Curentul, octombrie 1932 (Anul 5, nr. 1678-1708)

1932-10-01 / nr. 1678

ANUL V No. 167S3 lei Sâmbătă I Director. F REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢII Strada Sărindar No. 4 Cabinetul arectorului S—7730 [Telefon: Secretariatul şi Provincia 3—1229 Red­acţia 3 6439, Aa­xa 3—2528 ABONAMENTE) lei 700 pe an, 3au pe 6 luni, 2uu pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice iei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele incep la 1 $*5 ale fiecărei luni Taxa poștală plătită in numerar conf, ord. Dir. G-rale P. T. X. 55740/92B. „Să nu poţi vorbi cu un ministru“!.. Tot anul, dar cu deosebire la în­ceputul toamnei, sezonul numiri­lor, detaşărilor, mutărilor şi înain­tărilor din învăţământ, trecăto­rii de pe strada Spiru Matet au de două ori pe zi un spectacol gratuit, hidos şi deprimant. O mulţime amestecată, de toate vârstele şi cu toate porturile, în­­ghesuindu-se la intrarea ministe­rului de instrucţie, făcân­d coadă ca norodul la brutării pe vremea războiului, stârcind şi schimbând piciorul rezemaţi de ziduri şi de grilaj­uri, năvălind în talazuri spre scară când se deschide uşa cu gratii, revenind şi recăzând în prestaţie, când uşa li sa isbit în pas. Şi, cu toate acestea, nu e nevoie de o catapultă pentru a afurma rezistenţa. Din când în când, dintr’un automobil descinde câte un ins ţâfnos — deputat sau senator — despicând mulţimea, târând după el un solicitator pro­tejat ca un căţeluş în lanţ, ară­tând portarului passeportoul mi­raculos şi dispărând dincolo de uşă. E un spectacol vrednic de luare-aminte şi acesta, pentru un cititor atent în semnele timpu­lui. Ochi care-au recunoscut vre­melnicul atot­putinte, braţe care se întind agitându-se: — Coane Costică! Domnule de­putat! Băga­ti-mă­­ și pe mine!... pati vă rog ordin coane Costică, amintiti-vă astă vară la alegeri!... Conul Costică sau Mitică sau Mea Mache, reprezentant al po­porului suveran, face un gest de consternată neputință și intră un pades numai cu protejatul lui. Până la alegerile viitoare mai este timp — cel puţin aşa o crede el. Iar mulţimea, căreia în derâdere i se atribuie misiunea de aposto­lat» stă mai departe, îşi îngroaşă rândurile, aşteptând ce ? Dintr’adevâr —, aşteptând ce­ ? Se poate vedea mai bine,d­in zi­lele de audienţă, când prima ba­rieră cade şi toată puzderia din stradă se poate risipi pe scan, pe culoare, în sălile care iau îndată un aspect de bursă în plin crah al băncilor. A căzut bariera de afară, dar s’au ridicat altele in interior. Una la ministru, al­ta la subsecretar de stat, alta la secre­tarul general. — Domnule! mă trăgea de mâ­necă mai alaltăeri o doamnă în­­vârstă, cu figura crispată și pe jumătate demonta. Domnule, este un scandal... Cad jos, nu mă mai pot tine pe picioare... E un scandal să nu poţi vorbi cu un ministru in tara românească.... Priviţi la mine, am­ picioarele um­flate, port ciorapi de gumă... Ca să mă convingă şi să îm­blânzească ferocitatea cerberului de la uşă, doamna ridicase pur şi simplu­ poalele până la jartiere ", aşa putea constata oricine, că are picioarele umflate, că poartă ciorapi de gumă şi că deci... are drept să vorbească cu un minis­tru în țara românească. M’am uitat mai atent la figură, după ce obrazul i s’a destins și ochii s’au calmat, când a străbă­tut triumfătoare dincolo de pri­ma baricadă. Un chip fără nimic vulgar și mahalagesc, una din aceie doamne care se apropie de vârsta venerabilă a tuturor res­­pectelor: vreo profesoară sun directoare aproape de anii pen­siei, stimata în urbea ei, temută sau poate adorată de eleve... O oră fusese altceva, altcineva. O solicitantă exasperată de aștep­tare, bestializată și grotească, provocând pufnetul de râs al mul­­țim­ei, întotdeauna vulgară prin acea scădere de nivel a individu­lui când e înglobat într’o colecti­vitate. Doamna cu pricina voia să vor­bească neapărat cu ministrul. Probabil își va fi ajuns idealul. Ce va fi rezolvat cu aceasta e cu totul altă chestiune. Căci toată lumea din ţara ro­mânească vrea să vorbească mă­car odată pe lună cu un ministru — iar pentru fiecare departament, ministrul e numai unul singur sau secondat de un subsecre­tar de stat Şi oricâtă răbdare, oricâte bune intenţii, ori­câtă de­licateţă însumează un singur om — cum e de­pildă cazul profeso­rului de sociologie care conduce departamentul instrucţiunei, — toate acestea se neantizează, se anulează, sub presiunea tumul­toasă a solicitanţilor cu şi fără ciorapi de gumă, care socot în­totdeauna că numai chestiunea lor personală e vrednică de atenţia bun­icii­­unui ministru, că numai un minis­tru o poate rezolva şi că deci e în drept să-i fure un sfert de oră, minimul necesar pentru a-şi ex­prima doleanţele. E o stare de lucruri, generali­zată fireşte la toate departamen­tele. Dacă ne-am oprit la cel al instrucţiei, a fost numai fiindcă trecător zilnic pe-o stradă a Ca­pitalei, avem cotidian specta­colul acesta sub ochi. Dar e o stare de lucruri generalizată, in­trată în psicolo­gia contribuabilu­lui şi alegătorului român, nu atât din vina lui, ci dintr’un sistem al politicăriei noastre desmătate pe deoparte şi din rugineala mecanis­mului bi­rocratic pe de alta. Ale­gătorul se consideră deţinătorul unui drept asupra alesului. Măcar intru ce priveşte dreptul egoist, de a obţine rezolvarea unei ches­tiuni personale, chiar prin călca­rea legei, mai ales călcarea le­gei. „Mă duc la Ministru — e de-ai noştri! Altfel, pentru ce-am mai eşit noi în stradă? pentru ce-am defilat? pentru ce l-ar­ votat ?..“ Şi aşa mai departe... Iar paralel cu aceasta, prin rua­­jul biurocratic, paralizat de pape­­rasărie, de formalităţi, de înregis­trări, de vize, de referate, de nu­mere şi supranumere, total depo­sedat de dreptul şi de obicinuinţa unei iniţiative prompte — chestiu­nea cea mai simplă, mai justă, mai legală, se împotmoleşte pe drum. Se anemiază în birouri şi moare în dosare. Intr’un caz ca şi în celălalt, o­­mul de la marginea ţării, tot el e nevoit să purceadă la drum şi să dea ochii cu ministrul Ministrul trebuie să-l asculte , să-şi piardă timpul altfel preţios, să nu mai aibă răgazul unei pri­viri, unei activităţi şi unei întoc­miri generale. E un scandal fireşte — dar un scandal, nu în sensul cum îl înţe­legea venerabila doamnă cu cio­rapii de gumă. Cezar Petrescu „ASTRA“ Duminică se va ţine, la Deva, con­gresul anual al „Astrei“. E un prilej de reculegere, pe nişte meleaguri tris­te, ca şi înstrăinate. In programul a­­cestei veterane societăţi culturale ar­deleneşti este prevăzut ca aceste a­­nuale manifestaţii ale sufletului ro­mânesc să se desfăşure cu preferinţă in centrele cu cea mai densă popu­laţie minoritară. Anul trecut am asis­tat la lucrările congresului, in oraşul secuiesc Sfântul Gheorghe, şi am putut vedea ce înviorare aduce cu sine inimoasa familie de cărturari în ţinuturile unde graiul românesc este ca şi uitat. * ' ' */ Deva nici nu este un oraş întreg, adică un oraş urban. Mai mult o gar­nizoană militară, un fel de etuvă de deznaţionalizare a românilor, un pur­gatoriu maghiar care a lăsat urme profunde ce se mai cunosc încă. Prin partea locului şi acum se mai ţine minte oftatul uşor al recrutului care ştia că luat la oaste, într’o cazarmă din Deva, în trei ani nu va mai simţi cu Ardealul: — Adio, Ardeal, mă fac cătană la Deva! . Acolo şi-a fixat „Astra" congresul din acest an, şi nu se putea o ale­gere mai fericită. Numai că festivitatea aceasta coin­cide cu o mâhnire. D. V. Goldiş, se­­niorul „Astrei“, şi-a menţinut demi­sia de la preşedinţia societăţii ardelene. Aproape doi ani de insistenţe n- au putut să-l convingă pe acest om că trebuie să rămână în fruntea unei miş­cări pe care a văzut-o crescând şi căreia i-a dat o flacără fără seamăn în putere şi în strălucire. D. V. Goldiş e sătul de politică. Politica a năpădit, ca buruiana, pr­­­tutindeni, chiar şi la „Astra". Se poa­te ca d. Goldiş să aibă motive şi de alt ordin, asupra cărora nimeni nu va comite nedelicata indiscreţie să-l în­trebe. Dar şurubăria politică este principala raţiune a retragerii sale. In locul rămas liber, prin plecarea acestui cărturar boer, cel mai tăcut şi mai virtuos dintre bătrânii Ardealului, va fi ales un om politia d. Iuliu Mol­dovan, fost ministru. E o alegere bună. S’ar fi putut greşi cu uşurinţă la o înlocuire de atâta im­portanţă. Totuşi d. Gold,ş­­i ar trebui să înăbuşe în mister demisia sa- A vorbi, în această chestiune, echi­valează cu a servi pentru ultima oară societatea pe care o părăseşte, Romulus Diana s PAGINI ­ Crezi d-ta că pactul ăsta de neagresiune asigură pacea ! Eu văd că nici­ nu s’a semnat incă și s’a şi încins la noi scandal și bătaie în regulă». ABUZ DE ÎNCREDERE HM .1 ■ 1 1 Dacă ar fi numai partidul naţio­­nal-ţărănist, şi colaboratorii tai­nici ai readucerii intr’un atât de scurt timp la guvern a celor ce fuseseră cu un an mai Înainte de­păşiţi de răspunderile pe care şi le asumaseră, am fi chiar bucuroşi de sbaterea desperată, de dramati­ca neputinţă pe care o ilustrează în fiecare zî, în faţa atâtor proble­me ce se ivesc cu încruntări de de­zastru, in locul soluţiilor de curaj, aplicate cu o promptitudine în ca­re ar svâcni o mântuitoare sigu­ranţă, naţional-ţărăniştii înfăţişea­ză jalnicul spectacol al tărăgăneli- lor unor controverse ce nu mai iau sfârşit Simţi cum palpită ne­­pregătirea şi ezitarea omului bui­măcit de neprevăzut, — totul for­mând un aspect de provizorat me­nit să prefaţeze, parcă, o catastro­fă. Şi ce gureşă era presa naţio­­nal-ţărănistâ, înainte de a prelua puterea !*. Ce violente acuzaţii a­­ducea guvernului în funcţiune, ca­re se dovedea incapabil de a rezol­va măcar nevoile curente ale vis­tieriei, lăsând funcţionarii şi pen­sionarii să facă antrenament de ascetism forţat! Dar întrunirile publice, a­cum fremătau de elo­­cinţa vibrantă şi revoltată a frun­taşilor naţional-ţărănişti, sortiţi să contemple (fără putinţă de a îm­piedica răul), cum se macină in­cet şi sigur puterile de rezistenţă ale ţării. Vrednici răscolitori ai pasiuni­lor populare, naţional-ţărăniştii îşi inteteau colinda, sporeau bleste­mele, făceau să lrvească văzduhul de glasurile lor, ce se ridicau a­­meninţătoare. Aveau, oamenii, re­ţetele miraculoasei salvări a ţării, şi erau împiedicaţi să le aplice... Mijea, chiar, o nouă adunare la Al­­ba-Iulia, pentru a îndrepta puho­iul revoltei obşteşti asupra celor ce stăteau în calea unei atât de cutremurătoare voinţi, închinată binelui obştesc. Şi fiindcă glasurile lor erau cele mai voinice, au fost chemaţi la guvern. După abia patru luni, ne­fericiţii de subofiţeri pensionari, strânşi intr’un congres la care au venit pe jos intr’un marş al mize­riei, aşteaptă să li se dea drepturi­le uitate, ca o făgăduială electo­rală. Uitate din rea voinţă, dintr’o câinoşenie sufletească,­­ sau ne­plătite fiindcă vistieria este goală. Şi pustiirea aceasta este datorită vămuirii teribile a­ funcţionarilor, chemaţi să asigure cinstita încasa­re a impozitelor directe şi mai ales indirecte (aici stă marea de frau­­dare, aici stă origina răului). Nu sunt pentru nimeni taine, greu­tăţile pe care le are ministerul de finanţe, le cunoaşte orice partid din opoziţie, precum orice om po­litic îşi dă seama că nu există nici un fel de posibilitate să îndrepţi fi­nanţele ţârii dela o zi la alta. Iată ce descoper intr’un număr al „Vii­torului”, un articol asupra congre­sului subofiţerilor „Flămânzii în greva foamei”. O violentă protes­tare împotriva măsurilor de ordine luate de guvern, vinovat că „n’a trimis cuvinte de îmbărbătare”. Aceste „cuvinte de îmbărbătare” recomandate de „Viitorul” au o deosebită savoare, ca şi când oa­menii porniseră pe jos să străbată drumurile prăfuite ale ţării nu pen­tru a obţine banii ce li se cuvin, ci ca să-şi desfete urechile cu o por­ţie de discursuri „bine simţite” , ca şi când cuvintele de îmbărbă­tare pot servi la plata impozitelor, şi a hranei zilnice!*. De ce să mai aţâţe, acolo unde suferinţa îşi urlă desperarea ?.*. Una este vina guvernului, şi alta posibilităţile de ori, de azi şi de mâine ale tezaurului De ce cultivă fiecare partid, în opoziţie, speranţele irealizabile ale mulţimilor necăjite, şi complect necunoscătoare ale complexului de greutăţi pe care le are Statul? Când vin rând pe rând la guvern, au de luptat cu năuceala pe care au semănat-o in opoziţie. Mâine, venit la guvern, partidul liberal poate oare executa imediat plata salariilor,­­ poate achita restan­ţele cu lunile ale pensiilor? Există în partidul liberal cineva care să posede reţeta miraculoa­să, menită să mântuiască ţara de toate nevoile care o bântue, să umple vistieria, să curme suferin­ţa salariaţilor publici şi a pensio­narilor? Iată întrebarea,­­ la care se cere un răspuns. Că guvernul naţional-ţărănist nu poate ţine cumpănă răspunderilor asumate, că spectacolul unui sba­­teri neputincioase trebue curmat, este una, a semăna speranţa une îndreptări miraculoase este însă alta. Rând pe rând, congestionate de râvna puterii, partidele exer­cită un adevărat abuz de încrede­re asupra incurabilei naivităţi a masselor. Ce vreţi? Poporul cre­de­, doar i se grăeşte cu atâta pa­tos. I se cultivă cu atâta nemerni­că complezenţă toate aberaţiile! Şi nu există om politic sau mărunt agent electoral care să indrăsnea­­scă a spune mulţimii că ceva nu se poate; este o nesocotită rătăci­re care poate fi scump plătită. Toţi se întrec in cea mai oribilă supra­licitare de făgădueli; e de mirare că poporul se socoteşte înşelat, u­na fiindcă i s’ar fi făgăduit prăpăs­tioase lucruri, dar fiindcă e’au voit să se ţină de cuvânt. De aici teribila neîncredere ce se tot adânceşte in sufletul pustiit al mulţimilor. Abuzul de încrede­re, — rând pe rând exercitat de toate partidele, — anarhizează, cre­­iază o stare de spirit ce slăbeşte orice autoritate. Incapacitatea, reaua credinţă, lipsa de măsură in făgăduelile pe care le fac ca să cucerească incre­­derea mulţimilor, alimentează a­­buzul de încredere ce va , când­va ispăşit, nu numai de partide, ci de toată ţara. Pamfil Şeicaru ■'t&M­­I. fi.iv.X Viaţa studenţească a devenit ar­­borescentâ şi prolifică. Pe deasu­pra agitaţiilor de căpătuială poli­tică, unde se dă apa la morişca electorală, există o categorie de studenţi, care nu-şi fac din studen­­ţie o profesiune, ci numai o tre­cere către o muncă productivă. Studentul cu patos actoricesc, pur­tând pălărie garibaldiană, lavalieră jaudelariană, şi gabardină spanio­lă, această eminenţă vestimentară a fost înlocuită în lupta cărţii de către harnicul scormonitor de per­­le în rafturile bibliotecilor. Şi iată cum, această generaţie care dăinueşte mai de mult, şi în­floreşte acolo unde împrejură­rile îi sunt favorabile, a ridi­cat în Bucureşti un măreţ palat a cărui valoare depăşeşte suma de 17 milioane, înăuntru, o bibliotecă de peste 50.000 de volume, o policlinică unde se dau gratuit consultaţii şi tratamente colegilor suferinzi, o revistă medicală, cea mai veche şi mai apreciată din ţară. După o existenţă de aproape 50 de ani, în care timp „societatea” a fost găz­duită în Palatul Eforiei, în camu­rile de gardă ale spitalelor sau in­tr’un colţ de amfiteatru, initiative robuste şi perseverente, au pus te­melia palatului de azi al ,,Socie­tăţii stud, in medicină”. După o existenţă de peste jumătate de veac, condusă cu intermitenţă de preşedinţii studenţi sau interni de spitale, astăzi profesorii Marines­­cu, Obreja, Manicatide, Bălăcescu, Papilian, şi alţii. „Societatea” a­­vea dreptul la casa ei. Bibliotecile, instalate în în­căperile acordate de Eforia Spita­lelor în B-dul Academiei, deveni­seră neîncăpătoare; sălile nu cu­prindeau numărul ascultătorilor veniţi ,la conferinţe; studenţii din ce în ce mai numeroşi aveau ne­­voe de un cămin. Şi le-au înjghe­bat pe toate, într’o splendidă rea­lizare a cărei valoare depăşeşte 20 de milioane. In anul 1923, când s’a pornit cimentarea fundaţiilor, I. I. C. Brătianu fost prim ministru în acea vreme, consfinţise cu semnă­tura lui un apel oficial prin care îndemna toate comunele rurale şi urbane din ţară să contribuie la edificarea „Soc. stud. In medicină”. Toţi şi-au trimis obolul, căci în timp de 50 de ani fiecare provin­cie şi ţinut românesc şi-a avut fe­ciorii trecuţi prin aceatsă şcoală studenţească. Zoriţi de criză, de sărăcie, şi boicotaţi de autorităţile universi­tare, studenţii au apelat la Banca Naţională şi la Creditul Funciar Urban. Câţiva medici practicieni, bine cunoscuţi în Bucureşti, au girat cu averea lor personală împrumu­tul făcut la Banca Naţională. Dar, şi fără „gir” studenţii şi-au plătit datoria. A mai rămas însă, o re­stanţă de 900.000 lei către Credi­tul Funciar, şi după ce această caracatiţă spoliatoarre şi-a asigu­rat o hotărâre judecătorească a răs­picat fără pic de umanitate, o ame­ninţare de punere în vânzare a unei averi de 30 de ori mai mare. Şi în timp ce portăreii grăbesc for­malităţile, preşedintele şi studenţii lui îşi continuă pelerinagiul, de la ministru la rectorat ,apoi imploră bunăvoinţa Creditului şi refuzaţi din toate părţile se retranşează pe baricadele unei îndârjite intransi­gente. Au cesionat veniturile rea­lizate din chirii Creditului Funciar, cupoanele, efectele, cotizaţiile şi subvenţiile le încasează direct Banca Naţională, au achitat pt furnizori în proporţie de 90 la su­tă. In faţa acestui tablou, te miri cu ce se mai întreţine acest pa­lat, care găzdueşte peste 300 de studenţi! Cel puţin, dacă „Societatea” şi-ar fi putut incasa datoria rectoratului de 71.500 lei. Bizar, nu? Paradoxal chiar. Rectoratul nu plăteşte bur­sele studenţilor obţinute prin con­cursuri, şi îi lăsa pe drumuri, a­­cum, în această toamnă care în­cepe odată cu noul an şcolar. Fa­cultatea de medicină şi rectoratul n’au subvenţionat niciodată, şi cu nici un ban opera acestei socie­tăţi. O simplă afirmare, ale cărei comentarii le amânăm. Şi totuşi, studenţii vor merge mai departe, căci munca şi perseverenţa crea­toare a celor 57 de ani, le dă dreptul să pue botniţă Creditului spoliator. Nicolae Roşu Toamne siudemeşti Stadiul conflictului romăno-titulesGian Ce­a­tost ori la Cameră /Continuare în putj. itL-u­ Reducerea salariilor funcţionarilor publici este iarăşi la ordinea zilei. Bugetul cel nou bate la uşă, proble­ma se repune. Reducerea salariilor este insă o soluţiune bugetară? Este firesc că atâta vreme cât încasările nu cores­pund cheltuelilor să se pună pro­blema reducerilor. Ajung însă aceste reduceri la echilibrarea bugetului? Ultimele două bugete — în spe­cial ultimul — și-a sprijinit preve­derile pe realitatea încasărilor. Se încasa în 1931 circa două miliarde una sută milioane lunar, s’a redus bugetul la 25 miliarde. S’au redus nenumărate capitole la cheltueli, s’au redus şi salariile funcţionari­lor. Care este rezultatul acestor re­duceri? Şi să nu se spună că aceste redu­ceri nu au folosit fiind­că s’au făcut numiri noi. In ultima perioadă bu­getară nu s’au făcut numirii noi. O numire, două, câte­va, datorite , «ci­ne ştie căror împrejurări, nu au in­fluenţat volumul general al numiri­lor, când, mai cu seamă, reducerile făcute le compensau. Poate că sa făcut rău că s’au făcut şi cele câte­va, foarte puţine, numiri; statisti­cile ministerului de finanţe dove­desc însă că în vreme ce sporurile de funcţionari au mers crescând la fie­care nou buget, numirile cu oca­­ziunea bugetului 1932 nu înregis­trează nici un spor. Atunci pentru prima dată numărul funcţionarilor nu a crescut... A reuşit să facă cel puţin acest lucru guvernul trecut, şi cel care ştie câte şi­ ce presiuni se exercită, presiuni cari ajung să ca­pete forma unei adevărate torturi morale, îşi dă seama la câtă rezis­tenţă hotărâtă au trebuit să facă a­­pel distribuitorii numirilor de altă dată. Poate că cel puţin in cadrul a­­cestei realizări guvernarea fără de partid şi-a avut rostul ei, şi este probabil—infinit probabil cum ar spune domnul Scrutator —că numai astfel se explică numeroasele nu­miri făcute în timpul guvernării ac­tuale. Să nu polemizăm însă... Aşa dar nu s’au făcut numiri in timpul guvernării trecute, s’au scă­zut salariile şi atunci, şi astăzi se vorbeşte de o nouă scădere. S-a greşit, cred, şi atunci, se gre­­eşte mai cu seamă acum. , Mă explic. Dacă salariile­­ vorbesc de sala­riile mici şi mijlocii, adică de cele numeroase, de acele al căror volum poate interesa cifra bugetară, deşi şi salariile cele mari au fost scăzute la sume ridicole (un ministru pri­meşte 27000 lei lunari) — dacă sala­riile ar reprezintă o margine peste salariul minimului de existenţă, din care s’ar putea amputa o parte, sau chiar totul, n’am avea nimic de zis. Salariile mici şi mijlocii nu mai re­prezintă însă de mult acest minim de existenţă. Ce voiţi prin urmare să se mai reducă! Cunosc replica: omul se strânge cât poate!... Sunt însă limite peste care nu se poate trece, şi la limita acestor salarii suntem, suntem încă din anul trecut, ştiu, argumentul minimului de existenţă este perimat. S-au obosit teoreticianii de acest uiinim de exis­tenţă iar omul de guvernământ îţi va răspunde că trebue să treacă sub această limită, fiind­că nu poate concedia funcţionarii. De ce?.. Problema aşa cum o pune omul de guvernământ oferă această alterna­tivă: ori reduceri de salarii, ori con­cedieri de funcţionari. In adevăr a­­cesta este cadrul rigid al problemei. S’a încercat însă prima formulă şi rezultatul îl vedem: mizerie, mize­rie , cruntă, deznădăjduită pentru funcţionarul cinstit, şi, dezorganiza­re progresivă pentru aparatul de Stat. Este timpul s’o încercăm pe cea de a doua. Şi nu era nevoe să vină­ d. Charles Rist să ne spună că scă­derile la încasări sunt în mare par­te datorite modului defectuos al în­casărilor dărilor, şi mai cu seamă nu era nevoie să ni se recomande la percepţii comptabilitatea în partidă dublă, ca să ştim că dacă agentul de percepţie păsueşte, nu încasează şi fraudează fiscul, este din cauza salariului lui,_şi a moravurilor coa Discuţii Reducerea salariilor Furunculoză*. Am contemplat şi noi, în viaţă, spec­­tacolul multor ţinuluri de sesiune par­lamentară, niciodată ca în această stagiune legislativă, însă, nu ne-au fost oferite privelişti mai funebre şi mai plumburii. Contribuie şi perfidul soare al acestei toamne întârziate la torturarea nervilor guvernamentali,­­ este adevărat,­­ dar cu o menopauză tomnatecă nu se legitimează integral copioasa neurastenie a majoritarilor, răsleţiţi printre fotoliile măgurii pa­triarhale. La culesul viilor, în plin a­­notimp de inventariere a bobocilor, Camera noastră oferă o panoramă de savană şi aspecte de stepă, apăsări nelămurite, compacte şi masive me­lancolii domină desbaterile intermi­tent blocate de Scandaluri. Este adevărat că au oamenii pe braţe buclucuri marcante, cu rezonan­ţa morală exagerată în sufletele aces­tor cruciaţi ai binelui public, tirani­zaţi de fanatice devotamente sociale, deficitul veniturilor fiscale, lemnele de iarnă, asaltul pelerinilor asediaţi la Arenele Romane, murăturile, gâl­­ceva cu nervoasa ptimă-buletină de la legaţiunea din Londra, abjurarea conversiunii,­­ şi alte câteva mici mâhniri adiacente, mai mult sau mai puţin pasibile de blesteme rurale, con­jugale, sau urbane. Este adevărat, ia­răşi, că nici un meşteşug din lume nu are virtutea de a martiriza mai crunt o inteligenţă şi o sensibilitate de om normal decât această profe­siune parlamentară, capabilă să neu­­rastenizeze rapid temperamentele cel mai inoxidabile: desbaterile sunt în­totdeauna atât de incoherente şi de oscilatorii, atât de suverană este dic­tatura hazardului imprevizibil în a­­ceste discuţiuni („legislative") opri­mate de ţâf­na unuia dintre asistenţi sau de volubilitatea celuilalt,­­ încât probleme capitale de Stat sunt uneori expediate în trei secunde, in vreme ce insignifiante fleacuri confiscă alteori întregi şedinţe. O făptură cu mintea echilibrată şi cu simţul hierarhiilor, practice îşi simte tâmplele plesnind, fireşte, în climatul acesta de ospiciu, în care două şi cu două fac trei sau opt, şi în care o muscă întrece în volum un leopard. Ciuip pentru a vă convinge, darea de seamă a desba­­terilor de aseară. Dintr’o sgârietuză, e o interminabilă furunculoză. Puţină cură de optimism frac strica deci la clubul partidului guverna­mental, pentru animarea acestor en­­tuziasme chircite. In loc de a plagia mutra Kai­zerului după abdicare, fie­care deputat majoritar ar face mai bine să-şi improvizeze în incintă un profil ceva mai tolerant, măcar pen­tru simularea unei conştiinţe alegre. Cu oamenii trişti, — chiar integri,__ nu s’a făcut nici odată nicăeri nici-o ispravă. Ţara, — dornică mai mult de fraze tonice decât de belşug efectiv, — i-ar prefera pe nouă săi conducă­tori cu pometele mai radioase, şi cu mustăţile mai reconfortante. Ce Dum­nezeu, — nu pot face deputaţii ob­­ştei nici atâta lucru pentru învese­lit ca târfei?... Ion Dimitrescu

Next