcţionari ai statului, dar sub limita necesităţilor. In Franţa aviaţia s-a bucurat de o liberalitate incomparabilă, guvernele nu au avut ce să-şi reproşeze în conduita lor faţă de această armă importantă. Cu toate astea, am văzut pe ministrul Bocanovski murind într’o călătorie aeriană alături de aviatori Participarea unui membru al guvernului, la elanul celor mereu candidaţi la moarte, demonstrează o conştiinţă uşoară faţă de nevoile aviaţiei : se acordaseră toate ajutoarele posibile acestei principese a armadei, Aviaţia. Cât aş dori să văd pe amatorii de economii la capitolul ,,primelor de sbor”, îmbarcându-se pe avioanele economice, atinse de curba sacrificiului! Mâine, poimâine, aceşti deşteiţi economişti, imbecili şi sonori vor prescrie şi un maximum de consum de benzină şi de ulei! Avioanele, aparatele, vor fi rugate s’o lase mai domol cu luciu de benzină, vor fi invitate Să consume gaz, sau chiar apă rece, ca să iasă bine la socoteală! Halal băeţi! Să ne trăiască! Romulus Diana Canapeaua Săracă trebuie să mai fie limba spaniolă, dacă nu cunoaşte proverbul românesc: „Când te amesteci in tărâţe, te mănâncă porcii!”... In orice caz de lucru sigur că nobila cetăţeană a proaspetei republici iberice, — despre a cărei jalnică aventură vreau să vă vorbesc —, nu l-a cunoscut. Şi rău i-a priit, iscui, taţi, numai. O nobilă şi filantroapă spaniolă, stabilită în Paris, a primit într'o zi, din partea unei compatrioate * ei, 1» stranie confesiune ; din spirit de cochetărie, slujnica — căci asta era statuaţia socială a penitentei — furase dintr'un mare magazin parisian, două perechi de ciorapi şi un şirag de mărgele. Nimeni nu o văzuse şi nici o primejdie n’o ameninţa. Dar simţea femeia nevoia să se confieze cuiva şi, dacă era cu putinţă, să repare delictul de care se făcuse vinovată. — „Nimic mai simplu” şi-aci probabil, nobila madrilena, încântată de a putea readuce un suflet rătăcit, pe calea binelui. „Le vom duce chiar eu înapoi, la magazini* Şi, în vreme ce vinovata trecea graniţa Franţei, nobila ei compatrioată se prezenta la negustorul păgubaş ?, profitând de neatenţia vânzătoarei din raionul respectiv, încerca să strecoare, la locul lor, cele două perechi de ciorapi... Or, în marile mai uşor să furi înapoi. Dovadă e bilei doamne nea veghetoare a imediat, alarma, încolţită de căci e vorba de ce a refuzat să va iei. Iar, ca urmare, a fost trimisă, de către instanţele de represiune, în faţa unei secţii corecţionale a Tribunalului de Sena, care a condamnat-o — pentru „complicitate la furt" — la 15 zile de închisoare. Condamnata a făcut apel, contra acestei hotărîri. Cei mai simandîcoşi martori — între alţii, soţia generalului Fan — au venit, în faţa Curţii de Apel, să rentifice onorabilitatea inculpatei, , In fine, ținând seamă că însuşi Alfons al XIi-lea - -fostul rege al Spaniei — printr-o scrisoare prezentată de către secretarul său particular, se purta garant pentru dânsa. Curtea de Apel i-a redus pedeapsa la opt zile, închisoare, aplicându-i şi dispoziţiiunile legii Béranger... Vestea aceasta ne-o dau ziarele parisiene, la rubrica „Cronicii judiciare'', abţinăndu-se de la orice comerc tarii. Noi, mai puţin modeşti, ne permitem a reaminti — în legătură cu, această decizie — o veche jurisprudenţă stabilită de către ovreiul care-și prinsese nevasta în flagrant-delict de adulter. Neputând să pedepsească pe infamul complice, a dat foc... canapelii, pe care se consumase delictul. Grigore Patriciu cu mult tă pui, gestul notopratino*