Curentul, iulie 1931 (Anul 4, nr. 1229-1259)

1931-07-01 / nr. 1229

ANUL TV Mr. ^-Uul Cu­­tur.,1 Li Ui at-2ca Tî. M7 FJ PAGINI 3 LEI Miercuri, 1 Iulie 139F Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 ÎS- Telefon­­ Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul ţi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 ; Adiţia 375/28 , ABONAMENTE; tel 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 6 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­­niatraţii Publice lei 1000 anual ; pentru străi­­nă­ta­t lai 1700 pa an ; lei 850 pa 6 luni s­i lei 500 pa 3 luni. Abonatriehtele Încep la 1­ul 15 ale fiecărei bioi« De ce pier, de ce se duc.. In arhivele ministerului Sănătăţii trebue să se mai afle încă un inte­resant memoriu al patronilor de întreprinderi comerciale din sta­ţiunile climaterice şi balneare. Se demonstrează acolo, că la multele cauze economice care au ruinat aceste staţiuni, se adaugă aceea că de câţiva ani avem în fiecare mijloc de vară seziune parlamen­tara extraordinară. De aici decurge o congestionare a Capitalei cu toată chiemela vilegiaturista de pretutindeni si o slăbire a sănă­tatii publice, evidentă dacă ne gândim la consecinţele atâtor a­­mânari in tratamentul de vară al bolilor. Mai trebue socotit un element de o importanţă covârşitoare , în aceste timpuri de criză. Sinaia şi Constanţa, muntele şi marea în aceste două expresiuni selecte, constitue o piaţă prea mare pentru puţinii bani disponibili vacanţelor de agrement. Sinaia este creaţiunea regelui glorios Carol I care incă nu are în Capitală, o statue, cu toate că sfetnicii lui sunt de mult paznicii de bronz ai răspântiilor. După Ca­rol 1 Sinaia a rămas mai departe marea ventuză a economiilor şi Curtea noastră regală n’a mai crelat alte staţiuni estivale. Balcicul­­ De Balcic nu se poate vorbi atâta vreme cât plaja lui nu e dăruită publicului mijlociu, prin construcţia unei linii ferate a că­rei întârziere noi nu o înţelegem.In discursul luminos al social­­democratului G. Grigorovici se află această idee care vine să ex­plice mai departe pricinile decă­derii staţiunilor noastre termale . ..slujbaşii acestei ţări sunt trataţi, ca nişte orbi. Se cere dela dânşii moralitate, se cere să nu ia şperţ, cum s'a spus aici. Insă minimum de existenta nu există. Minimum de existenţă în toată Europa se socoteşte în modul următor : se face cota hainelor, se face cota cărnii, se face cota pâinii, se face cota chiriei şi din aceste patru cote se compune un minim de exi­stenţă şi acest minim de existenţă este neimpozabil în toate tarile, afară de ţara noastră- păcătoasa, care nu ştie să stoarcă banii de acolo de unde sunt“. E lămurit. Funcţionarii în aceste cond­­ieii, nu numai că nu au bani de vilegiatură, când vine vara şi când îi mai iartă reumatismele, (căci toţi au luat acest suvenir din tranşee), dar vara îi găseşte chiar îndatoraţi, căci au luptat să iasă din iarnă, plătind dobânzi mari pentru bani împrumutaţi. Dar ca să revin la circumstanţa politică amintită în memoriul pa­tronilor, vom spune ca nici aceşti patroni nu au făcut totul pentru a atrage şi satisface o clientela să­raca şi rară. Şi nu au făcut totul, pen­tru ca de doisprezece ani, în tara noastră foarte putini mai cred în foloasele muncii, ale cinstei şi ale legalităţii. Exemplele de îmbo­găţire rapidă prin nemuncă, prin politică de partid, sunt numeroase şi demoralizatoare-Politica cinstei în comerţ e de mult falită. Negustorul este furat şi­gură ca să se acopere. Amen­zile şi pedepsele cu caracter re­presiv, pentru escrocherii, abuzuri, falsificări de alimente unit, vin, zahăr etc.) sunt neînsemnate fata de avantajele pe care le prezintă practica necinstită. Iar legalitatea, oh, de asta să nu vorbim prea mult. Guvernele îşi fac singure situaţia oriunde, prin legi atât de flexibile că devin ile­gale. Un nenorocit de funcţionar pe care nu-l văd sfârşindu-şi viaţa la el acasă, îmi istorisea, în tren, că un om cu familie grea, şi cu răspundere, nu-şi poate permite să se poarte in lume respectând legile. Inconştientul şi necăjitul meu conlocuitor nu-şi dădea bine seama cât riscă, vorbind cu nişte necunoscuţi lucruri de puşcărie : „Noi ne-am supus legilor ţării şi în timpul Regenţii şi după Restau­rare. Am fost şi suntem nişte ce­tăţeni corecţi. Cei cari s’au răs­vrătit însă atunci împotriva legi­lor, astăzi, o duc bine de tot. Ei au fost recompensaţi fiindcă au ne­socotit legea. Dacă şi în domeniul acesta e loterie, atunci noi cari ne trudim atât de greu, nu avem oare dreptul să credem că, în România, situaţiile se fac numai prin mij­loace anarhice ?“ E o mentalitate cu mult mai răs­pândită decât s’ar crede şi numai un şir de ani de viaţă legală şi cinstită mai poate reface un nivel moral atât de scăzut. A ne mul­ţumi cu atâta: „are dreptate omul“, este deadreptul criminal. Am­ tra­versat patru ani de viaţă consti­tuţională anormală. Roadele de azi, sunt florile de atunci. Dar guvernele, oricare ar fi ele, au da­toria patriotică de a aplica legile atât de drept și de riguros încât să nu rămână nici umbră de te­mere că nesupunerea fata de legi mai poate creia cuiva prerogative sau beneficii. Perioada tristei aventuri politice a trecut ca un vis urât și murmu­rele ce se ivesc sunt tocmai sem­nele dificultăţilor ce întâmpină tranziţia dela desmăţul interpretă­rilor arbitrare, la ordinea legală bine stabilită, corect precizată. Iată ceea ce ar fi dăunător dacă ar persista. Nu ştim ce urmări va avea acest curios memoriu, despre care ni s’a vorbit, dar ştim că in el se pun mari speranţe. Economia ţării su­feră din pricina activităţii parla­mentare în lunile de căutare me­dicală. Se cer soluţii cari să îm­pace lucrurile, fără să dea un as­pect de inferioritate nici însemna­telor discursuri ale seziunii extra­ordinare, nici preţioaselor venituri de care comerţul ţării e lipsit, toc­mai în aceste timpuri de acută criză. De aici poate veni doar salva­rea : dela o înviorare a comerţu­lui, dela o circulaţie normală a bu­nurilor, dela o stimulare a consu­maţiei şi implicit dela o creştere proporţională a producţiei. Nici o măsură nu trebue să ră­mână neurmărită în repercusiunile ei sociale adânci. Dacă guvernul actual vrea să schimbe relele năravuri înfiripate în ţara noastră, după războiu, tre­bue să înceapă prin a reda popo­rului încrederea în munca cinstită şi în parapetul legilor inflexibile. Romulus Dianu O victorie La Zagreb, — intr'un match de football, care avea toate caracterele unei finale de campionat pentru Cupa balcanică, — echipa reprezentativă a României a învins în faţa unui public de peste 10.000 de oameni temutul team al Iugoslaviei, cucerindu-şi tro­feul cu o însufleţire care a stârnit ad­­miraţiunea tuturor spectatorilor. O victorie la care bicisnica pregătire a oficialilor noştri nu a contribuit cu ni­mic. E o isbândă dobândită de jucă­tori dintre cari foarte puţini poartă nume cu o rezonanţă pur autohtonă, — dar un succes realizat sub culorile ţării româneşti, totuşi, şi care vine să contribue fericit la prestigiul numelui nostru peste hotare. Frumoasă şi bine meritată victorie, — ivită tocmai la vreme pentru a re­­futa deplin toate argumentele alineate in ultimul timp de­ câţiva intelectuali împotriva sportului şi a atletismului, — prezentate ca nişte unelte de pau­perizare spirituală şi de promovare a barbariei. Marea virtute a sportului nu este, — cum­­afirmă de­­obicei, — nici aceea a unui corectiv al excesului de muncă fizică prea specializată, —­­nici aceea a unui compensator al ex­cesului de muncă intelectuală. Atletis­mul nu este nimic din toate acestea, — după cum el nu este nici un instru­ment de înfrăţire internaţională, este insă, în schimb, o incomparabilă şcoală de disciplină şi de armonie co­lectivă, — este, mai ales, un efort de exaltare a curagiului, a perseverenţei şi a forţei, — într’o vreme in care forţa merită mai puţin decât oricând să fie discreditată sau descalificată. Nu este nimic mai fals, intr’adevăr, decât pretinsa antinomie dintre sport şi intelectualitate, — după cum nu este nimic mai pueril decât romantica antiteză a dreptului şi a forţei. Dreptul contra forţei, — subiect de sculptură perimat, — forţa contra dreptului, ilus­tră banalitate a eloquenţei radicale şi democratice, — iată două naive con­­cluziuni ale faimosului hemistih lamar­­tinian: „Să dezonorăm forţa!’’... An­titeza aceasta, — cu oarecare alură înduioşătoare, — a pricinuit întotdea­una cele mai mari nenorociri neamu­rilor cari au acceptat-o ca principiu de viaţă naţională sau internaţională. Teoretic, — forţa poate fi distinsă de drept, — practic, insă, nu este nici inteligent nici prudent să fie opusă acestuia. Separatel,forţa şi dreptul prăvălesc repede naţiunile în bar­barie, — prima prin excesele ei, cel din urmă, prin neputinţă. Nu este cu­minte să calomniăm forţa, — nu este chibzuit să credem că ne-am putea vreodată lipsi de ea, în înfăptuirea năzuinţelor noastre etnice. Rasele şi civilizaţiunile cari s’au încrezut numai în forţa dreptului lor au capitulat toate în faţa dreptului forţei. 1 Ion Dimitrescu ..2 Cu începere de mâine, accesul publicului la ministere este inter­­zis. PORTARUL: Ce fel de treabă pe aicea, domnule? De zece ori ai intrat şi a i­eşit CETĂŢEANUL: Iu am nici o treabă. Vreau să profit şi eu de ultima zi în care se mai poate intra în ministere... Cu rost şi fără rost impozitele directe nu se mai pot aşeza pe spinarea bietului contri­buabil, ajuns la limita capacităţii lui de plată. Sau cheltuit infinitele resurse ale imaginaţiei iocale, fie­care ministru de finanţe fălindu-se cu isprăvile făcute în lupta dârză impotiva contribuabilului. Nimeni nu s'a gândit la limita impozabilă; nimeni nu s’a gândit că în fata a­­cestei pânde orgar.î­ate, contribua­bilul isi va organiza intr un fel sau intr'altul rezistenta, iegtima apă­rare a muncii lui dijmuită de fisc. Si am avut practica evaziunii fis­cale, sporită exact in proporţia apă­rărilor necugetate ale impunerilor, iar rezultatul acestui duel intre fis­calitatea excesivă practicată şi do­sirile contribuabilului a fost o tot mai scăzută c­iră a înca­sărilor realizate, adică exact in­versul celor urmărite de miniştrii de f­nante. Impozitele directe prin consecinţele politice asupra alegă­torilor (instanţă supremă de orien­tare democratică) au fost socotite ca nepopulare şi de aceia s’au în­tors privirile pânditoare asupra im­pozitelor indirecte, perceperea fiind mai sigură, evaziunea impo­­sibilă, iar contribuabilul sub forma de consumator işi dădea mai puţin seama de fiscul pe care il plătea Statului. S a făcut o reducere la zahăr (fireşte, foarte mică, de 5 lei), dar aceşti bani n au mers în folo­sul consumatorului printr'o redu­cere la puţul de cost, ci am avut un impozit nou, deghizat, de 5 lei la k­­logramul de zahăr pe care îl plătim fără să ne dăm seama. Au­ fost proteste, dar slabe fiindcă la acest impozit indirect prea pufin­ işi dau seama de existenta lui, mai exista însă şi o consolare : banii reveneau Statului pe care îl ştim cu toţ­i tare strâmtorat Prectica impozitelor indirecte şi rezultatele obţinute, au încurajat, iar sistemul tinde să fie aplicat pe o scară mult mai întinsă şi nu numai în folosul vistieriei Statului, ci şi în folosul particularilor. Vom avea două proecte : o taxă pe consumul pâinii, preconizată de d- Ionescu-Siseşti, şi taxe pe con­sumul derivatelor de petrol (benzi­nă, etc.) prezentate de d. M. Ma­­noilescu. Situaţia dezastruoasă a agricul­turii noastre nu poate fi judecată cu uşurinţă, nici remediată cu eterna soluţie a aşteptării „unor vremuri mai bune”. In f­ecare an statisticele indică precis o scădere a suprafeţelor în­sămânţate cu grâu, iar o cât de fu­gară anchetă printre agricultori îţi va da ca rezultat protivnicia dat de ogoarele cu grâu. Cultura grâu­lui este deficitară in condiţiile de azi ale pietii, iar metodele de mun­­că ale plugarilor stăpâni pe petice de pământ sunt aşa de primitive încât calitatea grâului nostru a scă­zut atâta încât se resimte pe piaţa mondială, nu mai are preţ bun Toate aceste stări de lucruri se impun atenţiei oricărui guvern .» Începuturile de îndreptare vor tre­bui găsite cu orice preţ, întreaga noastră viaţă economică fiind ex­clusiv în lunet­e de situaţia agr­­iculturii.__________________________ Pornit dela aceste date ale rea­lităţii, d. Ionescu-Siseşti a socotit util să ne puc pe toţi la contrio, fie faji de agricultură printr’o taxă asupra pâinii­ Oricât am fi de por­niţi împotriva oricărui fel de adaos la impozite, socotim însă situaţia a­griculturii noastre aşa de îngrijoră­toare încât contribuţia fiecăruia a­­pare ca o apărare a propriei noas­tre existenţi. Nefericit inspirat este însă d. Ionescu-Siseşti, câni­ vrea să creeze un fond de primă (10.000 lei) la fiecare vagon exportat. Ori­câte măsuri va lua ministrul de a­­gricultură, aceşti bani nu vor in­tra în buzunarul producătorului, ci în acela al exportatorului, adică a interfundiarului întru nimic intere­sat pentru refacerea şi îmbună­tăţirea culturii grâului. Nu primă de export, ci prime de producţie, fiind că prin acest mijloc se poate exer­­cita un control direct asupra cul­tivatorilor de grâu. E mai practic, e mai uşor, iar ţinta — îmbunătăţi­rea ogoarelor însemân­ate cu grâu — va fi atinsă direct. O erarhizare a culturilor s’ar putea face printr’o bonificaţie de 10.000 lei la vagonul de gr­âu cu minimum 80 kgr. greu­tatea hectolitrului şi 1 la sută cor­puri străine, o bonificaţie de 6.000 lei la vagonul de grâu cu 78 kgr. greutatea hectolitrului cu 2 la sută corpuri străine, iar ca o ultimă ca­tegorie cel cu greutatea 76 kgr. şi 2 la sută corpuri străine o bonifi­caţie de 4­000 lei la vagon. Aceste bonificaţii acordate direct producă­torului, vor stimula adevărate în­treceri, vor avea de rezultat o re­facere a încrederii plugarului în dărnicia brazdei şi în acelaş timp recucerirea vechilor debuşeuri ale grâului românesc aşa preţuit odi­nioară. lată ce pledează cu atâtea convingătoare argumente în favoa­rea proectului d-lui Ionescu-Si­­­sesfi. Dar ne întrebăm: ce poate veni in favoarea proectului d-lui Mihail Manoilescu de proteguire a indus­triei petrolului prin impozite asu­pra consumaţiei? D. Manoilescu ra­ţionează astfel : ridicăm taxele la produsele petrolifere (deci şi ben­zină şi motorină), iar din acest surplus dăm şi agricultorilor o pri­mă de 5.000 lei la vagon­ Dar cine consuma benzină şi motorină ? A­­gricultorii pentru tractoare şi pentr­u alte motoare, morile ţărăneşti, deci­d­ Manoilescu pe de o parte la 100 de la agricultori prin taxe sporite şi pe de alta dă 25 agricultorului prin primă. La adăpostul prote­guirii industriei petrolifere se lo­veşte de 2 ori în agricultor, dar ce este mai grav, se compromite ideea primelor pentru plugari, printr un paleativ (cei 5.000 lei problematici) şi scoşi din taxele puse pe spinarea plugarilor cei mai vrednici, înoitorii metodelor de cultură. De fapt se creiază artificial be­neficii societăţilor petrolifere, prin­­tr’un impozit deghizat şi cu atât mai absurdă apare această măsu­ră, cu cât vine în contradicţie cu tendinţa de sporire a motoculturii, cu transformarea mijloacelor noa­stre de tracţiune- Dacă proectul d-lui Ionescu-Siseşti îşi are un rost, răspunde unei imperioase necesi­­tăţi a economiei naţionale, proec­tul d-lui Manoilescu răspunde doar necesităţii de beneficii a societă­ţilor petrolifere. Pe de o parte su­­fl­intă producătorul român, pe de alta se ajută exploatatorul străin. Şi nu e tot una. Rezistenţa se impune faţă de eroarea unui impozit nou­ întru ni­mic justificat Pamfil Șeicaru 4­1 Clasicismul greco-roman la vecin de prof. T. IORDANESCU Scriam acum un an în coloanele ziarului „Curentul’’ că Ungurii stu­diază limbile vechi cu mai multă în­grijire ca noi şi că se plâng că au prea puţine ore de limba greacă deşi au 12 pe când noi avem două. De a­­ceia nu rare ori apar opere ce pri­vesc clasicismul greco-roman scrise de savanţi unguri fie în limba ungară sau în limbi europene. Astfel anul trecut ne-a adus opera lui Franz Mező: Geschichte der olimpischen Spiele, care nu este de­cât cartea cea mai bună asupra jocurilor olimpice, care a fost premiată cu ocaziunea jo­curilor olimpice ce au avut loc la Amsterdam în 1928. Acest eveniment a fost sărbătorit cu deosebit fast şi drapelul unguresc a fluturat pe stră­zile oraşului. Autorul este un profe­­sor la un liceu din Budapesta, care posedă cunoştinţe adânci asupra an­­ticităţii greceşti, ca unul care a lu­crat la săpăturile din Olimpia de un­de prezintă o mulţime de fotografii originale, căci cartea cuprinde 94 gravuri. Contele Klebelsberg, minis­trul de instrucţiune al Ungariei, a fă­cut o prefaţă, iar preşedintele comi­tetului de educaţiune fizică al Ger­maniei a adăugat una pentru ediţiu­­nea germană. Opera lui M. se pre­zintă foarte bine, cu toate că este foarte greu să tratezi în mod ştiinţi­fic un asemenea subiect şi să te faci înţeles de mulţime. Autorul însă nu numai că reuşeşte să se facă înţeles de iubitorii de sport, dar chiar este citit cu multă plăcere, căci are un stil foarte atrăgător. M. regretă că săpă­turile de la Olimpia nu mai pot fi continuate din lipsă de fonduri şi se adresează lumei culte şi cercurilor sportive să găsească mijloace, căci istoria sporturilor ar câştiga foarte mult, de­oarece nu avem liste de în­vingători, cari se conservau în gira­nasium şi cari poate, prin noile des­coperiri, ar ieşi la iveală. Isvoarele de care se serveşte M. sunt de mâna întâia, dar de­sigur ale­gerea a fost destul de grea pentru o lucrare de sinteză, mai cu seamă când informaţiunile sunt aşa de împrăştia­te, căci dacă ar fi să ne luam numai după scriitorii vechi am ajunge la con­cluziuni false. De aceia autorul a omis unele lu­crări cari puteau fi de folos operei sale, mărginindu-se numai la sportu­rile dela Olimpia, fără să neglijeze de a face comparaţiuni cu jocurile moderne. De altfel s'a scris foarte mult despre sporturile vechi, căci nu s'a neglijat nici înotatul nici canota­jul, cum ne arată opera lui Mehl (Schwimmkunst, München 1927). Nu mai puţin interesante lucruri se gă­sesc in cartea lui Karl Müller: Kör­pererziehung des jungen Griechen, Göttingen 1928), iar cartea d-lui Me­ző nu face de­cât sä completeze ope­ra lui Harriort (Olympia und die olympischen Spiele von 776 vor Ch. bis 1924). Aceste lucrări sunt intere­sante nu numai pentru specialiştii ar­heologi şi iubitorii anticităţii, ci şi pentru amatorii de sporturi, căci a reînvia vechile jocuri greceşti însem­nează a le cunoaşte întreg mecanis­mul şi întreaga lor evoluţie şi din a­­­cest punct de vedere cartea lui M, prezintă un interes deosebit. Să trecem acum la vecinii Polonezi, a căror cultură clasică căpătată prin influenţa germană şi prin biserica ca­tolică, nu numai că n’a scăzut, dar chiar se pare că este în creştere. în­cepând cu Nestorul studiilor clasice poloneze, Thadeus Zielinski, fost profesor la Petersburg, aşa de fecund şi original prin opere ca „das Klausel, gesetz in Ciceros Reden” sau „de Antike und wir” (tradus și la noi) și (Continuare în pag. II-a] Purificarea uru foc In afară de templul din Angkor, pavilionul olandez era fără în­doială cea mai preţioasă bijuterie arhitectonică a expoziţiei colo­niale din Paris şi poate secţiunea cea mai interesantă, prin abun­denţa, diversitatea şi sistematiza­rea colecţiilor adăpostite sub aco­perişul de pitoresc profil aziatic. Împrejurările şi timpul, acum o lună jumătate, nu ne-au îngăduit decât o cercetare superficială şi oarecum clandestină, pe o uşă lă­turalnică, în vreme ce salahorii descărcau lăzile pentru vitrine, trunchiurile lustruite de lemn exo­tic, dens şi greu ca bazaltul, pieile fiarelor de junglă, colecţiile de pietre scumpe, sculpturile indige­nilor, costume, ţesături, arme şi instrumente muzicale, mostre din produsele industriei cauciucului, zahărului, bumbacului, petrolului — o străine mărturie a luptei care se dă departe, la antipozi, peste mari şi oceane, între civilizaţia tehnică a occidentului şi tradiţia civiliza­ţiei autohtone. Nicăiri mai mult ca în acest pa­vilion, nu se lămurea semnificaţia expoziţiei coloniale — drama ce­lor două lumi cu două concepţii de viaţă opuse, de al cărei ultim act depinde şi soarta planetei. Olandezii şi-au cucerit imperiul colocial cu negustori, capital, com­panii de exploatare, printr-o pene­traţie paşnică şi tenace, uzând cât mai puţin de forţa armelor- Foarte puţine acte de forţă brutală şi de autoritate, o administraţie foarte elastică, un cuminte compromis între metodele europene şi ierar­hiile locale , o soluţie a politicei coloniale de care Olanda poate fi­­mândră, faţă de aroganţa antipa­tică a procedeelor britanice. Re­prezentanţii metropolei au respec­tat pe cât a fost posibil structura socială, politică şi morală a alcă­tuirilor indigene. Conflictele sunt rare şi neînsemnate. Pentru O­­landa, coloniile nu sunt nici o po­vară bugetară, nici o ameninţare permanentă, ci un isvor de pros­peritate exploatat metodic, cu răb­dare chibzuită de negustori. To­tuşi buna înţelegere, e numai apa­rentă. Resistenţa populaţiei din toată ghirlanda insulelor care spânzură pe planisferă sub ugerii plini al continentului Aziatic —­lava, Sumatra, arhipelagurile O­­ceaniei şi ale Malaesiei, e mult mai profundă şi de altă natură ca a raporturilor dintre cuceriţi şi cuceritori, administraţi şi adminis­­tratori. E o lume cu un conţinut sufletesc, fluid şi enigmatic, care scapă înţelegerii şi echilibrului oc­cidental. In ţinuturile nebuniei stra­nii din desnădejde—acel „Amock“ zugrăvit undeva de Zewig, de Jo­­seph Conrad, de Fauconnier, auro­­peanuîimn numai că nu capătă priză asupra indigenilor, dar dim­potrivă e contaminat de fatalismul atmosferei tropicale, în loc să civi­lizeze el se descivilizează, îşi lea­­pădă treptat costumul european, tradiţiile, principiile scrobite, re­nunţă la planurile de îmbogăţire cu care a sosit, se declasează şi se confundă, absorbit, cu marea m­assă anonimă a indigenilor. De aceia pavilionul Olandei ni se părea cu deosebire interesant. Deoparte produsele civilizaţiei oc­cidentale , fructul unei inteligente şi metodice activităţi coloniale care au pus în valoare bunurite materiale neglijate de indigeni şi indiferente indigenilor. Bumbac, lemn scump, derivate ale petrolu­lui, cauciuc, industria metalelor şi a pietrelor preţioase, mătăsuri, arme, scule. De altă parte, vesti­giile misterioaselor religii şi ale formelor de civilizaţie locală, ar­­mete închise înţelegerii noastre. Aparent, cele dintâi devorau, ex­terminau, înlocuiau pe cele din unii. Dar preţul acestei cuceriri e mult prea scump şi durata cu­cerirei foarte precară. Pionierii sunt veşnic împrospătaţi- Nu re­zistă. După câţiva ani, sau tre­buie să se repatrieze sau sunt pierduţi pentru metropolă. Faimo­sul sortilegiu malaez, nu cruţă pe­­ nimeni. Albul devine un trădător:­­­ul rasei sale, dezertează de la rasa albă, capitulează vrajei irezistibile care îi rupe de continentul natal şi îl topeşte în pasta nevertebrală a massei autohtone, sute­ mii de declasaţi. E revanşa tropicelor- Revanşa civilizaţilor vechi, care­ au ajuns la un echilibru şi la o împăcare cu viaţa, cu totul streine de puterea şi de înţelegerea noastră. Pavilionul olandez, copie fidelă a faimosului templu din Băii, evoca în forma cea mai elocventă această dramă ignorată a luptei dintre occident şi orient, dintre materialism şi pacificarea spiri­tuală, în nemişcare, în renunţare, poate în ultima înţelepciune. Acum a survenit purificarea prin foc. Să fie un semn? Un avertis-­ ment ? Cezar Petrescu Cadranul solar O gazetă din Constanţa se face e­­coul dorinţei unanime a cetăţenilor din acest oraş, şi îndeamnă pe edilii municipiului să pue în mişcare cea­sornicul de la palatul primăriei. Şi pen­­tru ca minutarele Sei fm» «şi zidile şi îrt timpul nopţii, este neapărată nevoe de un cadran luminos sau de un bec electric. Nu se precizează dacă trebue reparat ceasornicul vechiu sau cum­părat unul nou, dar aceasta intere­sează mai puţin. Subliniem totuşi — această, modestă pretenţie — lesne de realizat şi foarte puţin constisitoare, încât te întrebi ne­dumerit daci dezorientarea în timp a edililor Constanţei nu se exemplifică semnificativ prin fobia de ceasornic. Ştim că sunt oraşe fără pavaje, fără instalaţii de lumină electrică, fără ca­nalizări, în schimb cu maidane care colectează gunoaete şi mortăciunile şi îmbâcsesc atmosfera cu emanaţiuni fetide, dar că cetăţenii urbei Tomi­­sului­ nu au la dispoziţia lor nici un ceas public, aceasta depăşeşte spiritul de toleranţă al celui mai resemnat constănţean. Vom fi totuşi nevoiţi să facem o rectificare. Există la Cons­tanţa un ceasornic public, la gară, care indică ora C. F. R. Dar pentru a te folosi de el trebue să plăteşti taxa obligatorie de peron.­­* Parcă 11 vezi pe harnicii muncitori ai portului nevoiţi să parcurgă diame­trul longitudinal al unui oraş peninsu­lar — acostând pe trecători şi între­­bându-i cât­­e­ ceasul_______________. In sfârşit, intr o vreme în care me­canismul ceasornicelor funcţionează după bunul plac al astronomilor o­­nentaţi de către meridianul din Gre­enwich — creaţie teoretică a ştiinţifis­­mului — este firesc să ne îndepăr­tăm aberant de indicaţiile condiţiilor cosmice ale fiecărei regiuni. De aceea cred, că ar fi mai nimerit, ca până la închiderea definitivă a controversei astronomice purtată în jurul orei oficiale, să se amâne tradu­cerea în fapt a inovaţiei pe care o cer constănţenii. Un ceas care şi-ar schim­ba mersul de la o zi la alta, avansând sau retrogradând activitatea constăn­­ţenilor ar da de bănuit oarecari în­­vâr­teji făcute de edili, cu prilejul cum­părării ceasornicului. Propunem ca o soluţie tranzitorie , pe care pentru motive de utilitate am dori-o totuşi definitivă, introdu­­cer­ea cadranelor solare. Sunt simple, necostisitoare, pot fi utilizate chiar şi de analfabeţi, şi prezintă în plus imen­sul avantaj, că, menţinându-se de me­ridianul local, sunt patriotice. | Nicolae Roşu

Next