Curentul, septembrie 1932 (Anul 5, nr. 1648-1677)
1932-09-01 / nr. 1648
ANUL V mo. 164Ss PAGINI3 ' i;;t ::| V\;iii 1• ■ ur $:1j LEI / T •AJoi I Septembrie . 1932 F"^'!!!' ' ■%»!' ■"■--n»'g Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul diectorului 3—7731 Telefon: Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3 643a, Adia 3—702b ABONAMENTE: lei 700 pe an, sau pe 6 luni; 2au pe 3 luni, pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şil5 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită in numerar conf, ord. Str. G-rale P. T. T. 55740/929. Drumeţii demagogice Hotărât lucru. In toată ţara, nu există decât un singur drum bun : Bucureşti-Predeal. Drum regal, pe care automobilele trec în goană ducând pe oamenii politici la aer curat, purtându-le spleenul prin reşedinţa regală. Dar, şi această şosea, îşi mărturiseşte existenţa incertă, căci, în satele din vecinătatea oraşului Ploeşti, gropile, şanţurile şi băltoacele evidenţiază imposibilitatea absolută a unei întreţineri permanente. Pe restul drumului, manevrează locomobilele de bătătorit piatra, şi din loc în loc, echipele de lucrători repară ce au construit din întregime cu o săptămână mai înainte. Contractul Stewart, sau altul, se execută Dar execuţia este atât de dificilă şi de prelungă, încât, cu bună dreptate, drumeţii se minunează de ignoranţa complectă a societăţii de construcţie în ceea ce priveşte condiţiile de adaptare la variaţiile climaterice şi la compoziţia terenului. Duminică a fost o serbare sportivă la Predeal. Echipe de lucrători, purtate în goană, de camioane, au cârpit până târziu noaptea, la lumina lămpii şoseaua, pentru a face faţă drumului regal de a doua zi. In sârguinţa lor, lucrătorii erau însoţiţi de echipe de jandarmi, înarmaţi până în dinţi, care, dădeau impresia apropiatei produceri a unui eveniment nu tocmai îngăduit de spiritul nostru dinastic, în momentul trecerii monarhului De ce atâta pază, căci pe cât se pare nu suntem ameninţaţide revoluţia comunistă, iar regele, nu poate fi atât de temut încât să se simtă bine numai atunci când se află înconjurat de jandarmi. Dar— aceasta este altă chestiune, independentă de problema drumurilor.» De la Ploeşti încolo, către Buzău, cate 60—70 km» şoseaua în plină reparaţie este înţărcuită, iar drumul ocoleşte dela Mizil şi duce prin sate fără nici o îngrijire prealabilă. Circulaţia se face în necunoscut, prin sate înămolite de ape şi prin albia Teleajenului unde nu s’a improvizat nici un pod, necum indicaţia sumară a unui loc de trecere. Podurile de peste apele Buzăului, Râmnicului Putna şi Milcovului, nu au fost puse în circulaţie, iar şuvoaele surpă malurile şi croeşte drum pe alături. De la Braşov, la Zizin, Sf. Gheorghe sau Sibiu, şoselele, cu nouri de praf vara, băltoace toamna şi primăvara, zădărnicesc circulaţia, izolează centrele de consumaţie şi produc pagube în sarcina sătenilor furnizori de produse alimentare sau casnice. Pentru compensarea acestor goluri în economia rurală, guvernul a proclamat ucazul suspendării prestaţiei în natură, înlocuind-o cu prestaţia în bani. Logic ar fi fost, pentru orice judecată de bun simţ, ca în aceste t vremuri de scumpete a banului, ţăranul să-şi plătească prestaţia în natură. In regiunile deluroase, unde satele se ţin lanţ şi se continuă unele cu altele, dacă ţăranii şi-ar gospodări şoseaua numai în faţa casei şi încă s’ar putea întreţine sute de kilometri de drumuri. Am trecut prin sate în care şoseaua era mai rea decât afară. Chiar în faţa localului primăriei se săpaseră hârtoape. O firească nedumerire se cerea risipită. Dar, răspunsul primit, este peste tot acelaş : dacă Statul îşi încasează fără zăbavă impozitele pentru constituirea fondurilor drumurilor, la ce mai este bună osteneala suplimentară a prestaţiei în natură. Dar, acest fond, jăcmănit de gurile unor gospodari politici incapabili şi venali a devenit o himeră, şi oricâtă demagogie, ar face guvernul actual pe tema desfiinţărei prestaţiei în natură, pentru captarea unei bunăvoinţe pierdute, reîntoarcerea la această colaborare directă este urgent şi riguros impusă de starea precară a drumurilor. Dacă comisarii guvernului s’ar osteni să facă pe îndelete o călătorie prin ţară, ar afla că în multe locuri, ţăranii, ei înşişi înjgheabă un pod rudimentar sau întăresc un drum pentru a suplini astfel absenţa Statului de la această obligaţie. Cazul de la Brăteşti din judeţul Roman, unde ţăranii au făcut poduri umblătoare peste apa Siretului, alături de podurile de ■ta»«* ,stricate, este concludent. In satele unde ţăranii sunt gospodari şi primarii energici, prestaţia în natură se va face benevol şi mai departe, în celelalte, unde spiritul critic e prea acentuat şi politica a năucit minţile, toată vina este dată pe seama Statului hrăpăreţ şi leneş. Dar, viaţa ţăranului, este legată de trăinicia drumurilor şi după trecerea perioadei muncilor agricole, va începe cărăuşia şi alimentarea oraşelor cu produsele economiei domestice. Atunci, se va evidenţia şi mai mult câte interese naţionale periclitează această politică demagogică a guvernului, prin suprimarea prestaţiei în natură. Nicolae Roşu Expert l lucrează Experţii Ligei Naţiunilor şi-au început ieri lucrările. După prima echipă sosită, va mai veni una spre complectare. Apoi a treia. Toate lucrurile bune sunt trei. Mărturisim că nu ne prea facem iluzii In privinţa experţilor. Nu ne îndoim de bunele lor sentimente — ce ar avea ei cu noi? — şi nu făgăduim buna intenţie a celora cazi i-au chemat. Când boala e gravă, aduni ori câţi medici şi de oriunde, ba recurgi şi la leacuri băbeşti. Dar ne întrebăm ce vor putea face experţii. Vor pipăi toate rănile noastre. Vor afla beteşugurile şi iitimăturile cari ne dor. Ne vor prescrie reţeta. Care va fi amară. Iar întregul tratament la care ne vor supune va fi chinuitor. La dreptul vorbind nu ne-au trebuit mediciiatât de învăţaţi — şi itât de scumpi — ca să ne spună fi boala şi leacul. Noi pătimim, noi simţim ce ne doare şi noi ştim ce ne trebuie. Ne trebuie parale. Ca s’o putem duce de azi pe mâine şi si ne putem meremetisi puţintel casa, rău dărăpănată. Ne vor da experţii parale? Nu. Fiindcă n'au. Vor da sfaturi. Ne vor sfătui pe noi cum să ne amenajăm interiorul şi vor sfătui poate — in cel mai bun caz — guvernele străine să ne ajute. Dar nici guvernele n’au parale. Parale au numai bancherii şi nici bancherii, ci deponenţii şi subscriitorii. Banii ăştia stau însă bine strânşi în chimire. Ii poate cineva sili pe deponenţi fi subscriitori să le desfacă? Ştim: există o iarbă a fiarelor: încrederea. Dar încrederea se poate obţine azi , numai cu preţul celor mai mari privaţiuni. Şi privaţiunea cea mai dureroasă ce ne va fi cerută va fi restrângerea cheltuelilor. In teorie, restrângerea cheltuelilor e lucru foarte bun. Oamenii trebuie să fie economi şi văzători. Dar economia ce ne st fi cerută nouă va fi cumplită. Căşti va fi să se taie in carne vie, împuţinând numărul funcţionarilor publici. Apafi aici e buba. Inflaţia noastră biurocratică n’a crescut de azi, pe mâine. A fost greşeala stăruitoare a unei politici administrative. Dar s’a făcut. Şi ea nu poate fi îndreptată cu o doborâre. Ci tot încet. A dărâma dintr’o dată aparatul nostru administrativ ar fi o neomenie, căci s’ar arunca pe drumuri zeci de mii de oameni cari n'au alt mijloc de existenţă. La noi pletora biurocratică nu e numai o inflaţie vătămătoare, ci fi o problemă socială. In definitiv, funcţionărimea e, deocamdată, singura noastră burghezime. Poate fi redusă burghezia noastră numai la clanul plutocraţiei bancaroindustriale ? A cere extirparea dintr’o dată a surplusului nostru biurocratic poate fi recomandaţia unui chirurg căruia nu-i pasă de rezistenţa bolnavului ce trebue operat. Dar terapia socială are alte legi. In terapia socială mai a Ies leacul nu trebuie să fie mai rău decât boala. Şi apoi prescrierea unui leac de extirpare nu cere o prea mare inteligenţă şi nici multă ştiinţă. II putem recomanda şi noi, cu puţinătatea mijoacelor noastre intelactuale. E stupiu, la mintea unui copil. 11 oferim, nu mai ieftin, ci chiar gratios. Atunci ce ne-au mai trebuit experţii? Altceva, domnilor specialişti! Altă buruiană tămăduitoare. Bunăoară reducerea dobânzilor şi anuităţilor datoriei externe. Dar am uitat. D-voastră n’aţi venit ca să sufere cei ce v’au trimis, fin Moldovai?«! nu e — Dv. sunteţi experţii străinii cari aţi venit să cercetaţi ce avem? Asta mare lucru. Să vă vedem dacă puteţi cerceta cât ne lipseşte iaraşi trooul opoziţiei „Nu mai merge». Experienţa a pornit-o precipitat pe povârnişul aventurii , şi dacă partidele de opoziţie au o cât de slabă svâcnire a iubirii de ţară, să treacă peste ceia ce le despart spre a realiza frontul unic, forţă conştientă de isgonire a guvernului netrebnic”. De câte ori n’aţi auzit această solemnă declaraţie, ţâşnită din dramatismul situaţiei, lozincă de raliere a enervaţilor opoziţiei ? Fireşte, criticelor întotdeauna întemeiate ale opoziţiei (când oare nu s’au putut aduce aspre şi îndreptăţite critici unui guvern?) nu ie-au urmat şi formulări de soluţii menite să curme o stare de fapt primejdioasă, ce ameninţă cu destrămarea. „Guvernul este depăşit de evenimente, puterile lui sunt strivite de răspunderea pe care şi-a asumat-o”.» Dar când nu au fost adevărate aceste jalnice constatări ? Desamăgirea obştească ratifică judecata făcută asupra nevredniciei guvernului! Ajunge oare o simplă constatare? O simplă schimbare de guvern, făcută şi după cele mai rigide norme constituţionale, satisface oare exigenţele ţării? Evident, după fiecare schimbare de guvern se resimte în atmosfera ţării o respiraţie de uşurare, chiar o accentuată mulţumire; toată lumea are aerul să simtă o profundă satisfacţie pentru chipoasele mutre, — făloase până mai ieri ~~ smerite, aproape miloage azi. In spiritul naţiei noastre, există poate această iubire de contraste: trecerea rapidă dela îngâmfarea agresivă a unei situaţii proeminente, la poziţia umilită şi oarecum ridicolă a celui răsturnat prin surprindere. Orice partid care cade în opoziţie din confortul guvernului, are ceva din aspectul unuia căruia i s’a tras scaunul, şi se aşează cu o comică siguranţă în vid. In orice caz, schimbarea oricărui guvern provoacă un curent de afirmată satisfacţie in ţară. Ajunge acest argument spre a legitima prea desele schimbări de guvern? Folosesc ele ţării?.» Instabilitatea guvernelor poate cumva corespunde intereselor permanente ale Statului, interese ce se cer administrate ? D. N. Iorga, retras la Văleni, după ce şi-a dospit mânia unei neplăcute treceri în opoziţie, svârlind broşura de mare vâlvă „Doi ani de restauraţie”, după ce şi-a răcorit supărarea într-o altă broşură cu titlul „După întoarcerea la regimul de partid” ce va apare curând, a socotit necesar să facă şi un apel la toate forţele politice din ţară, spre a forma un front linic al partidelor pentru răsturnarea guvernului Vaida. Am socotit ca o mare greşeală rechemarea la guvern a partidului national-ţărănist, după o atât de scurtă opoziţie, ceia ce a păstrat intactă toată prospeţimea amintirilor prea puţin măgulitoare ale unei guvernări cu dese răbufniri de scandal. Evident, guvernarea uzează, adică ea consumă provizia de iluzii pe care şi-o făcuse ţara asupra miracolelor ce vor fi săvârşite odată cu instalarea la putere a făgăduitorilor din opoziţie. Admiţând că s'ar găsi un partid atât de refractar metodelor demagogice practicate de obiceiu spre captarea voturilor, — admiţând că acest partid s’ar fi ferit cu o deosebită grijă de ispita făgăduelilor zăpăcitoare a bietelor minţi simple, admiţând că un partid ar veni la guvern fără să poarte sarcina strivitoare a unor mari aşteptări, totuşi se va creia in jurul noului guvern un nimb de iluzii iscate din necesitatea mulţimii de a spera în minuni. Şi nimbul de iluzii se spulberă ; sufletelor devastate de desamăgiri, li se aruncă belşugul unor speranţe ; şi se înfiripă, din pulberea iluziilor sfărâmate, o nouă şi năucă aşteptare. De altfel pe această putere de împrospătare a iluziei, pe necesitatea aproape organică a mulţimilor de a fi amăgite se reazimă toată metoda democraţiei Ţinuţi prea scurtă vreme în opoziţie, naţional-ţârăniştii n’au avut răgazul unei refaceri, adică al unei beneficieri de marea capacitate de uitare a mulţimilor nevoiaşe, cărora timpul le cicatrizează rănitul lor suflet. Au fost chemaţi prin surprindere la guvern, spre a se înlătura logica chemare a partidului liberal. Am fi nedrepţi dacă am învinui pe naţional-ţărănişti că s-au pomenit la guvern fără un program complect de soluţii, fără acea unitate de concepţii ,ce formează tăria unui guvern. Chemaţi cu o grabă absolut neexplicabilă, ieşit din socoteli tainice,guvernul Vaida îşi desfăşoară anevoios puterile de a răspunde gravelor întrebări ale situaţiei noastre financiare şi economice. Greutatea de a-şi stabili unitatea se evidenţiază la elaborarea modificării conversiunii datoriilor agricole; ea svâcneşte supărător la fiecare mişcare pe care o face, dar nu putem da un verdict înainte ca ei să fi făcut ceva. Să pornească la înfăptuiri, să-l măsurăm greşelile, să-l întâlnim rătăcirile , să facem socoteala pagubelor ce le va fi săvârşit, şi apoi să-l scuturăm cu setea pedepsitoare a unei întregi ţări păgubite. Până acum, însă, guvernul Vaida nu a păşit la nici o înfăptuire ; n’a făcut nici bine şi nici rău,—deci orice judecată este imposibil de făcut, fiindcă nu are obiect. Atunci, cum s’ar putea anticipa o somaţie de isgonire ? D. N. Iorga vrea să realizeze frontul opoziţiei (ah! mereu actualizată fabulă, „racul, broasca şi o ştiucă”) pentru a lichida guvernul Vaida. Este un drept al oricui, noi însă dorim un front al opoziţiei cu un obiectiv mai folositor pentru ţară ? un front de impunere a unor soluţii eşite din contribuţia tuturor partidelor de opoziţie, un program de realizări obligator pentru orice partid căruia i s-ar încredinţa răspunderea situaţiei. Un front unic al opoziţiei, cu un asemenea obiectiv, ar afirma şi complecta desinteresare a luptei, cât şi siguranţa unei perspective de durată a guvernului ce-ar urma celui prezidat de d. Al. Vaida Voevod. Apelul d-lui N. Iorga, cu un obiectiv aşa de redus, n’ar putea da — admiţând că s’ar realiza — frontului unic al opoziţiei, tăria morală spre a legitima o nouă schimbare de guvern. Să plece d. Al. Vaida Voevod, dar pe urmă ce program de soluţii se impune, iată ce ne preocupă. Iar nu o nouă coaliţie de ambiţii dornice de putere. Pamfil Şeicaru Utopia trăită In revista de sinteză a activităţii nflndiale, LE MOIS, doctorul Eward Lupton pornind dela cele mai elementare adevăruri stabilite, strămută lectorul într’un domeniu halucinant al perspectivelor. S’a stabilit bunăoară că undele radioelectrice sunt nemuritoare. Deci nimic nu va împiedica strănepoţii noştri să asculte programele posturilor actuale de telegrafie fără fir, cu ajutorul unor receptoare ultrasensibile. Undele luminoase pe care le primim astăzi, au străbătut spaţiul milioane de ani. Versul lui Eminescu, „la steaua care a răsărit...“ nu e numai o grandioasă evocaţie poetică străbătută de sentimentul cosmic. E o realitate fizico-matematică. Steaua fixă, cea mai apropiată de noi, Alfa din constelaţia Centaurului, e la disanţă de patru ani lumină. Iar primele nebuloase din calea lactee, sunt la douăzeci şi cinci de ani lumină depărtare de pământ. Douzeci şi cinci de milenii, adică epoca în care Europa era locuită de tigri şi de mamuţi... Un locuitor al unei planete din calea lactee, înzestrat cu un aparat care ar putea să înregistreze vizual aspectul planetei Pământul din constelaţia Soarelui (ceiace n’ar fi exclus, fiindcă nu este nici un motiv să ne credem cele mai deştepte şievoluate creaturi ale uiversului nostru galactic !), un asemenea observator curios, n’ar prea avea de ce să fie încântat de aspectul vieţii de pe pământ. Ar înregistra o imagine a planetei noastre veche de 20.000 ani. Noroc că ne-am bucura de reciprocitate ! Nici imaginea lor, a celor din calea lactee, oricât vor fi fiind de evoluaţi, nu ne-ar apărea nouă mai proaspătă.» Dar întorcându-ne la perspective mai apropiate şi urmărind concluziile doctorului Edward Lupton, reese netăgăduit, că undeva, în adâncimea spaţiilor eterate, imaginile exacte şi reale ale lumii, călătoresc asemeni instantaneelor unui film desrăsucit la infinit Căci undele Telegrafiei fără fir, sunt din aceiaşi familie cu cele ale luminei, iar sub unele raporturi chiar identice. Astfel, astăzi— după cum pretinde doctorul Lupton — se poate verifica foarte uşor în ce anume punct al spaţiului se află cutare concert radiofonic emis acum câţiva ani, după cum se ştie unde se află şi iaginea primei întâlniri a lui Antoniu cu Cleopatra Undele radiofuzate nu rămân pentru veşnicie legate de pământ, pentru a fi absorbite până la o anumită măsură. Ele călătoresc şi persistă în spaţiul cosmic. Şi de vreme ce aceste unde descriu un mare cerc, cu tendinţa de a reveni la origine, nu este exclus ca atât concertul de acum patru ani, care de abia a atins steaua Alfa din constelaţia Centaurului, ca şi întâlnirea Ceopatrei cu Antoniu, să revină odată şi odată pe pământ. Dar ceva cam târziu. Timpul necesar unei raze luminoase sau hertiene ca să revină la sursă, a fost calculat. E de câteva milioane de ani. E o plăcere rezervată pentru nişte nepoţi cam depărtaţi... In privinţa imaginilor, adică a undelor luminoase, situaţia ne favorizează. întreg sistemul solar e târât cu o viteză vertiginoasă, (cam vreo 20.000 kilometri pe secundă) spre un punct necunoscut din spaţiu. Nu este aşadar exclus, să ocupăm în fiecare zi, o situaţie nouă în spaţiu. Adică să traversăm exact locul unde pluteşte, difuzată, imaginea pământului din epoca glaciară sau năvălirea hunilor sau răstignirea lui Isus. Chestie numai de aparat înregistrator». Concluziile doctorului Edward Lupton, nu mai oferă astăzi nimic extraordinar. Vor fi poate verificate mâine, printr’un procedeu care aşteaptă la uşă. Nu trăim oare, pe acest tărâm, cea mai neverosimilă utopie ? N’au trecut treizeci de ani, de când ridicam ochi buimaci şi halucinaţi, de pe toamnele lui Jules Verne și Wells, Submarine, avioane, mașini de explorat timpul... Era pe vremea când înconjurul pământului în optzeci de zile, părea un record imposibil, rezervat numai pentru fantezia romancierilor. A cutezat chiar el să viseze traversarea Atlanticului în 11 ore sau sborul în stratosferă sau miracolul de fiecare zi, de care s’au blazat şi copiii de opt ani: radiofonia, Telegrafia şi mai ştim noi ce ? Cezar Petrescu Spre o reducere a serviciului militar? Ne civilizăm, ne civilizăm... Atât doar că, imitând tehnica ambulatorie a racilor, în loc de a crea şi la noi condiţiunile în cari să fie posibilă desvoltarea unui adevărat progres, preferăm să pornim de andoaselea, punând plugul înaintea boilor, şi simulând civilizaţiunea adevărată prin decoruri potemkiniste. Ni s’a spus, de pildă, că naţiunile cele mai rafinate şi mai elegante simt acelea cari au suprimat din metropolele lor cazărmile de torturare a recruţilor şi dormitoarele dezonorate de aroma furtului. Să ne cizelăm deci şi noi, — exclamă astăzi câţiva delicaţi ai reformelor moderniste, — reducând un serviciu militar care în România durează astăzi doi sau trei ani, adică aproape tot atât ca in vremurile execrate ale feudalităţii. Motivul?... Pe lângă această sete de accelerată civilizaţie, practicată de câţiva ani şi de unii moşnegi ai înaltului nostru comandament militar, târziu iniţiaţi de broşurile pacifiste în voluptăţile dezarmării progresive, un motiv socotit de unii determinanţi dorinţa de a legaliza o stare de fapt. Sărăcia bugetului, paralel cu necesitatea lăsării la vetre a unei mari porţiuni din efectivele contingentelor anuale, a impus unităţilor practica metodică a concediilor in massă, acordate soldaţilor din nevoia de a se uşura bugetele ordinarului şi echipamentului. Cu alte cuvinte, — pentru că anumite împrejurări nenorocite au impus unităţilor primejdioasa practică a economiilor devastatoare, — în loc de a se remedia cauzele cari au provocat această situaţiune plină de riscuri, se adoptă metoda mult mai comodă a legalizării efectelor catastrofale. In tocul unei reacţiuni restauratoare, — consacrarea definitivă a unei stări de fapt ruinătoare, prin consolidarea şi permanentizarea dezorganizării. Situaţi, prin tembelismul conducătorilor, prin configuraţiacea geografică şi prin deficitele vistieriei, la răscrucea celor mai crâncene primejdii, — ne resemnăm şi adormim în cenuşa inerţiei, cu consolarea unei funeste legalităţi. Situaunea Franţei, — în 1912, in faţa imperialei agresivităţi a împăratului Wilhelm II, — nu era mai primejdioasă decât aceea de astăzi a României, in faţa unei Republici sovietice care î şi organizează la hotarul nistrian manevrele de intimidare, arogant afişate ca demonstraţiuni de presiune in negocierile pactului de neagresiune. Şi totuşi, civilizata republică franceză a fost în 1913 constrânsă să voteze faimoasa „lege Barthou’, care restabilea serviciul militar de trei ard, cu o providenţială oportunitate. Are nevoie actualul nostru Ministru al Armatei de popularitatea suplimentară scontată de politicianii cari au născocit proectul de reducere a serviciului militar?.. Nu credem. Şi nu are nevoe nici să-şi încarce conştiinţa cu eventualele răspunderi ale unui dezastru pe care o întreagă ţară nu l-ar răsplăti decât cu imprecaţiuni şi cu blesteme. Stagiul sub stindarde va trebui să dureze la noi mai mul decât aiurea, atâta vreme cât moravurile noastre vor continua să impună METODE LENTE DE INSTRUIRE a soldaţilor, în bună parte analfabeţi şi slăbănogi, îmbunătăţiţi alimentaţia ţăranului, impuneţi obligativitatea învăţământului primar, organizaţi educaţia sportivă sau instrucţia preregimentară, şi pe urmă veniţi cu reducerea serviciului sub arme. Ion Dimitrescu (Continuare din pag. II) CRONICA ITALIANA de DRAGOS VRANCEANU „Scriitori contemporanei, a cura di Mario Gromo, Fratelli Ribet Editori Torino“. (Omaggio agii amici delle edizioni Ribet) 175 p. Problema tinerilor în literatură e totdeauna şi o problemă editorială, mai ales una editorială. Deşi o simplă chestie de concepţie, pentru cine simte nevoia să scrie punctul critic al chestiunii e momentul publicării. A scrie şi a publica, aceasta pare din primul moment a defini pe scriitor. Cel ce are voinţa să se perfecţioneze în manuscris, la primul contact cu publicul simte cum brusc i se schimbă sistemul de proporţii al intenţiilor. Trebue să fii dominat de un ideal solid, de un plan de realizare în legătură cu structura filosofică a vieţii tale, cum fii Proust, să ai voinţa să neglijezi pe o perioadă lungă de lucru, grija publicării. Aceasta nu se întâmplă cu tânărul scriitor în genere care înaintează în carieră, ca omul politic, prin consultări mai restrânse ori mai largi ale spiritului public, pe care i le oferă tipărirea precoce a operii. E aceasta o concepţie pragmatistă, îndreptăţită. In fond, se ştie însă, lucrul important pentru cel ce are ideia să devie scriitor e să scrie, făcând şcoală şi creaţie sub direcţia scrupuloasă a lui însuşi Fratelli Ribet Editori din Torino e o casă editoare a tinerilor, reuşind să lanseze pe unii şi să dea ajutor multor care azi şi-au luat avânt. Volumul de faţă e un fel de omagiu, care nu se găseşte în comerţ, amicilor editurii, şi o reclamă. Mario Gromo, făcând parte din comitetul editurii şi corpul scriitorilor, subliniază în prefaţă criteriul alegerii operelor de către editură care vrea să reacţioneze „pericolului caligrafic“, fragmentarismului, căutând să descopere rezonanţe umane mai vibrante şi mai adânci. El constată (ajutat şi de această experienţă directă) în ciuda clarvăzătorilor care nu descopăr în perioada literară actuală decât interegni, criză ariditate, „o pregătire tenace şi reculeasă, pasionată şi delicată, în care s’ar putea poate începe a defini multe pagini semnificative ale nouilor scriitori cu un singur cuvânt — autobiografie — înţeles în valoarea lui cea mai largă şi mai ascunsă“. Acest cuvânt, autobiografie, exprimă în adevăr conceptul de salvare — foarte des pus în evidenţă în Italia — al literaturii noui căreia i se găseşte astfel punctul de vedere şi linia de unitate. Ceea ce tinerii scriitori aduc la suprafaţă cu activitatea lor, în aparenţă aşa de capricioasă şi sacadată, este „autobiografie“, formă directă şi consacrată de umanitate. Cezor