Curentul, martie 1933 (Anul 6, nr. 1824-1854)
1933-03-01 / nr. 1824
fr ANUL VI No. 1524s PAGINI3LEI osiacolele de comnisti şi la procentul de vagabonzi S’a deschis şi s’a închis Duminecă, — sub preşedinţia d-lui ministru al comunicaţiunilor, şi în prezenţa d-lui ministru al muncii, — o conferinţă în care necesităţile de combustibil ale căilor noastre ferate au fost confruntate cu posibilităţile de exploatare ale întreprinderilor carbonifere din valea Jiului, în ultima lună constrânse să mai concedieze câteva sute din muncitorii folosiţi în mine. Ameninţarea agitaţiunilor şi a desnădejdilor firesc determinate de aceste lock-outuri a investit pe secretarul general al Uniunii minerilor cu destulă autoritate spre a se face ascultat de puterea executivă, revendicările ivite la cuvânt prin graiul său au părut chiar atât de legitime, încât pentru a atenua consecințele sociale ale economiilor de combustibil s’a hotărât majorarea cotei de cărbuni în comenzile căilor ferate, spre a se evita înfometarea muncitorilor concediaţi. Iar pentru întregirea acestor paliative preventive, s’au fixat la 6 Martie deliberările unei mari conferinţe a combustibilului, când deciziunile definitive vor fi consacrate de semnăturile tuturor plenipotenţiarilor sindicatelor. Când se încruntă minusculul condottier socialist Eftimie Gherman, aşadar, renunţă la deliciile duminicale doi miniştri plini, câţiva directori mai mult sau mai puţin generali, şi nu mai ştim câţi inspectori şi ingineri specialişti. Indiferent însă de făptura solului prin care au ajuns la grai fustele jalbe ale deţinuţilor din măruntaiele zăvoarelor Jiene, — nesocotind chiar amănuntul că majoritatea acestor necăjiţi iobagi ai beznei sunt muncitori minoritari, sâ aplaudăm promptitudinea cu care alarma unor aglomeratiuni de energii productive este înregistrată de miniştrii respectivi, şi să ne uimim de graba cu care mizeriile minerilor au găsit la aceşti seniori audientă si rezolutiune. Dar va conveni actualul director, vice-sultan şi calif al Căilor Ferate Române, d. Eduard Mirto, că este destul de împovărătoare pentru acest serviciu public hotărârea care menţine intactă cota de combustibil a lunilor din urmă. Aceleaşi milostenii ministeriale rămân însă congelate şi inerte, atunci când li se rostesc prin noi desnădejdiile miilor de ingineri şi muncitori pământeni, de lucrători şi meşteşugari români osândiţi la recluziunea foamei din pricina veneticilor străini cari le ocupă in propria lor ţară locurile, şi le dilapideaza salariile firesc şi legitim cuvenite. Am scris-o aci perseverent in ultimele zile, şi o vom repeta necontenit: nu până vom plezni noi, — ci până va plezni crusta indiferenţelor ministeriale, a complezenţelor directorale, a complicităţilor administrative. Un vast complot s’a organizat în tara aceasta îngăduitoare împotriva energiei pământene, hidoasa venalitate a unei administraţiuni veroase şi nemernice permanentizează şi amplifică fluxul sufocant al vagabonzilor străini, cuibărit ca paraziţii la toate subtiorile Statului şi la toate focarele de beneficiu ale întreprinderilor. Noi urlăm aci de-o săptămână, implorând pe înfometaţi să-şi destăinuiască durerile, adjurând departamentul Muncii să se decidă la tresărirea de reacţiune şi de defensivă etnică. Flămânzii răspund din ce în ce mai numeroşi la acest apel nominal al asupriţilor. Aflăm astfel numele, pronumele, îndeletnicirile şi şperturile bandiţilor cari amărăsc (acesta este cuvântul: Amărăsc) existenţa inginerilor pământeni, prelungind contra mită paşapoartele vagabonzilor străini Aflăm treptat configuraţiunea imensului complot urzit pentru decapitarea şi degradarea energiei româneşti, dar, — în timp ce noi ne improvizăm aci (de nevoe) jandarmi suplimentari ai muncii autohtone, — nimeni nu mişcă in acest minister al Muncii în care funcţionari înalţi sunt (poate fără vină) desemnaţi printre sperţari Nimeni nu reacţionează, nimeni nu ne vine cu o asistentă sau cu o ocrotire din acest funebru departament al ocrotirilor sociale, al cărui demnitari lasă astfel să planeze asupra lor bănuieli intolerabile şi dezonorante suspiciuni. Cine tolerează şi încurajează în România puhoiul veneticilor străini ?.. Cine zice „da” la Siguranţă, — după ce Ministerul Muncii a zis „nu”, — şi invers?... Pentru ce?„. Pentru cât, — mai bine zis?... Toate acestea trebuesc lămurite Să colaboreze flămânzii, toţi flămânzii, la elucidarea acestor pestilenţiale şi veroase mistere. Să dispară bandiţii şi spertarii cari permanentizează invazia tătărimii maghiare şi mareea vagabonzilor exotici. Să fie isgoniţi din administraţiunile mituite toţi complicii: să plece cu banii lor spurcaţi, — să treacă în celule de puşcărie sau în apartamente de nababi, — dar să înceteze complicitatea Statului la sugrumarea muncii pământene.„ Ion Dimitrescu Triajul de la C. F. R. Lucrătorii din atelierele Griviţa încep să fie reprimiţi. Reînceperea lucrărilor şi încheerea nouilor angajamente este precedată insă de un sever interogator, care condiţionează activitatea lor viitoare de anumite obligaţiuni de ordin politic şi profesional. Triarea muncitorilor este un fapt indispensabil, care poate fi oricât de sever atâta vreme cât atelerele nu au concediat până acum decât pe cei nespecializaţi şi care sunt dea dreptul inutili, dar au făcut in schimb angajări noi, chiar in preajma grevelor de acum două săptămâni. Simplii lăcătuşi, montatori sau fierari, vor putea trece prin aceste formalităţi preliminarii, şi luci vi •’* putea reîncepe în atelierele Griviţa. Dar mai rămâne o altă problemă, tot atât de gravă, poate mult mai ameninţătoare, căci, nefiind localizată In un cadru restrâns, consecinţele ei nu pot fi calculate în întregime. In celelalte servicii ale căilor ferate favorizarea năucă a elementului străin, ridică o permanentă ameninţare. Impresarii democratici ai comunismului, şi voiajorii umanitarismului declamator, se pare că, au făcut loc chiar în curtea atelierelor, unui inginer rus din Basarabia cu bizare inclinaţiuni către conaţionalii afiliaţi internaţionalei a III din Moscova, iar în altă parte, poate mult mai importantă la cocoaşa triajului central din Bucureşti ar funcţiona un om de încredere (al cui?) ce se bâlbâeşte pe limba românească precum cei mai mulţi dintre noi în cea maghiară... Toate aceste afirmaţiuni trebuesc urgent verificatte guranţa statului şi bunul mers al celei mai mari întreprinderi care este calea ferată, nu se poate lăsa la mâna unor oameni care militează idei prothnice ordinei restabilite, şi nici unor protejaţi neindentificaţi încă în rosturile lor prin sentimente şi cunoaşterea limbei româneşti. Rânduiala căilor ferate trebueşte astfel schimbată, încât, să se preîntâmpine orice agitaţie, dar şi îndepărtarea celor inutili şi periculoşi chiar, cocoţaţi în posturi de răspundere. Generalul Mihail Ionescu, înainte de a părăsi direcţiunea generală a căilor ferate redactase un îndrumar practic pentru triarea şi menţinerea personalului sub regizoratul sever al ordinei şi disciplinei. Din motive de rădică constituţionalism, generalul Ionescu a fost revocat, dar principiile de reorganizara a căilor ferate formulate de dânsul pot fi reluate oricând, căci, nimeni nu le poate contesta utilitatea practici. Să piardă oamenii de astăzi dreptul la paternitate, dar să rânduiască lucrurile la locul lor. A. Pecetaru — Ai văzut ce bătaiele trag japonezii chinezilor? — Cedare atace! Nu e valabilă. N’ai văzut că Societatea pronunţat contra? Naţiunilor s’a Elegia reducerilor bugetare îşi imagina oare cineva să treacă toate economiile realizate la cheltueli fără un ecou de protest al celor sortite jertfei bugetare ? Numai cine a cunoscut oropsita viaţă a lefegiilor, nu-şi poate apropia drama ce se va fi petrecut în toate căminurile celor urgisiţi de economiile bugetare. In cuprinsul vieţii moderne, funcţionarul este omul cel mai desarmat ; peste existenţa lui se poate trece cu cea mai mare uşurinţă, iar supranumerarul i pune in afară de lupta profesională, in afară de moţiuni, ce-ar putea prezenta ei, ca posibilităţi de împotrivire ? Remarcaţi un fenomen încă neobservat şi nestudiat : ostilitatea producătorilor împotriva funcţionarilor. Mai ales elementul agrar se situează într’o cruntă şi abia stăpânită ostilitate împotriva funcţionarilor, în care nu vede altceva decât nişte privilegiaţi ai ordinei, nişte rentieri ai întreprinderii fiscale convenţional numite „Statul”. Dar aceste sentimente de vrăjmăşie nu le-am întâlnit numai la plugarii mărunţi, oameni simpli ce nu înţeleg Statul decât sub forma unor constrângeri recrutate (jandarmi, perceptori), le-am găsit, — mai violent accentuate, — la agricultorii mai răsăriţi, înţelegători şi oarecum beneficiari ai Statului modem. Acestui fenomen social nu i se dă meritata atenţie îngrijorată ; cu atât mai mult cu cât nu se ştie dacă, mâine, un disperat al ţărănismului total n’ar putea mobiliza şi această rătăcire demagogică. In orice caz, pentru a se preveni asemenea mişcări, se precizează tot mai mult necesitatea revizuirii organizării Statului român. Şi ce manifestă tot mai îngrijorător această necesitate ? Tocmai casna cumplită a oricărei pregătiri bugetare. In fiecare an, se cască tot mai ameninţătoare prăpastia dintre venituri şi cheltueli; in fiecare an, se ridică tot mai poruncitoare necesitatea unor reduceri severe, porunca unor reduceri la strictul necesar. Venitul naţional nu mai poate susţine trena Statului , dar nimeni nu are curajul de a pune fără nici o ezitare problema în întregime, renunţând la politica de cârpeală bugetară pe care o continuă mai toţi miniştrii de finanţe. Evident, pentru asemenea măsuri eroice, se cere şi o neprihănită autoritate morală: acea decenţă a ţinutei politice a celui ce cutează să înfrunte atâtea interese. S-au început reducerile, întâmpinate de obşteasca disperare a celor sortiţi să fie eliminaţi de rânduiala bugetară. Nu cunoaştem nici criteriile, nici mai ales chipul cum au fost aplicate , dar valoarea morală a acestor reduceri va fi în funcţie de corectitudinea în care s’au făcut selectările. Nu anticipăm nici o judecată asupra metodelor; ne este însă teamă de nărăvitele deformări ale politicianismului în acţiune, care parşiveşte orice şi oriunde îşi arată nefasta lui prezentă. Primele proteste sunt ale profesorilor secundari împotriva reducerii unor şcoli, ce face, — implicit, s■ svârle pe drumuri o serie de profesori. Nu se poate trece cu vederea peste oropsirea celor 1000 de profesori rămaşi fără nici o întrebuinţare, sortiţi să cunoască forma cea mai dramatică a şomajului: lipsa de utilizare a titraţilor. Manifestările de solidarizare sunt desigur consolatoare, fiindcă înlătură sentimentul deprimant al singurătăţii, învăluitoare ca un pustiu rece de egoisme, dar nu sunt eficace, fiindcă nu rezolvă nimic. In Franţa, sporeşte mereu curentul de împotrivire a contribuabililor faţă de somptuozitatea bugetară a Statului ; oricum, salariaţii Statului faţă de ceilalţi contribuabili sunt într’o minoritate ce nu le ingădue să-şi închipue că ar putea ralia la o acţiune pe toată lumea. Şi nimeni, dintre lefegiii Statului, — nu uită că primele victime ale oricărei desordini sunt ei; căci orice febră socială se tălmăcește matematic întriun minus la încăsări. Deci in afară de solidarizare, oricât ar fi ea de elocventă, se mai cer și unele indicatiuni practice, menite să nu svârle pe drumuri sau să lase spânzuraţi în vid pe profesorii şcolilor suprimate. Dar în moţiunea adoptată de cercul profesorilor secundari, mai găsim afirmată categoric dorinţa de a împiedica desfiinţarea unor şcoli secundare. A găsi cu orice preţ un mijloc de a menţine în statele de plată pe cei 1000 de profesori este una, şi alta este de a menţine intacte izvoarele ce alimentează toată această dramatică inflaţie de titraţi. An de an, liceele scot nouă contingente de aspiranţi la un loc retribuit în bugetul Statului. Dar de şapte-opt ani a început să se resimtă surplusul de titraţi ce nu-şi pot găsi o reală întrebuinţare , nu din nevrednicia lor, ci din depăşirea nevoilor reale pe care Ie are societatea românească. An de an, s’au tot slăbit asprele metode de selectare a celor chemaţi să străbată toate treptele şcolii. învăţământul s’a tot uşurat, până a fi redus la o simplă obligaţie de frecvenţă. Altfel cum ne-ar putea explica jalnicele rezultate ale liceelor, cu toată recolta de neisprăviţi titraţi pe care o produc ? Reducerea numărului şcolilor secundare depăşeşte interesul bugetar de moment, încadrându-se într’o mare necesitate socială, a nu permanentiza şi spori numărul acelor desmoşteniţi ai soartei, titraţii fără putinţă de utilizare în cuprinsul unei societăţi ale cărei necesităţi au fost (numeric) de mult depăşite. Dar ce dovadă mai elocintă, decât miile de licenţiaţi şi de doctori, în litere, în drept, în filozofie, in ştiinţe, în medicină, — de ingineri fără posibilitate de a-şi găsi un loc, unde să muncească, să pună toată râvna tinereţii lor ? Grijă, — evident, — de cei 1000 de profesori svârliţi pe drumuri , dar şi grijă de menţinerea echilibrului între necesităţile reale ale societăţii româneşti şi producţia numerică de titraţi. Problema este mult mai complicată şi nu poate fi soluţionată printr-o energică moţiune de solidarizare profesională. Pamfil Şeicaru Cronica muzicală de R. HAN FUNDAŢIA DALLES 1 Cella Delavrancea — Alex. Theodorescu. Primul Concert din ciclul integral al sonatelor pentru pian şi vioară de Beethoven. SALA ATENEULUI 1 Orhestra Filarmonică sub conducerea d-lui George Georgescu, Festival Beethoven. Sonatele pentru piano şi vioară te opus 12, linia melodică prolifiscrise de Beethoven, deşi n’au importanţa sonatelor pentru pianosolo, interesează mai ales prin evoluţia compozitorului spre covârşitorul său stil propriu. Sonatele executate în primul concert dat de d-na Cella Delavrancea-d. Alex. Theodorescu sunt vădit influenţate de Mozart mai ales şi de Haydn. Mai cu seamă in primele trei sonacă, coloniile contrapunctice şi amabila superficialitate egale cu un optimism şi o sănătate mărunte încă, comparate optimismului simfoniei a IX-a sau celui din quarteruri, cu un ansamblu ca acesta despre care vorbim, desăvârşesc lipsa de reacţie a auditorului încântat, aproape fermecat Un ansamblu de cameră străluceşte printr’o calitate : omogenitatea. Componenţii nu trebue să se depăşească unii pe alţii. Ansamblul de cameră format din două instrumente cu timbru diferit, piano şi vioară, e poate cel mai greu de stabilit. Sunetele obţinute unele prin bătae pe coarde de metal, celelalte prin purtarea unui arcuş pe coarde animale, sunt mai grele de contopit într'un întreg omogen In afară de aceasta, tot omogenitatea ansamblului face ca persoanele muzicanţilor să dispară, să pălească, să se micşoreze cum spune Ioan în evanghelia sa: „Trebue să crească, iar eu să scad”. De aceea gândim că pentru a aduce lauda cuvenită ansamblului, Cella Delavrancea-Alex. Theodorescu e nemerit să spunem că a reuşit să ne facă să-l uităm. Că executanţii s’au abstractizat pentru noi şi muzica a răsărit în toată plinătatea ei aşa cum a dăruit-o bunei Beethoven Dacă în muzica de cameră, executanţii trebue să reuşească a păli prin omogenitate înaintea muzicei, un solist cântând cu orchestra trebue să se individualizeze. Să iasă din comunitatea executanţilor, să se singularizeze cu personalitate în orchestra care prin acompaniament îl pune mai mult in valoare. Soliştii de Vineri seară, d. Gh. Drăghici în variaţiunile pentru violoncel şi orchestră, foarte bogat orchestrate de d. Rogalsky şi d-ra Elvira Loebe, în concertul pentru piano şi orchestră în si bemol, au avut aripi mititele şi n’au putut sbura prea sus. S’au menţinut la un nivel de unde orchestra, mamă grijulie, le-a deschis aripile-i puternice şi i-a acoperit proiector. Timizi şi şterşi fără personalitate, încă şcolari pentru mult timp. Solistul se afirmă. De la această afirmare putem înfiinţa noi o critică asupra lui. O critică este un omagiu şi o îndrumare. Dar o critică invariabilă bună făcută tuturor artiştilor s’ar părea că este dedicată morţilor perfecţiunei. Numai binele despre asemenea morţi. Rezultatele nu pot fi măgulitoare. Asemenea critici sunt generatoare de prezumţie, de irascibilitate, de încredere într’un eu infailibil alegorii de care un artist tânăr trebue să fugă, dacă vrea să devină un artist pur şi simplu. Numai binele despre sensibilităţi iremediabil sclerozate. Dar artiştii despre care ne ocupăm în cronici ii considerăm fiinţe vii, capabile de perfecţiune. O critică justă e mai greu de întreprins decât una simplu laudativă, care poate fi ades suspectată de lipsă desinceritate obiectivă, factor hotăritor în , critică. O critică justă e un caz greu, e o judecată la a cărei sentinţă se cer concluzii scrise. Criticul şi le cere lui însuşi şi dacă poate micşora din elan, în schimb încadrează just prin judecată obiectivă, pe artist Dacă totul şi toţi in muzica noastră sunt invariabil superlativi, atunci trebue să invidiem critica literară care are prestanţa obiectivăr ei şi prin aceasta este şi ea factor viu. Cu Simfonia III intrăm cum spuneam cândva, înstilul beethovenian al simfoniei. Beethoven nota pe manuscrisul original ca simfonia să nu se execute la sfârșit de concert, ci la început, când puterea de pricepere a auditorului e încă proaspătă. Simfonia Eroică a fost dedicată întâi lui Napoleon și era intitulată „Heroische Simfonie, komponiert, um das Andenken an einen grossen Mann zu feiern". * UML Miercuri, 1 Martie IS33 Director: PÂMFÎL CEÎSARU REDACŢIA Şl ADMINlSTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 cabinetul directorului sc.7/30 [Telefon: Secretariatul şl Provincia 3—1220 Redacţia 3—8439, Adiţia 3—7528 ABONAMENTE« lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate; lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită in numerar conf.ord. Gir. G-rale p. X. X. 55740/320. Războiul din Extremul Orient Cu toate rezoluţiile comitetului de 19, cu toată morga diplomatică a unui for de înălţimea Societăţii Naţiunilor, Japonia nu se va abate de la politica ei eternă imperialistă, şi cine îşi închipue că acest stat poate fi intimidat de fulgerele de carton, ale tabernacolului de la Geneva, din două una: sau nu cunoaşte însuşirile poporului japonez, sau nu-şi dă seama de minima posibilitate de acţiune a Genevei. Acum, este evident că rezoluţia comitetului de 19 n’a făcut decât să întărâte raporturile între Chinezi şi Japonezi Se bat acolo două popoare; unul înţelept, dar ramolit, care n’a câştigat nimic în răsboae dar a păcălit totdeauna pe japonezi în tratate şi convenţii; altul, imperialist şi disciplinat, energic şi gata de sacrificiu, popor-soldat. Se bat, cum am mai spus, regimentele cu ideile. Aceşti germani ai Asiei, Japonezii nu glumesc şi nu se tem. Nota Americană, de raliere la rezoluţia Societăţii Naţiunilor, nu va avea nici un rezultat practic. Ipotetic, ar urma o politică de constrângere economică îndreptată contra Japoniei agresoare.’ Boicotajul pare însă inoperant în aceste timpuri de criză. Anglia, care ar fî țara indicată să primească misiunea de încredere a constrângerii, s’ar eschiva... Ar refuza această onoare... Anglia are prea multe interese în Extremul Orient, pentru a le sacrifica de hatârul unui principiu de echitate. Ce rămâne atunci Societăţii Naţiunilor de făcut? Pasivitatea, neputinţa actuală, o acoperă ţie discredit. Nădejdea e într’o politică de acord cu America, dificilă de ajustat, plină de dificultăţi la tot pasul când ar fi vorba de ceva practic. Prin violarea celor mai nediscutabile drepturi, Japonia se întinde în Manciuria, consecvenţa unui principiu universal, fiecare are atâtea drepturi, câte poate cuceri şi îşi motivează refuzul acceptării unui arbitraj, prin lipsa unei autorităţi chineze care să poată vorbi în numele întregului teritoriu chinez. Este exact aşa. China e un stat în disoluţie, şi de mult e astfel. Japonia e un imperiu cu o puternică natalitate, locuind o insulă vulcanică, din care în fiecare an se scufundă în mare chilometri de litoral. E stupid să ne închipuim că vre-o convenţie diplomatică va putea opri acest exod legitim al japonezilor, înspre zidurile chinezeşti. Au pus mâna pe Coreea, vor avea supremaţia în Manciuria ; deja mandatul pe care-l deţin asupra insulelor Mariane, Caroline şi Marshall, e interpretat de japonezi ca o proprietate cucerită. Se vor întinde şi în Filipine, de unde americanii şi-au retras baza navală anul acesta. Societatea Naţiunilor nu opune principiului forţei decât abilităţi ale inteligenţei. Dar ceea ce desvălue conflictul din Extremul Orient este mai ales neputinţa Rusiei Sovietice Creşterea unui imperiu atât de organizat cum e cel japonez, în coasta republicilor ruseşti, constitue o primejdie pentru bolşevism. Japonezii au mai bătut şi altădată pe Ruşi, în 1905, „cu Orez“, dar atât de bine că vânătăile se mai ţin minte şi azi !.. Iată acum Rusia nevoită să-şi recheme armatele de la frontiera Manciuriei pentru a linişti răscoalele din Siberia. Răsboiul din Extremul Orient nu va întârzia să opereze, în Rusia, un fel de orientare moleculară a forţelor sovietice, înspre confinele Asiei Asia va duce inevitabil la confruntarea principiului democratic rusesc cu principiul ordinei ierarhice japoneze. Şi Europa, din acest joc, va avea de învăţat ceva fără concursul Societăţii Naţiunilor. Romulus Dianu Negustorii de moarte Ştie toată lumea că industria armamentelor e un factor determinant în aţiţarea popoarelor la războiu. Muniţiunile sunt un articol de mare consumaţiune, fiind că, distrugând, se distrug. Deci pe vreme de războiu e nevoie mereu de primenirea lor. Deci, ca şi salte comerţul armelor, e trebuinţă de războiu şi ca si fie războiu se cere aţâţarea întru acest scop. Aci stă o radii a societăţii actuale. Un războiu poate fi sanctificat de o raţiune de Stat; un războiu poate fi explozia unui naţionalism exacerbat; un războiu poate fi şi o greşeală politică, dar un războiu nu poate fi o afacere comerciali. De acea chiar adversarii cei mai belicoşi ai pacifismului sunt de Pătrere că industria armamentelor trebuie controlată, dirijată, ce şi nu fiel o simplă darsveră de tejghea. Şi soluţiunea cea mai raţionali preconizată în această direcţie, este mono- polizarea fabricaţiei armelor de el» tre Stat. Statul si defini întreaga putere combativă a Raţiunei. Statul singur si decidă cu material de rin, boiu să se fabrice şi când ei fie la«1 trebuinţat; in orice cat politica lui de pace sau de războiu să nu fie imfluenţaţi de nici un interes particular. Pe această singură cale e sl «ff! putinţă un control internaţional al armamentelor în caz Car fi Instituit. Şi cu toate acestea, in ciuda recomandărilor oamenilor celor mai ponderaţi, industria armelor e lisaţi liberă, e lăsată chiar un desmăţ, ca Să instige la războiu sub masca celor, mai frumoase sentimente patriotice, în realitate ca să realizeze câştiguri cât mai mari. Şi Negoţul de arme, clandestin sau făţiş, traficul cu instrumentele de ucidere stă de multe ori în calea naţiunei elementare. Ceia ce se întâmplă acum cu furnizarea de material de războiu atât Japoniei cât şi Chinei e o dovadă concludentă. Popoare cari au dezaprobat atitudinea Japoniei faţă de China nu pregetă să-i furnizeze arme ca ea şi desfăşoare o acţiune potrivnică concepţiei ce au exprimat nici un guvern al vreuneia din ţările care s’au rostit contra Japoniei nu s'au grăbit să-şi pună de acord fapta cu vorba, după cum e adevărat că oroarea principială de războiu nu împiedică pe nimeni să furnizeze arme Chinei. Grija de concurenţă, teama că o altă ţară ar putea face un comerţ rentabil cu arme livrate beligeranţilor, le sileşte să fie furnizoare morţii prin războiu. Ba Englezii sunt şi mai practici, ei livrează arme chiar duşmanului cu care se luptă, preferând să realizeze ei beneficiile respective, în loc să le lase unui concurent. Business for ever. Totuşi va trebui tăiată ghiara negustorilor de arme. Războiul e o afacere prea serioasă ca să fie lăsată pe seama unor simpli tejghetari. Etatizarea, monopolizarea de către Stat a fabricaţiei şi comerţului de arme, se impune ca o soluţiune ineluctabilă. Războiul ca şi pacea trebuie să stea în cancelaria oamenilor de Stat, iar nu în prăvălia negustorii lor de moarte. Gr. Moldovanu