Curentul, iunie 1932 (Anul 5, nr. 1557-1585)

1932-06-01 / nr. 1557

ANISE­V No.&PAGINI3LEI wimurt 1 iunie 193­1 ?&!ihr Director: PAMFIL SE1CAED REDACŢIA SI ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 .Cabinetul directorului 3—7730 telefon; J secretariatul şi Provincia 8—.1228 I Redacţia 3—6489; Ad-ţi® â—1&28 ABONAMENTE: Id 700 pe an; 350 pe 0 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şil5 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar cont. ord. Dir. G-rale P. T. 3T. 55740/929 JUDECATA COPIILOR In vreme ce în jurul Palatului regal, mulţimea avidă aştepta Sâmbătă un desnodământ senza­ţional al consiliului de miniştri, pe străzile încropite de arşiţă, la aceiaşi oră, se risipeau spre casă copiii şcolilor cu jerpelitele lor zhiosoane la şold, tineretul facul­tăţilor şi academiilor, cu fetele lor palide de fine de an. Căci iată încă un sfârşit de an şcolar ! Câteva zile tacă. Două-trei săp­tămâni de examene şi lucrări. Pe urmă o vacanţă care va fi nici vo­ioasă, nici întăritoare, pentru tru­puri şubrezite şi nervi surmenaţi. Pe prea puţini, într’adevăr pe în­fricoşător de prea­­puţini, îi aş­teaptă acasă belşug, tihnă şi mă­car o provisorie împăcare cu o­­viaţă atât de pretimpuriu aspră şi încâinoşită. Vor auzi aceleaşi lamentări.­­Vor asista la aceleaşi sbateri cu agenţii fiscului şi cu portărelul, pentru obţinerea unei amânări de execuţie. Se vor aşeza în jurul mesei cu felurile împuţinate şi sleite, tăcuţi, cu privirile în far­furie, necutezând să ridice ochii ca să nu întâlnească fetele poso­morâte ale părinţilor, cuta adân­cită vertical dintre sprincene, o­­chii lor tulburi, din care lumina s’a stins, la care durează numai o panică de vite încolţite de lup. De ce ne-am face iluzii? Fata adevărată a ţării, e într’a­­ceste milioane de fete îndobitocite de-o mizerie fără speranţă. In mijlocul lor cresc copiii. Poa­te compătimindu-ne. Dar sigur, o­­sfindindu-ne. Nu din ingratitudine. Ci pe m­ânta dreptate. Căci în definitiv ţara aceasta aşa cum este, noi le-am făcut-o, deopotrivă de vinovaţi. Unii vino­vaţi cu fapta directă. Alţii, cei mulţi, complici prin indiferenţa pasivă cu care i-au lăsat pe ceilalţi să opereze, am mers turme la vot, am lăsat să se nimănui, socoteală mai săvârşit. Vinovată e aşa­dar toată gene­raţia aceasta a părinţilor. Ne ispăşim vina, aşa cum o merităm. Dar ispăşirea cea cruntă şi ne­înduplecată, cade asuprai copiilor care n’aveau de ce s’o merite. Au început să ispăşească. E to­tuşi numai un început, ceia ce văd ochii noştri astăzi cu spaimă. Cerşesc o pâine pentru o di­plomă. Mâine gloata cerşitorilor se va mări, iar pâinea se va mai împu­ţina încă. Şi atunci vor ajunge la soco­teala cea egoistă dinainte de răs­­boiu : „Prea îndârjită concuren­tă ! Prea s’a înmulţit lumea! Un răsboiu e o luare de sânge nece­sară şi uşurătoare !“ Iată cum preparăm o nouă generaţie „paci­fistă”! De astădată nu pentru un răsboiu de eliberare naţională. Mai simplu, mai direct, şi mai e­­goist. Pentru un răsboiu care să rărească rândurile. Nu este într’adevăr criminal şi fără iertare că am ajuns aci ? Nu ne cutremură judecata co­piilor­­ îmbătaţi de-o victorie mai pri­mejdioasă ca o înfrângere, n’am ştiut să „ne facem“ pacea. N’am priceput că o lume nouă, cerea şi un suflet nou, o înţelegere nouă, n’am învăţat nimic, iar de pais­prezece ani molfăim cu gingii­şe­nile fructul victoriei. Am făcut politică. Am lăsat politica să ne facă ţara. Am fost complici — şi acum căutăm vinovaţi, uitând că vino­vat! suntem cu toţii, chiar cel care mai energic arată cu degetul vi­novatul de eri, fiindcă socoate că vina lui de alaltă eri a fost amnes­­tiată şi-i dă drept să strige mai tare. O mie de bunuri ne oferea via­ţa în tara aceasta a tuturor îndes­tulărilor. Numai putină gospodă­rie, numai puţină grijă pentru ziua de mâine, numai putină chibzuia­lă, ne-ar fi trebuit. Am fost risipelnici, fără să con­struim nimic în paisprezece ani. Toate împrumuturile au mers să hrănească într’un fel sau altul, di­rect sau pe căi ocolite, liota elec­torală a partidelor. Toţi ochii e­­rau îndreptaţi la supralicitaţia vo­tului universal. „Vin ai noştri ! pleacă ai lor ! .Vin ai lor ! Pleacă ai noştri !“ Paisprezece ani de cadril, în care se poate socoti câte miliarde au costat numai schimbările domnilor cu bucuriile nebunilor, alegerile şi campaniile electorale. E greu oare să mai so­cotim, cât a costat procopseala celor care au debutat în politică fără ismene şi astăzi au Lincoln la scară. E greu oare să socotim câţi bani storşi din spinarea contribua­bilului, din samsariâcuri, contrac­te, cointeresări şi tot soiul de afa­ceri, au luat calea băncilor elve­ţiene ?, Ţara putea fi alta, putea fi alt­fel, împotriva întregei crize care sguduie lumea, fiindcă nu din pri­cini care au răsturnat economia lumeî ne-am ruinat şi nor ,oi din vinile noastre particulare. Copiii aceştia slabi, palizi, ji­găriţi. Intrati în fine de an ca mâ­ţele din peşti ne vor judeca mâi­ne, fiindcă le-am ruinat viaţa lor, prin risipa şi neprevederea noas­tră. Nu ne vor blestema pentru să­răcia lor şi pentru sărăcia ţării. Mai ales însă, pentru că le-am sguduit o credinţă, l-am crescut sterpi, în trio atmosferă de panică permanentă, de jelanie permanen­tă, de neputinţă pasivă şi boci­toare. Fiindcă noi capitulând, le-am angajat şi viaţa lor pentru o ca­pitulare până la sfârşit, fără vină şi fără speranţă. Cezar Petrescu De dragul Chinei Fanatismul caritabil al Europei umanitariste a fost integral Investit in Celestul Imperiu: civilizaţii Occi­­dentului şi-au plasat întregul lor ca­­pital de generozitate In China , patria privilegiaţi a banditismului militari,­rat şi a anarhiei endemice, împotriva Japoniei „imperialiste”, — inculpată pentru intolerabila ei tentativă de a impune puţini ordine vastului vies­par de aventurieri şi de bandiţi cu­­prins între Peking şi Canton, __ se coalizează astăzi sub stindardul „con­­ştiinţei universale"* forţele divergente ale capitalismului american, ale paci­fismului puritan, ale internaţionalei socialiste şi ale comunismului revo­­luţionar. Complotul, — legând laolal­­tâ devotamente atât de contradictorii — se betonează cu argumente de umoristic evanghelism: este inadmi­sibil, — ni se spune,­­ ca nişte pă­­gâni agresivi şi spurcaţi ca japonezii să fie lăsaţi să măcelărească in tihnă dezarmatele cirezi ale norodului ce­lest, asupra căruia s’au concentrat de­ acum toate disponibilităţile de duioşie ale Genevei, New-Yorkului şi Moscovei. Iar de dragul acestor Chinezi,­­ promovaţi astăzi la rangul de sera­fimi ai universului, —­ încep să se a­­gite şi să mugească, alături de ban­­cherii metodişti din Wall Street, şi energumenii de la Amsterdam şi mun­­citorii din porturile baltice. La Idansk, iată­ pe moţul dinspre mare al chinuitului coridor polonez, chino­­filia hamalilor Ieşi a mers cu subli­mul până la o grevă demonstrativă, menită să împiedice încărcarea muni­­tiunilor de război destinate Extre­­mmului Orient, Comandate de Japo­nezi, fireşte, căci dacă destinatarii semnalaţi în frachtul de expediţiune ar fi fost jongieurii de pumnale dela Peking, fiţi convinşi că nu s'ar mai fi revoltat nimeni. Or, conştienţii dela Idansk nu numai că şi-au manifestat prin pasivitatea braţelor Indignarea, dar în pasiunea tor pe chineză şi-au jertfit şi trei tovarăşi sub salvele po­­liţiei în ale cărei copite au mai pără­­sit şi trei duzini de răniţi. Cum ne’nvîrtim, cum ne'ntoarcem nu putem evita convingerea că acest buclucaş coridor polonez rămîne încă focarul de nevralgii al continentului nostru: pe liziera lui se concentrează brigăzile ofensive ale lui Hitler, de­­alungul acestei mult contestate şuvi­­ţe de pământ se înfierbântă toţi ins­tigatorii pasionaţi de exploziuni diplo­matice, politice sau sociale. In aştep­tarea pretorienilor hitlerişti, voluptă­­ţile represiunii şi ale stări de asediu sunt insă provocate astăzi de lucră, torţ­ polonezi înşişi, destul de naivi pentru a-şi sabota guvernul de dragul utopiei revoluţionare. Şi de dragul Chinei. Căci China a ocupat locul de­­ţinut până la război de Polonia mar­tiră în sufletele democraţilor euro­­peni, ea este astăzi amanta bancherilor şi a umanitariştilor, a pastorilor ge­ne­vezi şi a filantropilor moscoviţi... Ion Dimitrescu JSuferinţele noastre de astăzi sânt floare la ure­che pe lângă ce-au suferit strămoşii noştri ZIARELE — Ce, mă? Plângeţi că n’aţi luat leafa de «ease luni? — Aş! Asta-i floare la ureche ! Plângem când ne gândim la năvălirile Tătarilor de-acum trei-patru sute de ani. După congresul corpului didactic Putem socoti congresul corpului didactic ca un grav avertisment, ce depăşeşte situaţia guvernului de azi, spre a cuprinde ameninţă­tor întreaga clasă politică făcută solidar responsabilă. Era de pre­­văzut şi e bine că s-a pus sub a­­cuzare fără deosebire toate guver­nele s-au girat interesele ţării» După fiecare congres — indiferent de categoria socială şi funcţia pe care o reprezentau în mecanismul statului — dacă guvernul era ter­­felit serios şi încărcat de toate pă­catele trecute, prezente şi viitoa­­re, ceia ce legitima ţintuirea la stâl­pul infamiei, fiecare partid aflător în opoziţie îşi freca mâinile cu o drăcească satisfacţie, ştiind că a­­semenea învolburări de nemulţu­miri scurtează zilele de durată ale guvernului şi apropie momentul unei probabile preluări a puterii.Precum se şde, toate partidele se pârjolesc pe jăratecul dorintil de a se jertfi pentru binele ob­ştesc, aşa precum primii creştini erau chinuiţi de dorul muceniciei pentru credinţă. Iată că la congre­sul extraordinar al corpului didac­tic, procesul nevolniciei s’a extins cuprinzând într’o egală învinuire toate guvernele, întreaga clasă po­ntică. Lăsând la o parte cuvânta­­rea cu iz de desperată demagogie , d-lul Grigore Fortu, congresul a avut nota de severă îngrijorare, chemarea energică la sumbra rea­­litate, toţi modelatorii conştiinţi­i o o­meneşti îşi prezentau legitimul tor protest-Au răbdat o lună, două, trei, s au tânguit cu sfială în luna patra, şi-au glăsuit amarul in luna cincea- au început să crâcnească în a şaptea, au ridicat tonul cu vehemenţă in luna opta, toată această gradaţie, toată nuanţarea în gama îndreptă­­ţitei lor nemulţumiri, indică şi re­zistenţa străvechilor disciplini stă­pânind pornirile nesocotite, corec­tând vocabularul protestelor, cum­pănind gesturile-Nimeni nu ar putea să-i judece cu asprime, să Încerce o dojană a acestor dascăli initiaţi până la sir­nucidere in taina răbdării. Oamenii s au adunat să-şi afirme drepturile, s’au adunat trişti ca nesfârşita lor suferinţă­ cu sufletele frânte, ca conştiinţa tulbure, cu privirile pier­dute în zanea opacă a tuturor de­­samăgirilor. Dacă în pornirea lor au fost chiar nedrepţi în fixarea răs­punderilor, cine ar avea dreptul să Ie facă vreo vină, acestor orop­sii! ai tuturor aşteptărilor fără no­roc? Drama corpului didactic a luat proporţii zguduitoare. Dascălii au fost Împinşi cu bru­talitate pe povârnişul tuturor umi­­liniilor, tuturor abdicărilor­ In Bu­covina o dăscăliţă s‘a prăvălit in neantul nebuniei văzându-şi copii­ murind de foame, salariul nefiind primit de luni de zile, în altă parte un dascăl şi-a luat viaţa când a fost surprins cu mâna in traista o s­merinde a şcolarilor lui. Unor suf­lete stâlcite poţi cere acea seni­nătate de judecată necesară în fa­ţa unor probleme aşa de complexe, cuprinzând in­complexitatea lor însăşi problema statului român ? Deci nimeni nu are dreptul să mai pună în discuţie dreptatea corpu­lui didactic vitregit, dar situaţia corpului didactic este situaţia tutu­ror salaraţilor Statului­ şi capaci­tatea Statului se pune pe primul plan spre a fi examinată. In afară de cuvântările rostite In legătură numai cu tragica situatie a Invă­­tatoriior şi a corpului didactic în general, s’a făcut şi un început de examinare a gospodăriei Statului­ D» Brădişteanu a făcut o Succintă invazie în bugetul considerat pu­rificat. La ministerul de interne sunt 28 inspectori generali la 71 de prefec­turi şi 272 de automobile, la mi­nisterul de domenii sunt 127 de in­spectori generali şi 137 avocaţi etc­ Am cerut să se scoată din func­ţiile publice toată clientela politi­­că. O fixez la 25 la sută și mai mult. Iată unde stă origina răului» iată ceia ce a descumpănit bugetul, iată cum trebuia pusă problema salarizării în acest congres extra­ordinar al corpului didactic» Analiza fără nici un fel de «alta­re a finterbirocratizare Statuia!» strivind toate puterile de viaţă printr’o fiscalitate istovitoare şi totuşi neîndestulătoare pentru acoperi costisitoarea birocraţie. In­tre gospodăria risipitoare şi prin numărul nesocotit al funcţionari­lor, Intre nevoile bugetare ale Sta­­tului şi structura economică a a­­cestei ţări de plugari este un con­flict ce se adânceşte zi de zi, ce cască prăpastia dezastrului final Revizuirea personalului întrebuin­ţat, suprimarea luxului pe care şi-l ingădue un stat care nu-şi poate plăti funcţionarii, adaptarea gos­podăriei Statului la capacitatea con­tribuabililor, în locul formei de azi, forma potrivită a Statului agrar, a­­dică de sgârcenie prevăzătore la cheltueli, cântărirea de zece ori a oricărui ban ce iese din vistieria Statului- Şi salariaţii utili acei ca­re se spetesc muncind, acei care reprezintă însăşi respiraţia ritmu­lui organic al Statului să pornea­scă acţiunea de adaptare a Statu­lui la posibilităţile materiale pe ca­­re le poate avea o ţară nevoiaşă de plugari.Fără această acţiune hotărîtă toate protestele, toate manifestă­rile din congrese rămân înoperan­te. Şi acuzaţiile­ şi legitimele ac­cente de revoltă, formează aver­tismente serioase, nu numai pentru guvernul de azi, ci pentru întrea­ga clasă politică, solidar respon­sabilă de viabilitatea Statului ame­ninţat de anarhie- Şi revizuirea bi­rocraţiei intră între imperativele contribuabilului român al cărui cu­vânt, nu se aude. Ce-ar fi un con­gres al contribuabililor storși de o fiscalitate dementă. Pamfil Şeicaru inerva unchiaşilor Dacă Academia Română, ar fi o Instituţie ca oricare alta, ar stă­rui acolo, în sălile cu rafturi tapi­sate cu letopiseţe şi hrisoave, o tendinţă de adaptare la spiritul vre­murilor prin care trecem. Ar fi însă o absurditate să pretindem aceasta, deoarece s’a înrădăcinat eroarea, cu puterea de autoritate a mitului, că Academia trebue să privească înapoi» peste negurile trecutului, căutâ­nd să descopere a­devărul din întuneric. Iată cum, printr’o interpretare greşită care sa dat rostului acestei instituţii» Academia a devenit un muzeu, cu vitrine şi rafturi amenajate pentru expunerea lucrurilor vechi. O edi­ţie rară din cine ştie ce călător ră­tăcit pe aceste meleaguri cu suite de ani în urmă, şi care şi-a spove­dit impresiile personale, valorează mai mult decât un abonament la o nouă revistă din străinătate ci aduce în paginile ei material de o­­rientare în frămâtarea actualităţii- Mecanismul seismografului intelec­tual al acestei instituţii, este con­struit după un tipic miraculos: nu Înregistrează trepidaţiile acestor vaste domenii ale culturii şi civili­­­zaţiei decât cu puterea retrogra­dată- ori­ce etichetează frămân­tarea cotidiană a vieţii, scapă de sub sensibilitatea ankilozată a acu­lui seismografe. După raportul d-lui Ion Bianu­­prezentat în ultima şedinţă publi­că reese că, există u­n fond­ hă­răzit premierii lucrărilor cu subiec­te propuse de Academia Română Fondul s’a evaporat, sau nu s’a Încasat dela stat, sau I s’a dat altă destinaţie- Esenţialul este că nu e­­xistă, şi neexistând fondul s’a pier­dut şi Iniţiativa Academiei de a formula subiecte şi prin aceasta, de a participa ea însăşi la îndru­marea muncii intelectuali. Majo­ritatea academicienilor sunt pro­fesori, sau făuritori de idealuri în­mormântate în paginele unor re­viste sau publicaţii periodice, ce au dat la iveală rodul muncii co­laboratorilor lor. De ce Academia Română se complace în a premia lucrările prezentate (din 115 nu­mai 26) şi susţinute de către cei­lalţi academieni, şi nu participă ea însăşi la scormonirea diaman­tului, pe care ar avea credinţa că-l va descoperi? Pentru că Academia nu şi-a primit subvenţiile, dar în tot acest timp s’au găsit fonduri pen­tru tipărirea „discuţiilor" adminis­trative, ce puteau rămâne şi mai departe în rafturile arhivei. Am fi dorit o academie pătrunsa de sbu­­ciumul actualităţii şi care să parti­cipe la îndrumarea spiritului in­telectual de astăzi. Din cele 26 lu­crări premiate, şi multe dintre ele şi o incontestabilă valoare, nu am văzut decât foarte puţine care îmbogăţesc într’adevăr tezaurul nostru intelectual. Restul, sunt lu­crări de compilaţie sau de cola­borare activă cu dosarele şi ceas­­loavele găsite prin biblioteci. Un francez , student la Paris, a în­văţat limba moldovenească şi a scris o carte cu titlul „La vie et l’oeuvre de Ion Creangă’’. Nepie­ritor omagiu adus celui mai inspi­rat interpret al rusticităţii sufletu­lui românesc. « Mâine, poate, se va găsi un străin, care auzind că neamul va­lahilor a avut şi ei cândva tm om de puterea şi de inspiraţia unui a­­devărat geniu, ce se numeşte Mi­­hai Eminescu, să purceadă la cer­cetarea să zicem a operei ziaris­tice a marelui scriitor. Dar pas de mai reconstitueşte ceva, căci co­lecţiile de ziare ale Academiei Ro­mâne­ au fost sfârtecate de mâini barbare şi astăzi, foarte multe din­tre articolele lui Mihai Eminescu, neadunate în volum nu se pot află nicăiri. Cine răspunde de această lipsă de supraveghere, şi de in-­ dolenta cu care a fost tolerată* deşi toti mandarinii universitari ce au trăit din comercializarea ope­­rii marelui poet au remarcat acest lucru? Iată unul dintre rosturile­ Academiei, care nu au fost înder­­plinite încă- Să adune şi să păstre­ze intangibil tezaurul literar al scriitorilor noştri clasici- O Aca­demie nu trăeşte numai prin do-­ cumente şi hrisoave, ci prin parti­ciparea activă la chemarea actua­lităţii dacă nu chiar prin jalonarea orientării ei. Futuristul italian Ma­rinetti, care a fost şi el cândva oaspetele Academiei Române, pro­fesase o îndârjită ostilitate faţă da'* I spiritul retrograd şi mucegăit al1 acestor instituţii» Avem şi noi nes*’ voe de un Marinetti care să svâr-:i le trăsnete de foc împotriva obo* sitoarei priviri spre trecut, sau Academia Română găzdueşte ea, însăşi o tinerească energie suscep­tibilă să stimuleze inertia unchia*' | sitor? Nicolae Roşu (Continuare în pag. 11­ a)­­ in căutarea adevărului ,­ecitrica şi ştiinţă de DR. ST. VENCOV Adeseori s’a spus că nu e fără de folos savanţilor, chiar pentru lucră­rile lor de laborator, să mediteze şi să'şi dea seama de relaţiunile dintre ştiintă şi filosofie. Fiindcă de multe ori ei Îşi construesc argumentele ştiin­ţifice din cea mai curată metafizică — şi aceasta fără să o ştie. Faţă de filosofia dezinteresată, să fie oare „acţiunea’’ s­igurul scop al ştiinţei? Putem noi spune azi, fără nici o îndoială, că ţinta acesteia din urmă nu poate fi decât înzestrarea vieţei omeneşti cu tot felul de noi in­­ventiuni şi noi cercetări? Vizează Ştiinţa oare numai rezultatul prac­tic? Şi singura sa ţintă e să fie esen­­ţialmente utilitară? Iată şcoala pozitivistă cu ale ei concepţii atotstăpânitoare asupra lu­­rr­ei ştiinţifice de omi şi cu destul de mult credit încă asupra celei de azi. După ideile fondatorului ei, devotaţii lui Comte, recomandăm o separare radicală între ştiinţă şi metafizică sau mai bine zis între ştiinţă şi filo­sofie. Pentru Comte, ştiinţa trebue să se ocupe cu căutarea legilor, adică a raporturilor între faptele observate şi niciodată să nu zăbovească în cău­tarea modului de producere. Era oa­recum oprit omului de ştiinţă să se ocupe de probleme ce nu aveau nici un interes imediat, acestea neintere­­sându-1 prin definiţie, trebuiau să rămână, dealtfel. In întregime nepă­trunse de spiritul său. Astfel poziti­viştii ajungeau la interzicerea cerce­tărilor asupra constituţiei fizice a as­­trelor sau a investigaţiilor muniţioa­­se asupra mecanicei atomului. Sterile deci rămâneau pentru ei şi cercetările migăloase a­ microscopiei. Din fericire savanţii, chiar cei mai îmbibaţi de pozitivism, nu s’au supus acestor recomandări şi rezultatul a fost enorma desvoltare a cunoştinţe­lor ce sunt la baza ştiinţei de azi. Contra tuturor definiţiilor ortodoxilor întru pozitivism, s’au atacat chiar probleme aşa zise insolubile sau fal­se. Explicaţiile date, fie ele chiar par­ţiale şi temporale, au furnizat date extrem de folositoare. S-a dovedit astfel că ştiinţa nu tre­bue să se mărginească la raporturile dintre fapte ci să şi sondeze supor­turile lor. Iată acum şi pragmatismul: cei ce acordă mai multă importanţă prac­­ticei decât teoriei. Ca şi romantieri de odinioară, pragmaticii continuă să creadă în elanul vital, în sufletul co­lectiv, în instinct şi luptă contra me­canismului şi intelectualismului. Pentru ei adevărul ştiinţific revine astfel „ceva convenţional”, iar fap­tul ştinţific o simplă creaţiune a spi­ritului, pentru care teoriile nu au nici o importanţă obiectivă, nici o valoare intrinsecă. Pentru ei ştiinţa nu vizează decât acţiunea. Pierre Duhem, de ex., insistă cu putere" asupra faptului că „ipotezele fizicei nu sunt decât artificii mate­matice menite să salveze fenomene­­le‘*. Realitatea, adevărată natură a lucrurilor rămâne un domeniu rezer­vat unde ştiinţa nu poate pătrunde. Intre ştiinţă şi filozofie pragmatis­mul sapă deci un abiz. Doctrina bergsoniană, în fine, care are multe puncte comune cu pragma­tismul, pretinde şi ea că ştiinţa are ca ţintă: acţiunea. Pentru ea, filozofia nu poate fi o sinteză a ştiinţelor, căci „filozofia ştiinţelor este încă o ştiinţă, iar cel ce o face încă un savant". Şi mai departe „Lucrul prin care filosofia pare să asimileze rezultatele ştiinţei, nu este o sinteză, ci o analiză“. In acest caz ştiinţa nu rămâne de­cât „auxiliarul actiunei”, studiul an­samblului de împrejurări pe care reu­nindu-le putem produce un fenomen. Doctrina aceasta dându-le o semni­ficare pe care nu o au în realitate. In bună parte bergsonismul „a utili­zat concluzii ştiinţifice fragmenta­re”, izolate de spiritul şi­­ metodele '■S.rora ele datoresc importanta lor, spune cu dreptate René Berthelot. Contra tuturor acestor tendinţe şi Gospodărie nepolitica Simultan cu mişcarea partidelor, în Basarabia, pentru a scorni, din pleavă şi din bâlci un ministru pen­­tru scaunul rămas liber, s-a produs la Chişinău, deunăzi, un eveniment mig­non, care lămureşte situaţia politici de acolo. Desprinsă din rândul zilelor. Îngrozitor de asemenea, o zi a fost rezervată la sfârşitul săptămânii a unei sărbători care ţine de tradiţia vechiuu­lui calendar abolit. Cu prilejul acesta, au venit la pri-­ mar acasă, la d. G. Pântea, delegaţii­ funcţionarilor din oraş, mai puţin cruntaţi ca in alte zile, şi ţărani din judeţ, şi comercianţi dintre cei ce trăesc terorizaţi de criza aceasta la sfârşit. Ei au vorbit, grupare cu grupa, prin reprezentanţii lor, despre o Ba­sarabie nepolitică şi tristă, care ar vrea decât ca guvernul să dea depli puteri gospodarilor ei. Am amintit că remanierile s'au făcut ca şi numi­rile, fără să fie consultat poporul cui­ adevărat, ,micul popor”, cum spune: Marat. Înlăturarea d-lui Vladimir Cristi care se pricepea să facă un bi Basarabiei, fără grija ambiţiilor per­­sonale, a atras un bombardament proteste. Din toate judeţele şi de­ toate instituţiile obşteşti au pornit d­intr'o singură zi, spre Bucureşti, te­legrame al căror sens e desluşit. Ba­sarabia nu vrea risipă, dar nu vrei nici desconsiderare. E, oricum, o sfi­­dare ca atâţia venetici să popule­ prefecturile, şi să dea la o parte tocma pe bunii cunoscători ai problemeler locului. S’a rostit şi acest cuvânt: „gogi­darie nepolitică”. Un capitalism agra­rian a fost forma de viaţi peste Un ţăran bogat a fost totdeauna ver­an acolo, şi liniştea s'o menţin, fără plesnitori, fără nevoe de biciu. In fruntea municipiului de capitali in Basarabia, se află acum un congfi­liu de gospodari, dar cari nefiind aleşi­ prin alegeri comunale, au puteri «ar­­ginite, şi mijloace insuficiente. Ei­­: dau silinţa să fortifice puterea cf«­ răbdare a acestor funcţionari, şi susţină optimismul, lor printr’o dreap, ti împărţire a salariilor întârziate, ca pretutindeni. E mult, dar nu este destul. Vin re­coltele de vară şi Basarabia este tot fără o piaţă de desfacere, tot nu na e lămurire cu chestiunea debuşeurilor, tot în confuzie cu posibilitatea trânti, formării în bani lichizi a produselor pământului. Pentru asemenea probleme este grabnică nevoia apelului la gost.ron­darii basarabeni. Exclusiv pentru studiul chestiuni­­lor vitale, de Interes general şi ime­­di­at, Basarabia cere guvernului ua ministru departe de tarlaua politicei de club. Se pare că guvernul prevede Iţi­ cur­citurile în care il va pune, curând această populaţie de trei milioane de suflete, uscate de răbdare, istovita de eforturi, dezamăgite de promisiunile neţinute, /-'-'/ Funcţionarii, comercianţii, plugarii, au o suferinţă comună in Basarabia, şi e un semn de ultimă înţelepciune a românului de acolo revenirea la ve­­chea credinţă în roadele micei gospo­dării primitive şi chibzuite. Guvernului îi revine sarcina ca după ce a întronat gospodăria în mu­­pi ci­pii, să se gândească la interesele mari ale provinciei basarabene, propri site, A. Peestiru

Next