Curentul, ianuarie 1933 (Anul 6, nr. 1775-1795)
1933-01-11 / nr. 1775
.NU£ VI No. 1775s PAGINI 3 LEI Autofagie fiscală Corespondentul din Stockholm al unui confrate parizian, în ultima sa cronică, subliniază că toţi compatrioţii răposatului Kreuger au primit dar de Anul nou, un supliment de poveri fiscale variind între o treime din impozitele pe anul trecut pentru pungile subţiri şi de două ori pe atât pentru pungile mai groase. Suplimentele au crescut cu deosebire pentru cetăţenii capitalei suedeze. Totuşi edilii Stockholmului au fost nevoiţi să emită un împrumut de şaizeci milioane coroane. Banii n’ajung. In deficit e bugetul municipiului, în deficit bugetul general al ţării. Toate acestea ca o automată consecinţă a morţii lui Kreuger şi a ruinei care a atins întreprinderile sale. A dispărut un singur contribuabil. Golul e acoperit de ceilalţi, cu mic şi cu mai puţin mic, dincolo de capacitatea de plată a birnicului Deponentul sau acţionarul, după ce şi-a pierdut economiile în întreprinderi aventuroase, a pus tot el la contribuţie pentru a ţine locul lui Kreuger la ghişeul percepţiei. Cazul reprezintă fireşte o excepţie Dar numai întru cât priveşte împrejurările particulare, prin care a prosperat amăgitor şi s’a ruinat, una din ceie mai fabuloase aventuri financiare ala veacului Trustul Kreuger et Toll nu s’a prăbuşit sleit de fiscalitate. Avea germenul morţii în el dela început, prin complexul angrenajului în finanţele şi economa mondială, aşa cum prea bine, metodic şi obiectiv, au demonstrat-o în două minuţioase studii Alfred Marcus şi Paul Grassmann, unul in preziua sinuciderii lui Ivar Kreuger, celălalt, după năruirea trustului. Dar făcând abstracţie de condiţiile cu totul speciale in care a dat faliment concepţia Inginerului şi financiarului suedez , pentru contribuabil efectele rămân aceleaşi, indiferent de cauză. El este chemat întotdeauna să suplinească umăr la umăr cu fraţii întru foaia de impunere, dispariţia oricărei întreprinderi prospere, ştergerea din rol a oricărui contribuabil de marcă, continuând, contratele de pe ţărmul Senei, face socoteala ca trei sferturi din impozitul pe venit In Franţa e achitat de 58.000 persoane. Dacă ar dispărea, sau numai dacă averea lor s’ar evapora, e uşor de calculat ce adaos de cifre ar apărea spontan pe foaia de contribuţie a fiecărui cetăţean. Strămutând aceste consideraţii la stările de pe ţărmul Dunării, poate momentul să reflectam inca odată la eroarea de concepţie şi de metodă a fiscalităţii noastre excesive. De la războiu încoace, agricultura, industria şi comerţul, au fost împovărate cu atâtea impozitte, încât multe întreprinderi şi mulţi contribuabili, la încheerea bilanţului anual au constatat că trudiseră mai mult pentru Usc decât pentru beneficiul propriu. Am citat pe vremuri, cazul unui proprietar de la Vaslui, cu grâul de semânţă sechestrat şi pus in vânzare de fisc, în momentul când maşinele de semănat aşteptau cu boii înjugaţi în capul brazdelor. Era un caz caracteristic unei mentalităţi, un caz de autofagie. Fiscul îşi suprima singur isvorul său de încasări pe a doua zi. Orice întreprindere ucisă e o sursă de venituri fiscale mai puţin. O vacă moartă nu mai poate fi mulsă. E replica simplă, dar de bun simţ a plugarului, de câte ori perceptorul vine sâ-i scoată vitele, plugul, carul la mezat, după ce a epuizat tot ce se putea sechestra şi vinde. Ştim. In legiuirile fiscale utilajul profesional e cruţat de sechestre și vânzări, tocmai pentru a nu răpi contribuabilului mijloacele de existenţă, nu din sentimente umanitariste, ci pentru a-i păstra pe viitor calitatea lui de contribuabil, capacitatea lui de plată Dar interpretarea e elastică. Perceptorul și legiuitorul o vede într’un fel. Birnicul altfel. Până la lămurirea controversei, pe calea întâmpinărilor şi apelurilor, sezonul agricol trece, brazda rămâne fără seminţe, plugul fără boi, fabricile şi mărfurile sunt pecetluite, stânjenii de lemn, «mobilizaţi în depozite până ce trece iarna şi scad preţurile, o poveste care durează de ani şi de ani. Şi e uşor de aflat aci, în această prigoană obtuză şi înverşunată a fiscalităţii, stagnarea atâtor întreprinderi, sărăcirea atâtor contribuabili mai apoi şterşi din rol, devoraţi dasc, ca lipsa lor să apese pe alţi umeri şi pe alte foi de impunere ale celor mulţi căci prevederile încasărilor rămân în buget aceleaşi, iar agentul de execuţie trebuie să le împlinească „din pământ”. Din pământ adică până ce ne-au egalizat prin sărăcie, ne-au făcut pe toţi, o apă şi-un pământ Cezar Petrescu D. Gusti la Mussolini Roma este astăzi Mecca tuturor oamenilor politici. Din nou drumurile lor duc acolo unde se macină rărunchii democraţiei. La Roma, Mussolini oferi musafirilor săi daruri adequate. Domnului Gusti i-a oferit, spune o radiogramă sosită cu, „întreaga colecţie a clasicilor italieni’’. O colecţia a clasicilor italieni nu încape In buzunarul vestei. E o bibliotecă serioasă, de format egal, cu lux de imprimare şi cu bune comentarii la îndemâna tinerimii care, In şcoală, trebue să-şi educe o conştiinţă naţională. In patria lui Mussolini, italianul e Italian nu ca o fatalitate, şi nu suportă mândria naţionalităţii lui printro autosugestie tricoloră, ci fiindcă o bună cunoaştere a trecutului i-a transformat această naţionalitate in dorinţa de a fi italian. In voinţa dărză de a rămâne la umbra unui arbore istoric glorios. Aceasta este exclusiv opera cărţilor eftine, a ediţiilor la îndemâna oricui, a clasicilor cari in patrimoniul statului fac opera cârtiţelor, aceea de a scoate necontenit la suprafaţă seva nutritivă a adâncimilor sedimentare. Iată un dor pe care România nu leai putem face hu Mussolinii Clasicii Români, tipăriţi fragmentat, şi pe fiscul editorului, vor mai ajtesta tn mormintele lor otunpi de In conştiinţa noastră. înainte de trecerea lor pe aici, „ limba cea română se vorbea numai la stână'’, şi ei au plăsmuit acest graiu necunoscut In toate subtilităţile lul, schinguit astăzi In discursuri parlamentare şi In scleroze dicţionarelor academice. Falimentul caselor de edituri, descurajarea de stat cea exercitat asupra tiparului au redus posibilităţile şi au pulverizat energiile care intr'o strânsă colaborare ar fi putut si ridice acest monument al culturii româneşti, o colecţie decentă şi complectă a clasicilor noştri. E drept ci ne-am arătat mai grăbiţi a simboliza un redingote de bronz talia borţoaai a oricărui om politic trecut la cele drepte. Cine a împiedicat in viaţă circulaţia ideilor, împiedici după moarte circulaţia trăsurilor, ca statue municipali, în acest mod recunoştinţa naţională s’a arătat foarte activi. Aş dori sincer ca d. Gusti si fi fost bine impresionat de complezenţa Ducelui, şi reîntors In ţară şi reflecteze asupra necesităţii imediate de a ajuta opera de editură, care se nărue. Sunt buna şi universităţile ţărăneşti aşa cum lua visul DL Custin Danemarca, dar criza morali actuali, anarhia din spiritul public, sunt datorite In primul rând dezerţiunii archiul factor care ţinea la o cuminţenie burghezi populaţia oraşelor, cartea. Au fost sugrumate de enorme deficite casele de edituri. In lipsa unui credit cultural, care si le acorde bani eftini, şi odată cu aceste instituţii s’a prăbuşit sub dărâmături un ideal, atit de viguros şi de activ.. In Italia. Romulus Diana Dacă se tolerează unui romancier consacrat să scrie un roman mediocru, de ce nu întrebuinţăm aceiaşi măsură pentru a cântări cartea unui debutant ? . In evoluţia personalităţii unui mare scriitor, mediocritatea, chiar temporară, ratează resursele interioare nu îndeajuns de bine canalizate, sfidând încrederea publicului cetitor. Dar pentru un scriitor necunoscut, care se înfăţişează pentru prima oară pe coperta unei cărţi, mediocritatea poate avea o scuză ? Evident, una singură , de NICOLAE ROŞET, aceia a precipitării. Suntem în dreptul nostru, să-i aplicăm legea Berenger în materie de delict literar, calificat mediocritate şi să o aşteptăm pe a doua pentru a pronunţa o sancţiune definitivă. Fără îndoială, d. Horia Oprescu nu face parte din această categorie. Atunci, pentru ce această introducere ? Răspund scurt pentru că d. Horia Oprescu nu face parte din clanuri literare, nu se confesează cafenelei, nu se dărueşte feloniei, şi nu primeşte scrisoride dragoste de la domnişoarele de pension. Ca şi Giovanni Papini dar cu infinit mai puţină experienţă spirituală ar putea spune : în această carte nu este vorba de dragoste, şi, nici de femei iată prin urmare un roman original, bărbătesc, fără să fie prin aceasta individual şi destinat să ispăşească păcatul inutilităţilor virile. Mirea Traian, personagiu central, pe care autorul îl urmăreşte în toate cotiturile vieţii, trăgând el Însuşi, din penumbră, sau chiar dintr’o misterioasă tainiţă a destinului, firul conducător, este un erou al predestinării , realizat din punctul de vedere social pe planul declasării. Origină obscură, anonimă, de periferie urbană, fără părinţi şi fireşte, melodramatic ocrotit de o bunică. Prima bucurie: un premiu în cl. IV primară şi deviza directorului şcoalei repetată până la saţietate: „cinste şi corectitudine”, care, în mintea fragedă a copilului ia proporţiile unei obsesiuni, a cărei valoare etică este permanent desmintită în etapele care marchează contactul cu societatea. Rămas „orfan” şi de bunică, este luat în casa d-lui Ion Marino, avocat din lumea mare, bogat şi stăruitor in aranjarea treburilor lui familiare sau a intereselor politice. Prima dezamăgire: sărac, credul şi naiv, la liceu este tratat de elevi sub prisma provenienţei nu sub aceia a situaţiei actuale. „Ţoapa, nu ştie franţuzeşte”, şi, „micul ambiţios” osândit să pătrundă numai prin muncă — devine premiant, dar întâmpină la decernarea premiilor desconsiderarea celora care nu accepta valoarea etică a „cinstei şi corectitudinei". Este retrogradat şi din revolta lui naufragiată într’un leşin banal răsare o speranţă pentru mai târziu.. Vârsta însă, aduce alte dezamăgiri: la Sinaia, preparatoarea lui, d-ra Marietta, în care aflase simbolul sexual al marmorei de Millo, este surprinsă în braţele d-lui Marino. Contactul cu viaţa cea adevărată, hâdă şi brutală, îl îndepărtează scârbii O viaţă începută melodramatic, se desfăşură cinematografic dintr’o cascadă de dezamăgiri în alta, de gelozie şi scârbă care se rezumă sumar în situaţia d-rei Marietta, ajunsă la apogeul evoluţiei determinată de mediul social în care se afla tocmai când Traian Mirea împlinea 15 ani. Impresiile acestui personagiu inadaptabil, care prin dezamăgire ajunge la declasare, sunt notate memoralistic: la 15 ani, „recunoscu femeea care a fost pe rând: meditatoarea lui de franceză, muza primelor iluzii copilăreşti metrsa Influentului Marino şi soţia uuia din secretarii acestuia”. (Pa 76). Un fragment de jurnal initi □e fixează atenţia asupra unui t năr de 22 ani — inocent până virginitate, justificând viaţa mai în cadrul moral şi sub „ra unei Ideologii”. Viaţa lui Trai Mirea, regizorată de d. Marino trece absentă pe lângă o mezalită — în care eroul se identifică rolul ridicol de „cocu”. O evoare bruscă — şi nu fără har care naivitate şi pedanterie, duce tot cu sprijinul d-lui Mari la Paris, unde întâlneşte un an de şcoală şi chiar un prieten persoana lui Nuţu — stâlp al cazurilor de petreceri, cu influită binefăcătoare de initiator viaţă. Un moment de seninăta în tovărăşia unor bune camarat (Continuare in pag. II- Cronică literară Horia Oprescu: „Floare neagră“--roman „Ed. Cugetarea"* 1932 D. MAN IIII Majestate, eu sunt solidar cu d. Mihalache ! Strategia iacobinului O nouă şi gravă sincopă, după toate aparenţele fatală pentru regimul naţional-ţărănist, deci neaşteptată schimbare de regim cu toate inevitabilele consecinţe, desorientare, buimăcirea propagandei electorale, alegeri nou. Mă îndoesc dacă chiar cel mai bun regim ce-ar putea să urmeze, compensează acea groaznică răvășire în gospodăria Statului pe care o înseamnă schimbarea de guvern. Dar răscolirea spiritului public prin deslănțuirea celei mai deșuchiate demagogii? Dar saturnalele electorale cu toate năucelile, cu isterica ignorare chiar a intereselor organice ale Statului pulverizat la mezatul Intereselor mărunte ale fiecărui individ? Și tocmai fiindcă ne dăm prea bine seama de toate aceste pacoste ce se vor abate asupra țării, sortită de totdeauna si ispășească amarnic neprevăzutul politic, medităm cu tristeţă asupra unei crize apărute irezistibil şi absurd, ca un ciudat succes al d-lui Iuliu Maniu. Enigmatic personaj, lăcătuit de tăcere, cu nervi educaţi, cu acel veşnic surâs întovărăşit de mierosul „dragule”, risipit cu o seducătoare generozitate, amabil şi de o politeţă rece, d. Iuliu Maniu se mişcă pe liniile sigure ale voinţei sale neînfrânte. Bagajul de principii, de doctrină al d-lui preşedinte este foarte redus, o biată valiză de călător sărac, şi in această privinţă se poate spune ca democraţia d-lui Iuliu Maniu la forme austere de sărăcie proletară. Compensează acest peisaj de puţinătate teoretică, prin acea formidabilă şi rezistentă încordare de voinţă, prin acea Înfruntare calmă şi durabilă a obiectivelor protivnice, pe care le surpă încet, sigur, cum surpă curiul ţesătura masivă a stejarului. Fireşte că în această însuşire de neostenit hârţuitor, se regăseşte formaţia sa politică de protestator împotriva regimului habsburgic, acea conspiraţie de o perfidie a legalităţii, mascată de zâmbetul loialităţii Nu se poate lepăda un om de toate aluviunile trecutului nu-şi poate schimba structura sufletească după vârsta de 40 de ani. Să nu uităm că la 1918 d. Iuliu Maniu avea 46 de ani şi de la unire Încă zece ani a fost opozant, deci a avut continuitate de tactică negativă, a filtrat acelaş spirit protestatar. Iată originile acestui Iacobinism de Iresistibilă opoziţie şi de incapacitate In crelaţia unei guvernări Iacobinul este vrăjmaşul oricărei autorităţi atâta timp cât nu exercită el singur, fără control integral această autoritate. De aceia, d. Iuliu Maniu s’a simţit la largul său sub Regenţă, simplă figuraţie a simbolicei monarhice, nestânjenind in nimic mişcările iacobinului dela Blaj. Şi iată de ce fiecare guvernare a d-lui Iuliu Maniu Înseamnă un nou proect de lege împotriva presei, această prăştieră provocatoare pentru iacobinul in funcţie. Dela 1930, când in locul Regentei pasive, şi prin d. C. Sărăţeanu aşa de agreabil familiară, a venit Regele, temperament voluntar, conştient autoritar, d. Iuliu Maniu s’a simţit profund stingherit a avut sensaţia unui om despuiat de unele drepturi socotite oarecum stabilizate. Retranşat in strategia tăcerii, utilizând elocvenţa retragerii, făcând pe mutul dela Bădăcin, aparent impasibil şl mal activ ca oricând sub un aer de absenţă, d. Iuliu Maniu s’a regăsit In tot cela ce forraează arsenalul său de luptă politică, isbutind să se contureze ca o dârză forţă de opunere, de rece şl sigură Împotrivire spiritului autoritar al Regelui. De aici acea abandonare a şefiei partidului, acel savant registrat al unei mare taine (de altfel cu hărnicie descifrată în şoaptele colportorilor naţional-ţărănişti), totul contopindu-se în elocventa muţenie a retrasului de la Bădăcin. Scăderile guvernului de tehnicieni, au impus o schimbare de regim, iar d. Titulescu a recomandat insistent Regelui un guvern prezidat de un ardelean spre a da o replică anticipată propagandei revizioniste intensificată. Şi am avut guvernul d-lui Al. Vaida, fireşte ,L Iuliu Maniu continuând si se singularizeze in aceiaşi atitudine de mut protest cu decor învăluitor de taină. Pe urmă a revenit la şefia partidului şi s’a proptit in nişte puncte wilsoniene care nu erau 12 ci numai patru, dar straşnic condiţionând acceptarea formării guvernului. Or, intre acele puncte misterioase insă nu mai puţin cunoscute se cuprindeau şi linele schimbări intre care şi a celor două subiecte de azi: generalul C. Dumitrescu şi colonelul Gavril Marinescu. Nimeni nu a putut să dea răspuns fireşte. Întrebări ce o determina acceptarea guvernului cu jertfirea celor patru puncte ale mântuirii. Mai venea cu răstimpuri câte o ivoană dar rămânea fără urmare; cele patru puncte animatoare ale mutului protest de la Bădăcin păreau definitiv abandonate. Şi între timp zarea se întuneca, greutăţile tot mai prezente, mai de neînvins, iar ispăşirea intr’o impopularitate grea, tot mai sigură. Deodată au răbufnit oportun şi îmbelşugată temă, cele „patru puncte” ale retragerii strategice. Cei doi directori generali de la C. F. R. şi P. T. T. Înlocuiţi o înviorare prin meşteşugit col- portaj, a legendei, o strecurare abilă a unui aspect; d. Iuliu Maniu reia „lupta constituţională” fireşte impotriva Regelui călcător al Constituţiei. Ştiam că nimic nu ar satisface exigenţele puritanului iacobini fiindcă mai presus de orice stă un pretext pentru a evita examenul strivitor al unei guvernări nn Împrejurări aşa de vitrege. Protocolul Genevei de acceptat fără să ai in schimbul îngenuncherii sub apăsarea umilitoare a controlului străin nici o uşurare, alcătuirea bugetului cu reduceri de funcţionari, lată ce grăbea decizia d-lui Iuliu Maniu să repună in circulaţie cele patru puncte. Strategia Iacobinului este clară: O flamură de agitaţie împotriva Regelui. Pamfil Şelcaru Miercuri II Ianuarie 1933 I Director REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul directorului 3—7536 Telefons secretariatul şl Provincia 3—1228 Redacţia 3_ 343a, Adiţia 1—7528 ABONAMENTE! Cel 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şl Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită In numerar conf.ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/829. P. T. T. Războiul publicului cu poşta română e vechiu. Durează de pe vremea timbrelor cu cap de bou. Stema ţării s’a schimbat Capul de bou e pus la preţ în colecţiile filateliştilor. Uneori mai apare şi mai dispare la conducerea pereteului deşi capul de bou s’a modernizat poartă pălărie tare, cravată şi guler, palton şi basma împăturită la buzunarul de deasupra manei. Graţie acestor capete care au gospodărit de atâtea ori destinele poştei indigene, tradiţia veche s-a supravieţuit. Scrisorile, chiar expresse, merg şi acum ca în ţara carului cu boi Să sperăm că noul director general, atât de preţuit şi de iubit de breasla funcţionarilor petetişti va purcede la o primenire a metodelor, la o modernizare a serviciului, ţinând socoteală că publicul înseamnă pentru poştă o clientelă care plăteşte să fie servită, prompt şi cuviincios. Intr’acest veac al vitezei şi confortului când ţările occidentale întreţin cu mari sacrificii băneşti companii de navigaţie aeriană pentru a transporta corespondenţa şi coletăria cu un avans de câteva ore, faţă de ruta trenurilor şi a vapoarelor, factorul timp trebuie să predomine în preocuparea reformelor de gospodărie. Factorul timp şi factorul comoditate. Tarifele interne sunt mult prea urcate faţă de cele externe şi faţă de standardul de viaţă O recomandată Internă e tarifată aproape tot atât ca una externă. Pentru acest preţ, expeditorul şi adresantul, au măcar drept să fie serviţi cu rapiditate şi trataţi la nişte clienţi care plătesc, nu ca pomanagii cari trebuie să se mulţumească resemnaţi cu cela ce capătă din mila direcţiei generale şi din capriciile oficiilor' locale. Se pare că această mentalitate nu a străbătutdeloc acolo unde se cuvine, pentru a normaliza şi îndulci raporturile dintre public şi personalul de după graţiile ghişeelor. Există câteva ciudăţenii semnificative, care ne situează la periferia civilizaţiei şi ne scot in afară de ritmul timpului, tocmai prin încăpăţânarea cu care diferite ordine, dispoziţii, circulări ale direcţiei generale işi ofuscă metodic clientela, în loc sa arate grijă pentru drepturile şi comoditatea publicului. Astfel, o dispoziţie puerilă, pretinde că începând de la 1 ianuarie W33, orice recomandată streină să fie închisă în faţa funcţionarului de la ghişeul respectiv. Aceasta conform legei pentru controlul devizelor. Dar asemenea măsuri n’au dat niciodată rezultatul aşteptat. Fraudatorii ştiu să se aranjeze cu destulă ingeniozitate pentru a scăpa prin filiera oricărui control. Vitima cea mare rămâne publicul şi canal cu formalităţi groteşti, care încarcă pe deoparte atribuţiile funcţionarilor, iar pe de alta complică şi întârzie un act atât de curent ca expedierea unei scrisori peste graniţă O altă dispoziţie absurdă, e cenzurarea cărţilor expediate in interiorul ţării. Un volum care conţine o dedicaţie a autorului mai lungă de cinci cuvinte, e considerată şi taxată ca scrisoare câteva sute de grame, cincizeci sau şaizeci de lei, mai mult ca preţul cărţii Prin ce strâmbătate de judecată s’a ajuns la această dispoziţie discreţionară e greu să ne-o imaginăm. Probabil pereteul, voind să facă educaţia autorilor români îi constrânge la formule de politeţă laconice, o foarte lăudabilă şcoală de sobrietate, adoptarea stilului teografic, aplicarea dictonului en-rglezesc Times is money. Dar ar de preferat, acest percept să nu pătreze deocamdată poşta romat pentru ea însăşi, în reorganizări ei interioară. Timpul — care au altă valoare ca pe vremea carului cu boi şi a mărcilor cu cap de bou* Ion Darie Vandalismjudiciar Scump este din societatea contimporană, navlul originalităţii şi-al altruismului!.. lati-l condamnat, acum, şi pe filantropul Dunikowsky. Osândit la doi ani de închisoare, — după un proces interminabil ca o tortură castilană, — pentru ci ar fi escrocat cu aproape trei milioane de franci câteva persoane naive şi unele venerabile instituţiuni, pe cari isbutise să le cointereseze la faimosul său aparat pentru „fabricarea aurului’’... Doi ani de puşcărie, piua daune de milioane, şi amenzi de martirizare suplimentară!... La acest tarif a evaluat justiţia pariziană isprava acestui leah „plin de radium”, cum spunea Clémenceau (in altă ordine de idei) despre Poch.. Nu pretindem că Duntkowsky oferi cine ştie ce profil de epopeest până la acest inspirat al alchii ivit să fabrice aur din confettinnă jumătate a veacului XX, a cunoscut omenirea nenumăraţi vr. specializaţi în arta de a extrage bulosul metal” din cositor sau semeţi. Istoria Franţei. Ini, este plini de aceşti svăpătaţi umoriş ai chimiei, întâmpinaţi la aparit cu cele mai admirative doine, şi majoritate cartiruiţi apoi prin cării sau prin ocne. Amănunt straniu, victimele de predilecţiune ale iluştri aventurieri au fost necont, regii Franţei, — începând cu cei lucizi şi mai inteligenţi. Regala curiozitate nu socotea absurdă tenţiunea de a fabrica metalul. ro din soirenţe sau din alice. In defini daci poţi dobândi o cratiţă de că'Srne In schimbul unei redingo decolorate, şi dacă se poate extn zahăr şi din osemintele unui naţio, ţărănist, pentru ce nu ar fi bilă sinteza aurului din resturi plapumă sau din măruntaie de pure?.. Este delectabilă hotărârea tribunlului parisien, In pasagiul ei care liniază că deşi, a avut toate luirile pentru a-şi face să funcţiona, aparatul, Dunikowsky nu a totuşi niciodată la o „experinţă moaşă’’. De altfel, — constată perţii, — aparatul său era o elatoraţiune mecanică, bazată pe o de absurdităţi. Ceea ce înseamnă înainte de a ajunge la conci că Dunikowsky era un escroc. — magistraţii şi experţii sau măcar o clipă asupra aparatel sate, şi din moment ce le-au clas* ca „absurde”, înseamnă ci au fi putut să le găsească şi altfel decât absurde. In locul explicaţiunilor. Insă, Dinikowsky va furniza mâine un bieo pe glumă... Pentru că, — generos semenii şi contimporanii săi. — aupus la dispoziţie un aparat de exaltare a iluziilor: feerice şi diafane nnite. — plastice şi ductile elitra speranţei, hipnotizate de aparatul nuunat... Portativă uzină de visuri de aventuri. — pe care magistrii jansenişti ai Parisului au discredat-o cu brutalitate: nou matthasinism, care stârpeşte spiţaluri colportorilor de năluci, atât de rariată în societatea fiscalităţii argorice şi a betonului armat... Ion Dimitrescu