Curentul, mai 1931 (Anul 4, nr. 1170-1199)

1931-05-01 / nr. 1170

ANUL IV. Nr.1170 a PAOINI T3. MX­­EJ / / J € \/ .7^-5­­$0-­3 M» IHnerl, f Mala, IWf waWMWsa——nan 1 nr »• 1 ———g las-Director: PAMFIL SE1CARD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR K«w 4 J|t»5, star Telefon 1 Cabinetul directorului 177/80 Secretariatul fi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 , A­Lți* 375/28 ABONAMENTEi lei 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe S Inai; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice lei 1000 anual; pentru străi­­nitateS i*i 1700 pe an; lei 850 pa 8 hmt­ lei 500 pe 8 Ioni, Abonnmente încep ia 1 fl 15 ale fiecărei tant, o C­orrida la m cww Jnai de­vreme,­­ revelând o teroritate care nu este lipsită de vngin­ozitate strategică, picadorii guvernului Nicolae Iorga răsar astăzi în arena circu­lui parlamentar, spre a-și oferi coapsele capricioaselor coarne ale taurului democratic. Printr-o con­vocare bruscă a Corpurilor Legiui­toare, s’a înch­is astfel subit robi­netul tuturor svonurilor de preme­­ditări dictatoriale, frânându-se tot­odată și subterana campanie des­fășurată pe tema ..guvernului per­sonal­. Nu se mai poate vorbi de guvern personal, din moment ce puterea executivă se oferă cu a­­tâta amabilă grabă verificării basculei parlamentare , din moment ce cabinetul Nicolae Iorga face tot posibilul spre a evita necesitatea unei disolvări a Corpurilor legiui­toare înainte de întâlnire, în­seamnă ca regimul nu are altă do­rinţă decât aceea de a coborî în făgaşul tradiţiei constituţionale, din care adversarii lui ar fi fost atât de încântaţi să-l vadă sărind. A fost predestinat actualul Par­lament să se înscrie în istoria po­litică a ultimilor ani ca un aşeză­mânt al tuturor surprizelor. In trista şi incomplecta lui carieră legislativă,­­ va fi avut parte de toate panicile şi de toate buimăci­rile. Panică în faţa propriei sale majorităţi, —­ la constituire, — pricinuită de primejdioasa con­ştiinţă a unei forţe exorbitante şi acefale. Panică şi buimăcire la alegerea fostului regent Sărâ­­ţeanuţ, — ilustrată prin scene de lamentabilă dezorientare şi de subalternă resemnare. Zăpăceală şi panică la sosirea în ţară a Re­gelui Carol, — salutată în incinta Camerei şi a Senatului prin încre­meniri de stupefacţiune, urmate de silnb­ele extazuri ale fricei. Treizeci de iii, de sughiţuri şi de sincope, — dealungul cărora do­cilitatea în faţa ordinelor indesci­frabile ale conducătorilor a cons­tituit cehl mai „liber“ dintre par­lamente unica axă de continuitate, şi singurul principiu de activitate. A fost un parlament mediocru-0 putem spune astăzi, — când putem vorbi despre el la trecut. Alcătuit pe salteaua demisiunilor In alb din împerecherea tempera­mentelor celor mai nepotrivite, — Improvizat din pâlcuri răzleţe şi mereu învrăjbite,­­— a isbutit să cumuleze şi mustrările cuvenite lipsei de autonomie morală, şi re­proşurile meritate de predilecţia pentru anarhia endemică. S’a re­voltat împotriva ucazurilor minis­teriale exact atâta cât era nevoe pentru a da opiniei publice im­­presiunea de inconştienţă, — dar nu a ştiut niciodată să meargă cu spiritul de independenţă până la hotarul dincolo de care râsv răni­rea începe să dobândească pres­tigiile auguste ale integrităţii şi laie mândriei de sine. S’a lăsat manevrat de toti Bismarcii de su­burbie, — s’a lăsat terorizat de toti satrapii de periferie. Nu a is­­"*~"*ît să pună în relief nici o in­■alitate politică nouă, — nu a­­ stare să promoveze nici o < proaspătă. Nici măcar să fese un orator, a un parlament populat cu soporifice,­­ în care ,care se resemnase la rolul de salahor al votărilor expeditive, iVa rămâne în amintirea țării prin recordul tonajului de legi expe­diate în pripă în furgonul legisla­tiv. Nu va rămâne prin nimic alt­ceva. Membrii lui nu ştiau nici ce votau, cred pentru ce votau. Nu ştiau să vorbească. Nu erau în stare să asculte. Nu ştiau nici mă­­­­car să aplaude. Ştiau să aclame,­­ — este drept, — în accese de de­lir electoral, "dedicat curând sau cutărui figurant de pe banca mini­sterială, — dar oridecâte ori aveau de disociat esenţialul de accesoriu, în cuvântarea vreunui vorbitor, în­ţelegeau anapoda şi aplaudau un contra-punct. Câte volume s’ar pu­tea scrie, din aceste episoade de umoristică şi inocentă naivitate!... Să nu admirăm deci prea mult curagiul cu care d. Nicolae Iorga va flutura astăzi în faţa taurului parlamentar, foşia flamură a gu­vernului eliberat de poruncile par­tidelor. Taurul nu este de rasă ex­cepţională. Este un taur de baltă,­­ ieşit din smârc şi predestinat smârcului. Ion Dimitrescu Oaspeţiu Mlnt Facultatea de medicină din Bucu­reşti a început obiceiul relaţiilor intelectuale cu personalităţile ştiinţi­fice din străinătate, începând cu prof. E. Sergent —­tm vechi şi devotat prieten­ul nostru şi continuând cu vizitele succesive ale profesorilor Policard-Maarh­and, M. Lalbé, Leon Bernard (fratele autoru­lui dramatic Tristan Bernard) şi ter­minând cu vizita recentă a chirurgu­lui Jean-Louis Faure, lumea medicală a avut prilejul să cunoască şi să as­culte verva academică a celor mai proeminente personalităţi consacrate pe altarul ştiinţei lui Hipocrate. Medicina românească, fiind o su­cursală conştiincioasă a şcoalei me­dicale franceze, oferă o ascultare de elev şi o înţelegere care nu depăşeşte de multe ori limita determinată de cuvântul hotărâtor al maestrului. At­mosfera este dintru început prielnică. Când maestrul tehnicei chirurgicale, prof. Jean Lunis Fault, a­ executat cu iscusinţă artistică fi o rapiditate accelerată, una dintre operaţiile sale la Spitalul Colţea, impresia In publi­cul medical a fost Intr adevăr nea­şteptată. Profesorul francez, a bătut un record de rapiditate. Aceasta presupune un ansamblu­­ar­monios de calităţi personale, în care se contopesc deopotrivă priceperea anatomistului, experienţa clinicianului şi bunul simţ al chirurgului pregătit pentru orice eventualitate. Cazul nu a fost greu. Un diagnostic simplu, ve­rificat întocmai în câmpul operator. Dar chiar dacă ar fi fost o greşeală de diagnostic rezultatul ar fi fost a­­celaş? Recordul de rapiditate ar fi suferit o depreciere, dar spiritul de investigaţie imediată care domină sce­na individualismului clinic, se presu­pune că ar fi promovat încă odată calităţile personale ale chirurgului, va­lorificate la cazuri, întotdeauna per­sonale. Chirurgul Jean-Louis Faure e­ste în acelaş timp autor de essettri filoso­fice şi publicist pasionat de ideile ge­nerale. In această calitate a răspuns de curând în „Presse medicale“ lui Vialleton, fost profesor la facultatea de medicină din Montpellier şi au­torul cărţii „LVrigiae des Stres vi­vanta". Căutând să reabiliteze­­autoritatea dogmelor transformiste pe care Vial­leton le-a prăbuşit definitiv, Jean- Louis Faure neizbutind să aducă o argumentaţie Convingătoare, se re­semna în postura comodă susţinând că „fiecare în definitiv, e®te liber să aibă o idee personală".­­Aplicând în clinica chirurgicală a­­cest raţionament personal, prof. J. L Faure, a putut constata eşecul ideilor personale în radium terapia canceru­lui visceral şi chiar şi în alte chestiuni mai mărunte.­­ pg Nicolae Roşu Studiul limbii franceze in scolile secundare ± 4 de CONSTANTA MARINO-MOSCU­ T Urmăresc de multă vreme; sunt vre­ o două­zeci de ani de când am început a urmări, cu interesul ce-i stârneşte, ori când cercetarea unor anumite rezultate, aşa zisa me- Itodă „intuitivă“­ aprobată de mi­nisterul — respectiv — de pe a- 1 tunci adoptată, din nenorocire fără pe-o opunere sau vre-o rezervă, ’de toate şcolile, secundare, ale statului român şi dezolant menţi­nută până acim. De nenumărate ori ara auzit, în jurul meu, lamentă­­rue elevilor pierduţi­ dela început, i­. acest fel de studiu ca într’un nelimitat pijstr» şi încercând me­toda sus-zin —'»raţiile co­piilor, ieşiţi din diferite straturi sociale; mi-am dat seamă că pe când acei ce primiseră, în familie, un îriceput de cunoştinţă a limbei franceze — mai mult în vorbă de cât aplicat — erau uluiţi de acest fel de iniţiere ; ceilalţi, copiii ru­rali, erau cu desăvârşire rătăciţi de la începutul studiului până la ab­solvirea liceului , când, cei mai sârguitori chiar, constatau că ştiu foarte puţin ; iar majoritatea măr­turisea că a trecut prin acest curs, aproape fără să-şi dea seamă cum­.. S’au făcut de multe ori, în a­­ceastă privinţă, oare care obser­vaţii şi am auzit preludii de ne­­mulţumiri; dar, niciodată n’a în­cercat cineva să pătrundă în fon­dul acestei absolut greşite iniţieri; şi, totuş, rezultatele acestea o spu­neau şi o spun, limpede, an cu an. ,Vaga cercetare şi nereuşita a­­meliorărei îmi dau impresia unor mici corpuri organice care plutesc, s’ascund şi reapar, fără a putea fi prinse, cu mâna liberă, dintr’o apă ce se tulbură curgând... Sunt, de sigur, consideraţii cu totul indiferente studiului în sine ; sărmanii profesori, în primul rând, şi apoi elevii sunt acei ce-s che­maţi să întreprindă pescuirea, cu orice chip, chiar de s’ar înneca.­. (Am tentat cândva să scriu ob­servaţiile ce le-am făcut în a­­ceastă chestie atât de importantă şi răspunsul unui mare cotidian al nostru, a fost: Articolul d-vstră, eminamente judicios, conţine cele mai juste ob­servaţii; nu poate fi însă publicat, pentru că ar atinge prea multe susceptibilităţi“)­Dacă studiul limbei franceze, a­­şa cum se face în şcolile noastre secundare, e supus cultului sus­ceptibilităţilor unor autori , sau, mai bine zis, memoriei cultului susceptibilităţilor unor autori;­rau, mai bine zis, memoriei cultului tre­cut pentru că tot ce-a apărut de atunci ca manuale de limba fran­ceză, n’au fost decât variaţii asu­pra primului manual aprobat — a­­tunci vom mai avea, mult timp în­că ocazii s’ascultăm traduceri la fel cu acea revelată de meritoasa şi distinsa profesoară de franceză, domnişoara Ghiacioiu ; majorita­tea elevilor, în uluiala ce le dă ne­­pătrunderea lucrului, nesprijiniţi de un început, fundamental şi bun, vor trece clasă după clasă, aşa cum se trece un râu pe o scân­­­dură putredă; şi, ajunşi in cursul superior, se vor mulţumi să în­veţe tot papagaliceşte — şi nu­mai în vederea că vor fi ascultaţi în cutare zi. Vor copia, la rând, tezele atunci când nu le vor da „în alb” şi odată ajunşi la Univer­sitate, nu se vor jena să scrie o pagină cu douăzeci şi şase de gre­şeli gramaticale aşa cum mi-a fost scrisă, mie, de o studentă din anul II (specialitatea franceză şi româ­nă) a facultăţii de litere din Bucu­reşti. Studenţii, inteligenţi şi conştiin­cioşi, îşi dau seama, tardiv, de să­răcia cunoştinţelor lor , cei cu po­sibilităţi financiare ori cu protecţii trec grabnic ca să înveţe, în Fran­ţa, ceia ce n’a fost chip să înveţe aici ;iar cei mulţi, considerându-se destul de învăţaţi —pentru că n au nici un fel de control — vor îm­păna ţara, vor ocupa catedre şi vor urma să iniţieze după manua­lele aprobate de minister. Până accm se mai observă, deşi destul de rar, reflexul iniţierea ulti­mei generaţii de elevi ieşiţi de pe băncile şcolilor în care limba fran­ceză era predată de cunoscuţii pe­dagogi francezi. Metoda aşa zisă intuitivă, atât de eronat înţeleasă la tipi, e o co­pie după manuale franţuzeşti şi care nu-i aplicabilă la noi, decât cu rezultatele ce se văd. E nece­sar să notăm că metoda aceasta se poate aplica, cu oarecare suc­ces, în Franţa, acolo unde elevul, începător, nu-i din primul moment isibit de audiţia limbei străine; a­­colo unde nu se opreşte, întrebă­tor, la cuvintele ce se scriu într’un fel şi se pronunţă în altul , acolo unde, înaite de a silabisi cuvântul, copilul a învăţat literile din abece­dar... Ceiace nu le e îngăduit ele­vilor începători ai cursului „intui­tiv” din şcolile noastre secundare. Aceştia, descinzând din vârful mun­citor, venind din câmpii ori dintr'un fund de mahala al unui oraş de­ provincie şi stând, în bancă, cot la cot, cu alţi elevi care au trecut din braţele bonei în acele ale gu­vernantei franceze , sunt ţinuţi să poată auzi, să înveţe şi să reţină o sumă de cuvinte cari tot atât le-ar fi, de li s’ar spune că sunt cuvinte chinezeşti... In sprijinul aserţiunilor mele mă voiu servi de un fapt absolut edi­ficator. Un sătean al cărui copil trece,­ cu succes, cele şease clase, e sfă­tuit de învăţător să-l trimită la li­ceu. Ţăranul, lipsit de alte mij­­loace îşi vinde pe rând, boii şi vaca şi încrezător în meritele co­— ■■■............— .............. | 1 ■ 1 mm . (Continuarea te­­mna. II-a} Un exemplu bun de vremuri intriga şi ambiţiile boereşti îşi căutau aliaţi la Stam­­bul spre a creia atmosferă protiv­­nică Domnului ţării; pentru a îsbuti boerii insurecţi nu-şi măsurau chel­tuelile, erau gata de orice jertfă bănească — dealtfel singura jertfă de care mai erau capabili vlăguirii de orice, svâcnire eroică — spre a grăbi caderea Domnului. Să nu se uite că schimbarea Domnului şi impunerea în scaun a candidatului boerilor porniţi cu zavistea la Su­blima Poartă, însemna asigurarea unei arendăşii pentru clanul con­spirator. Cam la atât se rezumă schematica ideologiei boerilor cu jalba in proţap la Sultan. In locul boerilor de vită, adică moştenitori ai unui trecut de glorie din vremurile voevodale, au apă­rut boerii de extracţie mai proas­pătă, fără trecut sau mai exact cu trecut adâncit în um­bra opacă a anonimatului, boerii întâmplărilor norocoase şi improvizaţii nătângu­lui entuziasm electoral, căftâniţi cu titluri de nobleţă politică de uma voturilor svârlite de eroarea po­pulară. Boerii proaspeţi au inoşt® nit năravurile boerilor de viţă : batjocorirea Domnului­­peste hota­rele ţării. In esenţă cam la acea­sta se rezumă pulsul politicei ro­mâneşti. In cuprinsul ţării ne cu­noaştem prea bine fiecare, şi capa­citatea de deformare a realităţilor româneşti este strict limitată; de aceia răbufnesc partidele într’o sa­vantă utilizare a presei străine. Şi cum pentru noi, Parisul face mo­da, utilizarea presei franceza a de­venit o necesitate. S’a profitat cu o admirabilă intuiţie psihologică, de evenimentele din Spania pentru a svârni presei franceze informa­ţia ; în România se instaurează dictatura. Evident că toate ziarele franceze au fost abondent alimen­tate de cei interesaţi, şi printr’o stranie coincidenţă legaţia noastră din Paris a păstrat o ermetică neu­­tralitate-Bine­înţeles că prea mari reper­cusiuni asupra creditului (aici nu poate să aibă, suntem pentru fi­nanţa mondială clasaţi, definitiv clasat!; împrumutul făcut, condi­ţiile oneroase ce ne-au fost impu­se nu îngăduie să ne mai facem i­­luzii. Şi pentru liniştirea celor spe­riaţi de campania presei franceze, să ne amintim ce presă excelentă au avut în tot timpul guvernării lor, naţional-ţărăniştii, ceia ce nu ne-a împiedicat să încheem împrumu­tul în coridiţiile cele mai umilitoa­re posibile. Deci maix^u decât este mi poate fi şi credit mai scăzut decât l’am avut cu ajutorul celei mai excelente presei n am­ putea imagina. Creditul unei ţări nu este numai in funcţie de o savantă publicitate organizată cu meşteşug, ci de buna rânduială din cuprinsul ţării, de vrednicia naţiei, de înlăturarea cheltuelilor fără nici un rost, de punerea la punct a risipei. Cea mai furioasă campanie de presă rămâ­ne fără nici un ecou, dacă am avea o politică de cuminte gospodărie. Oamenii de finanţe nu-şi iau infor­maţii din presă, ci au propriile tor mijloace de investigaţie în econo­mia unei ţări cu care ar voi, even­tual, să colaboreze. De aceia res­taurarea creditului românesc este în funcţie de munca, de chibzuinţă noastră, iar nu de ,,blun­"-ul unei publicităţi în străinătate. Evident că nu-i convine nici unei ţări o at­mosferă de nesiguranţă, întreţine­rea unei păenjenii de informa­ţii false, de alarmism­. Presa străinătăţii îşi culege in­formaţiile de la noi, se alimentează de la oamenii politici, care în por­nirea lor pătimaşe, uită, se conges­tionează într’o bolnavă lu­are, ţara ispăşind isprava pâini­lor. Iată ca o înviorătoare rupere cu tradiţia, se manifestă­ un şef de partid, d. I. O. Duca, socotind că nimeni nu ră­­­mâne beneficiar al campaniei de ştiri alarmante din presa franceză, a trimis o scrisoare de punere la punct a situaţiei de la noi, defor­mată în interpretarea presei fran­ceze. Scrisoarea de o nobilă obiec­tivitate, a fost trimisă d­lui Emil Buré, directorul ziarului „L­oreire Cu sentimente de aleasă prietenie, cu acea corectitudine ce defineşte pe marii gazetari Emil Buré a fă­cut toate rectificările prilejuite de scrisoarea d-lfi I. G. Duca. Unde, se netezește drumul spre dictatu­ră, prin dizolvarea actualului par­lament, când toate partidele do­­­resc această dizolvare? Cum se poate prezenta un guvern prezidat de d. N. Iorga ca un guvern pre­faţă la dictatură, când după dizol­varea actualului parlament şi pro­cedarea la o nouă consultare a ţării se va alege un nou parlament? Dar de unde sc­ade presa franceză realităţile dela noi, când există atâ­ţia interesat! (dela noi fireşte) care să transfigureze aceste realităţi, să se răstălmăcească, să se dea pers­pective sumbre de intenţii ce încă nu îndrăznesc să se mărturisească, ce pândesc momentul prielnic spre a se afirma cu brutalitatea unei ocupaţii militare. Ceia ce este oarecum deprimant pentru noi, din toată campania de falsificare a realităţilor, este numai punerea într’o lumină defavorabilă a Regelui, asupra căruia se aruncă nedreapta acuzaţie de a fi sabotat guvernul pacificării partidelor, când Regele a făcut tot ce-a fost cu putinţă pentru a înlesni cola­borarea partidelor, aşteptând 15 zile moşitul uniunii nafioiste Eşi­rea d-lui I. G. Duca prin scrisoarea publicată în ziarul francez „L’Or­dre”, formează un act de elegantă corectitudine politică, de abando­­­nare a tacticei de ratificare prin tăcere a tuturor năsbâtiilor ce se publică pe seama noastră in presa străină. Imaginaţi-vă că toți şefii de partide ar fi procedat la fel, rec­tificând cu toată energia informa­­rile voite inexacte, s’ar fi curmat sau nu o campanie de desfigurare a situaţiei politice din România ? Voim să credem că dacă nau fă­­cut-o, n’au curmat prin aportul mărturisirii lor campania de știri false, nu se datoreşte această pa­sivitate unui calcul ascuns, ci fiind că nu s’au gândit. D. I. G. Duca a dat exemplul, ceilalţi şefi de par­tide sunt moralmente obligaţi să-l urmeze. Nu de altceva, dar ca să curmăm tradiţia boerilor cu pâră la Stambul. In conştiinţe, ceva tre­­bue să se fi schimbat. Cel puţin să ne mângâiem cu a­­­ceastă iluzie, în împrejurările apă­sătoare pe care le trăim. Pamfil Şcicaru N. 55 sus. DEPUTAŢII MAJORITARI: Bine, d-le Preşedinte, să lucrăm cu noul guvern, dar cum o să desfiinţăm tot noi legile pe care le-am votat? D. CICIO POP: Asta e bine, dragilor, fiindcă e un prilej nemerit ca să ştim şi noi ce-am votat. concubinajui cu moartea şi Ţarinii nanus ’Aviaţia este singura armă care procură umanităţii eroi, în timp de pace. Foarte puţin adaugă războiul la primejdiile care pândesc pe sburătorii militari, şi moartea este o prietenă de fiecare zi a celor ce se îmbarcă în sicriele volante ale armatei, fie că ele au fost furni­zate odinioară din uzinele dricaru­lui Lucien Fabre, sau că ni s’au tri­mis în urma unor comenzi scanda­loase, din străinătate. Faptul crat este că nu avem în armată oameni a căror viaţă să fie mai riscată şi mai eftin evaluată, ca a aviatori­lor. Pentru aceasta, şi pe bun mo­tiv, li s’a destinat ofiţerilor din aviaţie, pe deasupra soldei o „pri­mă de sbor’’, adică un fel de chi­rie suplimentară pentru orele de luptă cu moartea, preţul unui de­jun mai omenesc, care să stimu­leze entuziasmul, să recompenseze curajul, să menţină spiritul de sa­crificiu, indiferenţa faţă de pericol. Prima de sbor a fost admisă la în­ceputul aviaţiei militare, în 1913, printr’o lege şi fiindcă riscul era atunci mai mare, avioanele mai primitive, s’a admis un supliment de şapte lei pe zi aviatorilor sbu­­rători. Şapte lei pe zi ar echivala astăzi, socotind diferenţa valutară şi indexul de scumpete, cu cel pu­ţin trei sute şi cincizeci lei. Per­fecţionarea aparatelor de sbor a complicat şi manevrele aeriene, în aceiaş măsură, aşa că mutatis-mu­­tandis, s’ar fi cuvenit ca aceste prime să se menţină la echiva­lentul lor dintâi. Pleda pentru aceasta, raţiunea solidă că orele de zbor, prin dife­renţa bruscă de temperatură şi prin efortul continuu pe care-l cer aviatorilor, ruinează sănătatea mi­­litarilor aeronauţi şi că acest ex­cedent de energie consumată, în mică parte poate fi acoperit prin­tr’o mai copioasă alimentaţie, prin­­tr’o viaţă mai lungă. Omenirea are o permanentă nevoe de nebuni, de entuziaşti, de impulsivi, pentru progresele ce se cer. Primele de zbor ale aviatorilor erau anul trecut de 80 lei pe zi (optzeci lei, citiţi bine: optzeci lei pentru concubinajul cu moartea, în hodorogitele noastre avioane). Anul acesta, diferitele „sacri­ficii’’, curbe sau frânte, au scăzut această primă de sbor sub patru­zeci lei, adică pentru buna balanţă a unui budget din care s’au risipit şi furat milioane, fără nici o soco­teală, li s’a aplicat aviatorilor un sistem de reduceri de peste 50 la sută. Tariful de moarte a fost re­dus, conform cu capriciul măslui­tor al câtorva socotitori fără inimă şi fără înţelepciune. S’a exagerat cu brutalitate! Aş vrea să văd pe iniţiatorii acestui act îmbarcându-se pe avioanele conduse de ofiţerii mo­deşti, plătiţi evident proporţional cu ceilalţi funcţionari ai statului, dar sub limita necesităţilor. In Franţa aviaţia s-a bucurat de o li­­beralitate incomparabilă, guver­nele nu au avut ce să-şi reproşeze în conduita lor faţă de această armă importantă. Cu toate astea, am văzut pe ministrul Bocanovski murind într’o călătorie aeriană alături de aviatori­ Participarea unui membru al guvernului, la ela­nul celor mereu candidaţi la moarte, demonstrează o conştiinţă uşoară faţă de nevoile aviaţiei : se acordaseră toate ajutoarele posi­bile acestei principese a armadei, Aviaţia. Cât aş dori să văd pe amatorii de economii la capitolul ,,primelor de sbor”, îmbarcându-se pe­ avioa­nele economice, atinse de curba sacrificiului! Mâine, poimâine, aceşti deş­­tei­­ţi economişti, imbecili şi sonori vor prescrie şi un maximum de con­sum­ de benzină şi de ulei! Avioa­nele, aparatele, vor fi rugate s’o lase mai domol cu luciu­ de ben­zină, vor fi invitate Să consume gaz, sau chiar apă rece, ca să iasă bine la socoteală! Halal băeţi! Să ne trăiască! Romulus Diana Canapeaua Săracă trebuie să mai fie limba spaniolă, dacă nu cunoaşte proverbul românesc: „Când te amesteci in tă­­râţe, te mănâncă porcii!”... In orice caz d­e lucru sigur că nobi­la cetăţeană a proaspetei republici iberice, — despre a cărei jalnică aventură vreau să vă vorbesc —, nu l-a cunoscut. Şi rău i-a priit, iscui, taţi, numai. O nobilă şi filantroapă spaniolă, stabilită în Paris, a primit într'o zi, din partea unei compatrioate * ei, 1» stranie confesiune ; din spirit de co­chetărie, slujnica — căci asta era sta­tuaţia socială a penitentei — fur­ase­­ dintr'un mare magazin parisian, două perechi de ciorapi şi un şirag de mărgele. Nimeni nu o văzuse şi nici o pri­mejdie n’o ameninţa. Dar simţea fe­meia nevoia să se confieze cuiva şi, dacă era cu putinţă, să repare delic­tul de care se făcuse vinovată. — „Nimic mai simplu” şi-a­ci probabil, nobila madrilena, încânta­tă de a putea readuce un suflet ră­­tăcit, pe calea binelui. „Le vom duce chiar eu înapoi, la magazini* Şi, în vreme ce vinovata trecea gra­niţa Franţei, nobila ei compatrioată se prezenta la negustorul păgubaş ?­,­ profitând de neatenţia vânzătoarei din raionul respectiv, încerca să stre­­coare, la locul lor, cele două perechi de ciorapi... Or, în marile mai uşor să furi înapoi. Dovadă e bilei doamne ne­a veghetoare a imediat, alarma, încolţită de căci e vorba de c­e a refuzat să va iei. Iar, ca urmare, a fost trimisă, de către instanţele de represiune, în faţa unei secţii corecţionale a Tribu­nalului de Sena, care a condamnat-o — pentru „complicitate la furt" — la 15 zile de închisoare. Condamnata a făcut apel, contra acestei h­otărîri. Cei mai simandîcoşi martori — în­tre alţii, soţia generalului Fan — au venit, în faţa Curţii de Apel, să ren­tifice onorabilitatea inculpatei, ,­­ In fine, ținând seamă că însuşi Al­fons al XIi-lea - -fostul rege al Spa­niei — printr-o scrisoare prezentată de către secretarul său particular, se purta garant pentru dânsa. Curtea de Apel i-a redus pedeapsa la opt zile, închisoare, aplicându-i şi dispoziţiiu­nile legii Béranger... Vestea aceasta ne-o dau ziarele pa­­risiene, la rubrica „Cronicii judicia­re'', abţinăndu-se de la orice comerc tarii. Noi, mai puţin modeşti, ne permi­tem a reaminti — în legătură cu, această decizie — o veche jurispru­­denţă stabilită de către ovreiul ca­­re-și prinsese nevasta în flagrant-de­lict de adulter. Neputând să pedepsească pe infa­­mul complice, a dat foc... canapelii, pe care se consumase delictul. Grig­ore Patriciu cu mult tă pui, gestul no­topra­tino*

Next