Curentul, aprilie 1932 (Anul 5, nr. 1499-1527)

1932-04-01 / nr. 1499

anue I V WO. 1400 liiî mm. (MM K PAGINI BIBLIOTECA „ASTRA« S­IBIU3 LEI __________Vineri I Aprilie 1932 Director: PAMfIL ŞEIGARU REDACŢIA si ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No* 4­­ Cabinetul d­uecunuim 3—7730 Secretariatul tl Provincia 3—1221» J I Redacţia 3—6439; Ad-Wa 7528 ABONAMENTE: Iei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 16 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar conf­­ort Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. Intre Atlantic şi Pacific După două luni, războiul chine­­japonez a început in sfârşit să intre în conştiinţa europeană în adevă­rata sa semnificaţie, dincolo de as­pectul provizoriu al momentului şi de aparenţa amăgitoare a lucruri­lor. Armistiţiile şi reluările luptelor, rezistenţa neaşteptată şi dârză a bandelor chinezeşti, mai ales pro­testările atât de ciudate în apa­renţă ale reprezentanţilor japonezi la Societatea Naţiunilor, că arma­tele lor nu au deschis războiul Chi­nei, ci numai unor hoarde tulbu­rătoare de ordine, toate acestea au stârnit nedumerire şi au sfârşit in indiferenţă. Extremul oriental al Asiei e atât de departe ! Dar treptat sensul conflictului s’a lămurit. Iar lipsa de imparţialitate a adunărei dela Geneva, care re­­prezintând mai mult sau mai puţin marxismul internaţional s’a arătat ostilă unei naţiuni supermilitariste şi supernaţionaliste că Japonia, a contribuit in mare măsură la clari­ficare. Atenţia s’a îndreptat spre rostul acestei atitudini, spre justifi­carea ei şi mai departe, spre in­teresele celor care rămânând deo­camdată spectatori cu braţele în­crucişate, uneltesc pentru triumful unuia sau celuilalt combatant. Astă­zi, opinia publică a străbătut drum lung, de la ignoranţa sau indiferenţa de acum două luni. Conflictul chino-japonez îşi arată adevărata sa faţă. Apare ceia ce este în realitate. Prologul conflic­tului dintre Asia şi Europa, adică al conflictului dintre Atlantic şi Pa­cific. Nu suntem amatori de paradoxe. Nici de profeţii apocaliptice. O hartă şi un manual de istorie — cum amintea mai deunăzi un croni­car al revistei Le Mois — ajung pentru a explica răspicat ceiace spectatorului superficial ii pare 1­ »'explicabil. Atlanticul a rămas european. Prin dreptul primului ocupant, printr’o seculară stăpânire, repre­zintă pentru Europa modernă, ceia ce a însemnat marea Mediterană pentru civilizaţiile feniciene, elene şi latine. Mare nostrum. Aceasta au înţeles-o Statele Unite, când căutâridu-şi un teren de expansiune imperialismului lor, pe măsura puterilor şi ambiţiilor, s’au îndrep­tat spre oceanul Pacific, care nu era al nimănui, sau în orice caz, era asiatic. Aci, ca şi Anglia aiurea, au cucerit teren pas cu pas, din aşa zisa milă pentru mizeria indigeni­lor şi pentru a apăra interesele su­perioare ale Civilizaţiei. In 1893 au pus mâna pe o parte din arhi­pelagul Samoa, în 1893 au anexat insulele Hawai, in 1898. Filipinele, prin răscumpărarea şi inaugurarea canalului de Panama şi-au întărit, poziţia în Pacific, ca englezii în Gi­braltar, in 1911 au cumpărat arhi­pelagul Galapagos, pe urm­ă, rând pe rând, cealaltă parte a arhipela­gului Samoa, şi o mare parte a Marianelor şi Carolinelor. Toate a­­cestea reprezintă un marş precis organizat, spre o hegemonie pe care astăzi o poate disputa State­lor Unit numai Japonia, şi pe care sigur îi va disputa-o, cum în De­cembrie anul trecut o spunea fără înconjur generalul japonez Kioka­­tsu Soto. Noi nu putem suporta a­­ceste insolenţe fără să ne arătăm Indignarea. Un răsboiu intre Sta­tele Unite şi Japonia, este desti­nul inevitabil al naţiei noastre”. „In aşteptarea acestei răfueli directe, Statele-Unite şi Japonia se răsboesc indirect, acolo unde se ciocnesc şi pot să-şi paralizeze reciproc o acţiune. China este nu­mai o punte intre Japonia şi Sta­­tele-Unite. Ce-ar deveni siguranţa Filipindior, ce-ar însemna chiar existenta lor, dacă­ Japonia stă­până deja pe Formoza s’ar apro­pia așa ca să poată sări dintr un singur salt ? Și odată Filipinele ocupate, ce putere, ce mijloace ar exista ca să-i isgonească pe japo­nezi de unde au înfipt piciorul ? De teama acestei perspective, Stateie- Unite au luat China sub tutela lor şi pretind integritatea teritoriului chinez, mai puţin pentru China de­cât pentru ele — şi în bună parte pentru Anglia”. Căci a doua putere direct şi ime­diat lezată de înscăunarea unei Mari Japonii, aşa cum o visează Imperialismul şi militarismul japo­nez, va fi Anglia. Chiar înaintea Rusiei, cu care Japonia a stabilit un acord bazat pe reciprocitate de interese, împărţindu-şi Manciuria septentrională sub forma moder­nă de control •• utilaj- mijloace de transport, resurse bancare, şi ce­dând Manciuria meridională japo­nezilor- Situaţia Angliei e cu totul mi alta şi In altă măsură mal gravă. Putere care n’a căutat în Extremii Orient, ca şi aiurea, decât un teren de exploatare, se află astăzi in con­curenţă economică directă cu Ja­ponia. Dominioanele sale din Pa­cific, Australia şi Noua Zeelandă, cad victime ale aceleiaşi concu­renţe, nu au mijloace proprii de rezistenţă şi se vor afla intro in­ferioritate încă mai vădită­ atunci când japonezii ocupând câteva pos­turi chinezeşti îşi vor consolida co­merţul pe ţărmul Pacificului, cu un front de bastioane. Astfel, afirmaţ­ie reprezentan­ţilor japonezilor la Societatea Na­ţiunilor, că actualul războiu nu e îndreptat împotriva Chinei, sunt mult mai aproape de adevăr decât in aparenţă. Un stat chinez şi o na­ţiune chineză, astăzi nu există. E numai o mare massă in fierbere a­­nar­i­­stă şi revoluţionară, după o prea îndelungată imobilitate de suprafaţă- in atite condiţii, cu toate antagonismele, între o Chină disci­plinată şi organizată şi intre o Japonie oricât de imperialistă şi ti­vidă de teritorii pentru a da respi­raţie celor 70 de milioane de ta­b­ilete aglomerate pe un teritoriu de 400 mii kilometri pătraţi, din care jumătate improprii culture­, o în­ţelegere ar fi posibilă. Există o similitudine de rasă, de obiceiuri, de idei, care mai uşor ar îngădui o nvanţă chino-japoneză, un acord politic sau economic, decât intre Japonia şi oricare altă putere de rasă albă. Căci sfârşitul va fi a­­cesta: Pacificul împotriva Atlan­ticului, galbenii împotriva albilor. Nu a fost numai o halucianţie a Kaiserului- E o realitate caria te apropie, in m­art- Cezar Petrescu Lichidarea datoriilor private Amânat cu câteva luni, — din pri­cina legii de conversiune a datoriilor agricole, alt cârei drepturi de priori­tate erau evidente. — proectiv de le­ge pentru amortizarea datoriilor pri­vate urbane sosește astăzi pe biroul Camerei, in forma primită după ulti­ma revizuire a d-lui C. Argetoianu. Detaii definitive și complecte asu­­pra econom­ei acestui proect nu po­sedăm încă, din informaţiunile pre­liminare publicate de tiare, insă, ştim ci Institufiunea fundamentali re­glementati de noua lege este media,­­.mnea, lisaţi in seama Casei de a­­mortizare. Pe temeiul principiului im­previziunii. Casa de amortizare pro­pune debitorului si creditorilor arbi­trajul său conciliator, daci unii din­­tre creditori refuzi convențiunea de lichidare dosarul este trimis Tribu­nalului civil al domiciliului debitoru­lui, care di o hotărâre definitivă fi executorie de lichidare, in cazul când la această operaţiune Iţi dau adeziu­­nea deţinătorii majorităţii creanţelor. Amănunt esenţial, ţi măsură indispen -.chi'.&t introduceri.A propunerii ni» II. ciu­dare la Casa de amortizare suspen­dă executările silite începute de cre­ditori, ale căror presiuni de intimi­dare ar face altfel imposibilă accele­­tarea procedurii de lichidare. Apologeţii capitalismului bancar, — vexaţi in sacrele lor devotamente fi cu prilejul dezbaterilor conversiu­nii, — vor porni desigur sterilele lor ofensive fi împotriva acestui pro­ect sub pretextul unei ,distrugeri a creditului d­in România Obiecţiunile lor nu vor putea însă împiedica reali­zarea acestei indispensabile reforme, menite să desăvârşească rezultatele sociale ale conversiunii. Dacă plugse­rul român a fost descătuşat din rec­­luziunea carnetei, aceasta s’a făcut pentru ci pătura noastră agricoli re­prezintă stratul nostru social funda­mental. — acela care prin disciplini­­le sale seculare asigură echilibrul sta­tornic al Neamului. Spre deosebire d€ plantatori­ din Canada, din Brazi­­lia sau din Malaezia, — agricultorul român nu este un exploatator anga­jat într’o aventuri de speculaţiune; el avea deci dreptul de a fi tratat alt­fel decât impresarii capitalului ano­nim şi vagabond, compromişi In spe­culaţ uni uzurare ţi In bancrute delic­tuale. Dar aceşti exploatatori sunt a­­ceeafi cari au paralizat energiile ca­tegoriilor active de la oraşe cu dobăn­zile lor exorbitante. Şi valoarea u­­mani, socială şi naţională a acestor debitori este infinit mai mare decit aceea a creditorilor paraziţi. Ion Dimitrescu — Ai văzut noua dispoziție? Nu e voie să iei leafa pe Martie, până ce nu o primești pe Februarie... — Păi eu, care n’am mai primit-o din Septembrie^ ce fac? — Al D-ta stai prost de tot... ... Trebuie s'o iei fntâi pe Octombrie, Noem­brie, Decembrie, Ianuarie și Februarie.» O asosare. Nu vom face istoricul proectului de lege pentru modificarea unor articole din faimoasa lege de or­ganizare a corpului avocaţilor­­proect depus din iniţiativă parla­mentară la 19 Februarie şi adus in discuţia Camerei abia In ziua de 29 Martie- A reaminti diversele faze ale acestui proect ar însemna să facem cel mai sângeros rechi­zitor al metodelor de lucru ca şi al spiritului ce domină orice parl­­ament. In comisie, d­­că nu întâm­pinai o rezistenţă făţişă, aveai de luptat cu tactica amânărilor, spiri­tul de corp subordonând orice con­siderent ce­ ar fi îmbrăţişat intrea­ga problemă, intereselor imediate ale barourilor. Legitimările acestei rezistenţe fie activă şi făţişe, fie pasivă şi mascată, se rezumau in­­tr'o grijă faţă de creşterea numă­rului avocaţilor, iar prin acest spor se scade autoritatea acestui corp de elită, lupta pentru exis­tenţă aducând grave scăderi in ţinută. In practica acestei profe­siuni- Nu poţi cere unui om hăr­ţuit până la foamete de grija pâinii cotidiene să păstreze toată majes­­tatea unei ţinute, să menţină intact nivelul moral al profesiunii. Fireşte aceste argumente ar fi valabile dacă nu li s'ar putea opu­ne intr’o egală măsură şi dreptul la existenţă al unei generaţii Intru nimic vinovată de toate greşelile săvârşite de o clasă politică fără prevedere, fără nici o seriozitate In examinarea problemelor vitale ale societăţi româneşti. Nu există gre­şeală politică, nu există nevredni­cie in conducerea Statului ca să nu-şi aibă o scadenţă de ispăşire. încă din 1922 a început să se manifeste îngrijorările tineretului universitar în febra mişcărilor stu­denţeşti, toate având aceeaşi ori­gină : supraproducţia de titrat­ ai universităţilor noastre. Sau agitat diverse formule, sau svârlit diver­se programe, dar toate puneau aceeaş problemă •• lipsa de locuri pentru cel ce-şi termină studiile. Un proletariat de titraţi se forma, o mulţime de tineri se vedeau svâr­­li(l in voia întâmplării, siliţi să cu­­noască toată gama mizeriei. Ce-au făcut toate guvernele de la 1922 şi până la 1932 spre a remedia răul de bază, năvala spre licee şi spre universităţi in ameninţătoare dis­proporţie cu nevoile societăţii ro­mâneşti ? Au multiplicat liceele, au redus Învăţământul secundar la o simplă frecvenţă, au înlăturat orice mijloc de control. Înlesnind­ tuturor, chemaţi şi nechemaţi, vrednici şi nevrednici să termine liceul, să ajungă iară întârziere la universitate. Ne­socotiţ­­L de­ Angelescu, omul şcoalei, fiindcă era gata să facă un gimnaziu ori­unde câţiva electori socoteau ne­cesar să fie ? Nu stau pretutindeni ridicate numai de roşu, zidurile pustii ale şcolilor din epoca infla­­ţiei învăţământului secundar? Veţi spune, bune intenţii, o activă grijă de a mări sfera Învăţământului se­cundar, dar in politică intenţiile nu pot cumpăni dezastrul rezultatelor obţinute. S’a împrăştiat eroarea unei cariere sigure pe urma învă­ţăturii, până in cel mai necăjit sat, până in cea mai umilă căsuţă, s'a cuibărit această credinţă in mi­racolul şcolii. Ţăranul trudit de muzică, funcţionarul istovit, munci­torul chinuit, toată această lume umilă şi necăjită a socotit şcoala străbătută până la universitate, di­ploma de licenţă sau doctorat ca un capital menit să le pună copiii la adăpost de toate riscurile vieţii. S­au strâmtorat, au făcut toate jertfele, s-au sbătut să-şi ţină co­pilul la şcolile care il vor face boer. In faţa acestei iluzii populare ce puteau să facă partidele decât sâ animeze eroarea, să cultive iluzia, să mângâe aşteptările mira­­culoase, înmulţind şcolile, uşurând învăţătura, creind toate înlesnirile celor ce veneau la licee şi intrau la universităţi- Nici o selecţie, nici un comentariu, nici o grijă de soarta acestor amăgiţi ai titlurilor univer­sitare. Şi am avut licenţiaţi şi li­­cenţiate in litere şi ştiinţe cu toate examenele date spre a deveni pro­fesori dar n’am avut locuri in în­văţământ, am avut licenţiaţi în drept, avocaţi, dar n’au găsit clien­telă, am avut medici şi farmacişti, ingineri, tânjind după o ocupaţie, descurajaţi sufleteşte frânţi. D­­in fiecare an liceele populau univer­sităţile, iar universităţile măreau numărul proletariatului de titraţi, bieţi tineri umiliţi că nu puteau să-şi câştige existenţa* S’au în­mulţit locurile la Stat, funcţiona­­rismul a devenit o soluţie menită să remedieze răul. Dar bugetul Statului a devenit o povară prea grea pentru contribuabil Fiscalita­tea excesivă a devenit fără folos, încasările scad zi de zi lefurile se plătesc cu o tot mai dureroasă în­târziere, suflă vântul falimentului in visteria Statului. Boală veche, prea multa licee, prea mulţi tineri amăgiţi de iluzia Învăţământului super­ior, nu o examinează nimeni. Toţi o ocolesc, in schimb s’a găsit un alt mijloc- îngrădirea prin toate mijloacele a profesiunilor libere* Cei cari practică avocatura, medi­cina, să nu mai fie ameninţaţi de contingentele noul de titrat), de aici legea buclucaşă a avocaţilor amen­dată sub presiunea mişcărilor stu­denţeşti, de aici acea scandaloasă adâncire de 6 (şase) ani de specia­lizare după şase ani de medicină. Adică in cazul cel mai fericit un tânăr poate să ajungă medic cu li­beră practică după 12 (doispre­zece) ani şi numai simpla desprin­dere a acestei provocatoare absur­dităţi, rezumă Incapacitatea de conducere a intregei noastre clase politice, mereu depăşită de eveni­mente, buimăcită de rezultatele dezastroase ale propriilor ei gre­şeli. Problema supranumerarului de titraţi s'a pus dela 1922 şi până as­tăzi nu a fost soluţionată, acum o întreagă generaţie este chemată să ispăşească, absenţa de prevedere, uşurinţa tuturor guvernelor. Boala veche rămâne. In loc să atace iz­voarele răului, vor să atace efec­tele unui învăţământ secundar re­­dus—la—o—simplă—constatare ile frecventă. Ş i cu prilejul modifică­rii legii avocaţilor s’au rostit de către d. Istrate Micescu aceste cu­vinte menite să impună celor ce au răspunderea politică, o atenţie deosebită: „Direcţiunea in care trebuie căutat punctul precis unde stăvilarul să cadă, nu este atunci când curentul a devenit puhoi, şi nu este la sfârşitul studiilor uni­versitare şi la intrarea in carieră, ci ceva mai departe înapoi”. Cu­vinte pline de inutilă înţelepciune, căci nimeni nu le-a auzit, nimeni nu s’a trudit să mediteze asupra lor Boala veche rămâne intactă şi febra continuă ameninţând să tur­bure ordinea publică- Pamfil Şeicaru D. Alexandru Vaida este la an­tipodul temperamentului d-lui Iu­­liu Maniu. E sincer, aproape­ bru­tal. Acest vulcan izbucneşte întot­deauna la timp. Nu e, cum îl cred mulţi, un om stingherit de cloco­tul entuziasmului său, ci unul care crede în miracolul adevărului spus la timp util. Ca orice democrat convins, u­­răşte misterele. Implicit urăşte farsa. Nici un mister, prin urma­re, nici o farsă. Un om drept şi bun nu poate fi decât cel care nu are nimic de ascuns. Aşadar, măş­tile jos ! Hai să fim sinceri două­zeci şi patru de ore, pentru ca să aleagă Regele, dintre noi, pe cei mai vrednici !„. Declaraţiile sale, făcute cu pri­lejul congresului regional al naţio­nal-ţărăniştilor în Ardeal, sunt un m­odel clasic de civism. Nu fac politica niciunui partid, dar tre­­bue să admir un om ca Alexan­dru Vaida. Nu e un an de când am stat odată la Cluj, mai multe ore, cu el de vorbă ca să ascult un imn închinat dreptăţii, de d. Vaida. M’a rugat să nu scriu nimic din cele vorbite. Am scris totuş soco­tind util. Şi n’a desminţit , fiind­că vorbise. E un bărbat cinstit cu sine şi cinstit cu alţii. Mi s'a întâmplat, în profesiunea mea să vorbesc cu primi-miniştri şi a­ceştia să spună a doua zi: nu ştiu, n’am văzut, n’am vorbit Fiindcă nu mai era oportun. Aşa se demască oamenii... Ce vrea d. Alexandru Vaida de vorbeşte necontenit ? Simplu de tot : vrea o viaţă constituţională, fără minciuni, fără cacialmale. Vrea o punere la adăpost a sin­gurului mister pe care-l admite : Coroana, şi monarhia. Vrea ale­geri libere, adică ceea ce de ani de zile doreşte omul care face, d. Iuliu Maniu, acest fidel amant al legilor, acest inamic al bizantinis­mului politic. Apoi marotta d-lui Vaida cu ţă­ranii : „prea îi credem proşti“­, prea le spunem des că-s proşti, că nu ştiu să-şi aleagă un stăpân, că e nevoe de a se truca urna pen­tru a te face bine cu sila. Aşa e acest om Cet animal est bien michant: Lorsque’on Tattaque, il se dellend,. Dictatură făţişe, sau viaţă con­stituţională făţişe. Nu e szaţuri, nu lături, nici Constituţia făcută preş pe picioare, nici clondirul ridi­cat la rang de potcap. Lupte con­fesionale nu pot exista în acest Ardeal care-şi cunoaşte istoria, şi Minte cu ţara înainte de a simţi cu un dumnezeu naţionalizat. Scurt Vorbeşte un ardelean. Dar ceea ce urăşte mai adânc omul sincer de la Cluj, este miro­sul de friptură. Un suflet n’are ce face cu gră­tarul. El se aşează cu faţa înspre soare-răsare şi spune încet rugă­ciunea lui, plină de sfinte pomel­nice : Micu Klein, Pătru Maior, Avram Iancu. Nu e loc în Ardeal în care să nu auzi o legendă, în care să nu vorbească acest oracol sfânt care e Istoria. Cine a fost o mie de anî roţi la străin, nu rabdă nici o zi robia la frăţâne-său. Ne-a luat vre-un demon minţi­le . Au ars bibliotecile . Am uitat oare ce s’a ales din minciună, când vânzolite de furtunile adevărului, vedem în fie­care zi, albind ca pe nisipurile mişcătoare, osemintele tuturor infamiilor pe care istoria le refuză ? Atunci ? Atunci ascultaţi pe sexagena­rul de la Cluj. El de-ar fi pus pe roată, ca atâţia alţi fraţi sau bu­nici de-ai lui, tot astfel ar vorbi. Ce vanităţi poate să mai aibă el în acest leat? Ce ambiţii ar înfrânge sinceri­tatea lui ! Nu se poate răspunde. Nu are Impunitatea mareșalului Averescu, nu are prestigiul de zeu al d-lui N. lorga, nici temut ca d-lui Lupu nu este. Dar e un predestinat, care s’* împăcat demult cu destinele sale. E omul al cărui dușman locuește în sine . Sinceritatea. Alexandru Vaida este omul po­litic care va spune orbului că e orb, greşitului că a greşit vistavo­­iului că e vistavoiu. Asta într’o democraţie plină da măşti întâmpină primejdii mari şi iată pentru ce, acestui bărbat care nu mai are viitor decât pe linia credinţelor sale, îi dorim din ini­mă succes pentru prosperitatea a tot ce e temeinic în România, şi pentru trezirea conştiinţelor celor descurajaţi de ticăloşia căldicică in care trăim. Romulus Diana D. Vaida, sau supliciul sincerităţii O nouă profesiune Rezolvarea problemei şomerilor continuă să întreţie atenţia primăriei Capitalei şi a Ministerului Muncii. Dacă concedierile de muncitori de la diferite întreprinderi, fabrici sau uzine vor continua, întreţinerea şomerilor va introduce un capitol permanent in budgetul Statului. O nouă sarcină, o nouă deturnare de fonduri care a­­veau altă destinaţie până acum. In discuţiile delegaţiei permanente a municipiului, s-a vorbit de o sumă de 3.200.000 lei acordată de Minis­terul Muncii pe anul 1931 pentru în­treţinerea muncitorilor fără lucru. Din spirit de occidentalizare subită, ne-am însuşit şi noi procedeele între­buinţate in ţările industriale, lată o primă greşeală, şi poate, cea mai gravă. Şomajul­ în ţara noastră, ina­inte de a depinde de oscilaţiile crizei economice, este o problemă e orga­izări şi a specializăm m­unc.­ Con­sultaţi zilnic mica publicitate a tia­relor şi veţi vedea nenumărate cereri de serviciu. Dar, foarte mulţi dintre aceşti muncitori fără lucru nu acceptă un angajament decât in schimbul a u­nei retribuţii exagerate pentru munci ce o depun. Este firesc deci, si ne întrebăm: care este controlul munci­i şi activitatea oficiilor de plasare? De foarte multe ori, şomerii refuză pla­sarea intr’un serviciu, pentrts că e mă comod să stai cu dinţii la stele, ju­­când barbut şi aşteptând la ora prăfu­şului strachina cu mâncare decâ t să-fi câştigi aceiaşi existenţă muncind. Cred, că in condiţiile actuale , când problema şomajului nu a luat încă proporţii ameninţătoare pentru or­dinea internă, ea se poate rezolva printr’o politică a muncii. înainte de a li se da de mâncare, şomerilor ar trebui să li se elibereze un livret con­fecţionat de poliţie sau de birourile de control ale siguranţei. Livretul, în­seamnă posibilitatea de a determina o limită netă intre parazitism şi con­cediere sau între vagabondaj şi refu­zul de a munci chiar cu o retribuţie mediocră. Nenorocitul muncitor care târăşte după er­earea unei familii, ţi este concediat din pricina crizei in­­dustriale trebue diferenţiat de şome­­rul profesionist înrăit în refuzul dt­­ munct şl t . tot in ace.istg critei ţ'li de agitato ! comuniştii. D. colonel Gabriel Marinescu a propus să :se organizeze o şcoală pen­tru conducători de automobile şi trac­toare. Suntem în apropierea epocei muncii agricole, forestiere sau a lu­crărilor tehnice Iată atâtea idei su­gestive. Dar, cred că cea mai eficace ar fi înfiinţarea unui oficiu al şoma­jului — fără diurne sau directori pa­­razitari, care să controleze fişa mo­rală a muncitorilor ţară lucru. Şoma­jul nu poate fi transformat in profe­siune şi nici determinat de­ parazitism. Şi pentru aceasta, poliţia trebue să abă cuvântul hotărât­or in subvenţio­narea şomerilor. Niicolae Roşu (Continuare in pag. Palatul cultural din Banat do DR. CORNEL GROFŞOREAN Până la 1868, când s’a terminat era absolutistă a lui Bach, resta­­bilindu-se armonia intre casa domnitoare a Habsburgilor şi po­porul maghiar. — Timişoara se mândrea cu falnicul epitet: „Klein Wien”. Denotând caracterul ger­man şi militar al metropolei Ba­natului, care — până la acea dată — domina triunghiul: Mureş, Tisa, Dunăre, in numele Austriei, ca o provincie liberă a Habsbur­­gilor, tratată în conformitate cu legi, regulamente şi ordonanţe speciale, de ordin administrativ militar. Datorită acestui fapt în Banat sa instaurat un spirit mai liber, descătuşat de opresiune feudală, cu înclinări vădite înspre un cos­mopolitism firesc, în urma con­vieţuirei mai multor popoare, unite prin o disciplină militari. Dela 1868 încoace, luând gu­vernul maghiar în stăpânire Ba­natul întreg, s’a schimbat situa­ţia, având stăpânitorii noui să Înfrunte ne deoparte spiritul ger­man-militar, pe de altă parte Idela naţională redeşteptată în sufletul multelor naţionalităţi convieţui­toare în Banat, sub impulsul eve­nimentelor din 1848—1849. Lupta politică s’a dat, deci, în­tre elementul maghiar, redus la număr, însă, cu un elan de o am­biţie şovin-naţională şi între spiritul german-militar, zis aus­triac, înfipt prin o excelentă or­ganizaţie administrativă în sufle­tul băştinaşilor nemaghiari. Ro­biţi de această admirabilă orga­nizaţie, care forma baza de drept a monarhiei austriace, lipsită de entitate etnică, şi de o naţiune unitară. Prezentându-se în orbita istoriei ca „stat administrativ”, ori, „naţiune administrativă”, contopindu-se aceste două con­cepţii: naţiune şi administraţie într’o unitate indisolubilă. In lupta aceasta, ideia naţională maghiară a rămas învingătoare, datorită faptului că, cementul şvăbesc a fost lipsit de forţa re­zistenţei, fiind ţărănimea părăsită de cărturari i eşiţi din sânul ei. Iară biserica — înhămată la ideia naţională maghiară — în loc să se fi transformat în fortăreaţă fi­rească a fiinţei etnice şvăbeşti, a îndrumat massele ţărăneşti în­spre o lentă şi pacinică desnaţio­­nalizare. Restul naţionalităţilor, după ce Austria renunţase resemnată la acest colţ de ţară, nu însemna nici un obstacol serios în mersul politicei maghiare. Având şi spri­jinul enorm al capitalismului evreesc, care a impus politicei de stat directiva mercantilă­ indir­­trială. Astfel se aplică rolul prepon­derant al Timişoarei, sub guver­­narea maghiară. Când fortăreaţa militară de odinioară s’a trans­format — ca prin farmec — în­tr’o metropolă industrială şi co­mercială. In pragul acelei epoci s’a ivit­­ în fruntea primăriei din Timi­şoara, un administrator provi­denţial , dr. Telbisz (de origina bulgară), care in decurs de trei

Next