Curentul, iunie 1931 (Anul 4, nr. 1200-1228)

1931-06-01 / nr. 1200

ANUL m Nr. 1200, XIX A, V li. . st i 1 lu t . i j. w* i W X i 'O tr V Cds PAGINI 3 LEI ^ Luni, I Iunie 1931 Director: PMIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 De Telefoni Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul ţl Provincia 312/29 Redacţia 364/39 , AcLţia 375/28 ABONAMENTEi |il 700 pe an; lei 350 pe 6 luai; lei 200 pe I toni; pentru Bănci, Institution! ţi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străialataj lgji-1700 pe an; lei 850 pe 0 tonii , ...**. lei 500 pe X iuli. Abonămentele Încep la 1ei 15 ale fiecărei toni. Popas ! 'Alun de alegeri» Atot-Buternicul, plagiind cu servilitate metodele de guvernământ ale mamiferelor vertebrate modelate în Sud- Estul Europei după chipul şi asemănarea sa, a abrogat printr’un decret dictatroial pasagiile tropicale ale lunii Mai, şi a slobozit asupra frunţilor incendiate de extazul electoral calmantele duşuri ale norilor: zăduful atmosferic nu a gâtuit astfel plămânii dilataţi de spasmurilezădufului parlamentar, pentru a se evita norodului românesc o nouă violare a Legii cumulului. De altfel, nici potopul razelor toride nu ar fi pricinuit prea mari ■ nevralgii suveranilor populari ai unei ţări care a început să se deprindă de minune cu perioada atât de spectaculoasă a alegerilor: activitatea profesională a Românului a devenit înultimii ani atât de puţin productivă, şi închiderea sălilor de teatru a redus atât de simţitor priveliştile cu adevărat pasionante oferite de repertoriile dramatice, încât Cetăţenii noştri au început să se convingă că alegrile frequente reprezintă un divertisment hărăzit popoarelor desculţe de o misterioasă şi ocrotitoare providenţă. Global reunite, perioada electorală, cea pre-electorală şi cea post-electorală, totalizează o sumă de câteva săptămâni, în care este extrem de agreabil să stai cu mâinile în sân ,în dosul perdelelor privind cu pupile de deţinător al suveranităţii oştirile încăierate ale partidelor, ai căror magnaţi te tămâiează în pauze cu smirna cuvenită odinioară numai regilor veritabili. Cine votează nu lucrează. *— cine aşteaptă să voteze are o justificare pentru a nu se duce la birou. — cine a votat are scuze temeinice spre a rămâne în pat, pentru restaurarea unei coloane vertebrale adeseori acariată, atâtea avantagii ingenios utilizate de sensibilitatea noastră specifică, fericită să-şi poată satisface anumite predispoziţiuni etnice asistând în acelaş timp şi la un spectacol gratuit de tragi-comedie. in vreme ce conducătorii supremi ai partidelor proclamă în solemne intervievuri că sunt siguri să primească din tainiţele urnelor mult dorita beteală parlamentară, — pretorienii lor judeţeni se văicăresc la toate răscrucile că sunt trepanaţi de sbirii guvernului şi că abia prididesc cu încărcarea cadavrelor devotaţilor din păpurişul prefecturilor. Toţi morţii teritoriului naţional, — cei răpuşi de anevrism ca şi cei păliţi de hemiplegie, — sunt punctual înscrişi de ambele" tabere în cataloagele .,victimelor electorale’’, şi anexaţi pentru a fi canonizaţi în marea frescă a mucenicilor libertăţii Şi guvernul, şi opoziţia, îşi construe astfel un preţios portofoliu de haitul, ale căror mistice emanaţii construesc cele mai eficace efluvii de însufleţire a masselor: deoparte, ca şi de cealaltă, cadavrele sunt ingenios drapate în străveziile caftane ale jertfei pentru „idee“... Sus, stârvurile autorităţii sabotate, — jos, leşurile opoziţiei martirizate, printre aceste , inocente facle umane, — ca odinioară troglodiţii printre stalactitele şi stalagmitele cavernelor ancestrale, — păşeşte astăzi spre urne oastea docilă a suveranilor de un sfert de clipită. Victor Rodan Domnului Viaţa noastră bisericească Înfăţişează azi aspecte, tendinţe şi lăuntrice frământări cari o deosebesc, din punct de vedere exterior, de ceea ce a fost eri. Mişcarea cea eternă din tot ceea ce trăeşte ne cuprinde şi pe noi şi ne subjugă ritmului universal. Aşa a fost, aşa va fi. BisericaMântuitorului este comparabilă cedrului■ şi stejarului cari îşi premenesc necontenit podoaba de dinafară, păstrând, întreagă, puternica lor cherestea. De câtva timp, în adunările noastre bisericeşti, — la câteva biserici şi tovărăşii pioase, — a biruit obiceiul ca toţi credincioşii să cânte în cor anumite cântece, ba chiar să răspundă un cor sfintele răspunsuri liturgice. Job era aşa, la noi, acum treizeci, patruzeci de ani...“ spun cu îngrijorare sinceră sau cu făţarnică socoteală unii dintre cei ce vin şi ascultă pe noii cântăreţi. Răspundem la această întâmpinare . Adevărat este. Acum treizeci, patruzeci de ani, cântau in biserică numai psalţii şi corul, iar norodul tăcea, fiindcă nu ştia să cânte... Dar la mănăstiri, de pildă, unde ştiutorii de cântare sunt mai mulţi, cântă toţi câţi ştiu să cânte. Azi a venit vremea să lăsăm cântarea sacră ceva mai liberă şi s’o îngăduim să se ridice — Domnului întru slavă — şi din glasuri mireneşti. Este, oare, păcat? Este o nemai auzită inovaţie? Dimpotrivă? Cu această cântare în comun revenim la timpurile primare. Aşa i-a cunoscut şi aşa îi semnalează pe creştini Pliniu cel tânăr, amicul împăratului Traian, se adunau în locuri singuratice şi căutau împreună. Aşa i-au cunoscut temniţa camertină şi circurile romane, cântăreţi în ceasul tragic al violenţei lor plecări din lumea aceasta. Prin urmare cântarea în Carrtun care începe să-şi facă loc azi, in bisericile noastre, este o reîmprospătare a unui glorios obicei străbun. Şi pentru liniştirea unor conştiinţe timide şi neorientate, trebue să amintim fără odihnă că Biserica Domnului cunoaşte prea bine şi schimbarea in cele secundare şi periferice precum şi fixitatea rigidă în cele cu adevărat esenţiale. Recunoaştem, insă, cu tristeţe că murmurele şi opoziţia nu vin atât de mult din partea celor nevinovaţi şi lesne de convins, ci din partea celor pseudo-râvuitori şi pseudo-ortodocşi. Pe necunoscătorul sincer îl înveţi, îl faci să deschidă ochii în faţa realităţii şi-l câştigi. Dar ce faci cu făţarnicul îmbătrânit în viclenie, in intrigă şi in cucernică sulimentală ? Ce faci cu inima uscată şi amară pe care n o mai poate infrăgezi nici măcar rouă Hermohului? Faţă cu această tristă categorie sufletească numai cuvântul Domnului birueşte: — Aţi închis împărăţia cerurilor înaintea oamenilor! Voi nu intraţi şi nici’pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi ! Gala Galaction Pluteşte în atmosferă o vastă şi semnificativă indiferenţă faţă de actul esenţial al democraţiei: exercitarea dreptului de suveran al poporului. Nici nu se poate imagina un drept de suveran mai absolut decât acel al poporului, care poate hotărî orice fără ca să primească nici un fel de corectiv. A vuit istoria de numele lui Caligula, împăratul sanguinar, ce-şi luase ca deviză faţă de supuşii lui: Oderuit, dum metuant (să mă urascădar să mă teamă), care spre a-şi manifesta supremul dispreţ pe care ‘îţ.zsv’area vulgului şi-a făcut calul consul. Dar să fim drepţi: suveranul popular nu are adesea similare în fantezii, când işi exercită dreptul lui absolut de designare a reprezentanţilor intereselor lui ? Este adevărat că suveranul popular în absolutele lui puteri nu a ales încă un cal pe care să-l învestească solemn cu toate insignele puterii consulare, dar de câte ori nu şi-a îndreptat privirile ca printr’un simplu vot să smucească din anonimat cine ştie ce vietate dobitoacă, de câte ori nu a Împins la locurile de răspundere, de girare a propriilor lui interese netrebnici, neisprăviţi, sau vulgari înşelători? Că ispăşeşte — ca orice suveran de altfel—toate aceste vinovate rătăciri, că plăteşte orice greşeală, orice nătângă alegere, că-şi umple sufletul cu tot amarul nenumăratelor lui dezamăgiri ? Dar ce folos că pe urma repetatelor lui experienţe nu deprinde nici o Îndreptare, nu încearcă nici un fel de dezmeticire, nu tresare sub biciul simţului critic, spre a se feri de toate haimanalele ce vântură ispita mincinoaselor făgădueli! Şi ori şi astăzi, şi vai! totdeauna maiestatea sa poporul se va vrea indus în eroare, adulat, va pleca urechea spre cei ce-l vor preamări în vorbe frumoase, căci are, ca să zicem aşa, slăbiciuni literare; va fi pornit cu hulă nedreaptă împotriva celor ce-i rostesc adevăruri şi va proclama „duşman al poporului” pe oricine va cuteza să-i arate păcatele şi să-i ceară, o nobilă sforţare, o volnică încordare spre propriul lui bine. Iată cu toate experienţele inutile, cu toate tristele deziluzii, alegătorul investit cu toate puterile absolute ale suveranităţii de o zi, se va prezenta în faţa urnii spre a alege, spre a-şi hotărî propria lui soartă. De fapt nu există nici un curent pentru vreo listă, există un accentuat curent împotriva naţionalţărâniştilor. Explicabil acest curent de violentă protivnicie nu atât pentru ce-au făcut în timpul guvernării de doi ani, în împrejurări extrem de grele, cu totul nefavorabile, cât mai ales pentru ce se aştepta să facă şi n’au făcut. National-tărăniştii ispăşesc imensa, irezistibila lor popularitate dela 1928. Impetuoasă ca un puhoiu de munte în primăvară, popularitatea national-tărănistă luase aspectul unui formidabil plebiscit, iar destinele tării erau în funcţie de un simplu gest al d-lor Iuliu Maniu şi I. Mihalache. La Alba-Iulia au stat în cumpănă, gata de a clătina într’un războiu civil, însăşi ideea de ordine şi numai simţului de cuminţenie şi de răspundere a d-lui Iuliu Maniu, ii datorim evitarea unei catastrofe, înlăturarea unei sângeroase alunecări în anarhie. Ajunşi la putere cu o lungă şi neverosimilă trenă de făgădueli, în freneticele aclamaţii ale mulţimilor exaltate de mesianice aşteptări, orice ar fi realizat, oricât s ar fi trudit să coboare în faptă seducătoarele promisiuni ale opoziţiei, ar fi fost mai prejos de aşteptările ce le ridicase tumultul popularităţii O guvernare de debutanţi, o iniţiere în gravul capitol al răspunderilor, tocmai la răspântia tuturor greutăţilor pe care le-a cunoscut vreodată istoria naţiei noastre, fatal a provocat reacţiunea violentă a inevitabilelor dezamăgiri. Şi cu atât mai violentă a fost totdeauna reacţiunea sensibilităţii populare, cu cât au fost mai mari, mai utopice aşteptările legate de o guvernare. Mult mai greu poate guverna un partid impus la putere de valul irezistibil al unei popularităţi cu evidente irizări mistice, fiindcă se pun într un asemenea guvern nădejdi ce numai miracolele le-ar putea satisface. Nu e mai puţin adevărat că o bună parte, dacă nu toată răspunderea, revine celor ce zăpăcesc cu cele mai extravagante făgădueli mintea celor simpli. Demagogia este de fapt, un atentat săvârşit Împotriva bunului simţ popular, o conştientă intoxicare a mulţimilor, spre a zmulge votul. Când urna este suprema instanţă de valorificare politică şi autortatea ce decernă dreptul de guvernare, e firesc să asistăm la goana desperată, fără nici un fel de scrupul, la goana înebunitoare după voturi. Partidele sunt preocupate de a găsi ultima iluzie de care se agaţă sufletul popular; o dată precizată această aşteptare, este exploatată printre păduşii electorali prin tot aparatul de agitaţie de care dispune fiecare partid. Pe cât se pare, pe cât mi-a fost dat să verific în diferite părţi ale țării pulsul electoral, am impresia că trecem o epocă de osteneala, de desamăgire paralizantă; ţăranul, mai ales, este sătul de voturi, de manifeste, de toată grava necăreală a profeţilor de răspântie electorală. Doar o cruntă mânie, o pornire vrăjmaşe împotriva celor în care a crezut mai mult. Ceva din furia primitivilor împotriva fetişului care nu a schimbat cursul lucrurilor. Guvernul se reazima pe acest curent de ostilitate populară împotriva naţional-ţărăniştilor, fiind ajutat de cadrele aşa de solide ale organizaţiilor partidului liberal. In cel mai pierdut sat, liberalii au cadre îndărătnic credincioase, active, cu iniţiativă îndrăzneaţă, ştiind grupa adeziuni şi exploata mai ales dezamăgirile fostei guvernări. Poate a fost o mare greşală de tactică electorală întârzierea definitivării listelor, toate metamorfon zele pe care le-au avut de străbătut listele ..uniunii naţionale”. S'a pierdut din timp, s’a lăsat în nesiguranţă, nu s'a utilizat cu folos în- tr’o acţiune strânsă, coordonată, toate elementele necesare determinării unui curent in generala indiferentă. Este clar că lupta se dă mai mult între listele ,,uniunii na-, ţionate” şi listele naţional-ţărăniste. Cu tot optimismul de voinţă autoîmbărbătare, partidul popom ului are o situaţie foarte grea prin o serie de pierderi importante dintre elementele cele mai active. E destul să amintim pe generalul Răşcanu. O atitudine de un real reconfort moral a fost perzistenţa d-lui Oci Goga, de a rămâne până la sfârşit, chiar cu riscul unei înfrângeri, alături de mareşalul Averescu. Pentru celelalte grupări, semne multiple de întrebare, fiind în bună parte improvizaţii făcute în ultimul moment. Surprize se pot aştepta de la curentul antisemit puternic în Bucovina, o bună parte din Basarabia şi în nordul Moldovei; tot aceleaşi surprize se aşteaptă şi de la „Liga contra camerei"... Sunt două curente ale desperării populare, febră rătăcitoare a crizei economice. Anticipări, pronosticuri asupra viitoarei configurații a parlamentului nu se pot face, fiindcă massa electorală reprezintă o mare și îngrijorătoare necunoscută. Dar dincolo de taina urnei, se întinde implacabilă, încruntată, realitatea ţării, ce nu se modifică nici când cu voturi, ce nu-şi schimbă asuprul ei aspect prin simplul act de autoritate al suveranităţii populare de o zi. Asupra guvernului Iorga apasă zestrea atâtor greşeli, moştenirea unui întreg trecut, greşelile săvârşite ajunse la soroc. Se pare că şi ţara îşi dă seama că votul în sine nu înseamnă nimic, că prin simpla operaţie a alegerilor nu se rezolvă nimic, de aceia pluteşte în almosferă această grea indiferentă. Suntem cu toţii osteniţi de profeţii miracolelor neîmplinite şi aşteptăm fărâma de faptă isbăvitoare. Din urne nu pot eşi decât nume şi mai rar voinţi neînduplecate de faptă. Pamfil Şeicaru urnelor D. N. IO&3A CSTITI IN PAG. 8 a I in ajunul marei bătălii electorala Grupările de opoziţie au încheiat acorduri pentru asigurarea libertăţii alegerilor Banca de agricultură n emite obligaţii de stat Aurel Dobrescu-matteou înghiţit de stratosfera Toţi alpiniştii Făgăraşului au pornit în febrile expediţiuni de salvare, spre ada de urmele d-lui Aurel Dobrescu, faimos simigiu al covrigilor naţional-ţărănişti, a cărui tristă celebritate se complectează astăzi cu nimbul martirilor din rasa preţioasă a defunctului Matteoti. Fostul subsecretar de Stat al codrilor parohiali a dispărut subit în ajunul alegerilor, lăsându-şi diaconii într’o neliniştită perplexitate : după • părerea • adversarilor, taurinul atlet al Făgăraşului sar fi ascuns într’o vizuină munteană, sperând să incendieze susceptibilitatea Ardealului cu bănuiala că ar fi fost sinistrat de răsbunătorii gealaţi ai dictaturii“ guvernamentale ; după părerea coreligionarilor de trib, „ Aurel Dobrescu ar fi fost într’adevăr ,,matteotizat“ de călăii Dregătoriei Dinnăuntru, pizmaşi ai binecunoscutei popularităţi pe care colegul de latrină al lui Tiberiu Vornic o posedă pe hipodromul electoral al Transilvaniei. Ce va spune România Mare, ce va spune Franţa, ce atitudine vor lua Vaticanul, Universul şi Conştiinţa mondială, lavestea acestei noui îsprăvi a tiraniei reacţionare şi obscurantiste ?..• Ne luăm tâmplele în palme de desnădejde, şi nu ştim cum să înfierăm mai crunt unghiile corsicane ale d-lui C. Argetoianu, a cărui mână slujeşte (de bună seamă) în clipa aceasta drept cătuşă pe beregata d-lui Aurel Dobrescu, până astăzi atât de ingenios salvată de ştreang... Nu, nu este posibil ca sufletul smolit de păcate al d-lui Argetoianu să-şi fi încărcat furgonul şi cu blestemele pe cari le va stârni o nelegiuire de acest tonaj ! dispariţia marelui vicar naţional-ţărănist din Făgăraş trebue să fi fost provocată de o nostalgie autonomă a robustului Stenka Razin al pădurilor ardeleneşti, plictisit de luxul fastidios al apartamentelor urbane, al căror parchet este uneori atât de alunecos, d. Aurel Dobrescu trebue să fi evadat de bună voie spre pământul ospitalier al colinelor pădureţe, — ale căror ferigi ascund în umbra adeseori şi iarba fiarelor", atât de indispensabilă în cariera politică a unui democrat românDacă nici această explicaţiune nu satisface pe cei ce prohodesc cu atât de sfâşietoare nechezaturi viaţa scumpă a d-lui Aurel Dobrescu, — rămâne să acceptăm cealaltă explicaţie, mai plauzibilă : ca şi năzdrăvanul aeronaut Picard, ciobanul stânei naţional-ţărăniste din Făgăraş a pornit spre stratosfera, desgustat de depresiunea, semnalată de ultimele buletine meteorologice ale partidului în atmosfera electorală a Ardealului. Reverberaţiile pricinuite de amintirea trecutului regim, — într’adevăr, — aliate cu radiaţiunile cosmice ale ministerului de interne, au violat deplin în ultimele zile spaţiul sideral al scrutinului suveran: baronul d-lui Iuliu Maniu şi-a pierdut hidrogenul, nacela democraţiei forestiere s’a spart pe prundişul opoziţiei, şi barometrul semnalează o asfixistă lipsă de oxigen electoral..* Constrâns de Coranul democratic să descindă într’o zonă depresionară extrem de defavorabilă aterizării, d- Aurel Dobrescu a prefererat să derapeze spre codrii dar, nici în ozon, aşteptând la rădăcina molifţilor risipirea negurilor din văzduhul rarefiat: după săvârşirea alegerilor, procuratorul Făgăraşului va fi desigur descoperit mai întâi cu ghiocul, pe urmă cu luneta, şi la sfârşit chiar cu ochiul liber. Tristeţea noastră este însă că, în clipa în care d. Aurel Do-obrescu va coborî din mijlocul leoparzilor în bătaia privirilor partizanilor, numai ochiul acestora va fi liber... Ion Dimitrescu Moştenirea d-lui Iorga De larma unei opoziţii care ţipă înainte de a fi bătută (aoleu, m-aţi asasinat!; aoleu, mâine la ora asta voia fi un cadavru votant!) şi a unui guvern hotărât să opereze cancerul politic al ţării, nu se mai aude jalea adevărată a ţării. Căci sunt dureri, mai adânci decât acelea pricinuite da şifonarea libertăţilor cetăţeneşti. De discursul sicofanţilor placaţi in turneu de reciprocă şi cordială calomnie, nu s’a auzit detunătura care a adormit pe dreptul între drepţi. învăţătorul lonescu, care de disperară, că nu-i mai soseşte leafa dela minister, s’a împuşcat în satul lui, cu art revolver împrumutat. Funcţionarii cu avansările rămase în urmă, magistralţii, ei înşişi eludaţi de la drepturi, au necazuri cronice, incurabile. Ei sunt sacrificaţii tuturor guvernelor, cel din urmă la răsplată, ca şi acest Ionescu, care a murit cu demnitatea de a nu fi cerşit şi de a nu fi furat. lonescul nume comun şi atât de al nostru, a murit de dorul lefii, în timp ce lichidatorii vechiului sistem îrtcasau ultimele cupoane. Cei cari l- au dus , uitat de el. Gândiţi-vă, cine e vinovat de moartea Iul, şi a fraţilor hd. Responsabil Iul e Insă acoperit, dispărut, nu te spune numele. » Asta e moştenirea actualului guvern., Un capital de nemulţumiri, lăsat de cei plecaţi, în seama succesorilor nevinovaţi de ruşinosul trecut. Părinţii mănâncă aguridă şi fiilor , se strepezesc dinţii. Capra strică aerul şi oală pate ruşinea. Ceea ce e curios este ci din nenorocirea ţării, tot autorii ei bat monedă. Ei, martirii şi idealiştii, se plâng că li sa retras brevetul de samariteni miloşi. Fără să se spună răspicat vreodată, am trăit in realitate sub dictatura cluburilor politice. Iorga nu are club. Era singura carte nejucată încă. Sar bucura grozav patrioţii opoziţiei ca experienţa Regelui să fie o nenorocire naţională, pentru ca la cadavrele Ioneştilor neplătiţi la timp, să fie invitaţidoclii şi cioclovinele tuturor bunelor speranţe. Guvernul a primit o tristă moştenire. Păcat că alegerile sunt mâine. Păcat că nu durează sgomotul mamuii. Păcat că după ce liniştea se va restabili, vor ieşi la iveală bubele şi rănile de pe trupul vlăguit al ţării. Asta e moştenirea. Ar trebui un minut de linişte cuviincioasă şi de reculegere. ,iu. Romulus Dianu Ce vor visa la noapte, In ajun de alegeri...