Curentul, decembrie 1932-ianuarie 1933 (Anul 5, nr. 1739-1774)
1932-12-01 / nr. 1739
A.KMI* V Mo. 1730 s PAGINI noi I Decembrie 1932 Director PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul directorului 3—7730 Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3_6439, Adiţia 3__7523 ABONAMENTE! Jel 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită in numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. & Dumping economic şi dumping social Euden Romier deţine arta desăvârşită de a răscoli o problemă până în miezul cel mai profund în Articolaşe de modestă aparenţă, care închid mai preţioase şi mai îi informaţii cu mai judicioase concluzii, decât un tom îmbâcsit de moartă erudiţie semnat de specialiştii notorii. Aşa, analizând în Le Temps dezordinea intelectuală a capitalismului, sublinia cu drept cuvânt diversitatea de concepţie şi de Conţinut a noţiunei de prosperitate de la ţară la ţară şi de la meridian la meridian. In mare parte desordinea de astăzi a societăţii capitaliste, porneşte de la această confuzie. Toată lumea tânjeşte după o prosperitate pierdută, o doreşte, luptă pentru ea. Dar atât teoreticienilor cât şi oamenilor de acţiune, le scapă elasticitatea definiţiunei. Uită că altceva înseamnă prosperitatea pentru un luntraş de pe Nil, alta e prosperitatea pentru un copil chinez, alta pentru ţăranul francez şi alta pentru fermierul american din vestul Statelor Unite. Nu există aceiaşi măsură pentru toţi. Nu exista deci nici o unitate a minimului de existenţă, de la care înainte omenirea se poate socoti ieşită din penurie şi călcând iarăşi pe calea belşugului. Vizitând un economist american în vila înconjurată de cele mai frumoase floridin lume, Lucien Romier, a înţeles numai după interior şi atmosferă, cât de puţin se pot înţelege pe conţinutul, cuvintelor doi specialişti din două capete opuse de lume. Întrebându-şi confratele despre starea în care se află plugarul american, în receistă epocă de mare mizerie a agriculturei, economistul a deschis cartea unui confrate de la altă universitate şi a început a enumăra nevoile strict elementare ale unui fermier din vestul american. Anume: sală de baie, radio şi gramofon, automobil- bani de buzunar pentru cinematograf şi un modest surplus pe venit pentru a trăi o lună de iarnă într’un climat temperat. Până aci e limita traiului în condiţii de prosperitate normală. Mai jos e mizeria; mai sus e belşugul din plin. Comparând această măsură (la care abia ar fi cutezat să râvnească un privilegiat al sorţii din Europa în epoca de prosperitate, cu modestele pretenţii ale plugarului de dincoace de Atlantic şi cu deosebire ale plugarului din orientul şi din centrul Europei, e uşor de dedus ce înţeleg americanii prin ,marea mizerie a agriculturei” lor şi ce înseamnă mizerie într’adevăr, pentru lucrătorul de pământ european, când i-au răzbit lipsurile şi începe să se plângă. Făcând comparaţia şi ascultând enumeraţia economistului american, Lucien Romier a început să surâdă — cum mărturiseşte singur „assez sottement”. Dar economistul i-a replicat îndată: „ Pentru ce fermierul nostru şi-ar sacrifica această bună stare? El îşi apără legitim nivelul sau social. Liber e fermierul canadian, venit din Ucraina sau din Polonia, să producă grâu mai eftin decât al nostru impunându-şi privaţiuni. Noi nu vrem sa ştim de grâul lui, fiindcă reprezintă un dumping social voluntar sau nu... Tot aşa ca în industrie, in agricultură, nu acceptăm nivelarea socială de sus în jos „care ar rezulta prin intrarea mărfurilor provenind din ţările sărace sau suprapopulate. Nivelarea în jos, e formula comunismului”... Aşadar, zadarnic fiecare popor se socoteşte victimă a universului, învinueşte vecinul şi se plânge deegoismele coalizate împotriva propriului său egoism. Răul, originea răului, nu e in afară. E în fiecare. In concepţia sa de viaţă In soluţia sa de viaţa. Pretenţiile plugarului american ni se par monstruoase şi arogante. Ba e, automobil, radio, cinematograf săptămânal, o lună de vilegiatura... Câţi mari proprietari din Europa îşi mai permit luxul acesta? E totuşi vina americanului că acest confort şi această prosperitate i-au devenit o limită a minimului de existenţă? Sunt oare de condamnat, că luptând egoist să spunem, pentru desaromatizarea vieţii, au mobilat-o începând de la baie? Fireşte criza teribilă prin care trece astăzi toată America a început să consoleze mizerabilul plugar european, care tăcea dumpins social fără să știe cum ae chiamă. Dar aceasta nu înseamnă că mizeria de astăzi a agricultorului american nu se compară nici pe departe, chiar acum, cu felul de viaţă a europeanului din cele mai îmbelşugate timpuri dinaintea războiului şi de după războiu. Ni se recomandă mămăligă cu ceapă, suntem supuşi la regimul de pâine integrală, şcolile şi cazărmile n’au drept decât la mămăligă şi pâine de secară, pe pâinea mizeră aşa cum e ea se aplică timbru — dar pentru ce bun? spre ce sfârşit ? Te sacrifici, cobori limita ta de existenţă la strictul necesar animalic, întru ce folos? O jertfă se cere întotdeauna în numele unui ideal; eroismul intră în natura omenească dar cu o ţintă. Dumpingul economic se menţine prin dumping social, iar dumpingul social e nivelarea de sus în jos. e pasul îndărăt la epoca ţăranilor despre care povesteşte La Bruyère că ieşeau ca troglodiţii din colibele de pământ să privească speriaţi şi sălbatici la caratele curtenilor în drum spre Versailles. E o glorie că am rămas acolo, ori că ne întoarcem acolo? Răspundă cei cu timbru pe pâinea integrală şi cei care ne-au pus copiii şi ostaşii la regim de mămăligă cu ceapă, în anul de la mântuire 1932 şi în ţara care a fost cândva grânarul Europei. Cezar Petrescu Fiscul linul în carantină Situaţia încasărilor fiscului, este un moment vital pentru statul politic şi administrativ. Dacă lui se încasează până la centimă, dacă nu se execută prin vânzarea irevocabilă cu toba a ce bruma de bulendre au mai rămas din sărăcia şomerului şi a funcţionarului, statul falimentar amână plăţile Şi proclamă el însuşi pasivitatea în instituţiile fundamentale. Dacă prin urmare, fiscul este deficitar Şi încasările stagnează, vina este pe de o parte a perceptorului, iar pe de alta, a contribuabilului. Se întâmplă însă, ca unii impiegaţi fiscali, sau chiar agenţi de urmărire, să aibă oarecari relaţiuni familiare. Atunci misiunea lui este grav compromisă, şi din toată osârdia nu se alege decât cu o smorreală din slujbă. Despre această prohibire a relaţiunilor sociale şi familiare dintre funcţionarii fiscului şi contribuabili, ne încredinţează înseşi sancţiunile pronunţate în urma inspecţiinilor făcute alese trecute. Unii funcţionari au fost amendaţi pentru că aveau „legături cu contribuabilii din care cauză nu pot face încasări suficiente”. Altora, tot din aceiaşi categorie, li -a dat un „avertisment cu punere în disponibilitate, în cazul când situaţia încasărilor nu se va îmbunătăţi”. Vor rupe bieţii oameni toate relapurile, vor părăsi pe sacri şi pe veri, se vor certa cu rudele şi vor bate toba la uşa părinilor, iar alţii pentru a-şi păstra slujbele, îşi vor pune la contribuţie tot excesul de zel executând mizeria şi vânzând-o pe nimica. Nu mă surprinde această vajnică muştruluială de sergent major, după cum am aflat o peremptorie justificare unui inspector de C.F.R. care pronunţa în fiecare vagon câte o amendă pentru contravenţii imaginare. Sârguinciosul funcţionar avea vreo 40 la sută din suma percepută sub formă de amendă. Iată mobilul datoriei. II găsim rezonabil, dar l’am afla mai rezonabil atunci când recompensa s’ar face printruo spre.dere Incogrito a activităţii legale. Premii pentru încasări, înaintări în slujbă, menţinere pe loc? Foarte bune, toate aceste mijloace. Dar cănd se va da un premiu, unui perceptor care va corija o eroare la impuneri, altuia, care a verificat veniturile unui potentat al zilei, în sfârşit umilului agent care nu îndrăzneşte să calce pragul nababului cu relaruri politice de satrap ? Bietele relatiuni personale ale impiegatului de isc, sunt neînsemnate pe lângă cele din lumea mare, a protipendadei politice, care fac legi pentru cazuri personale, , Nicolae Roşu — Ce ne facem, d-le dr. Angelescu ? Iar crime electorale la Buzău... — Nu știu, zău, d-le Mihalache. Te rog chiar pe d-ta, ca ministru de Interne, să iei măsuri, încă două, trei alegeri și rămânem fără alegători! In sfârşit,lămuriţi! :----------— Kim 11 — Un articol de comentar al pactului franco-sovietic în ziarul „Le Temps”, vizibil inspirat de ministerul de externe francez. Ei se lămureşte că: „Politica Moscovei tinde in mod evident, să înconjoare Uniunea Sovietică cu o reţea de pacte de neagresiune, destinate să-i asigure securitatea cel puţin pentru durata perioadei, (care pare că va fi destul de lungă) în care Sovietele, preocupate numai să dea o bază organizaţiei lor interioare, sunt în neputinţă de a face războiu, fără a compromite în mod iremediabil regimul comunist”. Iată o justă definire a politicei sovietice : un răgaz, necesar unei aşezări, unei rândueli în tulburatul suflet rusesc. Grandiosul, utopicul efort al planului quinquenal a istovit întreaga economie comunistă; suflă un vânt de foamete prin Kolkozuri şi prin Sovkozuri, — ţăranii duc ruinătoarea tactică a pasivităţii, o conspiraţie surdă sub aparenţa unei robii acceptate. De altfel, presa sovietică, şi în special „Pravda” duce campanie împotriva sabotării ţărăneşti; ai impresia că vârful secerei s’a proptit în fesele comuniste, aşa de tare îşi urlă durerea. Fireşte, greva pasivă a ţărănimii zdruncină aprovizionarea oraşelor şi muncitorimea ispăşeşte ultragiul adus individualismului ţărănesc. Războiul Departe. Fiindcă Sovietele sunt „preocupate să dea o bază organizaţiei lor Interioare”. Războiul modern mobilizează toate puterile tehnice ale naţiunii, deci muncitorii sunt opriţi în fabrici, urmând ca ţărănimea să păşească pe linia de luptă. Or, îşi inchipue cineva în situaţia de azi. Rusia Sovietică punând arma in mâna ţăranului rus? Ar însemna un act de sinucidere politică, reacţiunea ţărănească isbucnind cu toată forţa elementară a urii care mocneşte azi. Strimtoraţi în interior, pândiţi de neindurata ură ţărănească, comuniştii amână agresivitatea în exterior, devin foarte acomodanţi, se grimează într’un căldicel pacifism burghez, acceptând formalitatea pactelor. Este doar un răgaz, o amânare de răfueli cu organizaţia capitalistă, răfuială care intră în însăşi structura bolşevismului. Dar, în afară de problema creării unei „baze organizaţiei lor interioare”, prin complecta strivire a rezistenţii nevăzute, dar nu mai puţin ruinătoare a ţărănimii — înseşi exigenţele faimoasei Piadletka impun aparenţele unei cumintenii. Faimosul plan de industrializare a Rusiei un „pas alergător”, necesită mereu capitaluri. Investiţiile sporesc, iar restricţia consumul interior a trecut de mult sud minimum nu de existenţă, ci de agonie. Creditele germane fiind epuizate, Franţa (socotită ca bancherul lumii) s’a profilat însă ca o ispititoare speranţa pentru Moscova. Franţa socoteşte pactele de neagresiune ca un minimum de garanţie şi de consolidare a păcii . Rusia Sovietică s’a convertit la pactomanie, dar finanţa franceza mai are şi unele vechi creanţe, datând de sub regimul ţarist. Moscova flutură perspective îmbietoare ; iată ce a contribuit la pactul de neagresiune franco-sovietic, in care Rusia a câştigat, deocamdată. Spre consolare, „Le Temps” adaugă şi ceva pentru noi : „Rezultă din angajamentul luat de Moscova faţă de Franţa, că România obţine în mod indirect, asigurări formale cu privire la intenţiile pacifice ale Rusiei faţă de ea”. 6 Dacă siguranţa hotarelor noastre s’ar rezima numai pe asemenea asigurări, atunci slabă nădejde. Iar chipul cum „Le Temps” trece peste punctul nevralgic al problemei pactelor de neagresiune ale Rusiei Sovietice, dovedeşte ce puţin mai interesăm noi politica franceză. Ca urmare la semnarea pactului de neagresiune franco-sovietic, avem un articol „In sfârşit, singuri !” semnat de d. Grigore Craiencu şi publicat în „Argus”. Este un foarte politicos atac împotriva d-lui N. Titulescu, atac ce merită o deosebită atenţie, dat fiindcă semnatarul articolului este fostul subsecretar de Stat de la externe, colaboratorul mult preţuit al d-lui Al. Vaida Voevod. Toate elogiile pe care le aduce d. Grigore Gafencu, fostului său şef, le subscriem, fiindcă dârjenia caracterului ş tării atitudinii d-lui Al. Vaida Voevod nu sunt aspecte de toată ziua ale politicei româneşti. Istoricul politic al raporturilor noastre cu Rusia cere, însă, o rectificare. La 1920, când d. Al. Vaida Voevod începea la Copenhaga tratativele cu d. Litvinov, însărcinatul de afaceri al Sovietelor, nu augurii autohtoni ai politicei noastre externe au răsturnat pe d. Al. Vaida Voevod, ci FRANŢA, care în 1920 credea în apropiata prăbuşire a regimului sovietic. La 1921, — când guvernul Averescu a trimis pe d. Filauhy să negocieze cu Ruşii, — nu Take Ionescu, ci FRANŢA (prin Take Ionescu) a sabotat înţelegerea. România nu a fost decât un pion în jocul Franţei, ordinele Parisului s’au executat cu o iobagă fidelitate de toţi cei care au socotit că întreaga politică franceză se învârte în jurul punctului nevralgic al Basarabiei şi că numai de dragul nostru intervine mereu spre a ne împiedica să comitem vreo greşeală, o grijă de tutore iubitor pentru un minor nevolnic. S’a întâmplat, însă, ca interesele franceze să capete o nouă orientare şi să rimeze altfel cu interesele sovietice ; atunci, s’a ordonat la Bucureşti să semnăm în trap pactul de neagresiune „al cărui text fusese întocmit fără noi”. De altfel, nu este nimic inedit din punctul de vedere istoric în această bruscă schimbare la faţă a politicei franceze. In 1812, Napoleon socotise că va putea ajunge la un punct de amiciţie cu ţarul Alexandru I, şi la compensaţie îi oferea principatele, — Moldova şi Valahia, — luându-şi angajamentul să determine Turcia la această cesiune. Când pactul de amiciţie nu a putut fi încheiat, atunci a pornit contra-ordin la Constantinopol , dar prea târziu, fiindcă Turcii cedaseră Basarabia, bucuros! că Ruşii se mulţumesc cu mai puţin decât ce făgăduise împăratul Napoleon. Apropierile se pot face şi soarta noastră este mereu aceiaşi. D. Grigore Gafencu scrie: „Aliaţii noştri ne-au lăsat în urmă, fără a ne păstra nici o supărare”. Iată o splendidă definire a sentimentului aceluia care, primind un picior în spate, este totuşi încântat că cel care l-a lovit nu păstrează nici o supărare. Cu o asemenea concepţie, nu-i de mirare că am rămas singuri. Dar, în izolarea noastă găsim o robustă consolare: în sfârşit, suntem lămuriţi şi nu vom mai aştepta ca alţii să aibă grijă de interesele noastre. E unicul, dar marele câştisr al singurătății... Pamfîl Şeicaru va fi paca sau războiu ? ! Chestiunea războiului sau păcei preocupă nu numai pe cei de la Conferinţa dezarmărei, ci pe toţi oamenii cari cercetează orizontul treburilor publice. Fiindcă problema nu mai e numai o unică problemă de Stat politic, ci şi o problemă socială care angajează primordiale interese, individuale sau colective. Chiar însăşi viaţa fiecăruia, — bărbat, femeie sau copil, tineri şi bătrâni, înainte vreme războaiele erau purtate numai de armate profesionale. Statul ca expresie a colectivităţei naţionale, se întreţinea ; dar soarta războiului se hotăra pe câmpul de luptă, între beligeranţii direcţi. Bravura, ştiinţa militară, echipamentul, armamentul, rapiditatea mijloacelor de comunicaţiune- ravitailarea trupei şi împrospătarea cadrelor erau factorii determinanţi ai izbândei sau ai înfrângerei. Şi pe urmă guvernele, cu diplomaţia lor, lucrau pe tărâmul situaţiilor dobândite, spre bucuria sau spre întristarea naţiunilor. Mâine însă, cu potenţiarea tehnică a muniţiunilor, războiul nu se va circumscrie în zona luptelor ci va angaja intens totalitatea popoarelor în luptă. In deosebi arma nouă a avioanelor, aruncătoare de bombe explosive, de gaze otrăvitoare şi de bacterii patogene, va lărgi acţiunea beligerantă, pe toată întinderea teritorială a statelor în luptă, distrugând peste tot bunuri şi vieţi. La Conferinţa dezarmării se propune desfiinţarea aviaţiei militare şi controlul internaţional al aviaţiei civile, şi se pare că participanţii sunt de acord. Iată însă că d. Stanley Baldwin fost prim-ministru al Angliei, personagiu considerabil al politicei mondiale spune că e o iluzie deşartă şi copilăroasă de a crede că cu toate tratatele formale de renunţare la războiul aerian şi cu toate precauţiunile de control un stat se va simţi împiedicat de a recurge, din primul moment al acţiunei războinice, la concursul aeroplanelor. După o oră de la izbucnirea războiului a declarat d- Baldwin," oraşe civilizate şi întregi câmpii îmbelşugate vor fi distruse de acţiunea avioanelor, aşa că din acest punct de vedere mai cu seamă, războiul trebuie înlăturat. Dar mai există un motiv foarte puternic care ar trebui să împiedice, în viitor, războiul. E imensa risipă de bani pe care ducerea lui o implică. După calculele specialiştilor, o singură zi de ofensivă şi defensivă ar cauza, de ambele părţi, pierderi de câte două miliarde franci elveţieni- iar partea gravă nu e atâta prefacerea in sorum şi ruine a unor asemenea averi, cât imposibilitatea de a le înlocui. Căci după experienţa făcută cu datoriile de războiu lăsate de conflagraţia de acum optsprezece ani, şi după dezastrele economice cauzate, nimeni nu va mai da bani pentru conducerea războiului. Aşa că şi din acest punct de vedere, guvernele nici nu ar mai trebui să examineze eventualitatea unui nou războiu. Dar rămâne întrebarea dacă asemenea argumente pot fi valabile într’o epocă de ori aţâţătoare între naţiuni. Pacea sau războiul depind deci de greutatea ce vor avea în cumpăna oamenilor de stat considerentele politice sau dezastrele economice. Aşa că nu se poate spune de vom avea pace sau războiu, dar se poate afirma că omenirea mai e ameninţată de primejdii cu înfricoşătoare consecinţe. Şi cel mai luminos indiciu al stărei spiritelor de azi e faptul că anul acesta Academia suedeză n’a avut cui acorda premiul Nobel pentru pace. Nici măcar în zile când un sobor de popoare desbare la Geneva problema dezarmărei, nu se găseşte un singur om căruia să i se cuvină titlul de pacifist, sincer. O! temporal O! mores! a exclamat Cicerone în vremuri de mai puţină jelanie. Azi asemenea exclamaţie ar fi paradoxală şi comică. Singurul fapt ce constituie , o făgâduială de pace e că vărsările de sânge ar fi împiedicate de însăşi forţa ce ar putea să le pricinuiască. Căci grozăvia unui atac militar cu toate mijloacele tehnice de luptă ar fi nu numai o totală secătuire a popoarelor, ci şi o primejduire cumplită a civilizaţiei, acoperită de ruine. N’ar mai fi cine să se bucure de roadele unei victorii. Le combat cessera taute de combattants. ■ i Gr. Moldovaira 0 sentinţă ciudată »In Renania, la MunichetaGladbach, tribunalul special a condamnat la zece ani închisoare pe un membru al organizaţiei ^Reichsbanner* fi. incă in timpul campaniei electorale a lovit cu bastonul un adversar din partidul naţional socialist. A lovit cu bastonul — nu a atânjit cu ciomagul, N’a rupt nici o coastă, ria Spart nici un cap nu şi-a trimis adversarul nici la spital nici la morgă. O simplă lovitură, cu un cucuiu bandajat la cea mai apropiată farmacie fi cm un pahar de coniac pentru reconfortarea victimei. Toate acestea au fost sancţionate de tribunalul din Muenchin-^mdbemeM cu zece ani închisoare, lati o severitate care nu intră nici pe departe la priceperea electorului român. Pare că 11 vedem pe Nea Niţă, acum când îşi pregăteşte bâta pentru alegerile comunale: — Pă ce mă, pă ce? Pă ce, stai ani? Ce nu-l trimise la Neică, să-l scoată Neică din circulaţie pă sect ant !... Căci Neică, profesionist şil votului universal, egal, direct şi secret, a dovedit-o cu prisosinţă până acum, că ştie să scoată din circulaţie adversarii, nu numai pe-o lună, pe un an ori pe zece. I-a scos pe unii pentru totdeauna, expediindu-i fărăfilet de retur şi fără barca luntraşului Caron, dincolo de Styx. Cât despre procese, judecaţi şi condamnări, cine a mai auzit de ele? Printrun consimpmânt tacit, partidele îşi iartă asemenea răfueli după ce a trecut toiul campaniei electorale şi sesiunea invalidărilor, ca să-şi desgroape morţii numai când altă campanie purcede şi este iarăşi nevoie de proteste telegrafice şi caragialeşti la Vodă. De aceia, nu numai Nea Niţă, dar chiar şi cei şaptesprezece ori optsprezece şefi de partida care numără astăzi România mare şi lată, vor fi citit cu stupoare sentinţa tribunalului din Muenchen-Gladbach (Renania). Zece arii pentru o simplă lovire, fără răni şi fără incapacitate de muncă, în toiul unei campanii electorale ? Dar cu asemenea sistem, ce med înseamnă o alegere, ce se mai poate numi o libertate de alegeri? Unde mai e pitorescul? Unde e lupta ? Şi unde e mai ales gloria unei rezistenţe până la moarte, aşa cum o anunţă manifestele confecţionate intre două cafeluţe la club, dar aplicate în spiritul literei de fidelii combatanţi ai partdului, când ies cu bâtă la răspintenea drumului să transforme ameninţarea şi făgăduiala în faptă? Hotărât, patria lui Hitler s’a făcut de râs şi de ocară. Ion Darie !Continuare în pag. Ll-a) Ne-am pripit deunăzi fără îndoială, când am semnat în locul acesta un pact de neagresiune cu spectacolele proaste, chibzuind mai bine, suntem constrânși să ne răsgândim, și să retractăm măcar vremelnic promisiunea prin care, ne legam să nu dedicăm în ziar nici un rând premierelor total lipsite de interes artistic. Ce motive ne determină această grăbită apostazie?... Două, — principale: în primul rând, pentru că dacă nu am mai face recenzia spectacolelor proaste bucureştice, am pierde aproape complect obicinuinţa meşteşugului de cronicar; în al doilea rând, pentru că publicul teatral nu îngădue unui cronicar confortabilul privilegiu de a scrie numai atunci când are de lăudat, și de a simula afazia atunci când ar avea datoria să înjure. Căci există o datorie de a înjura, în cronica dramatică, mai ales, poate că nu există decât această datorie. Fireşte, — nu obligaţiunea de a înjura metodic, din manie sau din obicinuinţă. Dar datoria de a fi cât mai pretenţios,— la preţuirea unui spectacol cu pretenţiuni de artă, este singurul mijloc pentru a impune directorilor mai multă grijă la întocmirea repertoriilor, — iar actorilor mai multă diligenţă la învăţarea şi interpretarea rolurilor. La spectator ca şi la artistul creator,—principala unealtă de progres artistic este aptitudinea de a fi cât mai dificil, şi cât mai puţin satisfăcut de realizările prezentate. La noi, unde repertoriile teatrale particulare oferă lamentabilele căderi din ultima vreme, acest fundamental principiu al constrângerii progresive şi al insatisfacţiunii lucide nici nu mai are însă nevoe să fie aplicat, chiar atunci când vine la spectacol cu vaste disponibilităţi de îngăduinţă amicală, cronicarul nu are posibilitatea de a scrie o recenzie indulgentă decât cu condiţiunea să se facă deplin de râs. Dacă refuză să se facă de râs, şi dacă nu se îndură să-şi mai avarieze odată victimele, se resemnează să facă pe mortul, ca şi când nici n’ar fi fost la spectacol. Dar dacă a fost prezent la premieră?.. Dacă a fost prezent la premieră, a fost zărit de duzini întregi de spectatori; iar dacă spectacolul absorbit a fost mediocru sau intolerabil, — atunci aceste inocente duzini de oameni cari și-au plătit scump o seară de nevralgie dra de ION DIMITRESCU TEATRUL M. VENTURA: „Habakuk & Co.“, comedie în 3 acte de Fr. Cammerlohr