Curentul, septembrie 1932 (Anul 5, nr. 1648-1677)

1932-09-01 / nr. 1648

ANUL V mo. 164Ss PAGINI3 ' i;;t ::| V\;iii 1• ■ ur $:1j LEI / T •A­Joi I Septembrie . 1932 F"^'!!!' ' ■%»!­' ■"■--n»'g Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul diectorului 3—7731 Telefon: Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3 643a, Ad­­ia 3—702b ABONAMENTE: lei 700 pe an, sau pe 6 luni; 2au pe 3 luni, pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şil5 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită in numerar conf, ord. Str. G-rale P. T. T. 55740/929. Drumeţii demagogice Hotărât lucru. In toată ţara, nu există decât un singur drum bun : Bucureşti-Predeal. Drum regal, pe care automobilele trec în goană ducând pe oamenii politici la aer curat, purtându-le spleenul prin reşedinţa regală. Dar, şi această şosea, îşi mărturiseşte existenţa incertă, căci, în satele din vecină­­tatea oraşului Ploeşti, gropile, şan­ţurile şi băltoacele evidenţiază im­posibilitatea absolută a unei între­ţineri permanente. Pe restul dru­mului, manevrează locomobilele de bătătorit piatra, şi din loc în loc, echipele de lucrători repară ce au construit din întregime cu o săptă­mână mai înainte. Contractul Ste­wart, sau altul, se execută Dar execuţia este atât de dificilă şi de prelungă, încât, cu bună drepta­te, drumeţii se minunează de ig­noranţa complectă a societăţii de construcţie în ceea ce priveşte con­diţiile de adaptare la variaţiile cli­materice şi la compoziţia terenului. Duminică a fost o serbare sportivă la Predeal. Echipe de lucrători, purtate în goană, de camioane, au cârpit până târziu noaptea, la lumina lămpii şoseaua, pentru a face faţă drumului regal de a doua zi. In sârguinţa lor, lucrătorii erau însoţiţi de echipe de jandarmi, înarmaţi până în dinţi, care, dă­deau impresia apropiatei produ­ceri a unui eveniment nu tocmai îngăduit de spiritul nostru dinas­tic, în momentul trecerii monarhu­lui De ce atâta pază, căci pe cât se pare nu suntem ameninţaţi­­de revoluţia comunistă, iar regele, nu poate fi atât de temut încât să se simtă bine numai atunci când se află înconjurat de jandarmi. Dar— aceasta este altă chestiune, independentă de problema drumu­rilor.» De la Ploeşti încolo, către Bu­zău, cate 60—70 km» şoseaua în plină reparaţie este înţărcuită, iar drumul ocoleşte dela Mizil şi duce prin sate fără nici o îngrijire pre­alabilă. Circulaţia se face în necunoscut, prin sate înămolite de ape şi prin albia Teleajenului unde nu s’a im­provizat nici un pod, necum in­dicaţia sumară a unui loc de tre­cere. Podurile de peste apele Bu­zăului, Râmnicului Putna şi Mil­­covului, nu au fost puse în circu­laţie, iar şuvoaele surpă malurile şi croeşte drum pe alături. De la Bra­­şov, la Zizin, Sf. Gheorghe sau Sibiu, şoselele, cu nouri de praf vara, băltoace toamna şi primăva­ra, zădărnicesc circulaţia, izolea­ză centrele de consumaţie şi pro­duc pagube în sarcina sătenilor furnizori de produse alimentare sau casnice. Pentru compensarea acestor goluri în economia rurală, guvernul a proclamat ucazul sus­pendării prestaţiei în natură, înlo­­cuind-o cu prestaţia în bani. Lo­gic ar fi fost, pentru orice jude­cată de bun simţ, ca în aceste t vremuri de scumpete a banului, ţă­ranul să-şi plătească prestaţia în natură. In regiunile deluroase, un­de satele se ţin lanţ şi se conti­nuă unele cu altele, dacă ţăranii şi-ar gospodări şoseaua numai în faţa casei şi încă s’ar putea în­treţine sute de kilometri de dru­muri. Am trecut prin sate în care şo­seaua era mai rea decât afară. Chiar în faţa localului primăriei se săpaseră hârtoape. O firească nedumerire se cerea risipită. Dar, răspunsul primit, este peste tot acelaş : dacă Statul îşi încasează fără zăbavă impozitele pentru con­stituirea fondurilor drumurilor, la ce mai este bună osteneala supli­mentară a prestaţiei în natură. Dar, acest fond, jăcmănit de gu­rile unor gospodari politici inca­pabili şi venali a devenit o hime­ră, şi ori­câtă demagogie, ar face guvernul actual pe tema desfiin­­ţărei prestaţiei în natură, pentru captarea unei bunăvoinţe pierdu­te, reîntoarcerea la această cola­borare directă este urgent şi ri­guros impusă de starea precară a drumurilor. Dacă comisarii guver­nului s’ar osteni să facă pe înde­lete o călătorie prin ţară, ar afla că în multe locuri, ţăranii, ei înşi­şi înjgheabă un pod rudimentar sau întăresc un drum pentru a suplini astfel absenţa Statului de la acea­stă obligaţie. Cazul de la Brăteşti din judeţul Roman, unde ţăranii au făcut poduri umblătoare peste apa Siretului, alături de podurile de ■ta»«* ,stricate, este concludent. In satele unde ţăranii sunt gos­podari şi primarii energici, presta­ţia în natură se va face benevol şi mai departe, în celelalte, unde spi­ritul critic e prea acentuat şi poli­tica a năucit minţile, toată vina este dată pe seama Statului hră­păreţ şi leneş. Dar, viaţa ţăra­nului, este legată de trăinicia dru­murilor şi după trecerea perioadei muncilor agricole, va începe că­răuşia şi alimentarea oraşelor cu produsele economiei domestice. Atunci, se va evidenţia şi mai mult câte interese naţionale pericli­tează această politică demagogică a guvernului, prin suprimarea pres­taţiei în natură. Nicolae Roşu Expert l lucrează Experţii Ligei Naţiunilor şi-au în­ceput ieri lucrările. După prima echi­­pă sosită, va mai veni una­ spre com­plectare. Apoi a treia. Toate lucruri­le bune sunt trei. Mărturisim că nu ne prea facem iluzii In privinţa experţilor. Nu ne îndoim de bunele lor sentimente — ce ar avea ei cu noi? — şi nu făgă­duim buna intenţie a celora cazi i-au chemat. Când boala e gravă, aduni ori câţi medici şi de ori­unde, ba re­curgi şi la leacuri băbeşti. Dar ne întrebăm ce vor putea face experţii. Vor pipăi toate rănile noas­tre. Vor afla beteşugurile şi iitimă­­turile cari ne dor. Ne vor prescrie re­ţeta. Care va fi amară. Iar întregul tratament la care ne vor supune va fi chinuitor. La dreptul vorbind nu ne-au trebuit medicii­­atât de învăţaţi — şi i­tât de scumpi — ca să ne spună fi boala şi leacul. Noi pătimim, noi simţim ce ne doare şi noi ştim ce ne trebuie. Ne trebuie parale. Ca s’o putem duce de azi pe mâine şi si ne putem me­­remetisi puţintel casa, rău dărăpă­nată. Ne vor da experţii parale? Nu. Fiind­că n'au. Vor da sfaturi. Ne vor sfătui pe noi cum să ne amena­­jăm interiorul şi vor sfătui poate — in cel mai bun caz — guvernele stră­ine să ne ajute. Dar nici guvernele n’au parale. Parale au numai ban­cherii şi nici bancherii, ci deponenţii şi subscriitorii. Banii ăştia stau însă bine strânşi în chimire. Ii poate ci­neva sili pe deponenţi fi su­bscriitori să le desfacă? Ştim: există o iarbă a fiarelor: în­crederea. Dar încrederea se poate obţine azi , numai cu preţul celor mai mari privaţiuni. Şi privaţiunea cea mai dureroasă ce­ ne va fi cerută va fi restrângerea cheltuelilor. In teorie, restrângerea cheltuelilor e lucru foarte bun. Oa­menii trebuie să fie economi şi văzători. Dar economia ce ne­ st fi cerută nouă va fi cumplită. Căşti va fi să se taie in carne vie, împuţinând numărul funcţionarilor publici. Apafi aici e buba. Inflaţia noastră biurocr­atică n’a crescut de azi, pe mâine. A fost greşeala stăruitoare a unei politici administrative. Dar s’a făcut. Şi ea nu poate fi îndreptată cu o doborâre. Ci tot încet. A dărâma dintr’o dată aparatul nostru administrativ ar fi o neome­nie, căci s’ar arunca pe drumuri zeci de mii de oameni cari n'au alt mij­loc de existenţă. La noi pletora biu­­rocratică nu e numai o inflaţie vătă­mătoare, ci fi o problemă socială. In definitiv, funcţionărimea e, deocam­­dată, singura noastră burghezime. Poate fi redusă burghezia noastră numai la clanul plutocraţiei bancaro­­industriale ? A cere extirparea dintr’o dată a surplusului nostru biurocratic poate fi recomandaţia unui chirurg căruia nu-i pasă de rezistenţa bolnavului ce trebue operat. Dar terapia socială are alte legi. In terapia socială mai a­ Ies leacul nu trebuie să fie mai rău de­cât boala. Şi apoi prescrierea unui leac de ex­tirpare nu cere o prea mare inteligen­ţă şi nici multă ştiinţă. II putem re­comanda şi noi, cu puţinătatea mij­­­oacelor noastre intelactuale. E stu­­piu, la mintea unui copil. 11 oferim, nu mai ieftin, ci chiar gratios. Atunci ce ne-au mai trebuit ex­perţii? Altceva, domnilor specialişti! Altă buruiană tămăduitoare. Bună­oară reducerea dobânzilor şi anuită­ţilor datoriei externe. Dar am uitat. D-voastră n’aţi venit ca să sufere cei ce v’au trimis, fin Moldovai?«! nu e — Dv. sunteţi experţii străinii cari aţi venit să cercetaţi ce avem? Asta mare lucru. Să vă vedem dacă puteţi cerceta cât ne lipseşte iaraşi tr­o­o­ul opoziţiei „Nu mai merge». Experienţa a pornit-o precipitat pe povârnişul aventurii , şi dacă partidele de opoziţie au o cât de slabă svâcnire a iubirii de ţară, să treacă peste ceia ce le despart spre a realiza frontul unic, forţă conştientă de isgonire a guvernului netrebnic”. De câte ori n’aţi auzit această solemnă declaraţie, ţâşnită din dra­matismul situaţiei, lozincă de ra­liere a enervaţilor opoziţiei ? Fi­reşte, criticelor în­totdeauna înte­meiate ale opoziţiei (când oare nu s’au putut aduce aspre şi îndreptă­ţite critici unui guvern?) nu ie-au urmat şi formulări de soluţii me­nite să curme o stare de fapt pri­mejdioasă, ce ameninţă cu destră­marea. „Guvernul este depăşit de eve­nimente, puterile lui sunt strivite de răspunderea pe care şi-a asu­mat-o”.» Dar când nu au fost ade­vărate aceste jalnice constatări ? Desamăgirea obştească ratifică judecata făcută asupra nevredni­ciei guvernului! Ajunge oare o sim­plă constatare? O simplă schim­bare de guvern, făcută şi după cele mai rigide norme constituţio­nale, satisface oare exigenţele ţă­rii? Evident, după fiecare schim­bare de guvern se resimte în at­mosfera ţării o respiraţie de uşu­rare, chiar o accentuată mulţumire; toată lumea are aerul să simtă o profundă satisfacţie pentru chipoa­­sele mutre, — făloase până mai ieri ~~ smerite, aproape miloage azi. In spiritul naţiei noastre, exis­tă poate această iubire de con­traste: trecerea rapidă dela îngâm­­farea agresivă a unei situaţii proe­minente, la poziţia umilită şi oare­cum ridicolă a celui răsturnat prin surprindere. Orice partid care ca­de în opoziţie din confortul guver­nului, are ceva din aspectul unuia căruia i s’a tras scaunul, şi se a­­şează cu o comică siguranţă în vid. In orice caz, schimbarea oricărui guvern provoacă un curent de a­­firmată satisfacţie in ţară. Ajunge acest argument spre a legitima prea desele schimbări de guvern? Folosesc ele ţării?.» Instabilitatea guvernelor poate cumva corespun­de intereselor permanente ale Sta­tului, interese ce se cer adminis­trate ? D. N. Iorga, retras la Văleni, după ce şi-a dospit mânia unei ne­plăcute treceri în opoziţie, svârlind broşura de mare vâlvă „Doi ani de restauraţie”, după ce şi-a ră­corit supărarea într-o altă broşură cu titlul „După întoarcerea la re­gimul de partid” ce va apare cu­­rând,­­ a socotit necesar să facă şi­ un apel la toate forţele politice din ţară, spre a forma un front li­nic al partidelor pentru răsturna­rea guvernului Vaida. Am socotit ca o mare greşeală rechemarea la guvern a partidului national-ţărănist, după o atât de scurtă opoziţie, ceia ce a păstrat intactă toată prospeţimea aminti­rilor prea puţin măgulitoare ale u­­nei guvernări cu dese răbufniri de scandal. Evident, guvernarea u­­zează, adică ea consumă provizia de iluzii pe care şi-o făcuse ţara asupra miracolelor ce vor fi săvâr­şite odată cu instalarea la putere a făgăduitorilor din opoziţie. Ad­miţând că s'ar găsi un partid atât de refractar metodelor demago­­­gice practicate de obiceiu spre cap­tarea voturilor, — admiţând că a­­cest partid s’ar fi ferit cu o deo­sebită grijă de ispita făgăduelilor zăpăcitoare a bietelor minţi sim­ple, admiţând că un partid ar veni la guvern fără să poarte sarcina strivitoare a unor mari aşteptări, totuşi se va creia in jurul noului guvern un nimb de iluzii iscate din necesitatea mulţimii de a spera în minuni. Şi nimbul de iluzii se spul­­beră ; sufletelor devastate de de­­samăgiri, li se aruncă belşugul u­­nor speranţe ; şi se înfiripă, din pulberea iluziilor sfărâmate, o nouă şi năucă aşteptare. De altfel pe această putere de împrospătare a iluziei, pe necesi­tatea aproape organică a mulţi­milor de a fi amăgite se reazimă toată metoda democraţiei Ţinuţi prea scurtă vreme în opoziţie, na­­ţional-ţârăniştii n’au avut răgazul unei refaceri, adică al unei bene­ficieri de marea capacitate de ui­tare a mulţimilor nevoiaşe, cărora timpul le cicatrizează rănitul lor suflet. Au fost chemaţi prin sur­prindere la guvern, spre a se în­lătura logica chemare a partidului liberal. Am fi nedrepţi dacă am învinui pe naţional-ţărănişti că s-au po­menit la guvern fără un program complect de soluţii, fără acea u­­nitate de concepţii ,ce formează tă­ria unui guvern. Chemaţi cu o gra­bă absolut neexplicabilă, ieşit din socoteli tainice,­guvernul Vaida îşi desfăşoară anevoios puterile de a răspunde gravelor întrebări ale situaţiei noastre financiare şi eco­nomice. Greutatea de a-şi stabili unitatea se evidenţiază la elabo­rarea modificării conversiunii da­toriilor agricole; ea svâcneşte su­părător la fiecare mişcare pe care o face, dar nu putem da un ver­dict înainte ca ei să fi făcut ceva. Să pornească la înfăptuiri, să-l mă­surăm greşelile, să-l întâlnim rătă­cirile , să facem socoteala pagu­belor ce le va fi săvârşit, şi apoi să-l scuturăm cu setea pedepsi­toare a unei întregi ţări păgubite. Până acum, însă, guvernul Vaida nu a păşit la nici o înfăptuire ; n’a făcut nici bine şi nici rău,—deci ori­ce judecată este imposibil de fă­cut, fiindcă nu are obiect. Atunci, cum s’ar putea anticipa o somaţie de isgonire ? D. N. Iorga vrea să realizeze frontul opoziţiei (ah! me­reu actualizată fabulă, „racul, broasca şi o ştiucă”) pentru a li­chida gu­ver­nul Vaida. Este un drept al oricui, noi însă dorim un front al opoziţiei cu un obiectiv mai folositor pentru ţară ? un front de impunere a unor soluţii e­­şite din contribuţia tu­turor parti­­­delor de opoziţie, un program de realizări obligator pentru orice par­tid căruia i s-ar încredinţa răspun­derea situaţiei. Un front unic al opoziţiei, cu un asemenea obiectiv, ar afirma şi complecta desintere­­sare a luptei, cât şi siguranţa unei perspective de durată a guvernu­lui ce-ar urma celui prezidat de d. Al. Vaida Voevod. Apelul d-lui N. Iorga, cu un obiectiv aşa de re­­­dus, n’ar putea da — admiţând că s’ar realiza — frontului unic al opoziţiei, tăria morală spre a legi­tima o nouă schimbare de gu­vern. Să plece d. Al. Vaida Voevod, dar pe urmă ce program de solu­ţii se impune, iată ce ne preocupă. Iar nu o nouă coaliţie de ambiţii dornice de putere. Pamfil Şeicaru Utopia trăită In revista de sinteză a activi­tăţii nflndiale, LE MOIS, docto­rul Eward Lupton pornind dela cele mai elementare adevăruri stabilite, strămută lectorul într’un domeniu halucinant al perspecti­velor. S’a stabilit bunăoară că un­dele radioelectrice sunt nemuri­toare. Deci nimic nu va împiedica strănepoţii noştri să asculte pro­gramele posturilor actuale de te­legrafie fără fir, cu ajutorul unor receptoare ultrasensibile. Undele luminoase pe care le primim as­tăzi, au străbătut spaţiul milioane de­­ ani. Versul lui Eminescu, „la steaua care a răsărit...“ nu e nu­mai o grandioasă evocaţie poetică străbătută de sentimentul cosmic. E o realitate fizico-matematică. Steaua fixă, cea mai apropiată de noi, Alfa din constelaţia Centau­rului, e la disanţă de patru ani lu­mină. Iar primele nebuloase din calea lactee, sunt la douăzeci şi cinci de ani lumină depărtare de pământ. Douzeci şi cinci de mi­lenii, adică epoca în care Europa era locuită de tigri şi de mamuţi... Un locuitor al unei planete din calea lactee, înzestrat cu un apa­rat care ar putea să înregistreze vizual aspectul planetei Pământul din constelaţia Soarelui (ceiace n’ar fi exclus, fiindcă nu este nici un motiv să ne credem cele mai deştepte şi­­evoluate creaturi ale uiversului nostru galactic !), un asemenea observator curios, n’ar prea avea de ce să fie încântat de aspectul vieţii de pe pământ. Ar înregistra o imagine a planetei noastre veche de 20.000 ani. No­roc că ne-am bucura de recipro­citate ! Nici imaginea lor, a celor din calea lactee, oricât vor fi fiind de evoluaţi, nu ne-ar apărea nouă mai proaspătă.» Dar întorcându-ne la perspec­tive mai apropiate şi urmărind concluziile doctorului Edward Lupton, reese netăgăduit, că un­deva, în adâncimea spaţiilor ete­rate, imaginile exacte şi reale ale lumii, călătoresc asemeni instan­taneelor unui film desrăsucit la infinit Căci undele Telegrafiei fără fir, sunt din aceiaşi familie cu cele ale luminei, iar sub unele raporturi chiar identice. Astfel, astăzi— după cum pre­tinde doctorul Lupton — se poate verifica foarte uşor în ce anume punct al spaţiului se află cutare concert radiofonic emis acum câţiva ani, după cum se ştie unde se află şi ia­ginea primei întâl­niri a lui Antoniu cu Cleopatra Undele radiofuzate nu rămân pen­tru veşnicie legate de pământ, pen­tru a fi absorbite până la o anumită măsură. Ele călătoresc şi persistă în spaţiul cosmic. Şi de vreme ce aceste unde descriu un mare cerc, cu tendinţa de a reveni la ori­gine, nu este exclus ca atât con­certul de acum patru ani, care de abia a atins steaua Alfa din con­stelaţia Centaurului, ca şi întâlni­­rea Ceopatrei cu Antoniu, să re­vină odată şi odată pe pământ. Dar ceva cam târziu. Timpul ne­cesar unei raze luminoase sau hertiene ca să revină la sursă, a fost calculat. E de câteva milioane de ani. E o plăcere rezervată pentru nişte nepoţi cam depăr­taţi... In privinţa imaginilor, adică a undelor luminoase, situaţia ne favorizează. întreg sistemul solar e târât cu o viteză vertiginoasă, (cam­ vreo 20.000 kilometri pe se­cundă) spre un punct necunoscut din spaţiu. Nu este aşa­dar ex­clus, să ocupăm în fiecare zi, o situaţie nouă în spaţiu. Adică să traversăm exact locul unde plu­teşte, difuzată, imaginea pămân­tului din epoca glaciară sau nă­vălirea hunilor sau răstignirea lui Isus. Chestie numai de aparat în­registrator». Concluziile doctorului Edward Lupton, nu mai oferă astăzi nimic extraordinar. Vor fi poate verifi­cate mâine, printr’un procedeu care aşteaptă la uşă. Nu trăim oare, pe acest tărâm, cea mai ne­verosimilă utopie ? N’au trecut treizeci de ani, de când ridicam ochi buimaci şi halucinaţi, de pe toamnele lui Jules Verne și Wells, Submarine, avioane, mașini de ex­plorat timpul... Era pe vremea când înconjurul pământului în optzeci de zile, părea un record imposibil, rezervat numai pentru fantezia romancierilor. A cutezat chiar el să viseze traversarea At­lanticului în 11 ore sau sborul în stratosferă sau miracolul de fie­care zi, de care s’au blazat şi co­piii de opt ani: radiofonia, Tele­­grafia şi mai ştim noi ce ? Cezar Petrescu Spre o reducere a serviciului militar? Ne civilizăm, ne civilizăm... Atât doar că, imitând tehnica ambulatorie a racilor­, în loc de a crea şi la noi condiţiunile în cari să fie p­osibilă desvoltarea unui adevărat progres, preferăm să pornim de andoaselea, punând plugul înaintea boilor, şi si­mulând civilizaţiunea adevărată prin decoruri potemkiniste. Ni s’a spu­s, de pildă, că naţiunile cele mai rafi­nate şi mai elegante simt acelea cari au suprimat din metropolele lor ca­zărmile de torturare a recruţilor şi dormitoarele dezonorate de aroma furtului. Să ne cizelăm deci şi noi, — exclamă astăzi câţiva delicaţi ai reformelor moderniste, — reducând un serviciu militar care în România durează astăzi doi sau trei ani, adică aproape tot atât ca in vremurile e­­xecrate ale feudalităţii. Motivul?... Pe lângă această sete de accele­rată civilizaţie,­­ practicată de câţi­­va ani şi de unii moşnegi ai înaltului nostru comandament militar, târziu iniţiaţi de broşurile pacifiste în vo­luptăţile dezarmării progresive,­­ un motiv socotit de unii determinanţi do­rinţa de a legaliza o stare de fapt. Sărăcia bugetului, paralel cu necesi­tatea lăsării la vetre a unei mari por­­ţiuni din efectivele contingentelor a­­nuale, a impus unităţilor practica me­todică a concediilor in massă, acor­date soldaţilor din nevoia de a se u­­şura bugetele ordinarului şi echipa­mentului. Cu alte cuvinte, — pentru că anu­mite împrejurări nenorocite au im­pus unităţilor primejdioasa practică a economiilor devastatoare, — în loc de a se remedia cauzele cari au pro­vocat această situaţiune plină de ris­curi, se adoptă metoda mult mai co­modă a legalizării efectelor catastro­fale. In tocul unei reacţiuni restaura­­toare, — consacrarea definitivă a unei stări de fapt ruinătoare, prin consolidarea şi permanentizarea de­­zorganizării. Situaţi, prin tembelis­mul conducătorilor, prin configuraţia­­cea geografică şi prin deficitele vis­­tieriei, la răscrucea celor mai crân­cene primejdii, — ne resemnăm şi adormim în cenuşa inerţiei, cu con­solarea unei funeste legalităţi. Situa­unea Franţei, — în 1912, in faţa imperialei agresivităţi a împăratului Wilhelm II, — nu era mai primejdioasă decât aceea de astăzi a României, in faţa unei Republici sovietice care î şi organizea­ză la hotarul nistrian manevrele de intimidare, arogant afişate ca de­­monstraţiuni de presiune in negocie­rile pactului de neagresiune. Şi totuşi, civilizata republică franceză a fost în 1913 constrânsă să voteze faimoasa „lege Barthou’, care restabilea ser­­viciul militar de trei ard, cu o provi­denţială oportunitate. Are nevoie ac­tualul nostru Ministru al Armatei de popularitatea suplimentară scontată de politicianii cari au născocit proec­­tul de reducere a serviciului militar?.. Nu credem. Şi nu are nevoe nici să-şi încarce conştiinţa cu eventualele răs­punderi ale unui dezastru pe care o întreagă ţară nu l-ar răsplăti decât cu imprecaţiuni şi cu blesteme. Stagiul sub stindarde va trebui să dureze la noi mai mul decât aiurea, atâta vreme cât moravurile noastre vor continua să impună METODE LENTE DE INSTRUIRE a solda­ţilor, în bună parte analfabeţi şi slă­bănogi, îmbunătăţiţi alimentaţia ţă­ranului, impuneţi obligativitatea în­văţământului primar, organizaţi edu­caţia sportivă sau instrucţia preregi­­mentară,­­ şi pe urmă veniţi cu re­ducerea serviciului sub arme. Ion Dimitrescu (Continuare din pag. II) CRONICA ITALIANA de DRAGOS VRANCEANU „Scriitori contemporanei, a cura di Mario Gromo, Fratelli Ribet Editori Torino“. (Omaggio agii amici delle edizioni Ribet) 175 p. Problema tinerilor în literatură e totdeauna şi o problemă edito­rială, mai ales una editorială. Deşi o simplă chestie de concepţie, pentru cine simte nevoia să scrie punctul critic al chestiunii e mo­mentul publicării. A scrie şi a publica, aceasta pare din primul moment a defini pe scriitor. Cel ce are voinţa să se perfecţioneze în manuscris, la primul contact cu publicul simte cum brusc i se schimbă sistemul de proporţii al intenţiilor. Trebue să fii dominat de un ideal solid, de un plan de realizare în legătură cu structura filosofică a vieţii tale, cum fii Proust, să ai voinţa să neglijezi pe o perioadă lungă de lucru, grija publicării. Aceasta nu se în­tâmplă cu tânărul scriitor în ge­nere care înaintează în carieră, ca omul politic, prin consultări mai restrânse ori mai largi ale spiritu­lui public, pe care i le oferă tipă­rirea precoce a operii. E aceasta o concepţie pragmatistă, îndrep­tăţită. In fond, se ştie însă, lucrul im­portant pentru cel ce are ideia să devie scriitor e să scrie, făcând şcoală şi creaţie sub direcţia scru­puloasă a lui însuşi Fratelli Ribet Editori din To­rino e o casă editoare a tinerilor, reuşind să lanseze pe unii şi să dea ajutor multor care azi şi-au luat avânt. Volumul de faţă e un fel de omagiu, care nu se găse­şte în comerţ, amicilor editurii, şi o reclamă. Mario Gromo, fă­când parte din comitetul editurii şi corpul scriitorilor, subliniază în prefaţă criteriul alegerii operelor de către editură care vrea să reac­ţioneze „pericolului caligrafic“, frag­mentarismului, căutând să desco­pere rezonanţe umane mai vibrante şi mai adânci. El constată (ajutat şi de această experienţă directă) în ciuda clar­văzătorilor care nu descopăr în perioada literară actuală decât interegni, criză ari­ditate, „o pregătire tenace şi reculeasă, pasionată şi delicată, în care s’ar putea poate în­cepe a defini multe pagini semni­ficative ale nouilor scriitori cu un singur cuvânt — autobiografie — înţeles în valoarea lui cea mai largă şi mai ascunsă“. Acest cu­vânt, autobiografie, exprimă în adevăr conceptul de salvare — foarte des pus în evidenţă în Ita­lia — al literaturii noui căreia i se găseşte astfel punctul de ve­dere şi linia de unitate. Ceea ce tinerii scriitori aduc la suprafaţă cu activitatea lor, în aparenţă aşa de capricioasă şi sacadată, este „autobiografie“, formă directă şi consacrată de umanitate. Cezor­

Next