Curentul, iulie 1931 (Anul 4, nr. 1229-1259)
1931-07-01 / nr. 1229
ANUL TV Mr. ^-Uul Cutur.,1 Li Ui at-2ca Tî. M7 FJ PAGINI 3 LEI Miercuri, 1 Iulie 139F Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 ÎS- Telefon Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul ţi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 ; Adiţia 375/28 , ABONAMENTE; tel 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 6 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Adminiatraţii Publice lei 1000 anual ; pentru străinătat lai 1700 pa an ; lei 850 pa 6 luni si lei 500 pa 3 luni. Abonatriehtele Încep la 1ul 15 ale fiecărei bioi« De ce pier, de ce se duc.. In arhivele ministerului Sănătăţii trebue să se mai afle încă un interesant memoriu al patronilor de întreprinderi comerciale din staţiunile climaterice şi balneare. Se demonstrează acolo, că la multele cauze economice care au ruinat aceste staţiuni, se adaugă aceea că de câţiva ani avem în fiecare mijloc de vară seziune parlamentara extraordinară. De aici decurge o congestionare a Capitalei cu toată chiemela vilegiaturista de pretutindeni si o slăbire a sănătatii publice, evidentă dacă ne gândim la consecinţele atâtor amânari in tratamentul de vară al bolilor. Mai trebue socotit un element de o importanţă covârşitoare , în aceste timpuri de criză. Sinaia şi Constanţa, muntele şi marea în aceste două expresiuni selecte, constitue o piaţă prea mare pentru puţinii bani disponibili vacanţelor de agrement. Sinaia este creaţiunea regelui glorios Carol I care incă nu are în Capitală, o statue, cu toate că sfetnicii lui sunt de mult paznicii de bronz ai răspântiilor. După Carol 1 Sinaia a rămas mai departe marea ventuză a economiilor şi Curtea noastră regală n’a mai crelat alte staţiuni estivale. Balcicul De Balcic nu se poate vorbi atâta vreme cât plaja lui nu e dăruită publicului mijlociu, prin construcţia unei linii ferate a cărei întârziere noi nu o înţelegem.In discursul luminos al socialdemocratului G. Grigorovici se află această idee care vine să explice mai departe pricinile decăderii staţiunilor noastre termale . ..slujbaşii acestei ţări sunt trataţi, ca nişte orbi. Se cere dela dânşii moralitate, se cere să nu ia şperţ, cum s'a spus aici. Insă minimum de existenta nu există. Minimum de existenţă în toată Europa se socoteşte în modul următor : se face cota hainelor, se face cota cărnii, se face cota pâinii, se face cota chiriei şi din aceste patru cote se compune un minim de existenţă şi acest minim de existenţă este neimpozabil în toate tarile, afară de ţara noastră- păcătoasa, care nu ştie să stoarcă banii de acolo de unde sunt“. E lămurit. Funcţionarii în aceste condieii, nu numai că nu au bani de vilegiatură, când vine vara şi când îi mai iartă reumatismele, (căci toţi au luat acest suvenir din tranşee), dar vara îi găseşte chiar îndatoraţi, căci au luptat să iasă din iarnă, plătind dobânzi mari pentru bani împrumutaţi. Dar ca să revin la circumstanţa politică amintită în memoriul patronilor, vom spune ca nici aceşti patroni nu au făcut totul pentru a atrage şi satisface o clientela săraca şi rară. Şi nu au făcut totul, pentru ca de doisprezece ani, în tara noastră foarte putini mai cred în foloasele muncii, ale cinstei şi ale legalităţii. Exemplele de îmbogăţire rapidă prin nemuncă, prin politică de partid, sunt numeroase şi demoralizatoare-Politica cinstei în comerţ e de mult falită. Negustorul este furat şigură ca să se acopere. Amenzile şi pedepsele cu caracter represiv, pentru escrocherii, abuzuri, falsificări de alimente unit, vin, zahăr etc.) sunt neînsemnate fata de avantajele pe care le prezintă practica necinstită. Iar legalitatea, oh, de asta să nu vorbim prea mult. Guvernele îşi fac singure situaţia oriunde, prin legi atât de flexibile că devin ilegale. Un nenorocit de funcţionar pe care nu-l văd sfârşindu-şi viaţa la el acasă, îmi istorisea, în tren, că un om cu familie grea, şi cu răspundere, nu-şi poate permite să se poarte in lume respectând legile. Inconştientul şi necăjitul meu conlocuitor nu-şi dădea bine seama cât riscă, vorbind cu nişte necunoscuţi lucruri de puşcărie : „Noi ne-am supus legilor ţării şi în timpul Regenţii şi după Restaurare. Am fost şi suntem nişte cetăţeni corecţi. Cei cari s’au răsvrătit însă atunci împotriva legilor, astăzi, o duc bine de tot. Ei au fost recompensaţi fiindcă au nesocotit legea. Dacă şi în domeniul acesta e loterie, atunci noi cari ne trudim atât de greu, nu avem oare dreptul să credem că, în România, situaţiile se fac numai prin mijloace anarhice ?“ E o mentalitate cu mult mai răspândită decât s’ar crede şi numai un şir de ani de viaţă legală şi cinstită mai poate reface un nivel moral atât de scăzut. A ne mulţumi cu atâta: „are dreptate omul“, este deadreptul criminal. Am traversat patru ani de viaţă constituţională anormală. Roadele de azi, sunt florile de atunci. Dar guvernele, oricare ar fi ele, au datoria patriotică de a aplica legile atât de drept și de riguros încât să nu rămână nici umbră de temere că nesupunerea fata de legi mai poate creia cuiva prerogative sau beneficii. Perioada tristei aventuri politice a trecut ca un vis urât și murmurele ce se ivesc sunt tocmai semnele dificultăţilor ce întâmpină tranziţia dela desmăţul interpretărilor arbitrare, la ordinea legală bine stabilită, corect precizată. Iată ceea ce ar fi dăunător dacă ar persista. Nu ştim ce urmări va avea acest curios memoriu, despre care ni s’a vorbit, dar ştim că in el se pun mari speranţe. Economia ţării suferă din pricina activităţii parlamentare în lunile de căutare medicală. Se cer soluţii cari să împace lucrurile, fără să dea un aspect de inferioritate nici însemnatelor discursuri ale seziunii extraordinare, nici preţioaselor venituri de care comerţul ţării e lipsit, tocmai în aceste timpuri de acută criză. De aici poate veni doar salvarea : dela o înviorare a comerţului, dela o circulaţie normală a bunurilor, dela o stimulare a consumaţiei şi implicit dela o creştere proporţională a producţiei. Nici o măsură nu trebue să rămână neurmărită în repercusiunile ei sociale adânci. Dacă guvernul actual vrea să schimbe relele năravuri înfiripate în ţara noastră, după războiu, trebue să înceapă prin a reda poporului încrederea în munca cinstită şi în parapetul legilor inflexibile. Romulus Dianu O victorie La Zagreb, — intr'un match de football, care avea toate caracterele unei finale de campionat pentru Cupa balcanică, — echipa reprezentativă a României a învins în faţa unui public de peste 10.000 de oameni temutul team al Iugoslaviei, cucerindu-şi trofeul cu o însufleţire care a stârnit admiraţiunea tuturor spectatorilor. O victorie la care bicisnica pregătire a oficialilor noştri nu a contribuit cu nimic. E o isbândă dobândită de jucători dintre cari foarte puţini poartă nume cu o rezonanţă pur autohtonă, — dar un succes realizat sub culorile ţării româneşti, totuşi, şi care vine să contribue fericit la prestigiul numelui nostru peste hotare. Frumoasă şi bine meritată victorie, — ivită tocmai la vreme pentru a refuta deplin toate argumentele alineate in ultimul timp de câţiva intelectuali împotriva sportului şi a atletismului, — prezentate ca nişte unelte de pauperizare spirituală şi de promovare a barbariei. Marea virtute a sportului nu este, — cumafirmă deobicei, — nici aceea a unui corectiv al excesului de muncă fizică prea specializată, —nici aceea a unui compensator al excesului de muncă intelectuală. Atletismul nu este nimic din toate acestea, — după cum el nu este nici un instrument de înfrăţire internaţională, este insă, în schimb, o incomparabilă şcoală de disciplină şi de armonie colectivă, — este, mai ales, un efort de exaltare a curagiului, a perseverenţei şi a forţei, — într’o vreme in care forţa merită mai puţin decât oricând să fie discreditată sau descalificată. Nu este nimic mai fals, intr’adevăr, decât pretinsa antinomie dintre sport şi intelectualitate, — după cum nu este nimic mai pueril decât romantica antiteză a dreptului şi a forţei. Dreptul contra forţei, — subiect de sculptură perimat, — forţa contra dreptului, ilustră banalitate a eloquenţei radicale şi democratice, — iată două naive concluziuni ale faimosului hemistih lamartinian: „Să dezonorăm forţa!’’... Antiteza aceasta, — cu oarecare alură înduioşătoare, — a pricinuit întotdeauna cele mai mari nenorociri neamurilor cari au acceptat-o ca principiu de viaţă naţională sau internaţională. Teoretic, — forţa poate fi distinsă de drept, — practic, insă, nu este nici inteligent nici prudent să fie opusă acestuia. Separatel,forţa şi dreptul prăvălesc repede naţiunile în barbarie, — prima prin excesele ei, cel din urmă, prin neputinţă. Nu este cuminte să calomniăm forţa, — nu este chibzuit să credem că ne-am putea vreodată lipsi de ea, în înfăptuirea năzuinţelor noastre etnice. Rasele şi civilizaţiunile cari s’au încrezut numai în forţa dreptului lor au capitulat toate în faţa dreptului forţei. 1 Ion Dimitrescu ..2 Cu începere de mâine, accesul publicului la ministere este interzis. PORTARUL: Ce fel de treabă pe aicea, domnule? De zece ori ai intrat şi a ieşit CETĂŢEANUL: Iu am nici o treabă. Vreau să profit şi eu de ultima zi în care se mai poate intra în ministere... Cu rost şi fără rost impozitele directe nu se mai pot aşeza pe spinarea bietului contribuabil, ajuns la limita capacităţii lui de plată. Sau cheltuit infinitele resurse ale imaginaţiei iocale, fiecare ministru de finanţe fălindu-se cu isprăvile făcute în lupta dârză impotiva contribuabilului. Nimeni nu s'a gândit la limita impozabilă; nimeni nu s’a gândit că în fata acestei pânde orgar.îate, contribuabilul isi va organiza intr un fel sau intr'altul rezistenta, iegtima apărare a muncii lui dijmuită de fisc. Si am avut practica evaziunii fiscale, sporită exact in proporţia apărărilor necugetate ale impunerilor, iar rezultatul acestui duel intre fiscalitatea excesivă practicată şi dosirile contribuabilului a fost o tot mai scăzută ciră a încasărilor realizate, adică exact inversul celor urmărite de miniştrii de fnante. Impozitele directe prin consecinţele politice asupra alegătorilor (instanţă supremă de orientare democratică) au fost socotite ca nepopulare şi de aceia s’au întors privirile pânditoare asupra impozitelor indirecte, perceperea fiind mai sigură, evaziunea imposibilă, iar contribuabilul sub forma de consumator işi dădea mai puţin seama de fiscul pe care il plătea Statului. S a făcut o reducere la zahăr (fireşte, foarte mică, de 5 lei), dar aceşti bani n au mers în folosul consumatorului printr'o reducere la puţul de cost, ci am avut un impozit nou, deghizat, de 5 lei la klogramul de zahăr pe care îl plătim fără să ne dăm seama. Au fost proteste, dar slabe fiindcă la acest impozit indirect prea pufin işi dau seama de existenta lui, mai exista însă şi o consolare : banii reveneau Statului pe care îl ştim cu toţi tare strâmtorat Prectica impozitelor indirecte şi rezultatele obţinute, au încurajat, iar sistemul tinde să fie aplicat pe o scară mult mai întinsă şi nu numai în folosul vistieriei Statului, ci şi în folosul particularilor. Vom avea două proecte : o taxă pe consumul pâinii, preconizată de d- Ionescu-Siseşti, şi taxe pe consumul derivatelor de petrol (benzină, etc.) prezentate de d. M. Manoilescu. Situaţia dezastruoasă a agriculturii noastre nu poate fi judecată cu uşurinţă, nici remediată cu eterna soluţie a aşteptării „unor vremuri mai bune”. In fecare an statisticele indică precis o scădere a suprafeţelor însămânţate cu grâu, iar o cât de fugară anchetă printre agricultori îţi va da ca rezultat protivnicia dat de ogoarele cu grâu. Cultura grâului este deficitară in condiţiile de azi ale pietii, iar metodele de muncă ale plugarilor stăpâni pe petice de pământ sunt aşa de primitive încât calitatea grâului nostru a scăzut atâta încât se resimte pe piaţa mondială, nu mai are preţ bun Toate aceste stări de lucruri se impun atenţiei oricărui guvern .» Începuturile de îndreptare vor trebui găsite cu orice preţ, întreaga noastră viaţă economică fiind exclusiv în lunete de situaţia agriculturii.__________________________ Pornit dela aceste date ale realităţii, d. Ionescu-Siseşti a socotit util să ne puc pe toţi la contrio, fie faji de agricultură printr’o taxă asupra pâinii Oricât am fi de porniţi împotriva oricărui fel de adaos la impozite, socotim însă situaţia agriculturii noastre aşa de îngrijorătoare încât contribuţia fiecăruia apare ca o apărare a propriei noastre existenţi. Nefericit inspirat este însă d. Ionescu-Siseşti, câni vrea să creeze un fond de primă (10.000 lei) la fiecare vagon exportat. Oricâte măsuri va lua ministrul de agricultură, aceşti bani nu vor intra în buzunarul producătorului, ci în acela al exportatorului, adică a interfundiarului întru nimic interesat pentru refacerea şi îmbunătăţirea culturii grâului. Nu primă de export, ci prime de producţie, fiind că prin acest mijloc se poate exercita un control direct asupra cultivatorilor de grâu. E mai practic, e mai uşor, iar ţinta — îmbunătăţirea ogoarelor însemânate cu grâu — va fi atinsă direct. O erarhizare a culturilor s’ar putea face printr’o bonificaţie de 10.000 lei la vagonul de grâu cu minimum 80 kgr. greutatea hectolitrului şi 1 la sută corpuri străine, o bonificaţie de 6.000 lei la vagonul de grâu cu 78 kgr. greutatea hectolitrului cu 2 la sută corpuri străine, iar ca o ultimă categorie cel cu greutatea 76 kgr. şi 2 la sută corpuri străine o bonificaţie de 4000 lei la vagon. Aceste bonificaţii acordate direct producătorului, vor stimula adevărate întreceri, vor avea de rezultat o refacere a încrederii plugarului în dărnicia brazdei şi în acelaş timp recucerirea vechilor debuşeuri ale grâului românesc aşa preţuit odinioară. lată ce pledează cu atâtea convingătoare argumente în favoarea proectului d-lui Ionescu-Sisesfi. Dar ne întrebăm: ce poate veni in favoarea proectului d-lui Mihail Manoilescu de proteguire a industriei petrolului prin impozite asupra consumaţiei? D. Manoilescu raţionează astfel : ridicăm taxele la produsele petrolifere (deci şi benzină şi motorină), iar din acest surplus dăm şi agricultorilor o primă de 5.000 lei la vagon Dar cine consuma benzină şi motorină ? Agricultorii pentru tractoare şi pentru alte motoare, morile ţărăneşti, decid Manoilescu pe de o parte la 100 de la agricultori prin taxe sporite şi pe de alta dă 25 agricultorului prin primă. La adăpostul proteguirii industriei petrolifere se loveşte de 2 ori în agricultor, dar ce este mai grav, se compromite ideea primelor pentru plugari, printr un paleativ (cei 5.000 lei problematici) şi scoşi din taxele puse pe spinarea plugarilor cei mai vrednici, înoitorii metodelor de cultură. De fapt se creiază artificial beneficii societăţilor petrolifere, printr’un impozit deghizat şi cu atât mai absurdă apare această măsură, cu cât vine în contradicţie cu tendinţa de sporire a motoculturii, cu transformarea mijloacelor noastre de tracţiune- Dacă proectul d-lui Ionescu-Siseşti îşi are un rost, răspunde unei imperioase necesităţi a economiei naţionale, proectul d-lui Manoilescu răspunde doar necesităţii de beneficii a societăţilor petrolifere. Pe de o parte suflintă producătorul român, pe de alta se ajută exploatatorul străin. Şi nu e tot una. Rezistenţa se impune faţă de eroarea unui impozit nou întru nimic justificat Pamfil Șeicaru 41 Clasicismul greco-roman la vecin de prof. T. IORDANESCU Scriam acum un an în coloanele ziarului „Curentul’’ că Ungurii studiază limbile vechi cu mai multă îngrijire ca noi şi că se plâng că au prea puţine ore de limba greacă deşi au 12 pe când noi avem două. De aceia nu rare ori apar opere ce privesc clasicismul greco-roman scrise de savanţi unguri fie în limba ungară sau în limbi europene. Astfel anul trecut ne-a adus opera lui Franz Mező: Geschichte der olimpischen Spiele, care nu este decât cartea cea mai bună asupra jocurilor olimpice, care a fost premiată cu ocaziunea jocurilor olimpice ce au avut loc la Amsterdam în 1928. Acest eveniment a fost sărbătorit cu deosebit fast şi drapelul unguresc a fluturat pe străzile oraşului. Autorul este un profesor la un liceu din Budapesta, care posedă cunoştinţe adânci asupra anticităţii greceşti, ca unul care a lucrat la săpăturile din Olimpia de unde prezintă o mulţime de fotografii originale, căci cartea cuprinde 94 gravuri. Contele Klebelsberg, ministrul de instrucţiune al Ungariei, a făcut o prefaţă, iar preşedintele comitetului de educaţiune fizică al Germaniei a adăugat una pentru ediţiunea germană. Opera lui M. se prezintă foarte bine, cu toate că este foarte greu să tratezi în mod ştiinţific un asemenea subiect şi să te faci înţeles de mulţime. Autorul însă nu numai că reuşeşte să se facă înţeles de iubitorii de sport, dar chiar este citit cu multă plăcere, căci are un stil foarte atrăgător. M. regretă că săpăturile de la Olimpia nu mai pot fi continuate din lipsă de fonduri şi se adresează lumei culte şi cercurilor sportive să găsească mijloace, căci istoria sporturilor ar câştiga foarte mult, deoarece nu avem liste de învingători, cari se conservau în giranasium şi cari poate, prin noile descoperiri, ar ieşi la iveală. Isvoarele de care se serveşte M. sunt de mâna întâia, dar desigur alegerea a fost destul de grea pentru o lucrare de sinteză, mai cu seamă când informaţiunile sunt aşa de împrăştiate, căci dacă ar fi să ne luam numai după scriitorii vechi am ajunge la concluziuni false. De aceia autorul a omis unele lucrări cari puteau fi de folos operei sale, mărginindu-se numai la sporturile dela Olimpia, fără să neglijeze de a face comparaţiuni cu jocurile moderne. De altfel s'a scris foarte mult despre sporturile vechi, căci nu s'a neglijat nici înotatul nici canotajul, cum ne arată opera lui Mehl (Schwimmkunst, München 1927). Nu mai puţin interesante lucruri se găsesc in cartea lui Karl Müller: Körpererziehung des jungen Griechen, Göttingen 1928), iar cartea d-lui Mező nu face decât sä completeze opera lui Harriort (Olympia und die olympischen Spiele von 776 vor Ch. bis 1924). Aceste lucrări sunt interesante nu numai pentru specialiştii arheologi şi iubitorii anticităţii, ci şi pentru amatorii de sporturi, căci a reînvia vechile jocuri greceşti însemnează a le cunoaşte întreg mecanismul şi întreaga lor evoluţie şi din acest punct de vedere cartea lui M, prezintă un interes deosebit. Să trecem acum la vecinii Polonezi, a căror cultură clasică căpătată prin influenţa germană şi prin biserica catolică, nu numai că n’a scăzut, dar chiar se pare că este în creştere. începând cu Nestorul studiilor clasice poloneze, Thadeus Zielinski, fost profesor la Petersburg, aşa de fecund şi original prin opere ca „das Klausel, gesetz in Ciceros Reden” sau „de Antike und wir” (tradus și la noi) și (Continuare în pag. II-a] Purificarea uru foc In afară de templul din Angkor, pavilionul olandez era fără îndoială cea mai preţioasă bijuterie arhitectonică a expoziţiei coloniale din Paris şi poate secţiunea cea mai interesantă, prin abundenţa, diversitatea şi sistematizarea colecţiilor adăpostite sub acoperişul de pitoresc profil aziatic. Împrejurările şi timpul, acum o lună jumătate, nu ne-au îngăduit decât o cercetare superficială şi oarecum clandestină, pe o uşă lăturalnică, în vreme ce salahorii descărcau lăzile pentru vitrine, trunchiurile lustruite de lemn exotic, dens şi greu ca bazaltul, pieile fiarelor de junglă, colecţiile de pietre scumpe, sculpturile indigenilor, costume, ţesături, arme şi instrumente muzicale, mostre din produsele industriei cauciucului, zahărului, bumbacului, petrolului — o străine mărturie a luptei care se dă departe, la antipozi, peste mari şi oceane, între civilizaţia tehnică a occidentului şi tradiţia civilizaţiei autohtone. Nicăiri mai mult ca în acest pavilion, nu se lămurea semnificaţia expoziţiei coloniale — drama celor două lumi cu două concepţii de viaţă opuse, de al cărei ultim act depinde şi soarta planetei. Olandezii şi-au cucerit imperiul colocial cu negustori, capital, companii de exploatare, printr-o penetraţie paşnică şi tenace, uzând cât mai puţin de forţa armelor- Foarte puţine acte de forţă brutală şi de autoritate, o administraţie foarte elastică, un cuminte compromis între metodele europene şi ierarhiile locale , o soluţie a politicei coloniale de care Olanda poate fimândră, faţă de aroganţa antipatică a procedeelor britanice. Reprezentanţii metropolei au respectat pe cât a fost posibil structura socială, politică şi morală a alcătuirilor indigene. Conflictele sunt rare şi neînsemnate. Pentru Olanda, coloniile nu sunt nici o povară bugetară, nici o ameninţare permanentă, ci un isvor de prosperitate exploatat metodic, cu răbdare chibzuită de negustori. Totuşi buna înţelegere, e numai aparentă. Resistenţa populaţiei din toată ghirlanda insulelor care spânzură pe planisferă sub ugerii plini al continentului Aziatic —lava, Sumatra, arhipelagurile Oceaniei şi ale Malaesiei, e mult mai profundă şi de altă natură ca a raporturilor dintre cuceriţi şi cuceritori, administraţi şi administratori. E o lume cu un conţinut sufletesc, fluid şi enigmatic, care scapă înţelegerii şi echilibrului occidental. In ţinuturile nebuniei stranii din desnădejde—acel „Amock“ zugrăvit undeva de Zewig, de Joseph Conrad, de Fauconnier, auropeanuîimn numai că nu capătă priză asupra indigenilor, dar dimpotrivă e contaminat de fatalismul atmosferei tropicale, în loc să civilizeze el se descivilizează, îşi leapădă treptat costumul european, tradiţiile, principiile scrobite, renunţă la planurile de îmbogăţire cu care a sosit, se declasează şi se confundă, absorbit, cu marea massă anonimă a indigenilor. De aceia pavilionul Olandei ni se părea cu deosebire interesant. Deoparte produsele civilizaţiei occidentale , fructul unei inteligente şi metodice activităţi coloniale care au pus în valoare bunurite materiale neglijate de indigeni şi indiferente indigenilor. Bumbac, lemn scump, derivate ale petrolului, cauciuc, industria metalelor şi a pietrelor preţioase, mătăsuri, arme, scule. De altă parte, vestigiile misterioaselor religii şi ale formelor de civilizaţie locală, armete închise înţelegerii noastre. Aparent, cele dintâi devorau, exterminau, înlocuiau pe cele din unii. Dar preţul acestei cuceriri e mult prea scump şi durata cucerirei foarte precară. Pionierii sunt veşnic împrospătaţi- Nu rezistă. După câţiva ani, sau trebuie să se repatrieze sau sunt pierduţi pentru metropolă. Faimosul sortilegiu malaez, nu cruţă pe nimeni. Albul devine un trădător:ul rasei sale, dezertează de la rasa albă, capitulează vrajei irezistibile care îi rupe de continentul natal şi îl topeşte în pasta nevertebrală a massei autohtone, sute mii de declasaţi. E revanşa tropicelor- Revanşa civilizaţilor vechi, care au ajuns la un echilibru şi la o împăcare cu viaţa, cu totul streine de puterea şi de înţelegerea noastră. Pavilionul olandez, copie fidelă a faimosului templu din Băii, evoca în forma cea mai elocventă această dramă ignorată a luptei dintre occident şi orient, dintre materialism şi pacificarea spirituală, în nemişcare, în renunţare, poate în ultima înţelepciune. Acum a survenit purificarea prin foc. Să fie un semn? Un avertis- ment ? Cezar Petrescu Cadranul solar O gazetă din Constanţa se face ecoul dorinţei unanime a cetăţenilor din acest oraş, şi îndeamnă pe edilii municipiului să pue în mişcare ceasornicul de la palatul primăriei. Şi pentru ca minutarele Sei fm» «şi zidile şi îrt timpul nopţii, este neapărată nevoe de un cadran luminos sau de un bec electric. Nu se precizează dacă trebue reparat ceasornicul vechiu sau cumpărat unul nou, dar aceasta interesează mai puţin. Subliniem totuşi — această, modestă pretenţie — lesne de realizat şi foarte puţin constisitoare, încât te întrebi nedumerit daci dezorientarea în timp a edililor Constanţei nu se exemplifică semnificativ prin fobia de ceasornic. Ştim că sunt oraşe fără pavaje, fără instalaţii de lumină electrică, fără canalizări, în schimb cu maidane care colectează gunoaete şi mortăciunile şi îmbâcsesc atmosfera cu emanaţiuni fetide, dar că cetăţenii urbei Tomisului nu au la dispoziţia lor nici un ceas public, aceasta depăşeşte spiritul de toleranţă al celui mai resemnat constănţean. Vom fi totuşi nevoiţi să facem o rectificare. Există la Constanţa un ceasornic public, la gară, care indică ora C. F. R. Dar pentru a te folosi de el trebue să plăteşti taxa obligatorie de peron.* Parcă 11 vezi pe harnicii muncitori ai portului nevoiţi să parcurgă diametrul longitudinal al unui oraş peninsular — acostând pe trecători şi întrebându-i câte ceasul_______________. In sfârşit, intr o vreme în care mecanismul ceasornicelor funcţionează după bunul plac al astronomilor onentaţi de către meridianul din Greenwich — creaţie teoretică a ştiinţifismului — este firesc să ne îndepărtăm aberant de indicaţiile condiţiilor cosmice ale fiecărei regiuni. De aceea cred, că ar fi mai nimerit, ca până la închiderea definitivă a controversei astronomice purtată în jurul orei oficiale, să se amâne traducerea în fapt a inovaţiei pe care o cer constănţenii. Un ceas care şi-ar schimba mersul de la o zi la alta, avansând sau retrogradând activitatea constănţenilor ar da de bănuit oarecari învârteji făcute de edili, cu prilejul cumpărării ceasornicului. Propunem ca o soluţie tranzitorie , pe care pentru motive de utilitate am dori-o totuşi definitivă, introducerea cadranelor solare. Sunt simple, necostisitoare, pot fi utilizate chiar şi de analfabeţi, şi prezintă în plus imensul avantaj, că, menţinându-se de meridianul local, sunt patriotice. | Nicolae Roşu