Curentul, ianuarie 1933 (Anul 6, nr. 1775-1795)

1933-01-11 / nr. 1775

.NU£ VI No. 1775s PAGINI 3 LEI Autofagie fiscală Corespondentul din Stockholm al unui confrate parizian, în ulti­ma sa cronică, subliniază că toţi compatrioţii răposatului Kreuger au primit dar de Anul nou, un su­pliment de poveri fiscale variind între o treime din impozitele pe anul trecut pentru pungile subţiri şi de două ori pe atât pentru pun­gile mai groase. Suplimentele au crescut cu deosebire pentru ce­tăţenii capitalei suedeze. Totuşi edilii Stockholmului au fost nevoiţi să emită un împrumut de şaizeci milioane coroane. Banii n’ajung. In deficit e bugetul municipiului, în deficit bugetul general al ţării. Toate acestea ca o automată con­­secinţă a morţii lui Kreuger şi a ruinei care a atins întreprinderile sale. A dispărut un singur contri­buabil. Golul e acoperit de cei­lalţi, cu mic şi cu mai puţin mic, dincolo de capacitatea de plată a birnicului Deponentul sau ac­­­­ţionarul, după ce şi-a pierdut eco­nomiile în întreprinderi aventu­roase, a pus tot el la contribuţie pentru a ţine locul lui Kreuger la ghişeul percepţiei. Cazul reprezintă fireşte o ex­cepţie Dar numai întru cât pri­veşte împrejurările particulare, prin care a prosperat amăgitor şi s’a ruinat, una din ceie mai fa­­buloase aventuri financiare ala veacului Trustul Kreuger et Toll nu s’a prăbuşit sleit de fiscalitate. Avea germenul morţii în el dela început, prin complexul angrena­jului în finanţele şi economa mondială, aşa cum prea bine, me­todic şi obiectiv, au demonstrat-o în două minuţioase studii Alfred Marcus şi Paul Grassmann, unul in preziua sinuciderii lui Ivar Kreuger, celălalt, după năruirea trustului. Dar făcând abstracţie de condiţiile cu totul speciale in care a dat faliment concepţia In­ginerului şi financiarului suedez , pentru contribuabil efectele ră­mân aceleaşi, indiferent de cauză. El este chemat întotdeauna să suplinească umăr la umăr cu fraţii întru foaia de impunere, dis­pariţia oricărei întreprinderi pros­pere, ştergerea din rol a oricărui contribuabil de marcă, continuând, contratele de pe ţărmul Senei, face socoteala ca trei sferturi din impozitul pe ve­nit In Franţa e achitat de 58.000 persoane. Dacă ar dispărea, sau numai dacă averea lor s’ar eva­pora, e uşor de calculat ce adaos de cifre ar apărea spontan pe foaia de contribuţie a fiecărui ce­tăţean. Strămutând aceste consideraţii la stările de pe ţărmul Dunării,­­ poate momentul să reflectam inca odată la eroarea de concepţie şi de metodă a fiscalităţii noastre ex­cesive. De la războiu încoace, agri­cultura, industria şi comerţul, au fost împovărate cu atâtea impo­­zitte, încât multe întreprinderi şi mulţi contribuabili, la încheerea bilanţului anual au constatat că trudiseră mai mult pentru Usc de­cât pentru beneficiul propriu. Am citat pe vremuri, cazul unui pro­prietar de la Vaslui, cu grâul de semânţă sechestrat şi pus in vânzare de fisc, în momentul când maşinele de semănat aş­teptau cu boii înjugaţi în capul brazdelor. Era un caz caracte­ristic unei mentalităţi, un caz de autofagie. Fiscul îşi suprima sin­gur isvorul său de încasări pe a d­oua zi. Orice întreprindere ucisă e o sursă de venituri fiscale mai puţin. O vacă moartă nu mai poate fi mulsă. E replica simplă, dar de bun simţ a plugarului, de câte ori perceptorul vine sâ-i scoată vitele, plugul, carul la mezat, după ce a epuizat tot ce se putea sechestra şi vinde. Ştim. In legiuirile fiscale utilajul pro­fesional e cruţat de sechestre și vânzări, tocmai pentru a nu răpi contribuabilului mijloacele de existenţă, nu din sentimente umanitariste, ci pentru a-i păstra pe viitor calitatea lui de contri­buabil, capacitatea lui de plată Dar interpretarea e elastică. Perceptorul și legiuitorul o vede într’un fel. Birnicul altfel. Până la lămurirea controversei, pe ca­lea întâmpinărilor şi apelurilor, sezonul agricol trece, brazda ră­mâne fără seminţe, plugul fără boi, fabricile şi mărfurile sunt pecetluite, stânjenii de­ lemn, «mobilizaţi în depozite până ce trece iarna şi scad preţurile,­­ o poveste care durează de ani şi de ani. Şi e uşor de aflat aci, în această prigoană obtuză şi înverşunată a fiscalităţii, stag­narea atâtor întreprinderi, sără­cirea atâtor contribuabili mai apoi şterşi din rol, devoraţi da­­sc, ca lipsa lor să apese pe alţi umeri şi pe alte foi de impunere ale celor mulţi căci prevederile încasărilor rămân în buget ace­leaşi, iar agentul de execuţie tre­buie să le împlinească „din pă­mânt”. Din pământ adică până ce ne-au egalizat prin sără­cie, ne-au făcut pe toţi, o apă şi-u­n pământ Cezar Petrescu D. Gusti la Mussolini Roma este astăzi Mecca tuturor oamenilor politici. Din nou drumurile lor duc acolo unde se macină rărun­chii democraţiei. La Roma, Mussolini oferi mu­safirilor săi daruri adequate. Dom­nului Gusti i-a oferit, spune o radio­gramă sosită cu­, „întreaga colecţie a clasicilor italieni’’. O colecţia a clasicilor italieni nu încape In buzunarul vestei. E o bi­bliotecă serioasă, de format egal, cu lux de imprimare şi cu bune co­mentarii la îndemâna tinerimii care, In şcoală, trebue să-şi educe o conş­tiinţă naţională. In patria lui Musso­lini, italianul e Italian nu ca o fata­litate, şi nu suportă mândria naţio­nalităţii lui printro autosugestie tri­coloră, ci fiindcă o bună cunoaştere a trecutului i-a transformat această naţionalitate in dorinţa de a fi itali­an. In voinţa dărză de a rămâne la umbra unui arbore istoric glorios. Aceasta este exclusiv opera cărţi­lor eftine, a ediţiilor la îndemâna ori­cui, a clasicilor cari in patrimoniul statului fac opera cârtiţelor, aceea de a scoate necontenit la suprafaţă seva nutritivă a adâncimilor sedimentare. Iată un dor pe care România nu leai putem face hu­ Mussolinii Clasicii Români, tipăriţi fragmentat, şi pe fis­cul editorului, vor mai ajtesta tn mor­mintele lor o­­tunpi de In conştiinţa noastră. înainte de trecerea lor pe aici, „ limba cea română se vorbea numai la stână'’, şi ei au plăsmuit acest graiu necunoscut In toate sub­tilităţile lul, schinguit astăzi In dis­cursuri parlamentare şi In scleroze dicţionarelor academice. Falimentul caselor de edituri, descurajarea de stat ce­­a exercitat asupra tiparului au redus posibilităţile şi au pulveri­zat energiile care intr'o strânsă cola­borare ar fi putut si ridice acest monument al culturii româneşti, o colecţie decentă şi complectă a cla­sicilor noştri. E drept ci ne-am arătat mai grăbiţi a simboliza un redingote de bronz talia borţoaai a oricărui om politic trecut la cele drepte. Cine a împiedicat in viaţă circulaţia idei­lor, împiedici după moarte circula­ţia trăsurilor, ca statue municipali, în acest mod recunoştinţa naţională s’a arătat foarte activi. Aş dori sincer ca d. Gusti si fi fost bine impresionat de complezenţa Ducelui, şi reîntors In ţară şi reflec­teze asupra necesităţii imediate de a ajuta opera de editură, care se nărue. Sunt buna şi universităţile ţă­răneşti aşa cum lu­a visul DL Custi­­n Danemarca, dar criza morali ac­tuali, anarhia din spiritul public, sunt datorite In primul rând dezerţiunii ar­chiul factor care ţinea la o cuminţe­nie burghezi populaţia oraşelor, cartea. Au fost sugrumate de enorme de­ficite casele de edituri. In lipsa unui credit cultural, care si le acorde bani eftini, şi odată cu aceste instituţii s’a prăbuşit sub dărâmături un ideal, a­­tit de viguros şi de activ.. In Italia. Romulus Diana Dacă se tolerează unui roman­cier consacrat să scrie un roman mediocru, de ce nu întrebuinţăm aceiaşi măsură pentru a cântări car­tea unui debutant ? . In evoluţia personalităţii unui mare scriitor, mediocritatea, chiar temporară, ratează resursele in­terioare nu în­deajuns de bine ca­nalizate, sfidând încrederea publi­cului cetitor. Dar pentru un scriitor necunoscut, care se înfăţişează pentru prima oară pe coperta u­­nei cărţi, mediocritatea poate avea o scuză ? Evident, una singură , de NICOLAE ROŞET, aceia a precipitării. Suntem în drep­tul nostru, să-i aplicăm legea Be­­renger în materie de delict literar, calificat mediocritate şi să o aş­teptăm pe a doua pentru a pro­nunţa o sancţiune definitivă. Fără îndoială, d. Horia Oprescu nu face parte din această catego­rie. Atunci, pentru ce această in­troducere ? Răspund scurt pentru că d. Ho­ria Oprescu nu face parte din cla­nuri literare, nu se confesează ca­fenelei, nu se dărueşte feloniei, şi nu primeşte scrisori­­de dragoste de la domnişoarele de pension. Ca şi Giovanni Papini dar cu infinit mai puţină experienţă spirituală ar putea spune : în această carte nu este vorba de dragoste, şi, nici de femei iată prin urmare un roman original, bărbătesc, fără să fie prin aceasta individual şi destinat să ispăşească păcatul inutilităţilor vi­rile. Mirea Traian, personagiu cen­tral, pe care autorul îl urmăreşte în toate cotiturile vieţii, trăgând el Însuşi, din penumbră, sau chiar dintr’o misterioasă tainiţă a desti­nului, firul conducător, este un e­­rou al predestinării , realizat din punctul de vedere social pe pla­nul declasării. Origină obscură, anonimă, de periferie urbană, fără părinţi şi fireşte, melodramatic ocrotit de o bunică. Prima bucurie: un premiu în cl. IV primară şi deviza direc­torului şcoalei repetată până la saţietate: „cinste şi corectitudi­ne”, care, în mintea fragedă a co­­pilului ia proporţiile unei obse­­siuni, a cărei valoare etică este permanent desmintită în etapele care marchează contactul cu so­cietatea. Rămas „orfan” şi de bunică, este luat în casa d-lui Ion Mari­no, avocat din lumea mare, bogat şi stăruitor in aranjarea treburi­lor lui familiare sau a intereselor politice. Prima dezamăgire: să­rac, credul şi naiv, la liceu este tratat de elevi sub prisma prove­nienţei nu sub aceia a situaţiei ac­tuale. „Ţoapa, nu ştie franţuze­şte”, şi, „micul ambiţios” osândit să pătrundă numai prin muncă — devine premiant, dar întâmpi­nă la decernarea premiilor desconsiderarea celora care nu accepta valoarea etică a „cin­stei şi corectitudinei". Este retrogradat şi din revolta lui naufragiată într’un leşin ba­nal răsare o speranţă pentru mai târziu.. Vârsta însă, aduce alte dezamăgiri: la Sinaia, prepara­­toarea lui, d-ra Marietta, în care aflase simbolul sexual al marmo­rei de Millo, este surprinsă în braţele d-lui Marino. Contactul cu viaţa cea adevărată, hâdă şi bru­tală, îl îndepărtează scârbii O viaţă începută melodramatic, se desfăşură cinematografic din­tr’o cascadă de dezamăgiri în alta, de gelozie şi scârbă care se rezumă sumar în situaţia d-rei Marietta, ajunsă la apogeul evo­luţiei determinată de mediul so­cial în care se afla tocmai când Traian Mirea împlinea 15 ani. Im­presiile acestui personagiu inadap­tabil, care prin dezamăgire ajun­ge la declasare, sunt notate me­­moralistic: la 15 ani, „recunoscu femeea care a fost pe rând: me­­ditatoarea lui de franceză, muza primelor iluzii copilăreşti metr­sa Influentului Marino şi soţia uuia din secretarii acestuia”. (Pa 76). Un fragment de jurnal initi □e fixează atenţia asupra unui t năr de 22 ani — inocent până virginitate, justificând viaţa­­ mai în cadrul moral şi sub „ra­ unei Ideologii”. Viaţa lui Trai Mirea, regizorată de d. Marino trece absentă pe lângă o mezali­tă — în care eroul se identifi­că rolul ridicol de „cocu”. O ev­oare bruscă — şi nu fără har care naivitate şi pedanterie, duce tot cu sprijinul d-lui Mari la Paris, unde întâlneşte un an de şcoală şi chiar un prieten persoana lui Nuţu — stâlp al cazurilor de petreceri, cu influi­tă binefăcătoare de initiator viaţă. Un moment de seninăta în tovărăşia unor bune camarat (Continuare in pag. II- Cronică literară Horia Oprescu: „Floare neagră“--roman „Ed. Cugetarea"* 1932 D. MAN IIII Maj­estate, eu sunt solidar cu d. Mihalache ! Strategia iacobinului O nouă şi gravă sincopă, după toate aparenţele fatală pentru re­gimul naţional-ţărănist, deci ne­aşteptată schimbare de regim cu toate inevitabilele consecinţe, de­­sorientare, buimăcirea propagan­dei electorale, alegeri nou. Mă îndoesc dacă chiar cel mai bun regim ce-ar putea să urmeze, com­pensează acea groaznică răvășire în gospodăria Statului pe care o înseamnă schimbarea de guvern. Dar răscolirea spiritului public prin deslănțuirea celei mai deșu­­chiate demagogii? Dar saturna­­lele electorale cu toate năucelile, cu isterica ignorare chiar a inte­reselor organice ale Statului pul­­verizat la mezatul Intereselor mă­runte ale fiecărui individ? Și toc­mai fiindcă ne dăm prea bine sea­ma de toate aceste pacoste ce se vor abate asupra țării, sortită de totdeauna si ispășească amarnic neprevăzutul politic, medităm cu tristeţă asupra unei crize apărute irezistibil şi absurd, ca un ciudat succes al d-lui Iuliu Maniu. Enigmatic personaj, lăcătuit de tăcere, cu nervi educaţi, cu acel veşnic surâs întovărăşit de mie­rosul „dragule”, risipit cu o se­ducătoare generozitate, amabil şi de o politeţă rece, d. Iuliu Maniu se mişcă pe liniile sigure ale voin­ţei sale neînfrânte. Bagajul de principii, de doctrină al d-lui pre­şedinte este foarte redus, o biată valiză de călător sărac, şi in a­­ceastă privinţă se poate spune ca democraţia d-lui Iuliu Maniu la forme austere de sărăcie proleta­ră. Compensează acest peisaj de puţinătate teoretică, prin acea for­midabilă şi rezistentă încordare de voinţă, prin acea Înfruntare calmă şi durabilă a obiectivelor protiv­­nice, pe care le surpă încet, sigur, cum surpă curiul ţesătura masivă a stejarului. Fireşte că în această însuşire de neostenit hârţuitor, se regăseşte formaţia sa politică de protestator împotriva regimului habsburgic, a­­cea conspiraţie de o perfidie a le­galităţii, mascată de zâmbetul lo­ialităţii Nu se poate lepăda un om de toate aluviunile trecutului nu-şi poate schimba structura su­­fletească după vârsta de 40 de ani. Să nu uităm că la 1918 d. Iuliu Ma­niu avea 46 de ani şi de la unire Încă zece ani a fost opozant, deci a avut continuitate de tactică ne­gativă, a filtrat acelaş spirit pro­testatar. Iată originile acestui Ia­cobinism de Iresistibilă opoziţie şi de incapacitate In crelaţia unei guvernări Iacobinul este vrăjma­şul oricărei autorităţi atâta timp cât nu exercită el singur, fără con­trol integral această autoritate. De aceia, d. Iuliu Maniu s’a simţit la largul său sub Regenţă, simplă figuraţie a simbolicei monarhice, nestânjenind in nimic mişcările ia­cobinului dela Blaj. Şi iată de ce fiecare guvernare a d-lui Iuliu Ma­niu Înseamnă un nou proect de le­ge împotriva presei, această prăş­­tieră provocatoare pentru iacobi­nul in funcţie. Dela 1930, când in locul Regen­tei pasive, şi prin d. C. Sărăţeanu aşa de agreabil familiară, a venit Regele, temperament voluntar, conştient autoritar, d. Iuliu Maniu s’a simţit profund stingherit a a­­vut sensaţia unui om despuiat de unele drepturi socotite oarecum stabilizate. Retranşat in strategia tăcerii, utilizând elocvenţa retra­gerii, făcând pe mutul dela Bădă­­cin, aparent impasibil şl mal activ ca oricând sub un aer de absenţă, d. Iuliu Maniu s’a regăsit In tot cela­ ce forraează arsenalul său de lup­tă politică, isbutind să se conture­ze ca o dârză forţă de opunere, de rece şl sigură Împotrivire spi­ritului autoritar al Regelui. De aici acea abandonare a şefiei par­tidului, acel savant registrat al unei mare taine (de altfel cu hăr­nicie descifrată în şoaptele col­portorilor naţional-ţărănişti), totul contopindu-se în elocventa muţe­nie a retrasului de la Bădăcin. Scăderile guvernului de tehni­cieni, au impus o schimbare de regim, iar d. Titulescu a recoman­­dat insistent Regelui un guvern prezidat de un ardelean spre a da o replică anticipată propagandei revizioniste intensificată. Şi am a­vut guvernul d-lui Al. Vaida, fire­şte ,L Iuliu Maniu continuând si se singularizeze in aceiaşi atitudi­ne de mut protest cu decor învă­luitor de taină. Pe urmă a revenit la şefia partidului şi s’a proptit in nişte puncte wilsoniene care nu erau 12 ci numai patru, dar straş­nic condiţionând acceptarea for­­mării guvernului. Or, intre acele puncte misterioase insă nu mai puţin cunoscute se cuprindeau şi li­nele schimbări intre care şi a ce­lor două subiecte de azi: genera­lul C. Dumitrescu şi colonelul Ga­­vril Marinescu. Nimeni nu a putut să dea răs­puns fireşte. Întrebări ce o deter­mina acceptarea guvernului cu jertfirea celor patru puncte ale mântuirii. Mai venea cu răstim­puri câte o ivoană dar rămânea fără urmare; cele patru puncte a­­nimatoare ale mutului protest de la Bădăcin păreau definitiv abando­nate. Şi între timp zarea se în­tuneca, greutăţile tot mai prezen­te, mai de neînvins, iar ispăşirea intr’o impopularitate grea, tot mai sigură. Deodată au răbufnit opor­tun şi îmbelşugată temă, cele „pa­tru puncte” ale retragerii strate­gice. Cei doi directori generali de la C. F. R. şi P. T. T. Înlocuiţi o înviorare prin meşteşugit col- portaj, a legendei, o strecurare a­­bilă a unui aspect; d. Iuliu Maniu reia „lupta constituţională” fireşte impotriva Regelui călcător al Constituţiei. Ştiam că nimic nu ar satisface exigenţele puritanului ia­cobini fiindcă mai presus de orice stă un pretext pentru a evita exa­menul strivitor al unei guvernări nn Împrejurări aşa de vitrege. Pro­tocolul Genevei de acceptat fără să ai in schimbul îngenuncherii sub apăsarea umilitoare a controlului străin nici o uşurare, alcătuirea bugetului cu reduceri de funcţio­nari, lată ce grăbea decizia d-lui Iuliu Maniu să repună in circula­ţie cele patru puncte. Strategia Iacobinului este clară: O flamură de agitaţie împotriva Regelui. Pamfil Şelcaru Miercuri II Ianuarie 1933 I Director REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul directorului 3—7536 Telefons secretariatul şl Provincia 3—1228 Redacţia 3_ 343a, Adiţia 1—7528 ABONAMENTE! Cel 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şl Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită In numerar conf.­ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/829. P. T. T. Războiul publicului cu poşta română e vechiu. Durează de pe vremea timbrelor cu cap de bou. Stema ţării s’a schimbat Capul de bou e pus la preţ în colecţiile filateliştilor. Uneori mai apare şi mai dispare la conducerea pere­­teului deşi capul de bou s’a mo­dernizat poartă pălărie tare, cra­vată şi guler, palton şi basma împăturită la buzunarul de dea­supra m­­anei. Graţie acestor ca­pete care au gospodărit de atâ­tea ori destinele poştei indigene, tradiţia veche s-a supravieţuit. Scrisorile, chiar expresse, merg şi acum ca în ţara carului cu boi Să sperăm că noul director ge­neral, atât de preţuit şi de iubit de breasla funcţionarilor petetişti va purcede la o primenire a me­todelor, la o modernizare a ser­viciului, ţinând socoteală că pu­blicul înseamnă pentru poştă o clientelă care plăteşte să fie ser­­vită, prompt şi cuviincios. Intr’a­­cest veac al vitezei şi confortului când ţările occidentale întreţin cu mari sacrificii băneşti com­panii de navigaţie aeriană pentru a transporta corespondenţa şi coletăria cu un avans de câteva ore, faţă de ruta trenurilor şi a vapoarelor, factorul tim­p trebuie să predomine în preocuparea re­formelor de gospodărie. Factorul timp şi factorul comoditate. Ta­rifele interne sunt mult prea ur­cate faţă de cele externe şi faţă de standardul de viaţă O reco­mandată Internă e tarifată aproa­pe tot atât ca una externă. Pentru acest preţ, expeditorul şi adre­santul, au măcar drept să fie ser­viţi cu rapiditate şi trataţi la nişte clienţi care plătesc, nu ca pomanagii cari trebuie să se mulţumească resemnaţi cu cela ce capătă din mila direcţiei generale şi din­ capriciile oficiilor' locale. Se pare că această mentalitate nu a străbătut­­deloc acolo unde se cuvine, pentru a normaliza şi în­dulci raporturile dintre public şi personalul de după graţiile ghi­­şeelor. Există câteva ciudăţenii semnificative, care ne situează la periferia civilizaţiei şi ne scot in afară de ritmul timpului, tocmai prin încăpăţânarea cu care dife­rite ordine, dispoziţii, circulări ale direcţiei generale işi ofuscă metodic clientela, în loc sa arate grijă pentru drepturile şi como­ditatea publicului. Astfel, o dispoziţie puerilă, pre­tinde că începând de la 1 ianuarie W33, orice recomandată streină să fie închisă în faţa funcţionarului de la ghişeul respectiv. Aceasta conform legei pentru controlul de­vizelor. Dar asemenea măsuri n’au dat niciodată rezultatul aşteptat. Fraudatorii ştiu să se aranjeze cu destulă ingeniozitate pentru a scă­pa prin filiera oricărui control. Vi­tima cea mare rămâne publicul şi canal cu formalităţi groteşti, care încarcă pe deoparte atribuţiile funcţionarilor, iar pe de alta com­­plică şi întârzie un act atât de cu­rent ca expedierea unei scrisori peste graniţă O altă dispoziţie ab­surdă, e cenzurarea cărţilor expe­diate in interiorul ţării. Un volum care conţine o dedicaţie a autoru­lui mai lungă de cinci cuvinte, e considerată şi taxată ca scrisoare câteva sute de grame, cincizeci sau şaizeci de lei, mai mult ca preţul cărţii Prin ce strâmbătate de jude­cată s’a ajuns la această dispoziţie discreţionară e greu să ne-o ima­ginăm. Probabil pereteul, voind să facă educaţia autorilor români îi constrânge la formule de politeţă laconice, o foarte lăudabilă şcoală de sobrietate, adoptarea stilului te­­ografic, aplicarea dictonului en-r­­glezesc Times is money. Dar ar de preferat, acest percept să nu pă­treze deocamdată poşta romat pentru ea însăşi, în reorganizări ei interioară. Timpul — care au altă valoare ca pe vremea carului cu boi şi a mărcilor cu cap de bou* Ion Darie Vandalismjudiciar Scump este d­in societatea contim­porană, navlul originalităţii şi-al altruismului!.. lati-l condamnat, a­­cum, şi pe filantropul Dunikowsky. Osândit la doi ani de închisoare, — după un proces interminabil ca o tor­­tură castilană, — pentru ci ar fi es­crocat cu aproape trei milioane de franci câteva persoane naive şi unele venerabile instituţiuni, pe cari isbutise să le cointereseze la faimo­sul său aparat pentru „fabricarea au­rului’’... Doi ani de puşcărie, piua daune de milioane, şi amenzi de martirizare suplimentară!­... La acest tarif a evaluat justiţia pariziană is­prava acestui leah „plin de radium”, cum spunea Clémenceau (in altă ordine de idei) despre Poch­.. Nu pretindem că Duntkowsky oferi cine ştie ce profil de epopeest până la acest inspirat al alchii ivit să fabrice aur din confetti­­n­nă jumătate a veacului XX, a cunoscut omenirea nenumăraţi vr. specializaţi în arta de a extrage bulosul metal” din cositor sau semeţi. Istoria Franţei. In­i, este plini de aceşti svăpătaţi umoriş ai chimiei, întâmpinaţi la aparit cu cele mai admirative doine, şi majoritate cartiruiţi apoi prin cării sau prin ocne. Amănunt straniu, victimele de predilecţiune ale iluştri aventurieri au fost necont, regii Franţei, — începând cu cei lucizi şi mai inteligenţi. Regala curiozitate nu socotea absurdă tenţiunea de a fabrica metalul. ro din soirenţe sau din alice. In defini daci poţi dobândi o cratiţă de că'Srne In schimbul unei redingo decolorate, şi dacă se poate extn zahăr şi din osemintele unui naţio, ţărănist,­­ pentru ce nu ar fi bilă sinteza aurului din resturi plapumă sau din măruntaie de pure?.. Este delectabilă hotărârea tribun­lului parisien, In pasagiul ei care liniază că deşi, a avut toate l­uirile pentru a-şi face să funcţiona, aparatul, Dunikowsky nu a totuşi niciodată la o „experinţă m­oaşă’’. De altfel, — constată perţii, — aparatul său era o elat­oraţiune mecanică, bazată pe o de absurdităţi. Ceea ce înseamnă înainte de a ajunge la conci că Dunikowsky era un escroc. — magistraţii şi experţii s­au­­ măcar o clipă asupra aparatel sate, şi din moment ce le-au clas* ca „absurde”,­­ înseamnă ci au­ fi putut să le găsească şi altfel de­cât absurde. In locul explicaţiunilor. Insă, Di­nikowsky va furniza mâine un bieo pe glumă... Pentru că, — generos semenii şi contimporanii săi. — au­pus la dispoziţie un aparat de exalta­re a iluziilor: feerice şi diafane nni­te. — plastice şi ductile elitra speranţei, hipnotizate de aparatul n­uunat... Portativă uzină de visuri de aventuri. — pe care magistrii jansenişti ai Parisului au discred­­at-o cu brutalitate: nou matthasi­nism, care stârpeşte spiţa­luri colportorilor de năluci, atât de rar­­iată în societatea fiscalităţii arg­orice şi a betonului armat... Ion Dimitrescu

Next