Curentul, decembrie 1932-ianuarie 1933 (Anul 5, nr. 1739-1774)

1932-12-01 / nr. 1739

A.KMI* V Mo. 1730 s PAGINI noi I Decembrie 1932 Director PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4­­ Cabinetul directorului 3—7730 Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3_6439, Adiţia 3__7523 ABONAMENTE! Jel 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită in numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. & Dumping economic şi dumping social Eud­en Romier deţine arta de­săvârşită de a răscoli o problemă până în miezul cel mai profund în Articolaşe de modestă aparenţă, care închid mai preţioase şi mai îi­ informaţii cu mai judicioase concluzii, decât un tom îmbâcsit de moartă erudiţie semnat de specia­liştii notorii. Aşa, analizând în Le Temps de­zordinea intelectuală a capitalis­mului, sublinia cu drept cuvânt diversitatea de concepţie­ şi de Conţinut a noţiunei de prosperitate de la ţară la ţară şi de la meridian la meridian. In mare parte desordinea de as­tăzi a societăţii capitaliste,­­ por­­neşte de la această confuzie. Toată lumea tânjeşte după o prosperitate pierdută, o doreşte, luptă pentru ea. Dar atât teoreti­cienilor cât şi oamenilor de ac­­ţiune, le scapă elasticitatea defi­­niţiunei. Uită că altceva înseamnă prosperitatea pentru un luntraş de pe Nil, alta e prosperitatea pentru un copil chinez, alta pen­tru ţăranul francez şi alta pentru fermierul american din vestul Sta­­telor­ Unite. Nu există aceiaşi mă­sură pentru toţi. Nu exista deci nici o unitate a minimului de exis­tenţă, de la care înainte omenirea se poate socoti ieşită din penurie şi călcând iarăşi pe calea belşugu­lui. Vizitând un economist american în vila înconjurată de cele mai frumoase flori­­din lume, Lucien Romier, a înţeles numai după inte­rior şi atmosferă, cât­­ de puţin se pot înţelege pe conţinutul, cuvin­telor doi specialişti din două ca­pete opuse de lume. Întrebându-şi confratele despre starea în care se află plugarul american, în rece­istă epocă de mare mizerie a agriculturei, economistul a des­chis cartea unui confrate de la altă universitate şi a început a enumăra nevoile strict elementare ale unui fermier din vestul ame­rican. Anume: sală de baie, radio şi gramofon, automobil- bani de buzunar pentru cinematograf şi un modest surplus pe venit pentru a trăi o lună de iarnă într’un cli­mat temperat. Până aci e limita traiului în condiţii de prosperitate normală. Mai jos e mizeria; mai sus e belşugul din plin. Comparând această măsură (la care abia ar fi cutezat să râv­nească un privilegiat al sorţii din Europa în epoca de prosperitate, cu modestele pretenţii ale pluga­rului de dincoace de Atlantic şi cu deosebire ale plugarului din orientul şi din centrul Europei, e uşor de dedus ce înţeleg ame­ricanii prin ,­marea mizerie a agriculturei” lor şi ce înseamnă mizerie într’adevăr, pentru lucră­torul de pământ european, când i-au răzbit lipsurile şi începe să se plângă. Făcând comparaţia şi ascultând enumeraţia economistu­lui american, Lucien Romier a în­ceput să surâdă — cum mărturi­seşte singur „assez sottement”. Dar economistul i-a replicat în­dată: „ Pentru ce fermierul nos­tru şi-ar sacrifica această bună stare? El îşi apără legitim nivelul sau social. Liber e fermierul ca­nadian, venit din Ucraina sau din Polonia, să producă grâu mai ef­­tin decât al nostru impunându-şi privaţiuni. Noi nu vrem sa ştim de grâul lui, fiindcă reprezintă un dumping social voluntar sau nu... Tot aşa ca în industrie, in agri­cultură, nu acceptăm nivelarea socială de sus în jos „care ar re­zulta prin intrarea mărfurilor pro­venind din ţările sărace sau su­prapopulate. Nivelarea în jos, e formula comunismului”... Aşa­dar, zadarnic fiecare popor se socoteşte victimă a universului, învinueşte vecinul şi se plânge de­­egoismele coalizate împotriva propriului său egoism. Răul, ori­ginea răului, nu e in afară. E în fiecare. In concepţia sa de viaţă In soluţia sa de viaţa. Pretenţiile plugarului american ni se par monstruoase şi arogante. Ba e, automobil, radio, cinemato­graf săptămânal, o lună de vile­giatura... Câţi mari proprietari din Europa îşi mai permit luxul acesta? E totuşi vina americanului că acest confort şi această prosperi­tate­ i-au devenit o limită a mini­mului de existenţă? Sunt oare de condamnat, că lu­ptând egoist să spunem, pentru desaromatizarea vieţii, au m­obilat-o începând de la baie? Fireşte criza teribilă prin care trece astăzi toată America a în­ceput să consoleze mizerabilul plugar european, care tăcea dum­­pins social fără să știe cum ae chiamă. Dar aceasta nu înseamnă că mizeria de astăzi a agriculto­rului american nu se compară nici pe departe, chiar acum, cu felul de viaţă a europeanului din­ cele mai îmbelşugate timpuri dinaintea războiului şi de după războiu. Ni se recomandă mămăligă cu ceapă­, suntem supuşi la regimul de pâine integrală, şcolile şi cazărmile n’au drept decât la mămăligă şi pâine de secară,­ pe pâinea mizeră aşa cum e ea se aplică timbru — dar pentru ce bun? spre ce sfârşit ? Te sacrifici, cobori limita ta de existenţă la strictul necesar ani­malic, întru ce folos? O jertfă se cere întotdeauna în numele unui ideal; eroismul intră în natura omenească­ dar cu o ţintă. Dumpingul economic se menţine prin dumping social, iar dumpingul social e nivelarea de sus în jos. e pasul îndărăt la epo­ca ţăranilor despre care poves­teşte La Bruyère că ieşeau ca troglodiţii din colibele de pământ să privească speriaţi şi sălbatici la caratele curtenilor în drum spre Versailles. E o glorie că am rămas acolo, ori că ne întoarcem acolo? Răspundă cei cu timbru pe pâi­nea integrală şi cei care ne-au pus copiii şi ostaşii la regim de mă­măligă cu­ ceapă, în anul de la mântuire 1932 şi în ţara care a fost cândva grânarul Europei. Cezar Pe­trescu Fiscul linul în carantină Situaţia încasărilor fiscului, este un moment vital pentru statul poli­tic şi administrativ. Dacă lui se în­casează până la centimă, dacă nu se execută prin vânzarea irevocabilă cu toba a ce bruma de bulendre au mai rămas din sărăcia şomerului şi a funcţionarului, statul falimentar a­­mână plăţile Şi proclamă el însuşi pasivitatea în instituţiile fundamen­tale. Dacă prin urmare, fiscul este de­ficitar Şi încasările stagnează, vina este pe de o parte a perceptorului, iar pe de alta, a contribuabilului. Se întâmplă însă, ca unii impiegaţi fis­cali, sau chiar agenţi de urmărire, să aibă oarecari relaţiuni familiare. Atunci misiunea lui este grav com­promisă, şi din toată osârdia nu se alege decât cu o smorreală din slujbă. Despre această prohibire a relaţiu­­nilor sociale şi familiare dintre func­ţionarii fiscului şi contribuabili, ne încredinţează înseşi sancţiunile pro­nunţate în urma inspecţiinilor făcute alese trecute. Unii funcţionari au fost amendaţi pentru că aveau „legă­turi cu contribuabilii din care cauză nu pot face încasări suficiente”. Al­tora, tot din aceiaşi categorie, li -a dat un „avertisment cu punere în disponibilitate, în cazul când situaţ­i­­a încasărilor nu se va îmbunătăţi”. Vor rupe bieţii oameni toate rela­­purile, vor părăsi pe sacri şi pe veri, se vor certa cu rudele şi vor bate toba la uşa părinilor, iar alţii pentru a-şi păstra slujbele, îşi vor pune la contribuţie tot excesul de zel execu­tând mizeria şi vânzând-o pe nimica. Nu mă surprinde această vajnică muştruluială de sergent major, după cum am aflat o peremptorie justifi­care unui inspector de C.F.R. care pronunţa în f­iecare vagon câte o a­­mendă pentru contravenţii imagi­nare. Sârguinciosul funcţionar avea vreo 40 la sută din suma percepută sub formă de amendă. Iată mobilul datoriei. II găsim rezonabil, dar l’am afla mai rezonabil atunci când re­compensa s’ar face printru­o spre.­dere Incogrito a activităţii legale. Premii pentru încasări, înaintări în slujbă, menţinere pe loc? Foarte bune, toate aceste mijloace. Dar cănd se va da un premiu, unui per­ceptor care va corija o eroare la im­puneri, altuia, care a verificat veni­turile unui potentat al zilei, în sfârşit umilului agent care nu îndrăzneşte să calce pragul nababului cu rela­­r­uri politice de satrap ? Bietele re­­latiuni personale ale impiegatului de isc, sunt neînsemnate pe lângă cele din lumea mare, a protipendadei po­litice, care fac legi pentru cazuri personale, , Nicolae Roşu — Ce ne facem, d-le dr. Angelescu ? Iar crime electorale la Buzău... — Nu știu, zău, d-le Mihalache. Te rog chiar pe d-ta, ca ministru de Interne, să iei măsuri, încă două, trei alegeri și rămânem fără alegători! In sfârşit,­lămuriţi! :----------— Kim 11 — Un articol de comentar al pac­tului franco-sovietic în ziarul „Le Temps”, vizibil inspirat de minis­terul de externe francez. Ei se lămureşte că: „Politica Moscovei tinde in mod evident, să încon­joare Uniunea Sovietică cu o reţea de pacte de neagresiune, destinate să-i asigure securitatea cel puţin pentru durata perioadei,­ (care pare că va fi destul de lungă) în care Sovietele, preocupate numai să dea o bază organizaţiei lor interioare, sunt în neputinţă de a face răz­boiu, fără a compromite în mod iremediabil regimul comunist”. Iată o justă definire a politicei so­vietice : un răgaz, necesar unei aşezări, unei rândueli în tulburatul suflet rusesc. Grandiosul, utopicul efort al planului quinquenal a is­tovit întreaga economie comunis­tă; suflă un vânt de foamete prin Kolkozuri şi prin Sovkozuri, — ţă­ranii duc ruinătoarea tactică a pasivităţii, o conspiraţie surdă sub aparenţa unei robii acceptate. De altfel, presa sovietică, şi în special „Pravda” duce campanie împotri­va sabotării ţărăneşti; ai impre­sia că vârful secerei s’a proptit în fesele comuniste, aşa de tare îşi urlă durerea. Fireşte, greva pasivă a ţărănimii zdruncină aprovizio­narea oraşelor şi muncitorimea is­păşeşte ultragiul adus individualis­mului ţărănesc. Războiul De­parte. Fiindcă Sovietele sunt „pre­ocupate să dea o bază organiza­ţiei lor Interioare”. Războiul mo­dern mobilizează toate puterile teh­nice ale naţiunii, deci muncitorii sunt opriţi în fabrici, urmând ca ţărănimea să păşească pe linia de luptă. Or, îşi inchipue cineva în situaţia de azi. Rusia Sovietică pu­nând arma in mâna ţăranului rus? Ar însemna un act de sinucidere politică, reacţiunea ţărănească is­bucnind cu toată forţa elementară a urii care mocneşte azi. Strimto­­raţi în interior, pândiţi de nein­durata ură ţărănească, comuniştii amână agresivitatea în exterior, devin foarte acomodanţi, se gri­­mează într’un căldicel pacifism burghez, acceptând formalitatea pactelor. Este doar un răgaz, o a­­mânare de răfueli cu organizaţia capitalistă, răfuială care intră în însăşi structura bolşevismului. Dar, în afară de problema creării unei „baze organizaţiei lor inte­rioare”, prin complecta strivire a rezistenţii nevăzute, dar nu mai puţin ruinătoare a ţărănimii — în­seşi exigenţele faimoasei Piad­­­letka impun aparenţele unei cumin­tenii. Faimosul plan de industria­lizare a Rusiei un „pas alergător”, necesită mereu capitaluri. Investi­ţiile sporesc, iar restricţia consu­mul interior a trecut de mult sud minimum nu de existenţă, ci de a­­gonie. Creditele germane fiind e­­puizate, Franţa (socotită ca ban­cherul lumii) s’a profilat însă ca o ispititoare speranţa pentru Mos­cova. Franţa socoteşte pactele de neagresiune ca un minimum de ga­ranţie şi de consolidare a păcii . Rusia Sovietică s’a convertit la pacto­manie, dar finanţa franceza mai are şi unele vechi creanţe, da­tând de sub regimul ţarist. Mos­cova flutură perspective îmbie­toare ; iată ce a contribuit la pac­tul de neagresiune franco-sovietic, in care Rusia a câştigat, deocam­dată. Spre consolare, „Le Temps” adaugă şi ceva pentru noi : „Re­zultă din angajamentul luat de Mos­cova faţă de Franţa, că România obţine în mod indirect, asigurări formale cu privire la intenţiile pa­cifice ale Rusiei faţă de ea”. 6­­ Dacă siguranţa hotarelor noastre s’ar rezima numai pe asemenea asigurări, atunci slabă nădejde. Iar chipul cum „Le Temps” trece pes­te punctul nevralgic al problemei pactelor de neagresiune ale Rusiei Sovietice, dovedeşte ce puţin mai interesăm noi politica franceză. Ca urmare la semnarea pactului de neagresiune franco-sovietic, avem un articol „In sfârşit, sin­guri !” semnat de d. Grigore Cra­­iencu şi publicat în „Argus”. Este un foarte politicos atac împotriva d-lui N. Titulescu, atac ce merită o deosebită atenţie, dat fiindcă sem­­­natarul articolului este fostul sub­secretar de Stat de la externe, co­laboratorul mult preţuit al d-lui Al. Vaida Voevod. Toate elogiile pe care le aduce d. Grigore Gafencu, fostului său şef, le subscriem, fiind­că dârjenia caracterului ş­ tării a­­titudinii d-lui Al. Vaida Voevod nu sunt aspecte de toată ziua ale po­liticei româneşti. Istoricul politic al raporturilor noastre cu Rusia cere, însă, o rectificare. La 1920, când d. Al. Vaida Voevod începea la Copenhaga tratativele cu d. Lit­vinov, însărcinatul de afaceri al Sovietelor, nu augurii autohtoni ai politicei noastre externe au răstur­nat pe d. Al. Vaida Voevod, ci FRANŢA, care în 1920 credea în apropiata prăbuşire a regimului sovietic. La 1921, — când guver­nul Averescu a trimis pe d. Fila­­uh­y să negocieze cu Ruşii, — nu Take Ionescu, ci FRANŢA (prin Take Ionescu) a sabotat înţelege­­­rea. România nu a fost decât un pion în jocul Franţei, ordinele Pa­risului s’au executat cu o iobagă fidelitate de toţi cei care au soco­tit că întreaga politică franceză se învârte în jurul punctului nevral­gic al Basarabiei şi că numai de dragul nostru intervine mereu spre a ne împiedica să comitem vreo greşeală, o grijă de tutore iubitor pentru un minor nevolnic. S’a în­tâmplat, însă, ca interesele fran­ceze să capete o nouă orientare şi să rimeze altfel cu interesele so­vietice ; atunci, s’a ordonat la Bu­cureşti să semnăm în trap pactul de neagresiune „al cărui text fu­sese întocmit fără noi”. De altfel, nu este nimic inedit din punctul de vedere istoric în această bruscă schimbare la faţă a politicei fran­ceze. In 1812, Napoleon socotise că va putea ajunge la un punct de amiciţie cu ţarul Alexandru I, şi la compensaţie îi oferea principa­tele, — Moldova şi Valahia, — luându-şi angajamentul să deter­mine Turcia la această cesiune. Când pactul de amiciţie nu a pu­tut fi încheiat, atunci a pornit con­­tra-ordin la Constantinopol , dar prea târziu, fiindcă Turcii ceda­seră Basarabia, bucuros! că Ruşii se mulţumesc cu mai puţin decât ce făgăduise împăratul Napoleon. Apropierile se pot face şi soarta noastră este mereu aceiaşi. D. Grigore Gafencu scrie: „Alia­ţii noştri ne-au lăsat în urmă, fără a ne păstra nici o supărare”. Iată o splendidă definire a sentimentu­lui aceluia care, primind un picior în spate, este totuşi încântat că cel care l-a lovit nu păstrează nici o supărare. Cu o asemenea concep­ţie, nu-i de mirare că am rămas singuri. Dar, în izolarea­­ noast­ă găsim o robustă consolare: în sfâr­şit, suntem lămuriţi şi nu vom mai aştepta ca alţii să aibă grijă de interesele noastre. E unicul, dar marele câştisr al singurătății... Pamfîl Şeicaru va fi paca sau războiu ? ! Chestiunea războiului sau pă­­cei preocupă nu numai pe cei de la Conferinţa dezarmărei, ci pe toţi oamenii cari cercetează orizontul treburilor publice. Fiindcă pro­blema nu mai e numai o unică problemă de Stat politic, ci şi o problemă socială care angajează primordiale interese, individuale sau colective. Chiar însăşi viaţa fiecăruia, — bărbat, femeie sau copil, tineri şi bătrâni, înainte vreme războaiele erau purtate numai de armate profesio­nale. Statul ca expresie a colecti­­vităţei naţionale, se întreţinea ; dar soarta războiului se hotăra pe câmpul de luptă, între belige­ranţii direcţi. Bravura, ştiinţa militară, echi­pamentul, armamentul, rapiditatea mijloacelor de comunicaţiune- ra­­vitailarea trupei şi împrospătarea cadrelor erau factorii determinanţi ai izbândei sau ai înfrângerei. Şi pe urmă guvernele, cu diplomaţia lor, lucrau pe tărâmul situaţiilor dobândite, spre bucuria sau spre întristarea naţiunilor. Mâine însă, cu potenţiarea teh­nică a muniţiunilor, războiul nu se va circumscrie în zona luptelor ci va angaja intens totalitatea po­poarelor în luptă. In deosebi arma nouă a avioa­nelor, aruncătoare de bombe ex­plosive, de gaze otrăvitoare şi de bacterii patogene, va lărgi ac­ţiunea beligerantă, pe toată întin­derea teritorială a statelor în lup­tă, distrugând peste tot bunuri şi vieţi. La Conferinţa dezarmării se propune desfiinţarea aviaţiei mi­litare şi controlul internaţional al aviaţiei civile, şi se pare că par­ticipanţii sunt de acord. Iată însă că d. Stanley Baldwin fost prim-ministru al Angliei, per­sonagiu considerabil al politicei mondiale spune că e o iluzie de­şartă şi copilăroasă de a crede că cu toate tratatele formale de renunţare la războiul aerian şi cu toate precauţiunile de control un stat se va simţi împiedicat de a recurge, din primul moment al acţiunei războinice, la concursul aeroplanelor. După o oră de la iz­bucnirea războiului a declarat d- Baldwin," oraşe civilizate şi întregi câmpii îmbelşugate vor fi dis­truse de acţiunea avioanelor, aşa că din acest punct de vedere mai cu seamă, războiul trebuie înlă­turat. Dar mai există un motiv foarte puternic care ar trebui să împie­dice, în viitor, războiul. E imensa risipă de bani pe care ducerea lui o implică. După calculele specia­liştilor, o singură zi de ofensivă şi defensivă ar cauza, de ambele părţi, pierderi de câte două mi­liarde franci elveţieni- iar partea gravă nu e atâta prefacerea in sorum şi ruine a unor asemenea averi, cât imposibilitatea de a le înlocui. Căci după experienţa fă­cută cu datoriile de războiu lă­sate de conflagraţia de acum opt­­spre­zece ani, şi după dezastrele economice cauzate, nimeni nu va mai da­ bani pentru conducerea războiului. Aşa că şi din acest punct de vedere, guvernele nici nu ar mai trebui să examineze eventualitatea unui nou războiu. Dar rămâne întrebarea dacă asemenea argumente pot fi vala­bile într’o epocă de ori aţâţătoare între naţiuni. Pacea sau războiul depind deci de greutatea ce vor avea în cum­păna oamenilor de stat conside­­rentele politice sau dezastrele economice. Aşa că nu se poate spune de vom avea pace sau războiu, dar se poate afirma că om­enirea mai e ameninţată de primejdii cu înfri­coşătoare consecinţe. Şi cel mai luminos indiciu al stărei spiritelor de azi e faptul că anul acesta Academia suedeză n’a avut cui acorda premiul Nobel pentru pace. Nici măcar în zile când un so­bor de popoare desbare la Geneva problema dezarmărei, nu se gă­seşte un singur om căruia să­ i se cuvină titlul de pacifist, sincer. O! temporal O! mores! a ex­clamat Cicerone în vremuri de mai puţină jelanie. Azi asemenea exclamaţie ar fi paradoxală şi co­mică. Singurul fapt ce constituie , o fă­­gâduială de pace e că vărsările de sânge ar fi împiedicate de în­săşi forţa ce ar putea să le pri­cinuiască. Căci grozăvia unui atac militar cu toate mijloacele tehnice de lup­tă ar fi nu numai o totală secă­tuire a popoarelor, ci şi o primej­duire cumplită a civilizaţiei, aco­perită de ruine. N’ar mai fi cine să se bucure de roadele unei victorii. Le combat cessera taute de combattants. ■ i Gr. Moldovaira 0 sentinţă ciudată »In Renania, la MunichetaGlad­­bach, tribunalul special a condamnat la zece ani închisoare pe un membru al organizaţiei ^Reichsbanner*­ fi. incă in timpul campaniei electorale a lovit cu bastonul un adversar din partidul naţional socialist. A lovit cu bastonul — nu a atânjit cu ciomagul, N’a rupt nici o coastă, ria Spart nici un cap nu şi-a trimis adversarul nici la spital nici la morgă. O simplă lovitură, cu un cucuiu bandajat la cea mai apropiată farmacie fi cm un pahar de coniac pentru reconforta­­rea victimei. Toate acestea au fost sancţionate de tribunalul din Muenchin-^mdbemeM cu zece ani închisoare, lati o severi­tate care nu intră nici pe departe la priceperea electorului român. Pare că 11 vedem pe Nea Niţă, acum când îşi pregăteşte bâta pen­tru alegerile comunale: — Pă ce mă, pă ce? Pă ce, stai ani? Ce nu-l trimise la Neică, să-l scoată Neică din circulaţie pă sect ant !... Căci Neică, profesionist şil votului universal, egal, direct şi secret, a dovedit-o cu prisosinţă până acum, că ştie să scoată din circulaţie ad­versarii, nu numai pe-o lună, pe­ un an ori pe zece. I-a scos pe unii pen­tru totdeauna, expediindu-i fără­­fi­let de retur şi fără barca luntraşului Caron, dincolo de Styx. Cât despre procese, judecaţi şi condamnări, cine a mai auzit de ele? Printrun consimpmânt tacit, par­tidele îşi iartă asemenea răfueli după ce­ a trecut toiul campaniei electo­rale şi sesiunea invalidărilor, ca să-şi desgroape morţii numai când altă campanie purcede şi este iarăşi nevoie de proteste telegrafice şi ca­­ragialeşti la Vodă. De aceia, nu numai Nea Niţă, dar chiar şi cei şaptesprezece ori opt­sprezece şefi de partida care nu­mără astăzi România mare şi lată, vor fi citit cu stupoare sentinţa tri­­bunalului din Muenchen-Gladbach (Renania). Zece arii pentru o simplă lovire, fără răni şi fără incapacitate de muncă, în toiul unei campanii e­­lectorale ? Dar cu asemenea sistem, ce med înseamnă o alegere, ce se mai poate numi o libertate de alegeri? Unde mai e pitorescul? Unde e lupta ? Şi unde e mai ales gloria unei rezistenţe până la moarte, aşa cum o anunţă manifestele confecţionate intre două cafeluţe la club, dar apli­cate în spiritul literei de fidelii com­­batanţi ai partdului, când ies cu bâtă la răspintenea drumului să transforme ameninţarea şi făgădu­­iala în faptă? Hotărât, patria lui Hitler s’a fă­­cut de râs şi de ocară. Ion Darie !Continuare în pag. Ll-a) Ne-am pripit deunăzi fără în­doială, când am semnat în locul acesta un pact de neagresiune cu spectacolele proaste, chibzuind mai bine, suntem constrânși să ne răsgândim, și să retractăm măcar vremelnic promisiunea prin care, ne legam să nu dedicăm în ziar nici un rând premierelor total lip­site de interes artistic. Ce motive ne determină această grăbită a­­postazie?... Două, — principale: în primul rând, pentru că dacă nu am mai face recenzia spectacole­lor proaste bucureştice, am pierde aproape complect obicinuinţa meş­teşugului de cronicar; în al doilea rând, pentru că publicul teatral nu îngădue unui cronicar confortabi­lul privilegiu de a scrie numai a­­tunci când are de lăudat, și de a simula afazia atunci când ar avea datoria să înjure. Căci există o datorie de a în­jura, în cronica dramatică, mai ales, poate că nu există decât a­­ceastă datorie. Fireşte, — nu o­­bligaţiunea de a înjura metodic, din manie sau din obicinuinţă. Dar datoria de a fi cât mai pretenţios,— la preţuirea unui spectacol cu pre­­tenţiuni de artă, este singurul mijloc pentru­­ a impune directori­lor mai multă grijă la întocmirea repertoriilor, — iar actorilor mai multă diligenţă la învăţarea şi inter­pretarea rolurilor. La spectator ca şi la artistul creator,—principala u­­nealtă de progres artistic este ap­titudinea de a fi cât mai dificil, şi cât mai puţin satisfăcut de reali­zările prezentate. La noi, unde re­pertoriile teatrale particulare o­­feră lamentabilele căderi din ulti­ma vreme, acest fundamental prin­cipiu al constrângerii progresive şi al insatisfacţiunii lucide nici nu mai are însă nevoe să fie aplicat, chiar atunci când vine la spectacol cu vaste disponibilităţi de îngă­duinţă amicală, cronicarul nu are posibilitatea de a scrie o recenzie indulgentă decât cu condiţiunea să se facă deplin de râs. Dacă refuză să se facă de râs, şi dacă nu se îndură să-şi mai avarieze odată victimele,­­ se resemnează să facă pe mortul, ca şi când nici n’ar fi fost la spectacol. Dar dacă a fost prezent la pre­mieră?.. Dacă a fost prezent la premieră, a fost zărit de duzini întregi de spectatori; iar dacă spectacolul absorbit a fost mediocru sau into­lerabil, — atunci aceste inocente duzini de oameni cari și-au plătit scump o seară de nevralgie dra­ de ION DIMITRESCU TEATRUL M. VENTURA: „Habakuk & Co.“, comedie în 3 acte de Fr. Cammerlohr

Next