Curentul, octombrie 1932 (Anul 5, nr. 1678-1708)
1932-10-01 / nr. 1678
ANUL V No. 167S3 lei Sâmbătă I Director. F REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢII Strada Sărindar No. 4 Cabinetul arectorului S—7730 [Telefon: Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3 6439, Aaxa 3—2528 ABONAMENTE) lei 700 pe an, 3au pe 6 luni, 2uu pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice iei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele incep la 1 $*5 ale fiecărei luni Taxa poștală plătită in numerar conf, ord. Dir. G-rale P. T. X. 55740/92B. „Să nu poţi vorbi cu un ministru“!.. Tot anul, dar cu deosebire la începutul toamnei, sezonul numirilor, detaşărilor, mutărilor şi înaintărilor din învăţământ, trecătorii de pe strada Spiru Matet au de două ori pe zi un spectacol gratuit, hidos şi deprimant. O mulţime amestecată, de toate vârstele şi cu toate porturile, înghesuindu-se la intrarea ministerului de instrucţie, făcând coadă ca norodul la brutării pe vremea războiului, stârcind şi schimbând piciorul rezemaţi de ziduri şi de grilajuri, năvălind în talazuri spre scară când se deschide uşa cu gratii, revenind şi recăzând în prestaţie, când uşa li sa isbit în pas. Şi, cu toate acestea, nu e nevoie de o catapultă pentru a afurma rezistenţa. Din când în când, dintr’un automobil descinde câte un ins ţâfnos — deputat sau senator — despicând mulţimea, târând după el un solicitator protejat ca un căţeluş în lanţ, arătând portarului passeportoul miraculos şi dispărând dincolo de uşă. E un spectacol vrednic de luare-aminte şi acesta, pentru un cititor atent în semnele timpului. Ochi care-au recunoscut vremelnicul atotputinte, braţe care se întind agitându-se: — Coane Costică! Domnule deputat! Băgati-mă și pe mine!... pati vă rog ordin coane Costică, amintiti-vă astă vară la alegeri!... Conul Costică sau Mitică sau Mea Mache, reprezentant al poporului suveran, face un gest de consternată neputință și intră un pades numai cu protejatul lui. Până la alegerile viitoare mai este timp — cel puţin aşa o crede el. Iar mulţimea, căreia în derâdere i se atribuie misiunea de apostolat» stă mai departe, îşi îngroaşă rândurile, aşteptând ce ? Dintr’adevâr —, aşteptând ce ? Se poate vedea mai bine,din zilele de audienţă, când prima barieră cade şi toată puzderia din stradă se poate risipi pe scan, pe culoare, în sălile care iau îndată un aspect de bursă în plin crah al băncilor. A căzut bariera de afară, dar s’au ridicat altele in interior. Una la ministru, alta la subsecretar de stat, alta la secretarul general. — Domnule! mă trăgea de mânecă mai alaltăeri o doamnă învârstă, cu figura crispată și pe jumătate demonta. Domnule, este un scandal... Cad jos, nu mă mai pot tine pe picioare... E un scandal să nu poţi vorbi cu un ministru in tara românească.... Priviţi la mine, am picioarele umflate, port ciorapi de gumă... Ca să mă convingă şi să îmblânzească ferocitatea cerberului de la uşă, doamna ridicase pur şi simplu poalele până la jartiere ", aşa putea constata oricine, că are picioarele umflate, că poartă ciorapi de gumă şi că deci... are drept să vorbească cu un ministru în țara românească. M’am uitat mai atent la figură, după ce obrazul i s’a destins și ochii s’au calmat, când a străbătut triumfătoare dincolo de prima baricadă. Un chip fără nimic vulgar și mahalagesc, una din aceie doamne care se apropie de vârsta venerabilă a tuturor respectelor: vreo profesoară sun directoare aproape de anii pensiei, stimata în urbea ei, temută sau poate adorată de eleve... O oră fusese altceva, altcineva. O solicitantă exasperată de așteptare, bestializată și grotească, provocând pufnetul de râs al mulțimei, întotdeauna vulgară prin acea scădere de nivel a individului când e înglobat într’o colectivitate. Doamna cu pricina voia să vorbească neapărat cu ministrul. Probabil își va fi ajuns idealul. Ce va fi rezolvat cu aceasta e cu totul altă chestiune. Căci toată lumea din ţara românească vrea să vorbească măcar odată pe lună cu un ministru — iar pentru fiecare departament, ministrul e numai unul singur sau secondat de un subsecretar de stat Şi oricâtă răbdare, oricâte bune intenţii, oricâtă delicateţă însumează un singur om — cum e depildă cazul profesorului de sociologie care conduce departamentul instrucţiunei, — toate acestea se neantizează, se anulează, sub presiunea tumultoasă a solicitanţilor cu şi fără ciorapi de gumă, care socot întotdeauna că numai chestiunea lor personală e vrednică de atenţia buniciiunui ministru, că numai un ministru o poate rezolva şi că deci e în drept să-i fure un sfert de oră, minimul necesar pentru a-şi exprima doleanţele. E o stare de lucruri, generalizată fireşte la toate departamentele. Dacă ne-am oprit la cel al instrucţiei, a fost numai fiindcă trecător zilnic pe-o stradă a Capitalei, avem cotidian spectacolul acesta sub ochi. Dar e o stare de lucruri generalizată, intrată în psicologia contribuabilului şi alegătorului român, nu atât din vina lui, ci dintr’un sistem al politicăriei noastre desmătate pe deoparte şi din rugineala mecanismului birocratic pe de alta. Alegătorul se consideră deţinătorul unui drept asupra alesului. Măcar intru ce priveşte dreptul egoist, de a obţine rezolvarea unei chestiuni personale, chiar prin călcarea legei, mai ales călcarea legei. „Mă duc la Ministru — e de-ai noştri! Altfel, pentru ce-am mai eşit noi în stradă? pentru ce-am defilat? pentru ce l-ar votat ?..“ Şi aşa mai departe... Iar paralel cu aceasta, prin ruajul biurocratic, paralizat de paperasărie, de formalităţi, de înregistrări, de vize, de referate, de numere şi supranumere, total deposedat de dreptul şi de obicinuinţa unei iniţiative prompte — chestiunea cea mai simplă, mai justă, mai legală, se împotmoleşte pe drum. Se anemiază în birouri şi moare în dosare. Intr’un caz ca şi în celălalt, omul de la marginea ţării, tot el e nevoit să purceadă la drum şi să dea ochii cu ministrul Ministrul trebuie să-l asculte , să-şi piardă timpul altfel preţios, să nu mai aibă răgazul unei priviri, unei activităţi şi unei întocmiri generale. E un scandal fireşte — dar un scandal, nu în sensul cum îl înţelegea venerabila doamnă cu ciorapii de gumă. Cezar Petrescu „ASTRA“ Duminică se va ţine, la Deva, congresul anual al „Astrei“. E un prilej de reculegere, pe nişte meleaguri triste, ca şi înstrăinate. In programul acestei veterane societăţi culturale ardeleneşti este prevăzut ca aceste anuale manifestaţii ale sufletului românesc să se desfăşure cu preferinţă in centrele cu cea mai densă populaţie minoritară. Anul trecut am asistat la lucrările congresului, in oraşul secuiesc Sfântul Gheorghe, şi am putut vedea ce înviorare aduce cu sine inimoasa familie de cărturari în ţinuturile unde graiul românesc este ca şi uitat. * ' ' */ Deva nici nu este un oraş întreg, adică un oraş urban. Mai mult o garnizoană militară, un fel de etuvă de deznaţionalizare a românilor, un purgatoriu maghiar care a lăsat urme profunde ce se mai cunosc încă. Prin partea locului şi acum se mai ţine minte oftatul uşor al recrutului care ştia că luat la oaste, într’o cazarmă din Deva, în trei ani nu va mai simţi cu Ardealul: — Adio, Ardeal, mă fac cătană la Deva! . Acolo şi-a fixat „Astra" congresul din acest an, şi nu se putea o alegere mai fericită. Numai că festivitatea aceasta coincide cu o mâhnire. D. V. Goldiş, seniorul „Astrei“, şi-a menţinut demisia de la preşedinţia societăţii ardelene. Aproape doi ani de insistenţe n- au putut să-l convingă pe acest om că trebuie să rămână în fruntea unei mişcări pe care a văzut-o crescând şi căreia i-a dat o flacără fără seamăn în putere şi în strălucire. D. V. Goldiş e sătul de politică. Politica a năpădit, ca buruiana, prtutindeni, chiar şi la „Astra". Se poate ca d. Goldiş să aibă motive şi de alt ordin, asupra cărora nimeni nu va comite nedelicata indiscreţie să-l întrebe. Dar şurubăria politică este principala raţiune a retragerii sale. In locul rămas liber, prin plecarea acestui cărturar boer, cel mai tăcut şi mai virtuos dintre bătrânii Ardealului, va fi ales un om politia d. Iuliu Moldovan, fost ministru. E o alegere bună. S’ar fi putut greşi cu uşurinţă la o înlocuire de atâta importanţă. Totuşi d. Gold,şi ar trebui să înăbuşe în mister demisia sa- A vorbi, în această chestiune, echivalează cu a servi pentru ultima oară societatea pe care o părăseşte, Romulus Diana s PAGINI Crezi d-ta că pactul ăsta de neagresiune asigură pacea ! Eu văd că nici nu s’a semnat incă și s’a şi încins la noi scandal și bătaie în regulă». ABUZ DE ÎNCREDERE HM .1 ■ 1 1 Dacă ar fi numai partidul naţional-ţărănist, şi colaboratorii tainici ai readucerii intr’un atât de scurt timp la guvern a celor ce fuseseră cu un an mai Înainte depăşiţi de răspunderile pe care şi le asumaseră, am fi chiar bucuroşi de sbaterea desperată, de dramatica neputinţă pe care o ilustrează în fiecare zî, în faţa atâtor probleme ce se ivesc cu încruntări de dezastru, in locul soluţiilor de curaj, aplicate cu o promptitudine în care ar svâcni o mântuitoare siguranţă, naţional-ţărăniştii înfăţişează jalnicul spectacol al tărăgăneli- lor unor controverse ce nu mai iau sfârşit Simţi cum palpită nepregătirea şi ezitarea omului buimăcit de neprevăzut, — totul formând un aspect de provizorat menit să prefaţeze, parcă, o catastrofă. Şi ce gureşă era presa naţional-ţărănistâ, înainte de a prelua puterea !*. Ce violente acuzaţii aducea guvernului în funcţiune, care se dovedea incapabil de a rezolva măcar nevoile curente ale vistieriei, lăsând funcţionarii şi pensionarii să facă antrenament de ascetism forţat! Dar întrunirile publice, acum fremătau de elocinţa vibrantă şi revoltată a fruntaşilor naţional-ţărănişti, sortiţi să contemple (fără putinţă de a împiedica răul), cum se macină incet şi sigur puterile de rezistenţă ale ţării. Vrednici răscolitori ai pasiunilor populare, naţional-ţărăniştii îşi inteteau colinda, sporeau blestemele, făceau să lrvească văzduhul de glasurile lor, ce se ridicau ameninţătoare. Aveau, oamenii, reţetele miraculoasei salvări a ţării, şi erau împiedicaţi să le aplice... Mijea, chiar, o nouă adunare la Alba-Iulia, pentru a îndrepta puhoiul revoltei obşteşti asupra celor ce stăteau în calea unei atât de cutremurătoare voinţi, închinată binelui obştesc. Şi fiindcă glasurile lor erau cele mai voinice, au fost chemaţi la guvern. După abia patru luni, nefericiţii de subofiţeri pensionari, strânşi intr’un congres la care au venit pe jos intr’un marş al mizeriei, aşteaptă să li se dea drepturile uitate, ca o făgăduială electorală. Uitate din rea voinţă, dintr’o câinoşenie sufletească, sau neplătite fiindcă vistieria este goală. Şi pustiirea aceasta este datorită vămuirii teribile a funcţionarilor, chemaţi să asigure cinstita încasare a impozitelor directe şi mai ales indirecte (aici stă marea de fraudare, aici stă origina răului). Nu sunt pentru nimeni taine, greutăţile pe care le are ministerul de finanţe, le cunoaşte orice partid din opoziţie, precum orice om politic îşi dă seama că nu există nici un fel de posibilitate să îndrepţi finanţele ţârii dela o zi la alta. Iată ce descoper intr’un număr al „Viitorului”, un articol asupra congresului subofiţerilor „Flămânzii în greva foamei”. O violentă protestare împotriva măsurilor de ordine luate de guvern, vinovat că „n’a trimis cuvinte de îmbărbătare”. Aceste „cuvinte de îmbărbătare” recomandate de „Viitorul” au o deosebită savoare, ca şi când oamenii porniseră pe jos să străbată drumurile prăfuite ale ţării nu pentru a obţine banii ce li se cuvin, ci ca să-şi desfete urechile cu o porţie de discursuri „bine simţite” , ca şi când cuvintele de îmbărbătare pot servi la plata impozitelor, şi a hranei zilnice!*. De ce să mai aţâţe, acolo unde suferinţa îşi urlă desperarea ?.*. Una este vina guvernului, şi alta posibilităţile de ori, de azi şi de mâine ale tezaurului De ce cultivă fiecare partid, în opoziţie, speranţele irealizabile ale mulţimilor necăjite, şi complect necunoscătoare ale complexului de greutăţi pe care le are Statul? Când vin rând pe rând la guvern, au de luptat cu năuceala pe care au semănat-o in opoziţie. Mâine, venit la guvern, partidul liberal poate oare executa imediat plata salariilor, poate achita restanţele cu lunile ale pensiilor? Există în partidul liberal cineva care să posede reţeta miraculoasă, menită să mântuiască ţara de toate nevoile care o bântue, să umple vistieria, să curme suferinţa salariaţilor publici şi a pensionarilor? Iată întrebarea, la care se cere un răspuns. Că guvernul naţional-ţărănist nu poate ţine cumpănă răspunderilor asumate, că spectacolul unui sbateri neputincioase trebue curmat, este una, a semăna speranţa une îndreptări miraculoase este însă alta. Rând pe rând, congestionate de râvna puterii, partidele exercită un adevărat abuz de încredere asupra incurabilei naivităţi a masselor. Ce vreţi? Poporul crede, doar i se grăeşte cu atâta patos. I se cultivă cu atâta nemernică complezenţă toate aberaţiile! Şi nu există om politic sau mărunt agent electoral care să indrăsnească a spune mulţimii că ceva nu se poate; este o nesocotită rătăcire care poate fi scump plătită. Toţi se întrec in cea mai oribilă supralicitare de făgădueli; e de mirare că poporul se socoteşte înşelat, una fiindcă i s’ar fi făgăduit prăpăstioase lucruri, dar fiindcă e’au voit să se ţină de cuvânt. De aici teribila neîncredere ce se tot adânceşte in sufletul pustiit al mulţimilor. Abuzul de încredere, — rând pe rând exercitat de toate partidele, — anarhizează, creiază o stare de spirit ce slăbeşte orice autoritate. Incapacitatea, reaua credinţă, lipsa de măsură in făgăduelile pe care le fac ca să cucerească increderea mulţimilor, alimentează abuzul de încredere ce va , cândva ispăşit, nu numai de partide, ci de toată ţara. Pamfil Şeicaru ■'t&MI. fi.iv.X Viaţa studenţească a devenit arborescentâ şi prolifică. Pe deasupra agitaţiilor de căpătuială politică, unde se dă apa la morişca electorală, există o categorie de studenţi, care nu-şi fac din studenţie o profesiune, ci numai o trecere către o muncă productivă. Studentul cu patos actoricesc, purtând pălărie garibaldiană, lavalieră jaudelariană, şi gabardină spaniolă, această eminenţă vestimentară a fost înlocuită în lupta cărţii de către harnicul scormonitor de perle în rafturile bibliotecilor. Şi iată cum, această generaţie care dăinueşte mai de mult, şi înfloreşte acolo unde împrejurările îi sunt favorabile, a ridicat în Bucureşti un măreţ palat a cărui valoare depăşeşte suma de 17 milioane, înăuntru, o bibliotecă de peste 50.000 de volume, o policlinică unde se dau gratuit consultaţii şi tratamente colegilor suferinzi, o revistă medicală, cea mai veche şi mai apreciată din ţară. După o existenţă de aproape 50 de ani, în care timp „societatea” a fost găzduită în Palatul Eforiei, în camurile de gardă ale spitalelor sau intr’un colţ de amfiteatru, initiative robuste şi perseverente, au pus temelia palatului de azi al ,,Societăţii stud, in medicină”. După o existenţă de peste jumătate de veac, condusă cu intermitenţă de preşedinţii studenţi sau interni de spitale, astăzi profesorii Marinescu, Obreja, Manicatide, Bălăcescu, Papilian, şi alţii. „Societatea” avea dreptul la casa ei. Bibliotecile, instalate în încăperile acordate de Eforia Spitalelor în B-dul Academiei, deveniseră neîncăpătoare; sălile nu cuprindeau numărul ascultătorilor veniţi ,la conferinţe; studenţii din ce în ce mai numeroşi aveau nevoe de un cămin. Şi le-au înjghebat pe toate, într’o splendidă realizare a cărei valoare depăşeşte 20 de milioane. In anul 1923, când s’a pornit cimentarea fundaţiilor, I. I. C. Brătianu fost prim ministru în acea vreme, consfinţise cu semnătura lui un apel oficial prin care îndemna toate comunele rurale şi urbane din ţară să contribuie la edificarea „Soc. stud. In medicină”. Toţi şi-au trimis obolul, căci în timp de 50 de ani fiecare provincie şi ţinut românesc şi-a avut feciorii trecuţi prin aceatsă şcoală studenţească. Zoriţi de criză, de sărăcie, şi boicotaţi de autorităţile universitare, studenţii au apelat la Banca Naţională şi la Creditul Funciar Urban. Câţiva medici practicieni, bine cunoscuţi în Bucureşti, au girat cu averea lor personală împrumutul făcut la Banca Naţională. Dar, şi fără „gir” studenţii şi-au plătit datoria. A mai rămas însă, o restanţă de 900.000 lei către Creditul Funciar, şi după ce această caracatiţă spoliatoarre şi-a asigurat o hotărâre judecătorească a răspicat fără pic de umanitate, o ameninţare de punere în vânzare a unei averi de 30 de ori mai mare. Şi în timp ce portăreii grăbesc formalităţile, preşedintele şi studenţii lui îşi continuă pelerinagiul, de la ministru la rectorat ,apoi imploră bunăvoinţa Creditului şi refuzaţi din toate părţile se retranşează pe baricadele unei îndârjite intransigente. Au cesionat veniturile realizate din chirii Creditului Funciar, cupoanele, efectele, cotizaţiile şi subvenţiile le încasează direct Banca Naţională, au achitat pt furnizori în proporţie de 90 la sută. In faţa acestui tablou, te miri cu ce se mai întreţine acest palat, care găzdueşte peste 300 de studenţi! Cel puţin, dacă „Societatea” şi-ar fi putut incasa datoria rectoratului de 71.500 lei. Bizar, nu? Paradoxal chiar. Rectoratul nu plăteşte bursele studenţilor obţinute prin concursuri, şi îi lăsa pe drumuri, acum, în această toamnă care începe odată cu noul an şcolar. Facultatea de medicină şi rectoratul n’au subvenţionat niciodată, şi cu nici un ban opera acestei societăţi. O simplă afirmare, ale cărei comentarii le amânăm. Şi totuşi, studenţii vor merge mai departe, căci munca şi perseverenţa creatoare a celor 57 de ani, le dă dreptul să pue botniţă Creditului spoliator. Nicolae Roşu Toamne siudemeşti Stadiul conflictului romăno-titulesGian Ceatost ori la Cameră /Continuare în putj. itL-u Reducerea salariilor funcţionarilor publici este iarăşi la ordinea zilei. Bugetul cel nou bate la uşă, problema se repune. Reducerea salariilor este insă o soluţiune bugetară? Este firesc că atâta vreme cât încasările nu corespund cheltuelilor să se pună problema reducerilor. Ajung însă aceste reduceri la echilibrarea bugetului? Ultimele două bugete — în special ultimul — și-a sprijinit prevederile pe realitatea încasărilor. Se încasa în 1931 circa două miliarde una sută milioane lunar, s’a redus bugetul la 25 miliarde. S’au redus nenumărate capitole la cheltueli, s’au redus şi salariile funcţionarilor. Care este rezultatul acestor reduceri? Şi să nu se spună că aceste reduceri nu au folosit fiindcă s’au făcut numiri noi. In ultima perioadă bugetară nu s’au făcut numirii noi. O numire, două, câteva, datorite , «cine ştie căror împrejurări, nu au influenţat volumul general al numirilor, când, mai cu seamă, reducerile făcute le compensau. Poate că sa făcut rău că s’au făcut şi cele câteva, foarte puţine, numiri; statisticile ministerului de finanţe dovedesc însă că în vreme ce sporurile de funcţionari au mers crescând la fiecare nou buget, numirile cu ocaziunea bugetului 1932 nu înregistrează nici un spor. Atunci pentru prima dată numărul funcţionarilor nu a crescut... A reuşit să facă cel puţin acest lucru guvernul trecut, şi cel care ştie câte şi ce presiuni se exercită, presiuni cari ajung să capete forma unei adevărate torturi morale, îşi dă seama la câtă rezistenţă hotărâtă au trebuit să facă apel distribuitorii numirilor de altă dată. Poate că cel puţin in cadrul acestei realizări guvernarea fără de partid şi-a avut rostul ei, şi este probabil—infinit probabil cum ar spune domnul Scrutator —că numai astfel se explică numeroasele numiri făcute în timpul guvernării actuale. Să nu polemizăm însă... Aşa dar nu s’au făcut numiri in timpul guvernării trecute, s’au scăzut salariile şi atunci, şi astăzi se vorbeşte de o nouă scădere. S-a greşit, cred, şi atunci, se greeşte mai cu seamă acum. , Mă explic. Dacă salariile vorbesc de salariile mici şi mijlocii, adică de cele numeroase, de acele al căror volum poate interesa cifra bugetară, deşi şi salariile cele mari au fost scăzute la sume ridicole (un ministru primeşte 27000 lei lunari) — dacă salariile ar reprezintă o margine peste salariul minimului de existenţă, din care s’ar putea amputa o parte, sau chiar totul, n’am avea nimic de zis. Salariile mici şi mijlocii nu mai reprezintă însă de mult acest minim de existenţă. Ce voiţi prin urmare să se mai reducă! Cunosc replica: omul se strânge cât poate!... Sunt însă limite peste care nu se poate trece, şi la limita acestor salarii suntem, suntem încă din anul trecut, ştiu, argumentul minimului de existenţă este perimat. S-au obosit teoreticianii de acest uiinim de existenţă iar omul de guvernământ îţi va răspunde că trebue să treacă sub această limită, fiindcă nu poate concedia funcţionarii. De ce?.. Problema aşa cum o pune omul de guvernământ oferă această alternativă: ori reduceri de salarii, ori concedieri de funcţionari. In adevăr acesta este cadrul rigid al problemei. S’a încercat însă prima formulă şi rezultatul îl vedem: mizerie, mizerie , cruntă, deznădăjduită pentru funcţionarul cinstit, şi, dezorganizare progresivă pentru aparatul de Stat. Este timpul s’o încercăm pe cea de a doua. Şi nu era nevoe să vină d. Charles Rist să ne spună că scăderile la încasări sunt în mare parte datorite modului defectuos al încasărilor dărilor, şi mai cu seamă nu era nevoie să ni se recomande la percepţii comptabilitatea în partidă dublă, ca să ştim că dacă agentul de percepţie păsueşte, nu încasează şi fraudează fiscul, este din cauza salariului lui,_şi a moravurilor coa Discuţii Reducerea salariilor Furunculoză*. Am contemplat şi noi, în viaţă, spectacolul multor ţinuluri de sesiune parlamentară, niciodată ca în această stagiune legislativă, însă, nu ne-au fost oferite privelişti mai funebre şi mai plumburii. Contribuie şi perfidul soare al acestei toamne întârziate la torturarea nervilor guvernamentali, este adevărat, dar cu o menopauză tomnatecă nu se legitimează integral copioasa neurastenie a majoritarilor, răsleţiţi printre fotoliile măgurii patriarhale. La culesul viilor, în plin anotimp de inventariere a bobocilor, Camera noastră oferă o panoramă de savană şi aspecte de stepă, apăsări nelămurite, compacte şi masive melancolii domină desbaterile intermitent blocate de Scandaluri. Este adevărat că au oamenii pe braţe buclucuri marcante, cu rezonanţa morală exagerată în sufletele acestor cruciaţi ai binelui public, tiranizaţi de fanatice devotamente sociale, deficitul veniturilor fiscale, lemnele de iarnă, asaltul pelerinilor asediaţi la Arenele Romane, murăturile, gâlceva cu nervoasa ptimă-buletină de la legaţiunea din Londra, abjurarea conversiunii, şi alte câteva mici mâhniri adiacente, mai mult sau mai puţin pasibile de blesteme rurale, conjugale, sau urbane. Este adevărat, iarăşi, că nici un meşteşug din lume nu are virtutea de a martiriza mai crunt o inteligenţă şi o sensibilitate de om normal decât această profesiune parlamentară, capabilă să neurastenizeze rapid temperamentele cel mai inoxidabile: desbaterile sunt întotdeauna atât de incoherente şi de oscilatorii, atât de suverană este dictatura hazardului imprevizibil în aceste discuţiuni („legislative") oprimate de ţâfna unuia dintre asistenţi sau de volubilitatea celuilalt, încât probleme capitale de Stat sunt uneori expediate în trei secunde, in vreme ce insignifiante fleacuri confiscă alteori întregi şedinţe. O făptură cu mintea echilibrată şi cu simţul hierarhiilor, practice îşi simte tâmplele plesnind, fireşte, în climatul acesta de ospiciu, în care două şi cu două fac trei sau opt, şi în care o muscă întrece în volum un leopard. Ciuip pentru a vă convinge, darea de seamă a desbaterilor de aseară. Dintr’o sgârietuză, e o interminabilă furunculoză. Puţină cură de optimism frac strica deci la clubul partidului guvernamental, pentru animarea acestor entuziasme chircite. In loc de a plagia mutra Kaizerului după abdicare, fiecare deputat majoritar ar face mai bine să-şi improvizeze în incintă un profil ceva mai tolerant, măcar pentru simularea unei conştiinţe alegre. Cu oamenii trişti, — chiar integri,__ nu s’a făcut nici odată nicăeri nici-o ispravă. Ţara, — dornică mai mult de fraze tonice decât de belşug efectiv, — i-ar prefera pe nouă săi conducători cu pometele mai radioase, şi cu mustăţile mai reconfortante. Ce Dumnezeu, — nu pot face deputaţii obştei nici atâta lucru pentru înveselit ca târfei?... Ion Dimitrescu