Curentul, ianuarie 1932 (Anul 5, nr. 1418-1438)

1932-01-11 / nr. 1418

ANISEL­V No. 141& Lung I1 Ianuarie 1932 PAGINI LEI Director: PAMFIL ŞEIGARU DIDACŢIA ŞI ADMINISTRATIA STRADA SARINDAR No. 4 Telefon: Cabinetul directorului 3—7730 Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3—6439; Adiţia 3—7528 ABONAMENTE: lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice lei 1000 anual; pentru străi­nătate : lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni; lei 500 pe 3 luni. Abonamente încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şiai Situ Mi se strânge inima de teamă când un om politic român călătoreşte peste hotare- improvizaţi să poarte răspunderi ce le depăşesc pregăti­rea, majoritatea de formaţie electo­rală, îşi rezumă cunoştinţele la câteva vagi generalităţi utilizabile in cuvântări, în discursuri rostite în Parlament şi in tot ce formează manifestările omului politic- Prin ţările Apusului, formaţia omului po­litic este ştiinţifică sau literară şi a­lături de pregătirea lui profesio­nală îşi menţine un cât mai strâns contact cu tot ce formează mani­festările gândirii umane. La inaugurarea monumentului lui Maurice Barrés, înălţat pe hrimoasa „Colină inspirată” cel mai frumos discurs ca pătrundere literară, ca expresie, ca înălţare lirică, a fost rostit de Poincare, salvatorul fi­nanţelor franceze, Herriot şeful ra­­dicalilor­ socialişti, a publicat o ad­mirabilă monografie asupra lui Beet­hoven; iată semnele evadărilor din atmosfera înăbuşitoare a politicei, de înviorare sufletească­ de înălţare morală prin contactul cu înălţimile gândirii pure sau cu marile cre­a­­ţii ale artei- Sporit ca sensibilitate, familiarizat cu alte norme de valo­rificare, deprins să mediteze şi asu­pra temelor eterne ale vieţii, omul politic poate să se smulgă din pri­zonieratul actualităţii, să înfrunte cu h­ăzuinţi de permanentă nestatorni­cia vremii, sa încerce a da mode­lărilor ce le face în materialul e­ferner al vieţii sociale ceva din du­rata din ţinta de durată a unei opere de artă.Când mă gândesc că pentru ma­joritatea oamenilor noştri politici preocupările literare sau de artă­ formează semne vizibile de nese­­­riozitate, înţeleg absenţa unui suflu de credinţă, a înălţătoarelor pasiuni din viaţa noastră socială Inteligen­te nu Hosest, und­e de o strălucită vioiciune­ scăpărătoare de spirit, de ingeniozitate specific meditera­­­nieană, dar tuturor le lipseşte acea adâncime, acea înţelegere a vieţii pe care ţi-o dau lungile meditaţii asupra unor probleme ce nu pot forma nicicând un material posibil de legiferare. De aici şi acea vizi­­­bilă stânjenire pe care o manifestă oamenii politici când călătoresc oficial sau nu­­ peste hotare. Nu au curajul de a pune problemele ţării noastre cu acel spirit de mân­drie în care svâcneşte conştiinţa soartei solidare a tuturor statelor, o tonalitate scăzută cu nuanţă de implorare-Iată origina situaţiei de inferiori­tate pe care şi-a creiat-o România in politica externă- Am aşteptat deci cu o legitimă curiozitate mani­festările d-lui C. Argetoianu în di­versele popasuri pe care le face în marile centre ale Europei- De se­rioasă pregătire, neostenită curio­zitate intelectuală menţinând un strâns contact cu problemele de bază ale acestei epoci de trecere între două evuri, d. C- Argetoianu îşi trece examenul de seriozitate, îşi defineşte valoarea politică prin manifestările ce vor puncta acest drum-Primele declaraţii făcute la Ro­ma inaugurează o altă atitudine, un alt ton, mai accentuat ca putere de a rosti răspicat, curajos acele adevăruri elementare ale situaţiei internaţionale. „România este pre­gătită, cuponul asigurat, dar dacă criza se va precipita, fără soluţii practice reale chiar şi in ţările cu civilizaţie industrială avansată, de­sigur că nici noi nu ne putem sus­trage consecinţelor ei. Dar cine se va găsi atunci în condiţiuni mai rele, vor fi nouii sărăciţi- căci Ro­mânia este obişnuită cu sărăcia, ea este o aristocrată*a sărăciei” Iată un adevăr ignorat : ţările agrare cu un nivel de viaţă mate­rială aşa de scăzut, lovite cumplit de prăbuşirea preţurilor sunt adap­tate unei rezistenţi mict mai mare in străbaterea crizei­ decât ţările industriale ce-şi măsoară mersul crizei în sporul numeric al şome­rilor, întro latentă febră revolu­ţionară cu virtualităţi de catastrofă. Dar nu se va putea nădăjdui în­­tr o cât de vagă remediere a crizei statelor industriale până ce nu se va soluţiona criza statelor cu struc­tură economică agrară, adică pie­ţele de consum ale producţiei in­dustriale. De aici decurg logic celelalte adevăruri rostite din de­­­claraţiile făcute presei italiene de d. C­ Argetoianu­„Interdependenţa economică a popoarelor după răsboiu este ast­fel că măsurile izolate ale diferite­lor ţări nu pot remedia relele ce bântue lumea. Din cauza aceasta salvarea nu poate t­cni decât din măsuri comune­ Dacă voim să nor­malizăm viaţa economică a Euro­pei şi să adaptăm funcţionarea so­cietăţii capitaliste la conditiunile „standardului” de viaţă stabilit de situaţiunile de fapt după război ar e nevoe ca acordurile să nu se mai facă încă aşteptate” Nimic nou în aceste afirmaţii, sunt adevăruri curente, dar nu mai puţin ignorate de conducătorii po­litici ai statelor europene. Criza capitalismului, fenomen de adapta­re sau preludiul fatalului desnodă­­mânt prevăzut de marxism­ nu a de­terminat­ acea solidarizare, acea u­­nitate de ritm, acea raţionalizare a raportului dintre puterile de pro­ducţie şi capacitatea de consum­ Sta­tele economiei burgheze se operea­ză reciproc cu o feroce inconştienţă­­în timp ce negaţia activă a capita­lismului, Rusia sovietică, se orga­nizează prin planul quinquenal pen­tru lupta decisivă. Se putea imagi­na o organizare şi temerarul plan de intensificare a producţiei sovie­tice, fără finanţarea capitalismului? Nu ştiu dacă in acest act de quasi sinucidere, nu se citesc semnele vremii; o mioapă şi nestăpânită pa­timă de beneficii imediate impinge societatea bugheză să-şi organizeze însăşi negaţia capitalismului- Orga­nizarea economiei burgheze, adap­tarea la noile condiţii economice ar presupune o clasă politică stăpână absolută pe posturile de comandă, având independenţa iniţiativelor, fiind liberă să decidă linia de miş­care a statelor pe care le conduce-Susit elementele clasei politice, din toate ţările, realmente stăpâne pe posturile de comandă sau nu înde­plinesc decât funcţia actorului, ros­tind cu patetism textul pe care îl şoptesc din cuşcă nevăzuţii su­­­fleuri ? Nicăeri n am citit o mai com­­­plectă denunţare, o mai crâncenă anatomie morală a capitalismului in faza lui de criză acută şi in lupta cu Sovietele, decât în romanul „Europe société anonime" de Ilya Ehrenbourg- Sunt denunţaţi ascun­şii sufleuri, sunt puşi în lumină re­­gisorii politici, acei potentaţi ai ca­pitalismului, stăpânii forţelor de pro­ducţie, deslănţuitorii de conflicte, neînduplecaţii voinţii de putere, fio­roase incarnaţii ale halucinaţiilor lui Nietzche. Toată epopeea, tot pate­tismul tragic al capitalismului, totă încleştarea sălbatică între diver­sele trusturi, sunt zugrăvite cu o rară putere de evocare. Lupta din­tre Olson (o deghizare a lui Krue­ger, faimosul rege al chibriturilor) și Weinstein se duce cu o neîndu­rată pasiune, semănând dezastre, poposind în fiecare ţară­ schim­bând guvernele, modificând politica economică după necesităţi- Sunt prezenţi în Australia ca şi în Ce­hoslovacia, îşi măsoară puterile la conferinţă reparaţiilor ca şi la o şedinţă a comisiei dezarmării de pe lângă Liga Naţiunilor, nu întâmpină nici o rezistenţă în devastatoarea lor sete de forţă, îşi dau reciproc lovituri, ei îşi sângerează doar or­goliul, iar mulţimile sunt svârlite cu indiferenţă pradă şomajului- A­ceşti regişori ai vieţii statelor sti­­­mulează toate cuceririle capitalis­­­mului dar îi alimentează şi criza până la anarhizarea producţiei-Ce înseamnă alături de aceşti u­­riaşi, liliputanii politicei? Are clasa pcSSdf a Europei in realitate vis-ari putere spre a-i disciplina, spre a-i subordona nevoilor de aşezare, de normalizare a producţiei ? Sunt doar simplele marionete mişcate intr’un sens sau într’altul de voin­ţele nevăzute ale stăpânitorilor reali, de deţinătorii posturilor de comandă ale capitalismului. Trata­tivele Franţei cu Rusia sovietică ? Cine ştie ce trusturi industriale au ordonat această orientare politică ce ultragiază principiile elementar de apărare a societăţii burgheze! Intr’adevăr „Europa" este com­pusă dintr’o serie de societăţi ano­nime, guvernele Statelor burgheze având exact tot atâta putere cât au şi consiliile de administraţie faţă de deţinătorii majorităţii acţiu­nilor- adică exact nici un fel de pu­tere- „Europe société anonyme’’ romanul de o deprimantă denunţa­­re a lui Ilya Ehrenbourg, lămureşte datele anarhiei producţiei capita­liste- Şi in fond ce pot face condu­cătorii destinelor bietelor naţiuni ? D. C. Argetoianu declară : „Dacă voim să normalizăm viaţa econo­mică a Europei”­ Evident toate Statele râvnesc aceeaş înlăturare a anarhiei, aceiaşi restaurare de echilibru- dar în realitate clasa po­litică mai este stăpână pe voinţa ei­­mai are libertatea de iniţiativă ? Europa burgheză este o societa­te anonimă condusă de consilii de administraţie care se mai numesc guverne şi reprezintă expresia voinţii populare Pamfil Şeicaru Popasul aniversării Europa, societate anonimă mmaumx po­sum Patru ani împlineşte astăzi ,,Curentul“. Al o mie patru sute­­optăsprezecelea, număr. E o zi de popas cu care ne-am deprins în fiecare an. Nu pentru a număra o­­dată cu zilele, succesele de breas­lă şi pentru a măsura drumul des­picat până acum în opinia publi­că. Ar fi dovada unei deşertă­ciuni străină de firea noastră. Dimpotrivă, folosim ca întot­deauna asemenea popas­ pentru ca privind îndărăt şi recapitulând cei patru ani de necurmată luptă cu toate obstacolele pe care citi­torul poate că nici nu le bănu­­eşte, sări cerem lui, prietenului nostru de toată ziua, iertare că n’am putut desăvârşi mai mult. Spuneam atunci, la apariţia ce­lui dintâi număr, că nu începem o luptă, ci o continuăm. O luptă mai veche în care am fost căliţi. Şi adăogam că în loc de pro­gram şi angajamente, aduceam relativa noastră tinereţe, îndârji­rea şi elanul de oameni ce n’au depăşit încă patruzeci de ani şi nu sunt prizonierii formulelor an­chilozate. De atunci, unii ne-am apropiat de mijlocul acela al vieţii unde s’a oprit cândva şi Dante să privească cu egală melancolie ca­lea , străbătută în urmă şi drumul deschis înainte. Mulţi am cărunţit. Altora li s’a mai­ rănit , coama leonină. Dar toţi ne simţim încă mai strânşi, ca a­­tunci, cot la cot şi umăr la umăr, în această casă a noastră care a fost câteodată mai tare ca o ce­tate. Căci de aci a crescut pute­rea gazetei tinereşti de acum pa­tru ani. Din această armonie de­săvârşită, întemeiată pe o tot atât de desăvârşită libertate. Diversitatea de priceperi, de temperamente, de preocupări, a celor­­câţi s-au strâns şi au rămas în jurul „Curentului“, a fost dis­ciplinată şi armonizată de unica preocupare să slujim cititorul şi marile interese româneşti. Am privit întotdeauna momen­tul trecător, faptul mărunt, eve­nimentul, cu sensaţionalul de-o săptămână, sub perspectiva mai îndepărtată, în timp. Tot aşa in­tenţiile şi actele oamenilor, care au însemnat ceva, cândva, în via­ţa noastră publică. N’am dat ine­gală atenţie unei categorii socia­le, unor suferinţe şi unor proble­me, în dauna altora. N’am­­ fost a­­larmişti. In loc să ne înspăimân­tăm verbal şi demagogic de gra­vitatea unui moment, l-am articu­lat în ritmul cel mare al procese­lor istorice, economice şi sociale, am căutat cauzele îndepărtate şi am cercat să descifrăm anticipat efectele îndepărtate, şi numai după această situare a unei pro­bleme, ne-am îngăduit să propu­nem remedii şi soluţii. Dacă ar fi să amintim numai campaniile noa­stre în , chestia conversiunei dato­riilor agricole, în chestia comuni­ştilor, pentru a ameliora soarta în­văţătorilor, pentru a împiedica contractele oneroase cu Stewart, cu măştile pentru, gazele asfi­xiante, cu sicriile sburătoare ale aviaţiei militare de acum doi-trei ani, campania pentru industriali­zarea monopolurilor, propunerea noastră pentru a se examina ca­pacitatea de plată a statului faţă de creditorii streini — toate ace­stea au fost mărturii ale realismu­lui în care ara încadrat fiecare problemă, am coborît-o pe pământ, ferindu-ne să ne mărginim numai la vagi idei generale şi la îmbăl­sămarea lor cu uscate floricele re­torice. Nu aceasta ne-ar fi încân­tat Nu aceasta ne-ar fi adunat atâţia cititori în jurul nostru, câţi nu cutezam să-i nădăjduim la apa­riţia primului număr. Căci vremu­rile nu îngăduiesc deşarta preo­cupare a scrisului frumos, ci grija de a face să biruie adevărul şi dreptatea — grija noastră de fie­care ceas. E puţin, fără îndoială. E încă puţin. Dar patru ani ce înseamnă faţă de o viaţă,de om7 — şi mai ales faţă de viaţa unei gazete care ne depăşeşte, — şi ne va depăşi ? Cezar Petrescu Ziua Domnului Sf. Pavel scrie Corintenilor, în epis­tola a doua. Nu sîntem la fel cu cei mulţi cari amestecă cuvintul lui Dum­nezeu (2 Corinteni 2, 17). Verbul gre­cesc întrebuinţat de marele apostol are înţelesul lui frelater, din limba fran­ceză. Aşa­dar, a turna apă în vinul cuvântului dumnezeesc. Trebue să recunoaştem, cu inima grea, că alături de învăţătura dreaptă şi curajoasă evangelică, a existat şi azi există mai mult de căt oricând su­rogate didactice şi contra-fazeri pă­gubitoare. Când citim scrierile Părin­ţilor Bisericeşti, din epoca de aur a literaturii creştine, deosebirea dintre a­­devăratul creştinism şi palida-i copie doctrinară curentă este constrângă­­toare. Biserica moştenitoare şi-a dat oste­neala să facă să coboare in văile con­­timporane apa cea vie duhovnicească şi a canalizat­ o deapururi, prin aetipă­­­rirea şi tălmăcirea Părinţilor Biseri­ceşti. In biserica şi in teologia noa­stră românească na lipsit niciodată această tendinţă. In ceasul de faţă, Facultatea teologică din Chişinău se strădueşte să dea la iveală, în tradu­ceri refăcute sau bine controlate, mă­car câteva din marile opere ale lite­raturii patristice. Ultimul volum apărut este intitulat„ Omilii duhovniceşti, opera Sf. M­acar­ie Egipteanul, unul dintre eroii vieţii mo­nahale egiptene, din veacul al patru­lea. Cartea aceasta preţueşte, pentru creştinul cunoscător sau pentru preo­­tul sârguincios, cât o întreagă biblio­tecă omiletică. Colegul care a luat asupra-şi povara acestei lucrări — controlarea, tradu­cerea şi adeseori elucidarea textului Omiliilor Duhovniceşti — a săvârşit o faptă vrednică nu numai de elogiul dar şi de recunoştinţa noastră. Părintele profesor Cicerone Iordăchescu a fă­cut meritoasă şi înfloritoare, pentru obştia creştină românească, teologia şi erudiţia cu cari îşi ornează catedra de la Chişinău. Nădăjduim mult că autorităţile noa­stre bisericeşti vor judeca cu prize pură judecată valoarea acestui fapt literar, bisericesc şi rur-l vor lăsa să rămână columnă stingheră, nu pustiu. Cei ce doresc să-şi recreeze inima, cu puterea şi frumuseţea creştinismului aşa cum împărăţea pe malurile Nilului acum o mie cinci sute de ani, vor râvni să citească Omiliile Sf. Macarie Egipteanul. Gaia Galaction Devotaţii d-lui prim-ministru Ni­colae Iorga au fost căzniţi de o neaş­teptată criza de conştiinţă: des­­complectarea subită a Cabinetului, prin moartea ministrului de Justi­ţie, le-a răscolit brusc toate ener­giile şi resentimentele, anesteziate de deliciile vacanţei festive. Iar svonurile mai mult sau mai puţin verosimile asupra unei eventuale întregiri a ministerului cu d. I. Va­­silescu-Valjean sau Istrate Micescu le-au înfierbântat susceptibilităţile îndelung comprimate: mai în şoap­tă, mai cu jumătate gură, bosum­­flările încep să se desgheţe, adop­tând tonul unor imperioase injonc­ţiuni. Valjean ?... Micescu ?.„ Cine sunt aceşti domni?... Ultimul, este adevărat, a rostit o vibrantă cuvân­tare în Cameră, cu prilejul sărbă­toriri celor şaizeci de ani ai d-lui Nicolae Iorga, dar meritul acestei efemere apologii comptează prea puţin, în bilanţul unei sărbătoriri pe care oficiosul primului ministru a lungit-o dealungul câtorva duzini de săptămâni. Atunci?... Atunci, partizanii d-lui Nicolae Iorga îşi iau cu mâhnire tâmplele în mâini, şi le funcţionează, şi nu ajung să în­ţeleagă cum ar fi cu putinţă ca un minister prezidat de omul asupra căruia au mizat să fie complectat cu nişte personalităţi socotite drept anonime, din moment ce nu figu­rează în registrele arhivei de par­tid cu atâta sudoare întocmită de laboriosul d. Munteanu-Râmnic. Psichologia partizanilor d-lui Ni­colae Iorga este plină de patetic,­— şi mişcătoare, în fragila sa origina­litate. Prin anumite aspecte ale ei, aminteşte candoarea făpturilor îm­bătrânite departe de voluptăţile dragostei, şi târziu convocate la desfătările contacturilor erotice. Din punctul de judecată al caracte­rului, aproape toţi cei pe cari ascen­siunea politică a d-lui Nicolae Ior­ga i-ry surprins incl­­s picioarele şefului, pot fi catalogaţi ca oameni de o masivă şi compactă realitate devotament canin, fanatică docili­tate, — toate calităţile cari alcătu­­esc tradiţionalele podoabe ale mar­tirilor­ In juruil lor, aventurieri cu stagii politice mult mai re­duse isbuteau să realizeze prin di­versele partide politice fruc­tuoase cariere de tranzit, ciugulind ici o funcţiune remuneratoare, din­colo o afacere restauratoare: ei,­­ deţinuţii smeriţi ai unei ascetice adoraţiuni, nu recoltau decât pre­carele satisfacţiuni ale supunerii globale, înviorată din când în când de câte o afectuoasă ironie a maestrului- Alţii, — cu ambiţiunile mai puţin paciente, — se răzle­ţeau pe cărările pierzării, pacti­zând cu partidele megieşe, sau părăsînd gospodăria naţionalistă cu mica lor boccea de principii; ei, însă, sfetnicii şi ucenicii cucer­nici ai apostolului, stăruiau în pa­sionata lor recluziune. In practicarea acestei sublime gimnastici morale, este adevărat, seimenii politici ai d-lui Nicolae Iorga şi-au betonat câteva auguste virtuţi sufleteşti, unanim apreciate de adevăraţii amatori de viaţă evanghelică. Dar, insensibil, ace­ste cronice exerciţii de subordo­nare le-au coagulat în unele din­­tre sectoarele inteligenţii critice acel indispensabil instinct al ri­postei,­­ spiritul de autonomie, de personalitate şi de aplomb, atât de necesar unei bănci ministeriale sărace în făpturi înzestrate cu „prezenţă de spirit“ în desbateri. Peste câteva decenii, după o prac­tică parlamentară mai intensă, vor deveni desigur şi partizanii d-lui Nicoale Iorga apţi la aceste utile îndeletniciri ; până atunci, însă, nu au decât de câştigat din conti­­­nuarea atitudinii de cuvioasă placi­ditate, în care le sta mult mai bine decât în noua lor postură de neo­fiţi ai malthusianismului de Glut politicianist. Ion Dimitrescu Crimă politică E drept că România, într o even­­tuală istorie a criminalităţii, ar figura ca o mică putere, ca un flecuşteţ de ţară, de la care umanitatea poate aş­tepta eşantioane de contribuabili blânzi, tacâmuri de politiciani dema­­gogi, părechi de spărgători şi bretanuri de escroci. Dar criminali interesanţii nu. Vedetele criminalităţii se nasc pe alte tărâmuri. Cu toate astea, patima politică, o­­dată intrată în oasele românului, face acolo un fel de reumatism criminal destul de curios. In comuna Siaşoniş, din Severin, locuitorul Constantin Afî­­rea avea şi el opiniile lui, ideile lui, admise odată cu drepturile cetăţeneşti, despre oamenii zişi mari, ai ţării. Cre­dea, bunăoară, in talentul oratoric al domnului Cappătrat, in genialitatea creerului economic şi prăjit al cufărul conducător de masse, şi nu se sfia si afirme pe cuvântul său de onoare. Ci ăştia, domnule, ăştia sunt copiii spa­ţ­ielui rătăciţi, din mila Domnului, pa plaiurile suspensorului Balcanilor, Ut Bucureşti. Din atâta terra se nasc duşmănii politice. Rivalitatea politică la ţară nu se bucură insă de protecţia spătoşilor. , ■'’heftori, ta in Parlament. Te prinde rivalii şi te snopeşte in argumente, te întoarce şi pe partea ailaltă, foarte apreciată in cores­ţiunile de familie, şi-ţi mai cară şi acolo, pentru defini­­tiva convingere. Inamicii din Slaşoma au vrut să se distingă. N’au vrut facă moarte de om pentru nişte ches­­tiuni de principii, ci au intrat noaptea, în grajdul adversarului şi au turnat gaze peste vitele lui, apoi au pus foc, şi duşi au fost. O cruzime mai imbecilă nu s’a­ vă­zut. Şeful de post al jandarmilor a telegrafia! parchetului de Mehedinţi. Iată textul telegramei: „Raportăm că în seara zilei de 26-27, Decembrie 1931, orele 22-25 răi fă­cători au găzuit doi cai şi doi boi ai locuitorului Const N. Mirea din Sla­şoma, care au ars şi decedat, un cai şi un bou, iar cei rămaşi sunt in agonie. „Bănueli sunt asupra indivizilor Drugă, Tudor Bora şi Marin Se­„Pagubele se urcă. la 31.000 lei. Cazul se cercetea­ noi“. Să se cerceteze!Dom’ purtă diagnosticul!... Şi să n drept, cum a devenit ştim şi noi de dragul nii noştri politici au şi doi cai. Ar fi in noi cine a merita pentru care idee sinate dobitoacele prea-cuvântătorul noatea mea, dom’ o epistolă, numai așa Rorti iu plot car­ta inter. A fost instituită o com­i­siune pentru numiri şi înaintări de funcţionari (ZIARELE) — Domnule preşedinte, de trei luni umblu după postul acela de uşier». — Păi nu vezi, omule, să îî’îhs vasaii feti membri? »emisiunii?»*

Next