Curentul, aprilie 1932 (Anul 5, nr. 1499-1527)
1932-04-01 / nr. 1499
anue I V WO. 1400 liiî mm. (MM K PAGINI BIBLIOTECA „ASTRA« SIBIU3 LEI __________Vineri I Aprilie 1932 Director: PAMfIL ŞEIGARU REDACŢIA si ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No* 4 Cabinetul duecunuim 3—7730 Secretariatul tl Provincia 3—1221» J I Redacţia 3—6439; Ad-Wa 7528 ABONAMENTE: Iei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 16 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar confort Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. Intre Atlantic şi Pacific După două luni, războiul chinejaponez a început in sfârşit să intre în conştiinţa europeană în adevărata sa semnificaţie, dincolo de aspectul provizoriu al momentului şi de aparenţa amăgitoare a lucrurilor. Armistiţiile şi reluările luptelor, rezistenţa neaşteptată şi dârză a bandelor chinezeşti, mai ales protestările atât de ciudate în aparenţă ale reprezentanţilor japonezi la Societatea Naţiunilor, că armatele lor nu au deschis războiul Chinei, ci numai unor hoarde tulburătoare de ordine, toate acestea au stârnit nedumerire şi au sfârşit in indiferenţă. Extremul oriental al Asiei e atât de departe ! Dar treptat sensul conflictului s’a lămurit. Iar lipsa de imparţialitate a adunărei dela Geneva, care reprezintând mai mult sau mai puţin marxismul internaţional s’a arătat ostilă unei naţiuni supermilitariste şi supernaţionaliste că Japonia, a contribuit in mare măsură la clarificare. Atenţia s’a îndreptat spre rostul acestei atitudini, spre justificarea ei şi mai departe, spre interesele celor care rămânând deocamdată spectatori cu braţele încrucişate, uneltesc pentru triumful unuia sau celuilalt combatant. Astăzi, opinia publică a străbătut drum lung, de la ignoranţa sau indiferenţa de acum două luni. Conflictul chino-japonez îşi arată adevărata sa faţă. Apare ceia ce este în realitate. Prologul conflictului dintre Asia şi Europa, adică al conflictului dintre Atlantic şi Pacific. Nu suntem amatori de paradoxe. Nici de profeţii apocaliptice. O hartă şi un manual de istorie — cum amintea mai deunăzi un cronicar al revistei Le Mois — ajung pentru a explica răspicat ceiace spectatorului superficial ii pare 1 »'explicabil. Atlanticul a rămas european. Prin dreptul primului ocupant, printr’o seculară stăpânire, reprezintă pentru Europa modernă, ceia ce a însemnat marea Mediterană pentru civilizaţiile feniciene, elene şi latine. Mare nostrum. Aceasta au înţeles-o Statele Unite, când căutâridu-şi un teren de expansiune imperialismului lor, pe măsura puterilor şi ambiţiilor, s’au îndreptat spre oceanul Pacific, care nu era al nimănui, sau în orice caz, era asiatic. Aci, ca şi Anglia aiurea, au cucerit teren pas cu pas, din aşa zisa milă pentru mizeria indigenilor şi pentru a apăra interesele superioare ale Civilizaţiei. In 1893 au pus mâna pe o parte din arhipelagul Samoa, în 1893 au anexat insulele Hawai, in 1898. Filipinele, prin răscumpărarea şi inaugurarea canalului de Panama şi-au întărit, poziţia în Pacific, ca englezii în Gibraltar, in 1911 au cumpărat arhipelagul Galapagos, pe urmă, rând pe rând, cealaltă parte a arhipelagului Samoa, şi o mare parte a Marianelor şi Carolinelor. Toate acestea reprezintă un marş precis organizat, spre o hegemonie pe care astăzi o poate disputa Statelor Unit numai Japonia, şi pe care sigur îi va disputa-o, cum în Decembrie anul trecut o spunea fără înconjur generalul japonez Kiokatsu Soto. Noi nu putem suporta aceste insolenţe fără să ne arătăm Indignarea. Un răsboiu intre Statele Unite şi Japonia, este destinul inevitabil al naţiei noastre”. „In aşteptarea acestei răfueli directe, Statele-Unite şi Japonia se răsboesc indirect, acolo unde se ciocnesc şi pot să-şi paralizeze reciproc o acţiune. China este numai o punte intre Japonia şi Statele-Unite. Ce-ar deveni siguranţa Filipindior, ce-ar însemna chiar existenta lor, dacă Japonia stăpână deja pe Formoza s’ar apropia așa ca să poată sări dintr un singur salt ? Și odată Filipinele ocupate, ce putere, ce mijloace ar exista ca să-i isgonească pe japonezi de unde au înfipt piciorul ? De teama acestei perspective, Stateie- Unite au luat China sub tutela lor şi pretind integritatea teritoriului chinez, mai puţin pentru China decât pentru ele — şi în bună parte pentru Anglia”. Căci a doua putere direct şi imediat lezată de înscăunarea unei Mari Japonii, aşa cum o visează Imperialismul şi militarismul japonez, va fi Anglia. Chiar înaintea Rusiei, cu care Japonia a stabilit un acord bazat pe reciprocitate de interese, împărţindu-şi Manciuria septentrională sub forma modernă de control •• utilaj- mijloace de transport, resurse bancare, şi cedând Manciuria meridională japonezilor- Situaţia Angliei e cu totul mi alta şi In altă măsură mal gravă. Putere care n’a căutat în Extremii Orient, ca şi aiurea, decât un teren de exploatare, se află astăzi in concurenţă economică directă cu Japonia. Dominioanele sale din Pacific, Australia şi Noua Zeelandă, cad victime ale aceleiaşi concurenţe, nu au mijloace proprii de rezistenţă şi se vor afla intro inferioritate încă mai vădită atunci când japonezii ocupând câteva posturi chinezeşti îşi vor consolida comerţul pe ţărmul Pacificului, cu un front de bastioane. Astfel, afirmaţie reprezentanţilor japonezilor la Societatea Naţiunilor, că actualul războiu nu e îndreptat împotriva Chinei, sunt mult mai aproape de adevăr decât in aparenţă. Un stat chinez şi o naţiune chineză, astăzi nu există. E numai o mare massă in fierbere anaristă şi revoluţionară, după o prea îndelungată imobilitate de suprafaţă- in atite condiţii, cu toate antagonismele, între o Chină disciplinată şi organizată şi intre o Japonie oricât de imperialistă şi tividă de teritorii pentru a da respiraţie celor 70 de milioane de tabilete aglomerate pe un teritoriu de 400 mii kilometri pătraţi, din care jumătate improprii culture, o înţelegere ar fi posibilă. Există o similitudine de rasă, de obiceiuri, de idei, care mai uşor ar îngădui o nvanţă chino-japoneză, un acord politic sau economic, decât intre Japonia şi oricare altă putere de rasă albă. Căci sfârşitul va fi acesta: Pacificul împotriva Atlanticului, galbenii împotriva albilor. Nu a fost numai o halucianţie a Kaiserului- E o realitate caria te apropie, in mart- Cezar Petrescu Lichidarea datoriilor private Amânat cu câteva luni, — din pricina legii de conversiune a datoriilor agricole, alt cârei drepturi de prioritate erau evidente. — proectiv de lege pentru amortizarea datoriilor private urbane sosește astăzi pe biroul Camerei, in forma primită după ultima revizuire a d-lui C. Argetoianu. Detaii definitive și complecte asupra economei acestui proect nu posedăm încă, din informaţiunile preliminare publicate de tiare, insă, ştim ci Institufiunea fundamentali reglementati de noua lege este media,.mnea, lisaţi in seama Casei de amortizare. Pe temeiul principiului impreviziunii. Casa de amortizare propune debitorului si creditorilor arbitrajul său conciliator, daci unii dintre creditori refuzi convențiunea de lichidare dosarul este trimis Tribunalului civil al domiciliului debitorului, care di o hotărâre definitivă fi executorie de lichidare, in cazul când la această operaţiune Iţi dau adeziunea deţinătorii majorităţii creanţelor. Amănunt esenţial, ţi măsură indispen -.chi'.&t introduceri.A propunerii ni» II. ciudare la Casa de amortizare suspendă executările silite începute de creditori, ale căror presiuni de intimidare ar face altfel imposibilă acceletarea procedurii de lichidare. Apologeţii capitalismului bancar, — vexaţi in sacrele lor devotamente fi cu prilejul dezbaterilor conversiunii, — vor porni desigur sterilele lor ofensive fi împotriva acestui proect sub pretextul unei ,distrugeri a creditului din România Obiecţiunile lor nu vor putea însă împiedica realizarea acestei indispensabile reforme, menite să desăvârşească rezultatele sociale ale conversiunii. Dacă plugserul român a fost descătuşat din recluziunea carnetei, aceasta s’a făcut pentru ci pătura noastră agricoli reprezintă stratul nostru social fundamental. — acela care prin disciplinile sale seculare asigură echilibrul statornic al Neamului. Spre deosebire d€ plantatori din Canada, din Brazilia sau din Malaezia, — agricultorul român nu este un exploatator angajat într’o aventuri de speculaţiune; el avea deci dreptul de a fi tratat altfel decât impresarii capitalului anonim şi vagabond, compromişi In speculaţ uni uzurare ţi In bancrute delictuale. Dar aceşti exploatatori sunt aceeafi cari au paralizat energiile categoriilor active de la oraşe cu dobănzile lor exorbitante. Şi valoarea umani, socială şi naţională a acestor debitori este infinit mai mare decit aceea a creditorilor paraziţi. Ion Dimitrescu — Ai văzut noua dispoziție? Nu e voie să iei leafa pe Martie, până ce nu o primești pe Februarie... — Păi eu, care n’am mai primit-o din Septembrie^ ce fac? — Al D-ta stai prost de tot... ... Trebuie s'o iei fntâi pe Octombrie, Noembrie, Decembrie, Ianuarie și Februarie.» O asosare. Nu vom face istoricul proectului de lege pentru modificarea unor articole din faimoasa lege de organizare a corpului avocaţilorproect depus din iniţiativă parlamentară la 19 Februarie şi adus in discuţia Camerei abia In ziua de 29 Martie- A reaminti diversele faze ale acestui proect ar însemna să facem cel mai sângeros rechizitor al metodelor de lucru ca şi al spiritului ce domină orice parlament. In comisie, dcă nu întâmpinai o rezistenţă făţişă, aveai de luptat cu tactica amânărilor, spiritul de corp subordonând orice considerent ce ar fi îmbrăţişat intreaga problemă, intereselor imediate ale barourilor. Legitimările acestei rezistenţe fie activă şi făţişe, fie pasivă şi mascată, se rezumau intr'o grijă faţă de creşterea numărului avocaţilor, iar prin acest spor se scade autoritatea acestui corp de elită, lupta pentru existenţă aducând grave scăderi in ţinută. In practica acestei profesiuni- Nu poţi cere unui om hărţuit până la foamete de grija pâinii cotidiene să păstreze toată majestatea unei ţinute, să menţină intact nivelul moral al profesiunii. Fireşte aceste argumente ar fi valabile dacă nu li s'ar putea opune intr’o egală măsură şi dreptul la existenţă al unei generaţii Intru nimic vinovată de toate greşelile săvârşite de o clasă politică fără prevedere, fără nici o seriozitate In examinarea problemelor vitale ale societăţi româneşti. Nu există greşeală politică, nu există nevrednicie in conducerea Statului ca să nu-şi aibă o scadenţă de ispăşire. încă din 1922 a început să se manifeste îngrijorările tineretului universitar în febra mişcărilor studenţeşti, toate având aceeaşi origină : supraproducţia de titrat ai universităţilor noastre. Sau agitat diverse formule, sau svârlit diverse programe, dar toate puneau aceeaş problemă •• lipsa de locuri pentru cel ce-şi termină studiile. Un proletariat de titraţi se forma, o mulţime de tineri se vedeau svârli(l in voia întâmplării, siliţi să cunoască toată gama mizeriei. Ce-au făcut toate guvernele de la 1922 şi până la 1932 spre a remedia răul de bază, năvala spre licee şi spre universităţi in ameninţătoare disproporţie cu nevoile societăţii româneşti ? Au multiplicat liceele, au redus Învăţământul secundar la o simplă frecvenţă, au înlăturat orice mijloc de control. Înlesnind tuturor, chemaţi şi nechemaţi, vrednici şi nevrednici să termine liceul, să ajungă iară întârziere la universitate. NesocotiţL de Angelescu, omul şcoalei, fiindcă era gata să facă un gimnaziu oriunde câţiva electori socoteau necesar să fie ? Nu stau pretutindeni ridicate numai de roşu, zidurile pustii ale şcolilor din epoca inflaţiei învăţământului secundar? Veţi spune, bune intenţii, o activă grijă de a mări sfera Învăţământului secundar, dar in politică intenţiile nu pot cumpăni dezastrul rezultatelor obţinute. S’a împrăştiat eroarea unei cariere sigure pe urma învăţăturii, până in cel mai necăjit sat, până in cea mai umilă căsuţă, s'a cuibărit această credinţă in miracolul şcolii. Ţăranul trudit de muzică, funcţionarul istovit, muncitorul chinuit, toată această lume umilă şi necăjită a socotit şcoala străbătută până la universitate, diploma de licenţă sau doctorat ca un capital menit să le pună copiii la adăpost de toate riscurile vieţii. Sau strâmtorat, au făcut toate jertfele, s-au sbătut să-şi ţină copilul la şcolile care il vor face boer. In faţa acestei iluzii populare ce puteau să facă partidele decât sâ animeze eroarea, să cultive iluzia, să mângâe aşteptările miraculoase, înmulţind şcolile, uşurând învăţătura, creind toate înlesnirile celor ce veneau la licee şi intrau la universităţi- Nici o selecţie, nici un comentariu, nici o grijă de soarta acestor amăgiţi ai titlurilor universitare. Şi am avut licenţiaţi şi licenţiate in litere şi ştiinţe cu toate examenele date spre a deveni profesori dar n’am avut locuri in învăţământ, am avut licenţiaţi în drept, avocaţi, dar n’au găsit clientelă, am avut medici şi farmacişti, ingineri, tânjind după o ocupaţie, descurajaţi sufleteşte frânţi. Din fiecare an liceele populau universităţile, iar universităţile măreau numărul proletariatului de titraţi, bieţi tineri umiliţi că nu puteau să-şi câştige existenţa* S’au înmulţit locurile la Stat, funcţionarismul a devenit o soluţie menită să remedieze răul. Dar bugetul Statului a devenit o povară prea grea pentru contribuabil Fiscalitatea excesivă a devenit fără folos, încasările scad zi de zi lefurile se plătesc cu o tot mai dureroasă întârziere, suflă vântul falimentului in visteria Statului. Boală veche, prea multa licee, prea mulţi tineri amăgiţi de iluzia Învăţământului superior, nu o examinează nimeni. Toţi o ocolesc, in schimb s’a găsit un alt mijloc- îngrădirea prin toate mijloacele a profesiunilor libere* Cei cari practică avocatura, medicina, să nu mai fie ameninţaţi de contingentele noul de titrat), de aici legea buclucaşă a avocaţilor amendată sub presiunea mişcărilor studenţeşti, de aici acea scandaloasă adâncire de 6 (şase) ani de specializare după şase ani de medicină. Adică in cazul cel mai fericit un tânăr poate să ajungă medic cu liberă practică după 12 (doisprezece) ani şi numai simpla desprindere a acestei provocatoare absurdităţi, rezumă Incapacitatea de conducere a intregei noastre clase politice, mereu depăşită de evenimente, buimăcită de rezultatele dezastroase ale propriilor ei greşeli. Problema supranumerarului de titraţi s'a pus dela 1922 şi până astăzi nu a fost soluţionată, acum o întreagă generaţie este chemată să ispăşească, absenţa de prevedere, uşurinţa tuturor guvernelor. Boala veche rămâne. In loc să atace izvoarele răului, vor să atace efectele unui învăţământ secundar redus—la—o—simplă—constatare ile frecventă. Ş i cu prilejul modificării legii avocaţilor s’au rostit de către d. Istrate Micescu aceste cuvinte menite să impună celor ce au răspunderea politică, o atenţie deosebită: „Direcţiunea in care trebuie căutat punctul precis unde stăvilarul să cadă, nu este atunci când curentul a devenit puhoi, şi nu este la sfârşitul studiilor universitare şi la intrarea in carieră, ci ceva mai departe înapoi”. Cuvinte pline de inutilă înţelepciune, căci nimeni nu le-a auzit, nimeni nu s’a trudit să mediteze asupra lor Boala veche rămâne intactă şi febra continuă ameninţând să turbure ordinea publică- Pamfil Şeicaru D. Alexandru Vaida este la antipodul temperamentului d-lui Iuliu Maniu. E sincer, aproape brutal. Acest vulcan izbucneşte întotdeauna la timp. Nu e, cum îl cred mulţi, un om stingherit de clocotul entuziasmului său, ci unul care crede în miracolul adevărului spus la timp util. Ca orice democrat convins, urăşte misterele. Implicit urăşte farsa. Nici un mister, prin urmare, nici o farsă. Un om drept şi bun nu poate fi decât cel care nu are nimic de ascuns. Aşadar, măştile jos ! Hai să fim sinceri douăzeci şi patru de ore, pentru ca să aleagă Regele, dintre noi, pe cei mai vrednici !„. Declaraţiile sale, făcute cu prilejul congresului regional al naţional-ţărăniştilor în Ardeal, sunt un model clasic de civism. Nu fac politica niciunui partid, dar trebue să admir un om ca Alexandru Vaida. Nu e un an de când am stat odată la Cluj, mai multe ore, cu el de vorbă ca să ascult un imn închinat dreptăţii, de d. Vaida. M’a rugat să nu scriu nimic din cele vorbite. Am scris totuş socotind util. Şi n’a desminţit , fiindcă vorbise. E un bărbat cinstit cu sine şi cinstit cu alţii. Mi s'a întâmplat, în profesiunea mea să vorbesc cu primi-miniştri şi aceştia să spună a doua zi: nu ştiu, n’am văzut, n’am vorbit Fiindcă nu mai era oportun. Aşa se demască oamenii... Ce vrea d. Alexandru Vaida de vorbeşte necontenit ? Simplu de tot : vrea o viaţă constituţională, fără minciuni, fără cacialmale. Vrea o punere la adăpost a singurului mister pe care-l admite : Coroana, şi monarhia. Vrea alegeri libere, adică ceea ce de ani de zile doreşte omul care face, d. Iuliu Maniu, acest fidel amant al legilor, acest inamic al bizantinismului politic. Apoi marotta d-lui Vaida cu ţăranii : „prea îi credem proşti“, prea le spunem des că-s proşti, că nu ştiu să-şi aleagă un stăpân, că e nevoe de a se truca urna pentru a te face bine cu sila. Aşa e acest om Cet animal est bien michant: Lorsque’on Tattaque, il se dellend,. Dictatură făţişe, sau viaţă constituţională făţişe. Nu e szaţuri, nu lături, nici Constituţia făcută preş pe picioare, nici clondirul ridicat la rang de potcap. Lupte confesionale nu pot exista în acest Ardeal care-şi cunoaşte istoria, şi Minte cu ţara înainte de a simţi cu un dumnezeu naţionalizat. Scurt Vorbeşte un ardelean. Dar ceea ce urăşte mai adânc omul sincer de la Cluj, este mirosul de friptură. Un suflet n’are ce face cu grătarul. El se aşează cu faţa înspre soare-răsare şi spune încet rugăciunea lui, plină de sfinte pomelnice : Micu Klein, Pătru Maior, Avram Iancu. Nu e loc în Ardeal în care să nu auzi o legendă, în care să nu vorbească acest oracol sfânt care e Istoria. Cine a fost o mie de anî roţi la străin, nu rabdă nici o zi robia la frăţâne-său. Ne-a luat vre-un demon minţile . Au ars bibliotecile . Am uitat oare ce s’a ales din minciună, când vânzolite de furtunile adevărului, vedem în fiecare zi, albind ca pe nisipurile mişcătoare, osemintele tuturor infamiilor pe care istoria le refuză ? Atunci ? Atunci ascultaţi pe sexagenarul de la Cluj. El de-ar fi pus pe roată, ca atâţia alţi fraţi sau bunici de-ai lui, tot astfel ar vorbi. Ce vanităţi poate să mai aibă el în acest leat? Ce ambiţii ar înfrânge sinceritatea lui ! Nu se poate răspunde. Nu are Impunitatea mareșalului Averescu, nu are prestigiul de zeu al d-lui N. lorga, nici temut ca d-lui Lupu nu este. Dar e un predestinat, care s’* împăcat demult cu destinele sale. E omul al cărui dușman locuește în sine . Sinceritatea. Alexandru Vaida este omul politic care va spune orbului că e orb, greşitului că a greşit vistavoiului că e vistavoiu. Asta într’o democraţie plină da măşti întâmpină primejdii mari şi iată pentru ce, acestui bărbat care nu mai are viitor decât pe linia credinţelor sale, îi dorim din inimă succes pentru prosperitatea a tot ce e temeinic în România, şi pentru trezirea conştiinţelor celor descurajaţi de ticăloşia căldicică in care trăim. Romulus Diana D. Vaida, sau supliciul sincerităţii O nouă profesiune Rezolvarea problemei şomerilor continuă să întreţie atenţia primăriei Capitalei şi a Ministerului Muncii. Dacă concedierile de muncitori de la diferite întreprinderi, fabrici sau uzine vor continua, întreţinerea şomerilor va introduce un capitol permanent in budgetul Statului. O nouă sarcină, o nouă deturnare de fonduri care aveau altă destinaţie până acum. In discuţiile delegaţiei permanente a municipiului, s-a vorbit de o sumă de 3.200.000 lei acordată de Ministerul Muncii pe anul 1931 pentru întreţinerea muncitorilor fără lucru. Din spirit de occidentalizare subită, ne-am însuşit şi noi procedeele întrebuinţate in ţările industriale, lată o primă greşeală, şi poate, cea mai gravă. Şomajul în ţara noastră, inainte de a depinde de oscilaţiile crizei economice, este o problemă e orgaizări şi a specializăm munc. Consultaţi zilnic mica publicitate a tiarelor şi veţi vedea nenumărate cereri de serviciu. Dar, foarte mulţi dintre aceşti muncitori fără lucru nu acceptă un angajament decât in schimbul a unei retribuţii exagerate pentru munci ce o depun. Este firesc deci, si ne întrebăm: care este controlul muncii şi activitatea oficiilor de plasare? De foarte multe ori, şomerii refuză plasarea intr’un serviciu, pentrts că e mă comod să stai cu dinţii la stele, jucând barbut şi aşteptând la ora prăfuşului strachina cu mâncare decâ t să-fi câştigi aceiaşi existenţă muncind. Cred, că in condiţiile actuale , când problema şomajului nu a luat încă proporţii ameninţătoare pentru ordinea internă, ea se poate rezolva printr’o politică a muncii. înainte de a li se da de mâncare, şomerilor ar trebui să li se elibereze un livret confecţionat de poliţie sau de birourile de control ale siguranţei. Livretul, înseamnă posibilitatea de a determina o limită netă intre parazitism şi concediere sau între vagabondaj şi refuzul de a munci chiar cu o retribuţie mediocră. Nenorocitul muncitor care târăşte după erearea unei familii, ţi este concediat din pricina crizei industriale trebue diferenţiat de şomerul profesionist înrăit în refuzul dt munct şl t . tot in ace.istg critei ţ'li de agitato ! comuniştii. D. colonel Gabriel Marinescu a propus să :se organizeze o şcoală pentru conducători de automobile şi tractoare. Suntem în apropierea epocei muncii agricole, forestiere sau a lucrărilor tehnice Iată atâtea idei sugestive. Dar, cred că cea mai eficace ar fi înfiinţarea unui oficiu al şomajului — fără diurne sau directori parazitari, care să controleze fişa morală a muncitorilor ţară lucru. Şomajul nu poate fi transformat in profesiune şi nici determinat de parazitism. Şi pentru aceasta, poliţia trebue să abă cuvântul hotărâtor in subvenţionarea şomerilor. Niicolae Roşu (Continuare in pag. Palatul cultural din Banat do DR. CORNEL GROFŞOREAN Până la 1868, când s’a terminat era absolutistă a lui Bach, restabilindu-se armonia intre casa domnitoare a Habsburgilor şi poporul maghiar. — Timişoara se mândrea cu falnicul epitet: „Klein Wien”. Denotând caracterul german şi militar al metropolei Banatului, care — până la acea dată — domina triunghiul: Mureş, Tisa, Dunăre, in numele Austriei, ca o provincie liberă a Habsburgilor, tratată în conformitate cu legi, regulamente şi ordonanţe speciale, de ordin administrativ militar. Datorită acestui fapt în Banat sa instaurat un spirit mai liber, descătuşat de opresiune feudală, cu înclinări vădite înspre un cosmopolitism firesc, în urma convieţuirei mai multor popoare, unite prin o disciplină militari. Dela 1868 încoace, luând guvernul maghiar în stăpânire Banatul întreg, s’a schimbat situaţia, având stăpânitorii noui să Înfrunte ne deoparte spiritul german-militar, pe de altă parte Idela naţională redeşteptată în sufletul multelor naţionalităţi convieţuitoare în Banat, sub impulsul evenimentelor din 1848—1849. Lupta politică s’a dat, deci, între elementul maghiar, redus la număr, însă, cu un elan de o ambiţie şovin-naţională şi între spiritul german-militar, zis austriac, înfipt prin o excelentă organizaţie administrativă în sufletul băştinaşilor nemaghiari. Robiţi de această admirabilă organizaţie, care forma baza de drept a monarhiei austriace, lipsită de entitate etnică, şi de o naţiune unitară. Prezentându-se în orbita istoriei ca „stat administrativ”, ori, „naţiune administrativă”, contopindu-se aceste două concepţii: naţiune şi administraţie într’o unitate indisolubilă. In lupta aceasta, ideia naţională maghiară a rămas învingătoare, datorită faptului că, cementul şvăbesc a fost lipsit de forţa rezistenţei, fiind ţărănimea părăsită de cărturari i eşiţi din sânul ei. Iară biserica — înhămată la ideia naţională maghiară — în loc să se fi transformat în fortăreaţă firească a fiinţei etnice şvăbeşti, a îndrumat massele ţărăneşti înspre o lentă şi pacinică desnaţionalizare. Restul naţionalităţilor, după ce Austria renunţase resemnată la acest colţ de ţară, nu însemna nici un obstacol serios în mersul politicei maghiare. Având şi sprijinul enorm al capitalismului evreesc, care a impus politicei de stat directiva mercantilă indirtrială. Astfel se aplică rolul preponderant al Timişoarei, sub guvernarea maghiară. Când fortăreaţa militară de odinioară s’a transformat — ca prin farmec — într’o metropolă industrială şi comercială. In pragul acelei epoci s’a ivit în fruntea primăriei din Timişoara, un administrator providenţial , dr. Telbisz (de origina bulgară), care in decurs de trei