Curentul, iunie 1932 (Anul 5, nr. 1557-1585)
1932-06-01 / nr. 1557
ANISEV No.&PAGINI3LEI wimurt 1 iunie 1931 ?&!ihr Director: PAMFIL SE1CAED REDACŢIA SI ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 .Cabinetul directorului 3—7730 telefon; J secretariatul şi Provincia 8—.1228 I Redacţia 3—6489; Ad-ţi® â—1&28 ABONAMENTE: Id 700 pe an; 350 pe 0 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şil5 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar cont. ord. Dir. G-rale P. T. 3T. 55740/929 JUDECATA COPIILOR In vreme ce în jurul Palatului regal, mulţimea avidă aştepta Sâmbătă un desnodământ senzaţional al consiliului de miniştri, pe străzile încropite de arşiţă, la aceiaşi oră, se risipeau spre casă copiii şcolilor cu jerpelitele lor zhiosoane la şold, tineretul facultăţilor şi academiilor, cu fetele lor palide de fine de an. Căci iată încă un sfârşit de an şcolar ! Câteva zile tacă. Două-trei săptămâni de examene şi lucrări. Pe urmă o vacanţă care va fi nici voioasă, nici întăritoare, pentru trupuri şubrezite şi nervi surmenaţi. Pe prea puţini, într’adevăr pe înfricoşător de preapuţini, îi aşteaptă acasă belşug, tihnă şi măcar o provisorie împăcare cu oviaţă atât de pretimpuriu aspră şi încâinoşită. Vor auzi aceleaşi lamentări.Vor asista la aceleaşi sbateri cu agenţii fiscului şi cu portărelul, pentru obţinerea unei amânări de execuţie. Se vor aşeza în jurul mesei cu felurile împuţinate şi sleite, tăcuţi, cu privirile în farfurie, necutezând să ridice ochii ca să nu întâlnească fetele posomorâte ale părinţilor, cuta adâncită vertical dintre sprincene, ochii lor tulburi, din care lumina s’a stins, la care durează numai o panică de vite încolţite de lup. De ce ne-am face iluzii? Fata adevărată a ţării, e într’aceste milioane de fete îndobitocite de-o mizerie fără speranţă. In mijlocul lor cresc copiii. Poate compătimindu-ne. Dar sigur, osfindindu-ne. Nu din ingratitudine. Ci pe mânta dreptate. Căci în definitiv ţara aceasta aşa cum este, noi le-am făcut-o, deopotrivă de vinovaţi. Unii vinovaţi cu fapta directă. Alţii, cei mulţi, complici prin indiferenţa pasivă cu care i-au lăsat pe ceilalţi să opereze, am mers turme la vot, am lăsat să se nimănui, socoteală mai săvârşit. Vinovată e aşadar toată generaţia aceasta a părinţilor. Ne ispăşim vina, aşa cum o merităm. Dar ispăşirea cea cruntă şi neînduplecată, cade asuprai copiilor care n’aveau de ce s’o merite. Au început să ispăşească. E totuşi numai un început, ceia ce văd ochii noştri astăzi cu spaimă. Cerşesc o pâine pentru o diplomă. Mâine gloata cerşitorilor se va mări, iar pâinea se va mai împuţina încă. Şi atunci vor ajunge la socoteala cea egoistă dinainte de răsboiu : „Prea îndârjită concurentă ! Prea s’a înmulţit lumea! Un răsboiu e o luare de sânge necesară şi uşurătoare !“ Iată cum preparăm o nouă generaţie „pacifistă”! De astădată nu pentru un răsboiu de eliberare naţională. Mai simplu, mai direct, şi mai egoist. Pentru un răsboiu care să rărească rândurile. Nu este într’adevăr criminal şi fără iertare că am ajuns aci ? Nu ne cutremură judecata copiilor îmbătaţi de-o victorie mai primejdioasă ca o înfrângere, n’am ştiut să „ne facem“ pacea. N’am priceput că o lume nouă, cerea şi un suflet nou, o înţelegere nouă, n’am învăţat nimic, iar de paisprezece ani molfăim cu gingiişenile fructul victoriei. Am făcut politică. Am lăsat politica să ne facă ţara. Am fost complici — şi acum căutăm vinovaţi, uitând că vinovat! suntem cu toţii, chiar cel care mai energic arată cu degetul vinovatul de eri, fiindcă socoate că vina lui de alaltă eri a fost amnestiată şi-i dă drept să strige mai tare. O mie de bunuri ne oferea viaţa în tara aceasta a tuturor îndestulărilor. Numai putină gospodărie, numai puţină grijă pentru ziua de mâine, numai putină chibzuială, ne-ar fi trebuit. Am fost risipelnici, fără să construim nimic în paisprezece ani. Toate împrumuturile au mers să hrănească într’un fel sau altul, direct sau pe căi ocolite, liota electorală a partidelor. Toţi ochii erau îndreptaţi la supralicitaţia votului universal. „Vin ai noştri ! pleacă ai lor ! .Vin ai lor ! Pleacă ai noştri !“ Paisprezece ani de cadril, în care se poate socoti câte miliarde au costat numai schimbările domnilor cu bucuriile nebunilor, alegerile şi campaniile electorale. E greu oare să mai socotim, cât a costat procopseala celor care au debutat în politică fără ismene şi astăzi au Lincoln la scară. E greu oare să socotim câţi bani storşi din spinarea contribuabilului, din samsariâcuri, contracte, cointeresări şi tot soiul de afaceri, au luat calea băncilor elveţiene ?, Ţara putea fi alta, putea fi altfel, împotriva întregei crize care sguduie lumea, fiindcă nu din pricini care au răsturnat economia lumeî ne-am ruinat şi nor ,oi din vinile noastre particulare. Copiii aceştia slabi, palizi, jigăriţi. Intrati în fine de an ca mâţele din peşti ne vor judeca mâine, fiindcă le-am ruinat viaţa lor, prin risipa şi neprevederea noastră. Nu ne vor blestema pentru sărăcia lor şi pentru sărăcia ţării. Mai ales însă, pentru că le-am sguduit o credinţă, l-am crescut sterpi, în trio atmosferă de panică permanentă, de jelanie permanentă, de neputinţă pasivă şi bocitoare. Fiindcă noi capitulând, le-am angajat şi viaţa lor pentru o capitulare până la sfârşit, fără vină şi fără speranţă. Cezar Petrescu De dragul Chinei Fanatismul caritabil al Europei umanitariste a fost integral Investit in Celestul Imperiu: civilizaţii Occidentului şi-au plasat întregul lor capital de generozitate In China , patria privilegiaţi a banditismului militari,rat şi a anarhiei endemice, împotriva Japoniei „imperialiste”, — inculpată pentru intolerabila ei tentativă de a impune puţini ordine vastului viespar de aventurieri şi de bandiţi cuprins între Peking şi Canton, __ se coalizează astăzi sub stindardul „conştiinţei universale"* forţele divergente ale capitalismului american, ale pacifismului puritan, ale internaţionalei socialiste şi ale comunismului revoluţionar. Complotul, — legând laolaltâ devotamente atât de contradictorii — se betonează cu argumente de umoristic evanghelism: este inadmisibil, — ni se spune, ca nişte păgâni agresivi şi spurcaţi ca japonezii să fie lăsaţi să măcelărească in tihnă dezarmatele cirezi ale norodului celest, asupra căruia s’au concentrat de acum toate disponibilităţile de duioşie ale Genevei, New-Yorkului şi Moscovei. Iar de dragul acestor Chinezi, promovaţi astăzi la rangul de serafimi ai universului, — încep să se agite şi să mugească, alături de bancherii metodişti din Wall Street, şi energumenii de la Amsterdam şi muncitorii din porturile baltice. La Idansk, iată pe moţul dinspre mare al chinuitului coridor polonez, chinofilia hamalilor Ieşi a mers cu sublimul până la o grevă demonstrativă, menită să împiedice încărcarea munitiunilor de război destinate Extremmului Orient, Comandate de Japonezi, fireşte, căci dacă destinatarii semnalaţi în frachtul de expediţiune ar fi fost jongieurii de pumnale dela Peking, fiţi convinşi că nu s'ar mai fi revoltat nimeni. Or, conştienţii dela Idansk nu numai că şi-au manifestat prin pasivitatea braţelor Indignarea, dar în pasiunea tor pe chineză şi-au jertfit şi trei tovarăşi sub salvele poliţiei în ale cărei copite au mai părăsit şi trei duzini de răniţi. Cum ne’nvîrtim, cum ne'ntoarcem nu putem evita convingerea că acest buclucaş coridor polonez rămîne încă focarul de nevralgii al continentului nostru: pe liziera lui se concentrează brigăzile ofensive ale lui Hitler, dealungul acestei mult contestate şuviţe de pământ se înfierbântă toţi instigatorii pasionaţi de exploziuni diplomatice, politice sau sociale. In aşteptarea pretorienilor hitlerişti, voluptăţile represiunii şi ale stări de asediu sunt insă provocate astăzi de lucră, torţ polonezi înşişi, destul de naivi pentru a-şi sabota guvernul de dragul utopiei revoluţionare. Şi de dragul Chinei. Căci China a ocupat locul deţinut până la război de Polonia martiră în sufletele democraţilor europeni, ea este astăzi amanta bancherilor şi a umanitariştilor, a pastorilor genevezi şi a filantropilor moscoviţi... Ion Dimitrescu JSuferinţele noastre de astăzi sânt floare la ureche pe lângă ce-au suferit strămoşii noştri ZIARELE — Ce, mă? Plângeţi că n’aţi luat leafa de «ease luni? — Aş! Asta-i floare la ureche ! Plângem când ne gândim la năvălirile Tătarilor de-acum trei-patru sute de ani. După congresul corpului didactic Putem socoti congresul corpului didactic ca un grav avertisment, ce depăşeşte situaţia guvernului de azi, spre a cuprinde ameninţător întreaga clasă politică făcută solidar responsabilă. Era de prevăzut şi e bine că s-a pus sub acuzare fără deosebire toate guvernele s-au girat interesele ţării» După fiecare congres — indiferent de categoria socială şi funcţia pe care o reprezentau în mecanismul statului — dacă guvernul era terfelit serios şi încărcat de toate păcatele trecute, prezente şi viitoare, ceia ce legitima ţintuirea la stâlpul infamiei, fiecare partid aflător în opoziţie îşi freca mâinile cu o drăcească satisfacţie, ştiind că asemenea învolburări de nemulţumiri scurtează zilele de durată ale guvernului şi apropie momentul unei probabile preluări a puterii.Precum se şde, toate partidele se pârjolesc pe jăratecul dorintil de a se jertfi pentru binele obştesc, aşa precum primii creştini erau chinuiţi de dorul muceniciei pentru credinţă. Iată că la congresul extraordinar al corpului didactic, procesul nevolniciei s’a extins cuprinzând într’o egală învinuire toate guvernele, întreaga clasă pontică. Lăsând la o parte cuvântarea cu iz de desperată demagogie , d-lul Grigore Fortu, congresul a avut nota de severă îngrijorare, chemarea energică la sumbra realitate, toţi modelatorii conştiinţii o omeneşti îşi prezentau legitimul tor protest-Au răbdat o lună, două, trei, s au tânguit cu sfială în luna patra, şi-au glăsuit amarul in luna cincea- au început să crâcnească în a şaptea, au ridicat tonul cu vehemenţă in luna opta, toată această gradaţie, toată nuanţarea în gama îndreptăţitei lor nemulţumiri, indică şi rezistenţa străvechilor disciplini stăpânind pornirile nesocotite, corectând vocabularul protestelor, cumpănind gesturile-Nimeni nu ar putea să-i judece cu asprime, să Încerce o dojană a acestor dascăli initiaţi până la sirnucidere in taina răbdării. Oamenii s au adunat să-şi afirme drepturile, s’au adunat trişti ca nesfârşita lor suferinţă cu sufletele frânte, ca conştiinţa tulbure, cu privirile pierdute în zanea opacă a tuturor desamăgirilor. Dacă în pornirea lor au fost chiar nedrepţi în fixarea răspunderilor, cine ar avea dreptul să Ie facă vreo vină, acestor oropsii! ai tuturor aşteptărilor fără noroc? Drama corpului didactic a luat proporţii zguduitoare. Dascălii au fost Împinşi cu brutalitate pe povârnişul tuturor umiliniilor, tuturor abdicărilor In Bucovina o dăscăliţă s‘a prăvălit in neantul nebuniei văzându-şi copii murind de foame, salariul nefiind primit de luni de zile, în altă parte un dascăl şi-a luat viaţa când a fost surprins cu mâna in traista o smerinde a şcolarilor lui. Unor suflete stâlcite poţi cere acea seninătate de judecată necesară în faţa unor probleme aşa de complexe, cuprinzând incomplexitatea lor însăşi problema statului român ? Deci nimeni nu are dreptul să mai pună în discuţie dreptatea corpului didactic vitregit, dar situaţia corpului didactic este situaţia tuturor salaraţilor Statului şi capacitatea Statului se pune pe primul plan spre a fi examinată. In afară de cuvântările rostite In legătură numai cu tragica situatie a Invătatoriior şi a corpului didactic în general, s’a făcut şi un început de examinare a gospodăriei Statului D» Brădişteanu a făcut o Succintă invazie în bugetul considerat purificat. La ministerul de interne sunt 28 inspectori generali la 71 de prefecturi şi 272 de automobile, la ministerul de domenii sunt 127 de inspectori generali şi 137 avocaţi etc Am cerut să se scoată din funcţiile publice toată clientela politică. O fixez la 25 la sută și mai mult. Iată unde stă origina răului» iată ceia ce a descumpănit bugetul, iată cum trebuia pusă problema salarizării în acest congres extraordinar al corpului didactic» Analiza fără nici un fel de «altare a finterbirocratizare Statuia!» strivind toate puterile de viaţă printr’o fiscalitate istovitoare şi totuşi neîndestulătoare pentru acoperi costisitoarea birocraţie. Intre gospodăria risipitoare şi prin numărul nesocotit al funcţionarilor, Intre nevoile bugetare ale Statului şi structura economică a acestei ţări de plugari este un conflict ce se adânceşte zi de zi, ce cască prăpastia dezastrului final Revizuirea personalului întrebuinţat, suprimarea luxului pe care şi-l ingădue un stat care nu-şi poate plăti funcţionarii, adaptarea gospodăriei Statului la capacitatea contribuabililor, în locul formei de azi, forma potrivită a Statului agrar, adică de sgârcenie prevăzătore la cheltueli, cântărirea de zece ori a oricărui ban ce iese din vistieria Statului- Şi salariaţii utili acei care se spetesc muncind, acei care reprezintă însăşi respiraţia ritmului organic al Statului să pornească acţiunea de adaptare a Statului la posibilităţile materiale pe care le poate avea o ţară nevoiaşă de plugari.Fără această acţiune hotărîtă toate protestele, toate manifestările din congrese rămân înoperante. Şi acuzaţiile şi legitimele accente de revoltă, formează avertismente serioase, nu numai pentru guvernul de azi, ci pentru întreaga clasă politică, solidar responsabilă de viabilitatea Statului ameninţat de anarhie- Şi revizuirea birocraţiei intră între imperativele contribuabilului român al cărui cuvânt, nu se aude. Ce-ar fi un congres al contribuabililor storși de o fiscalitate dementă. Pamfil Şeicaru inerva unchiaşilor Dacă Academia Română, ar fi o Instituţie ca oricare alta, ar stărui acolo, în sălile cu rafturi tapisate cu letopiseţe şi hrisoave, o tendinţă de adaptare la spiritul vremurilor prin care trecem. Ar fi însă o absurditate să pretindem aceasta, deoarece s’a înrădăcinat eroarea, cu puterea de autoritate a mitului, că Academia trebue să privească înapoi» peste negurile trecutului, căutând să descopere adevărul din întuneric. Iată cum, printr’o interpretare greşită care sa dat rostului acestei instituţii» Academia a devenit un muzeu, cu vitrine şi rafturi amenajate pentru expunerea lucrurilor vechi. O ediţie rară din cine ştie ce călător rătăcit pe aceste meleaguri cu suite de ani în urmă, şi care şi-a spovedit impresiile personale, valorează mai mult decât un abonament la o nouă revistă din străinătate ci aduce în paginile ei material de orientare în frămâtarea actualităţii- Mecanismul seismografului intelectual al acestei instituţii, este construit după un tipic miraculos: nu Înregistrează trepidaţiile acestor vaste domenii ale culturii şi civilizaţiei decât cu puterea retrogradată- orice etichetează frământarea cotidiană a vieţii, scapă de sub sensibilitatea ankilozată a acului seismografe. După raportul d-lui Ion Bianuprezentat în ultima şedinţă publică reese că, există un fond hărăzit premierii lucrărilor cu subiecte propuse de Academia Română Fondul s’a evaporat, sau nu s’a Încasat dela stat, sau I s’a dat altă destinaţie- Esenţialul este că nu există, şi neexistând fondul s’a pierdut şi Iniţiativa Academiei de a formula subiecte şi prin aceasta, de a participa ea însăşi la îndrumarea muncii intelectuali. Majoritatea academicienilor sunt profesori, sau făuritori de idealuri înmormântate în paginele unor reviste sau publicaţii periodice, ce au dat la iveală rodul muncii colaboratorilor lor. De ce Academia Română se complace în a premia lucrările prezentate (din 115 numai 26) şi susţinute de către ceilalţi academieni, şi nu participă ea însăşi la scormonirea diamantului, pe care ar avea credinţa că-l va descoperi? Pentru că Academia nu şi-a primit subvenţiile, dar în tot acest timp s’au găsit fonduri pentru tipărirea „discuţiilor" administrative, ce puteau rămâne şi mai departe în rafturile arhivei. Am fi dorit o academie pătrunsa de sbuciumul actualităţii şi care să participe la îndrumarea spiritului intelectual de astăzi. Din cele 26 lucrări premiate, şi multe dintre ele şi o incontestabilă valoare, nu am văzut decât foarte puţine care îmbogăţesc într’adevăr tezaurul nostru intelectual. Restul, sunt lucrări de compilaţie sau de colaborare activă cu dosarele şi ceasloavele găsite prin biblioteci. Un francez , student la Paris, a învăţat limba moldovenească şi a scris o carte cu titlul „La vie et l’oeuvre de Ion Creangă’’. Nepieritor omagiu adus celui mai inspirat interpret al rusticităţii sufletului românesc. « Mâine, poate, se va găsi un străin, care auzind că neamul valahilor a avut şi ei cândva tm om de puterea şi de inspiraţia unui adevărat geniu, ce se numeşte Mihai Eminescu, să purceadă la cercetarea să zicem a operei ziaristice a marelui scriitor. Dar pas de mai reconstitueşte ceva, căci colecţiile de ziare ale Academiei Române au fost sfârtecate de mâini barbare şi astăzi, foarte multe dintre articolele lui Mihai Eminescu, neadunate în volum nu se pot află nicăiri. Cine răspunde de această lipsă de supraveghere, şi de in- dolenta cu care a fost tolerată* deşi toti mandarinii universitari ce au trăit din comercializarea operii marelui poet au remarcat acest lucru? Iată unul dintre rosturile Academiei, care nu au fost înderplinite încă- Să adune şi să păstreze intangibil tezaurul literar al scriitorilor noştri clasici- O Academie nu trăeşte numai prin do- cumente şi hrisoave, ci prin participarea activă la chemarea actualităţii dacă nu chiar prin jalonarea orientării ei. Futuristul italian Marinetti, care a fost şi el cândva oaspetele Academiei Române, profesase o îndârjită ostilitate faţă da'* I spiritul retrograd şi mucegăit al1 acestor instituţii» Avem şi noi nes*’ voe de un Marinetti care să svâr-:i le trăsnete de foc împotriva obo* sitoarei priviri spre trecut, sau Academia Română găzdueşte ea, însăşi o tinerească energie susceptibilă să stimuleze inertia unchia*' | sitor? Nicolae Roşu (Continuare în pag. 11 a) in căutarea adevărului ,ecitrica şi ştiinţă de DR. ST. VENCOV Adeseori s’a spus că nu e fără de folos savanţilor, chiar pentru lucrările lor de laborator, să mediteze şi să'şi dea seama de relaţiunile dintre ştiintă şi filosofie. Fiindcă de multe ori ei Îşi construesc argumentele ştiinţifice din cea mai curată metafizică — şi aceasta fără să o ştie. Faţă de filosofia dezinteresată, să fie oare „acţiunea’’ sigurul scop al ştiinţei? Putem noi spune azi, fără nici o îndoială, că ţinta acesteia din urmă nu poate fi decât înzestrarea vieţei omeneşti cu tot felul de noi inventiuni şi noi cercetări? Vizează Ştiinţa oare numai rezultatul practic? Şi singura sa ţintă e să fie esenţialmente utilitară? Iată şcoala pozitivistă cu ale ei concepţii atotstăpânitoare asupra lurrei ştiinţifice de omi şi cu destul de mult credit încă asupra celei de azi. După ideile fondatorului ei, devotaţii lui Comte, recomandăm o separare radicală între ştiinţă şi metafizică sau mai bine zis între ştiinţă şi filosofie. Pentru Comte, ştiinţa trebue să se ocupe cu căutarea legilor, adică a raporturilor între faptele observate şi niciodată să nu zăbovească în căutarea modului de producere. Era oarecum oprit omului de ştiinţă să se ocupe de probleme ce nu aveau nici un interes imediat, acestea neinteresându-1 prin definiţie, trebuiau să rămână, dealtfel. In întregime nepătrunse de spiritul său. Astfel pozitiviştii ajungeau la interzicerea cercetărilor asupra constituţiei fizice a astrelor sau a investigaţiilor muniţioase asupra mecanicei atomului. Sterile deci rămâneau pentru ei şi cercetările migăloase a microscopiei. Din fericire savanţii, chiar cei mai îmbibaţi de pozitivism, nu s’au supus acestor recomandări şi rezultatul a fost enorma desvoltare a cunoştinţelor ce sunt la baza ştiinţei de azi. Contra tuturor definiţiilor ortodoxilor întru pozitivism, s’au atacat chiar probleme aşa zise insolubile sau false. Explicaţiile date, fie ele chiar parţiale şi temporale, au furnizat date extrem de folositoare. S-a dovedit astfel că ştiinţa nu trebue să se mărginească la raporturile dintre fapte ci să şi sondeze suporturile lor. Iată acum şi pragmatismul: cei ce acordă mai multă importanţă practicei decât teoriei. Ca şi romantieri de odinioară, pragmaticii continuă să creadă în elanul vital, în sufletul colectiv, în instinct şi luptă contra mecanismului şi intelectualismului. Pentru ei adevărul ştiinţific revine astfel „ceva convenţional”, iar faptul ştinţific o simplă creaţiune a spiritului, pentru care teoriile nu au nici o importanţă obiectivă, nici o valoare intrinsecă. Pentru ei ştiinţa nu vizează decât acţiunea. Pierre Duhem, de ex., insistă cu putere" asupra faptului că „ipotezele fizicei nu sunt decât artificii matematice menite să salveze fenomenele‘*. Realitatea, adevărată natură a lucrurilor rămâne un domeniu rezervat unde ştiinţa nu poate pătrunde. Intre ştiinţă şi filozofie pragmatismul sapă deci un abiz. Doctrina bergsoniană, în fine, care are multe puncte comune cu pragmatismul, pretinde şi ea că ştiinţa are ca ţintă: acţiunea. Pentru ea, filozofia nu poate fi o sinteză a ştiinţelor, căci „filozofia ştiinţelor este încă o ştiinţă, iar cel ce o face încă un savant". Şi mai departe „Lucrul prin care filosofia pare să asimileze rezultatele ştiinţei, nu este o sinteză, ci o analiză“. In acest caz ştiinţa nu rămâne decât „auxiliarul actiunei”, studiul ansamblului de împrejurări pe care reunindu-le putem produce un fenomen. Doctrina aceasta dându-le o semnificare pe care nu o au în realitate. In bună parte bergsonismul „a utilizat concluzii ştiinţifice fragmentare”, izolate de spiritul şi metodele '■S.rora ele datoresc importanta lor, spune cu dreptate René Berthelot. Contra tuturor acestor tendinţe şi Gospodărie nepolitica Simultan cu mişcarea partidelor, în Basarabia, pentru a scorni, din pleavă şi din bâlci un ministru pentru scaunul rămas liber, s-a produs la Chişinău, deunăzi, un eveniment mignon, care lămureşte situaţia politici de acolo. Desprinsă din rândul zilelor. Îngrozitor de asemenea, o zi a fost rezervată la sfârşitul săptămânii a unei sărbători care ţine de tradiţia vechiuului calendar abolit. Cu prilejul acesta, au venit la pri- mar acasă, la d. G. Pântea, delegaţii funcţionarilor din oraş, mai puţin cruntaţi ca in alte zile, şi ţărani din judeţ, şi comercianţi dintre cei ce trăesc terorizaţi de criza aceasta la sfârşit. Ei au vorbit, grupare cu grupa, prin reprezentanţii lor, despre o Basarabie nepolitică şi tristă, care ar vrea decât ca guvernul să dea depli puteri gospodarilor ei. Am amintit că remanierile s'au făcut ca şi numirile, fără să fie consultat poporul cui adevărat, ,micul popor”, cum spune: Marat. Înlăturarea d-lui Vladimir Cristi care se pricepea să facă un bi Basarabiei, fără grija ambiţiilor personale, a atras un bombardament proteste. Din toate judeţele şi de toate instituţiile obşteşti au pornit dintr'o singură zi, spre Bucureşti, telegrame al căror sens e desluşit. Basarabia nu vrea risipă, dar nu vrei nici desconsiderare. E, oricum, o sfidare ca atâţia venetici să popule prefecturile, şi să dea la o parte tocma pe bunii cunoscători ai problemeler locului. S’a rostit şi acest cuvânt: „gogidarie nepolitică”. Un capitalism agrarian a fost forma de viaţi peste Un ţăran bogat a fost totdeauna veran acolo, şi liniştea s'o menţin, fără plesnitori, fără nevoe de biciu. In fruntea municipiului de capitali in Basarabia, se află acum un congfiliu de gospodari, dar cari nefiind aleşi prin alegeri comunale, au puteri «arginite, şi mijloace insuficiente. Ei: dau silinţa să fortifice puterea cf« răbdare a acestor funcţionari, şi susţină optimismul, lor printr’o dreap, ti împărţire a salariilor întârziate, ca pretutindeni. E mult, dar nu este destul. Vin recoltele de vară şi Basarabia este tot fără o piaţă de desfacere, tot nu na e lămurire cu chestiunea debuşeurilor, tot în confuzie cu posibilitatea trânti, formării în bani lichizi a produselor pământului. Pentru asemenea probleme este grabnică nevoia apelului la gost.rondarii basarabeni. Exclusiv pentru studiul chestiunilor vitale, de Interes general şi imediat, Basarabia cere guvernului ua ministru departe de tarlaua politicei de club. Se pare că guvernul prevede Iţi curciturile în care il va pune, curând această populaţie de trei milioane de suflete, uscate de răbdare, istovita de eforturi, dezamăgite de promisiunile neţinute, /-'-'/ Funcţionarii, comercianţii, plugarii, au o suferinţă comună in Basarabia, şi e un semn de ultimă înţelepciune a românului de acolo revenirea la vechea credinţă în roadele micei gospodării primitive şi chibzuite. Guvernului îi revine sarcina ca după ce a întronat gospodăria în mupi cipii, să se gândească la interesele mari ale provinciei basarabene, propri site, A. Peestiru