Curentul, iunie 1933 (Anul 6, nr. 1913-1942)

1933-06-01 / nr. 1913

KNUT* VI No. 1Q13s PAGINI 3 LEI. Arcadele morţii / In baltă, —« vrem să spunem mn­ lacul Leman, — s’au înecat pre­meditările inconştienţilor cari îşi dăduseră consimţământul la acea­stă adevărată crimă împotriva ţării, care ar fi fost construirea la Ţigănaşi a unui pod peste Du­năre ; în Dunăre au căzut de-acum şi podul, şi prestigiile politicianilor complici de pe am­bele ţărmuri ale fluviului, ale că­ror suspecte conivente aproape isbutiseră să definitiveze acest monstruos atentat împotriva inte­reselor economice, politice şi mi­ltare ale celor două State aliate. Beneficiind de acest meritat răgaz de respiraţiune, — din mo­ment ce, în parte şi mulţumită salubrelor noastre instigaţiuni de răscoală, barajul Severinenilor se consolidează zi de zi mai dârz pe linia primelor tranşee, — eli­beraţi de această misiune mai ur­gentă a sabotării sfeştaniei dela 5 Iunie, putem acum trece de pe planul Severinului pe planul su­premelor interese româneşti, do­­vedind irefutabil pentru ce proec­­tul podului de la Ţigănaşi consti­tuia un atentat şi o crimă împo­triva intereselor noastre econo­mice, diplomatice şi mai ales mil­itare. Ulterior, vom căuta sâ identificăm şi pe responsabilii acestui proect de atentat, între­­bându-ne totodată cam din ce piezişe instincte se zămisliseră şi avortatele premeditări ale crimei.­­ In realitate, aşadar, — în vreme ce noi păream că facem aci operă de generoasă despresurare a Se­verinului, în vreme ce aceşti can­didaţi la agonie se adunau în maiestuoase şi disperate întruniri spre a binecuvânta pe prietenii îndepărtaţi cari le luaseră pe res­tul teritoriului naţional apărarea, realitatea era, şi recunoştiinţa ar fi trebuit să fie cu totul răs­turnate : noi utilizam energiile Severinului românesc ca brigăzi de primă ciocnire şi ca trupe de imediată rezistenţă împotriva unui plan funest, — iar ţara aceasta românească era aceea care ar fi trebuit să-şi urnească norodul spre a mulţumi Severine­nilor pentru virilitatea cu care ei contraatacau un proect de crimă împotriva Naţiunii. Căci Statul român, căci bugetul român, căci armata românească sunt de zece oii mai interesate decât Severi­­­nul la anularea catastrofalului proect de pod la Ţigănaşi. Şi vom dovedi aceasta, aci, cu argumente decisive, peremptorii, acuzatoare.­­ In momentul în care vreascu­rile proectului zac naufragiate în răchita Ţigănaşilor, mai merită Care retrospectiv ratatul proect ide pod cinstirile unei atât de mi­nuţioase atenţiuni?:** Le merită şi le solicită, •— negreşit. (Veneti­cii ajunşi să comande­ peste capul intereselor Neamului şi peste pro­testările Statului Major X a cărui i*părere fiotărătă, împotriva proectului o invoca d. M. Manoi­­lescu, deunăzi), — vagabonzii aceştia ai Levantului, cari nu­­trag învăţăminte nici din detu­nătura de browning slobozită mai ieri într’o sală de tribunal, tre­­imesc stigmatizaţi în faţa ţării întregi, chemate să-şi rostească­­verdictul şi să-şi exercite vin­­idicta. .. înainte de a trece în faţa hărţii, la care vom convoca în curând pe cititori, din oficiu (transformaţi ca juraţi ai repre­siunii obşteşti, ra să amintim că unui suntem (cu acest sinistru proect jigănăsit de d. Mirto) la ’primul nostru gest de slugi in­­­­conştiente: un inginer bucovi­nean ne aduce aminte că am mai­­ plătit bani grei pentru construi­rea unui pod peste Nistru la Schit, — şi că de dragul unei famante ministeriale s’a mai con­struit atunci şi o gară somptuoa­să, vastă şi pustie, la Ştefăneşti. ÎTot în Bucovina, şi tot de dra­gul fraţilor noştri Leşi, mai am înecat zloţi româneşti în arca­dele podului de la Vijniţa. Aci, la Vijniţa, pentru un interes exclusiv leşesc, am fost râioşi de darnici, am plătit noi integral costul podului, dar de lucrat­­ au lucrat Polonezii, cu mână-de-lu­­cru integral leşească!­.. Şi uitam alt proect de pleaşcă pentru Po­lonezi: mutarea la Snyatin a sta­ţiunii de frontieră, pe care nu se poate să nu o facă d. Mirto, până la părăsirea departamentului !... Suntem în plină tradiţiune de dezertare a autorităţii executive, şi de trădare a personalului Po­litic, aşa­dar, atunci când popo­sim cu mistria la Ţigănaşi Să dovedim, acum, că suntem şi în plină dezertare, şi în patentă tră­dare de ţară. Cu ce să începem*** Să păs­trăm pentru concluziune deta­liile mai decisive şi mai uluitoare dictate de analiza militară a aces­tui proect de crimă (o vom do­­vedi, repetăm!...), — şi să reţi­nem din recentul articol al d-lu­i Manoilescu datele asupra preţu­rilor respective: în 1930, studiile preliminare au stabilit că Româ­nia ar avea de debursat 1.150 mi­lioane lei dacă ar contribui ca jumătate la costul podului proce­­sat la Ţigănaşi, construind tot­odată şi linia de joncţiune Craio­­va-Ţigănaşi. Pe câtă vreme, pen­tru podul de la T.­Severin, — in­clusiv joncţiunea, —­ această con­­tribuţiune nu ar atinge decât 345 milioane lei. Iată deci un prim miliard, foarte suspect aruncat în supliment peste bord de­ cume­trii podului avortat . sU . Una la mână. Dar argumentul acesta, de elementară și gigantică econo­mie bugetară, pare și este deri­zoriu pe lângă celelalte determi­nante argumente de veto, ordo­­nându-le şi expunându-le succe­siv, vom dovedi aci tentativa de crimă împotriva necesităţilor mi­litare ale ţării, — statornicind că proectatele arcade ale catafalcu­lui dela Ţigănaşi ar fi avut mi­siunea de a deschide defileu de masacru pentru unităţile,­rma­tei noastre, — eventual chemate să coopereze cu Aliaţii de la Vest, în cazul unui hipotetic şi foarte posibil războiu- Ion Dimitrescu Un program radiofonic Un program radiofonic este mai mult decât un prilej zilnic de surmena pentru concertiştii şi dirijorii care bat tactul haidadurelor ţigăneşti In ritmuri de cutii zornăitoare sau in gla­sul saxofoanelor răguşite. Cele 7 ore şi jumătate de emisiune electromag-. netică, stimulează revolta tuturor as­cultătorilor de bun simţ şi strică di­gestia acelora care sunt nevoiţi să-şi ciulească urechile la tromboanele be­hăit­oare. La ora 1 fără 10 minute, ziua, când începe programul, informaţiunile pri­vitoare la bursă (prima comunicare) nu mai prezintă nici un interes, căci tranzacţii nu se mai pot face decât a doua zi. Şi până atunci, mai apar zia­rele de după amiază şi de a doua zi dimineaţă cu aceleaşi ştiri. Cota ape­lor Dunării, ţine loc de pierdere de vreme, căci, nici pentru cel mai rudi­mentar simţ meteorologic aceste infor­­maţiuni nu pot suplini incapacitatea noastră de prevedere a capriciilor naturei. Urmează concertul de prânz care e o amestecătură dezordonată de variaţii baroce in care accentele săl­tăreţe ale sârbei populare se împle­tesc hibrid cu simfonii din Wagner, sau arii de muzică uşoară. Concertul de prânz se rezumă la o simplă muzică, zvârlită mecanic de pe plăcile de pathefon, discuri roti­toare ce nu cer nici o supraveghere savantă sau execuţie de talent, ci nu­mai o strângere a rezucturilor pe care le poate­ învârti un simplu şi nepri­ceput servitor. Pentru prima repriză a programului încheiat după 2 ore şi jumătate, ig­noranţa este totală. Nimeni nu anunţă pe autorii bucăţilor cântate sau titlu­rile lor. Dacă printre ascultători se găseşte vreun meloman, sau cel puţin un simplu amator, atunci se desme­­teceşte singur după cum poate, cei­lalţi insă, majoritatea, prinţese ce li se dă fără să se instruiască cu nimic. Seara la ora 6, începe reprezen­taţia de gală, cu Jetra, Sarvaş, Bernfeld şi alţi concertişti ahtiaţi de ţîganiada rumbelor din Honolulu sau de gea­mătul piţigăiat al saxofoanelor. Prin­tre orchestranţii recrutaţi din barurile nocturne se mai rătăceşte câte un con­ferenţiar care intrun sfert de oră este zorit să tuşească de trei ori în pri­mele cinci minute şi să epuizeze in­troducerea subiectului in cele la care mai rămân. In generel, un program de radio este un ghiveci internaţional, condi­mentat până la indigestie cu plăci pathefonice, cu strofele noctambule ale poetului Spanachide sau cu smior­­căiala muzicală a ţambalagiilor din Cotentina. Un program­­de radio, conceput şi executat astfel, nu izbuteşte să fie nici distractiv şi nici instructiv. De aceea, se impune o reglementare se­veră care să transforme postul de emisiune din str. Fântânei, intr'o insti­tuţie de cultivare a tutror auditorilor. Şi în primul rând, limba şi muzica ro­mânească are de spus un cuvânt ho­tărâtor. N­icolae Rofu Tf-nU sdb&cfeiarl Hg SM % CaUmsca, Petre Endrei și Weh­­negeam au plecat in inspecție prin țară, „...Și stau dus să inspectezet Țara ca să prosperezeJf* (Cântec popular*) Sorocul muceniciei .......... . . Un gest dramatic care actuali­zează, pe dâra de sânge a victimei Tischler Moor, vechea poveste a Moţilor, despuiat­ de drepturile lor, vecinii purtaţi pe drumuri, în­cărcaţi mereu de făgădueli fără soroc de înfăptuire. Cine nu Ie-a făgăduit?*. Cine nu le-a dat, la strâmtorile electorale, o sgo­­motoasă dreptate,­­ ca pe ur­mă, odată larma alegerilor tre­cută, să rămână iarăşi uitaţi singu­rătăţilor sărace ale munţilor Apu­seni?*. Procesul dintre Moţi şi Tischler Moor durează de mult; litigiul a fost de atâtea ori înfăţişat, în cu­prinsul acestui ziar, căci nu odată treptele redacţiei au fost urcate de aceiaşi delegaţie de oameni necăjiţi, ce nu osteneau în aştep­tarea unei dreptăţi care tot întâr­­zia. Şi în fruntea acestei dele­gaţii era necontenit căpitanul inva­lid Emil Stancu, — un bărbat chi­peş, cu ochi fulgerători de flacăra unei mistuitoare credinţe. Nu fă­cea nici un fel de politică; era Moţ şi se simţea Încadrat cu toată vijelioasa forţă a temperamentului unui iul, căreia­­ închinase fanatica lui putere de a iubi. Dogorea acea căldură a vorbit­­ Emil Ştancu şi dogoarea acestei biti te cuprindea ca o Ispititoare tare la revoltă. An de an, în ăstimpuri, acelaş om ducea după aceiaşi delegaţie din care se huba numai figuraţia de Moţi b­ătrânea povestea eternei lân­­a oropsiţilor uitării, îmbătril, şi căpitanul invalid Emil Stan­­ciu, — dar procesul nu se urnea din Până la 1928, pornise prin mun- Apuseul svonul că din vina re­­tenilor haini, Moţii rămân fără tat©; de acela, la faimoasa a­­dunare dela Alba-Iulia, coboriseră din munţi să asculte chemarea d-lui Iuliu Maniu. Şi atunci, în 1928, Moţii au venit la adunare şi cu o „ţară” de dinamită în desagă, să svârle în aer gara din Aiud, ca să audă domnii şi să le facă dreptate. Ce-au mai cutreerat agenţii elec­torali satele Moţilor, şi cât l-au smintit la cap!.* Dar guvernele s’au tot schimbat, delegaţia era mereu pe drumuri, şi sub d. Iuliu Maniu Mojii s’au ales cu aceleaşi amânări,­­ suferinţa lor fiind so­cotită doar ca un preţios material electoral, iar nu ca o severă che­mare a atenţiei spre a găsi căile de îndreptare. Tischler Moor îşi continua tac­tica amânării, pentru ca pe urma acestor tărăgăneli să se ruineze, să ajungă şi el o umbră miloagă. Dar ce înseamnă suferinţa şi ruina unui om, faţă de jalea sutelor de mii de Moţi iobagi ai unei mile­nare mizerii?*. Şi, an de an, se grămădeau aceste dezamăgiri, su­pând tot mai adânc în suflete jghia­­bul urii; încruntările deveneau tot mai desnădăjduite,­iar omul za­darnicelor colinde se simţea cu­prins de ecoul înebunitor al unei întregi regiuni, ce schiţa din ce în ce mai precis vrerea răfugiilor pe viaţă şi pe moarte. In definitiv, ce ştiu atât la oamenii politici despre Moţi? Doar vagi ecouri literare des­­pre oamenii ţinutului vulcanic al istoriei naţionale. Dar drama petrecută In palatul de justiţie nu Înseamnă decât o tragică chemare la răspundere a tuturor celor ce-au practicat con­stant nesăbuitul şi nemernicul joc al făgădueilor de opoziţie, şi apoi al uitărilor vinovate de la guvern. Acolo unde este mai aprigă sufe­rinţa,­­ acolo dau târcoale jigo­diile electorale, toate potăile Un­duitoare de voturi, toate haimana­lele popularităţilor cu rendement la urnă. Şi in această păcătoasă colindă, nu simţi o cât de vagă adiere de sinceră, de umană În­duioşare pentru mucenicii unei vi­trege soarte, — ci numai scârboasă socoteală electorală. Sgâlţâ­i necontenit de acţiunea făgăduelilor, — smulşi din linia cumintei lor judecăţi înebuniţi de tot ce seamănă tiara electo­rală ca ură şi îndemn la revoltă, prizonieri fără termen de eliberare ai mizeriei, — este firesc ca o stare de spirit primejdioasă, un teren prielnic gesturilor desperate să a­­pară printre toţi, promovând de­menţa actului din palatul de Ju­stiţie. In definitiv, cum vreţi să mai ră­mână teferi la judecată şi măsu­raţi la faptă acei vitregii­ ai soar­­tei,­­ izolaţi ieri sub regimul un­guresc ca nişte leproşi, spre a fi măcinaţi de mizerie, şi exterminaţi de tăvălugul timpului, când astăzi, în cuprinsul României (Mare cât aşteptările lor), nimic nu­­ s’a schimbat în condiţiile de viaţă? Gestul disperat al unui fanatic nu face altceva decât să lumineze sumbrele priviri ale Moţilor, căz­niţi de gânduri negre ca şi maşterul lor destin. Sunt, acolo,­­ prin văile sălbatece ale munţilor,­­ umbre ale trecutului, amintiri ce vaga­bondează, târând după ele ecourile îndepărtate ale vijeliilor trecutului; din cleanţuri de stâncă pornesc în­demnurile desnădejdii, care se poate într’o zi rostogoli ca pu­­hoaele apelor primăverii. Nu-i semn bun, şi dincolo de ju­decata omului ce poartă în gestul lui vuetul de nebunie al unui întreg ţinut, să se citească dramaticul avertisment al celor mereu minţiţi, — mereu purtat­ pe drumuri, me­reu împărtăşiţi din cupa dezamă­­girilor, mereu uitaţi Instigatorii să-şi facă examenul de conştiinţă, să se gândească la sorocul saturnalelor electorale de ori, de alaltăeri, de când pe mor­mintele războiului am ridicat casa patriei Pamfil Şeicaru m ■:W Joi, I Iunie 1933 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA­­ Strada Sărindar No. 4 I Cabinetul directorului 3__l7sg Telefon: I Secretariatul şi Provincia 3­—1223 1 Redacţia 3—6439, Adiţia 3—7528 AB­ON­AMENT El ter 700 Pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiur­ şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. Accidente de autobuz, un câmp Bilanţul săptămânei trecute s’a încheiat cu vreo cinci grave acci­dente de autobuz în toată ţara şi cu un lung pomelnic de morţi şi răniţi. Şi-a plătit fireşte şi Capi­tala tributul. Dar morţii cei mulţi şi răniţii cei care vor rămâne estropiaţi pe toată viaţa, şchiopi şi ciungi, i-au furnizat accidentele depărtate de oraş, în câmp sau în prăpăstii de munţi, unde victi­mele rămân câteva ceasuri în toiul nopţii sub sfărâmături până să dea un trecător peste dânşii şi unde ajutoarele sunt întotdeauna târzii şi improvizate. Numai cine a avut prilejul vreodată să dea în vreo călătorie peste asemenea câmp de măcel încă proaspăt, cu răniţi târându-se în şanţuri, cu morţi rămaşi sub roţi, striviţi şi cu ochii plesniţi, cu gemetele, amestecul de sânge, prundi, mă­runtaie omeneşti şi adeseori o floare mototolită în mâna unui copil mort şi tragic stropită de sânge; numai aceia înţeleg toată oroarea faptului divers din ga­zetă de sub titlul „Grav accident de autobuz. Doi morţi, şapte gravi răniţi, etc., etc”, întotdeauna se pune problema răspunderilor, a despăgubirilor şi aşa mai departe. Dar întotdeauna pentru fiecare caz izolat, fără a se urmări o soluţie generală, *o măsură de ocrotire a călătorului, prevenind pe cât se poate riscu­rile, înainte de consumarea acci­dentului. Citiţi listele obicinuite ale victimelor : morţi şi răniţi in catastrofele de autobuze. Ţărani ţărance, mici negustori­­ şi mese­riaşi necăjiţi, fauna curentă a sa­telor şi a târguşoarelor. A urmări răspunzătorii accidentului în jus­tiţie, a obţine despăgubiri nici nu mai încearcă. Judecata costă bani. Patronul autobuzului asasin se aranjează într’un fel ori altul să scape cât mai eftin sau chiar cu nimic. Iată epilogul mai îndepărtat al accidentelor de autobuz; acel care nu mai este menţionat la rubrica întâmplărilor diverse de gazetă O aspră reglementare se im­pune. Adică o severă şi conştiin­cioasă aplicare a literii regula­mentului, căci pe hârtie orân­­duială şi răspunderile există. Dar numai pe hârtie. Organele de execuţie închid ochii şi deschid palma. Unii an­treprenori plătesc bacşiş ca să-şi poată trambala hârburile până la măcinarea complectă a ultimului şurub. Alţii sunt ocrotiţii cutărui sau cutărui mic satrap local. N’au nici o grijă. Când autobuzul se prăbuşeşte In prăpastie, şofeurul deocamdată dispare, iar nu toţi patronii îne­­bunesc, cum s’a întâmplat în ca­zul autobuzului dela Târgul-Mu­­reş, dat peste cap între Sinaia şi Comarnic mai deunăzi. Şofeurul dispare şi patronul, după prima emoţie, aleargă la avocat şi aran­jează o apărare care să lase toată răspunderea pe seama fa­talităţii. Juraţii în genere sunt miloşi cu omucigaşii prin impru­denţă. Judecătorii la fel. După o săptămână cititorul gazetei, află că în alt capăt de ţară, altă ma­şină care trebuia să fie de mult svârlită la rebut, a mai ucis un călător, doi şi a mai betejit vreo şapte-opt. Totalizat­ cifrele din­tr’un an. Flagelul se cuvine com­bătut, măcar tot atât cum com­bătute sunt (teoretic) epidemiile, căci numărul victimelor nu e mai mic decât al unei molime , exarv tematic ori tifos. Ce-ar fi bunăoară, înainte de patron şi de şofeur, să fie tras© la răspundere organele de execu­ţie cărora le cădea datoria să aplice litera regulamentului ? Ce-ar fi să vedem măcar odată spertarii şi oamenii de încredere ai prefecţilor, primarilor şi pre­­fecţilor de poliţie, poftiţi pe banca acuzării ? Fiindcă în defi­nitiv vina omuciderilor prin im­prudenţă (vezi sperjuială) dânsul o poartă. Dânşii în complicitatea celor mai mari, care închid ochii­ să lase şi mai mărunţii cu pro­­copselele lor. Cezar Petrescu mm Pentru pădurile noastre A trecut prea puţin luată în seamă cea de a patruzeci şi şasea adunare generală a „Progresului Silvic so­cietatea înfiinţată acum aproape o ju­mătate de veac de păzitorii pădurilor, pentru a curma o defrişare sălbatecă şi pentru a ocroti o avuţie naţională ameninţată de o repede secătuire. Şi totuşi in acest an, ca şi în adunările trecute, s-au discutat probleme care depăşesc un caracter strict profe­sional. O comisiune lucrează la modifi­carea codului silvic, proectul va fi adus in desbaterea parlamentului. Nu va fi o legiuire de măruntă impor­tanţă, nici lesne de întocmit. Noua configuraţie politică şi geografică a statului nostru a deschis probleme neprevăzute de vechile legiuiri. Dar mai grave probleme a deschis noua configuraţie socială a României. Prin fărimiţirea marii proprietăţi, pădurea se află din nou ameninţată. Căci lă­sând la o parte făţărnicia vorbelor ce nu se cuvin rostite, mica proprietate e prin natura ei inamicul cel mai ne­împăcat al al unei bune administraţii silvice. Dacă astăzi s’au mai păstrat în Europa păduri reprezentând o reală avuţie naturală, aceasta a fost cu pu­tinţă numai in ţările de vaste latifundii. Sunt necesităţi imediate de viaţă, care interzic micului proprietar, fie chiar stăpânind in devălmăşie, să apere un bun de care se vor folosi copiii ori nepoţii din a doua şi a treia generaţie. Se adaogă la aceasta inte­resele electorale, căci politica e al doilea duşman al capitalului naţional forestier, după proprietatea divizată. Şeful de căprar­ie electorală locală, nu poate rezista presiunilor să smulgă de la stat păşuni şi imaşuri, lunci şi poeni, care s’ar cuveni cruţate. E mult mai uşor şi de un mai imediat efect electoral să uzurpi de la stat un bun al său şi să-l reduci la neant, decât să faci educaţie crescătorului de vite şi plugarului, invăţându-l sau chiar constrângându-l să cultive nu­treţuri artificiale. Iată pentru ce adunarea generală a Progresului Silvic, ar fi meritat să se bucure de mai multă luare aminte. S’au adunat oamenii de breaslă să apere un bun care e al tuturor, împo­triva nepăsării tuturor. S’au pus in discuţie alte avuţii naţionale, cerân­­du-se noul orânduieli in normele pes­cuitului şi vânatului. Iar intr’o sub­stanţială expunere, subdirectorul C. A. P. S.-ului, Petre Ioan, a situat po­ziţia noastră în criza actuală a lem­nului şi a fixat remediile, pentru a reorganiza piaţa şi a restabili echi­librul rupt dintre consumator şi pro-­ ducător,­­ Ion Darie. tContinuare, în pag. Il­ ojj Opriţi-vă câteva minute în faţa unui chioşc de ziare, priviţi cu a­­tenţie publicaţiile expuse şi veţi pu­tea face câteva constatări intere­sante. In primul rând se observă mare­le număr de revste ilustrate repre­zentând nuduri, aşa zise documen­tare artistice sau academice, în tot felul de atitudini cât se poate de sugestive. Cumpărătorii acestor ma­gazine caută, fără îndoială, o emo­­ţie artistică, când contemplă con­gestionaţi fotografiile reprezentând superbe exemplare umane, mai ales femei, ce au pozat goale, întocmai ca strămoaşa noastră Eva înaintea păcatului, in faţa unui virtuos al placei sensibile. Nu de mult astfel de fotografii erau prohibite şi rar găseai mai a­­les pe la câte un holtei bătrân un album in felul cunoscutului „salon de Paris“, care împreună cu câteva fotografii naiv obscene, procurate A­ctualităţi de E. BENZA cu multă greutate din străinătate, erau ţinute in mare taină. Şi numai între intimi se puteau ad­mira. Astăzi nudul fotografic e peste tot expus, îl găseşti in libră­rii, tutungerii, şi chioşcuri de ziare. Vulgarizarea a adus după sine ba­nalizarea lui, nu mai deşteaptă a­­celaş interes ca în trecut. Morala a câştigat în urma acestei inflaţii pornografice, în definitiv doar fe­­meea a eşit păgubită. Excesul de nud şi exhibi­ţionismul nudist a distrus mis­terul, acest mare avantaj al femeii. Creştinismul făcând din dragostea trupească păcat, a acoperit pudic corpul femeii, care devenind miste­rios a aţâţat mai tare dorinţa, aes­­pirând sensualismul. In al doilea rând, ca importanţă, vin revistele de reportagiu fotogra­fie. Cu coperte ingenios şi sugestiv­­aranjate care atrag clientul în­tocmai ca un galantar; de altfel nu-şi zic „magazine“ ? După lectura (de fapt n’ai ce citi dacă nu cumva te interesează vreun roman stupid de aventuri) unui astfel de magazin, constaţi cu regret că nu ţi-a folosit la nimic ?! C'ai păgubit doar cei câţiva poli — (sunt destul de scumpe) — bani cu cari puteai să-ţi cumperi o car­te bună, şi e tristă constatarea, când e ştiut că avem în ţară reviste literare excelent scrise, foarte efti­­ne, Care din păcate nu pot rezista vremurilor din lipsă de cititori. Dacă cartea nu se vinde, cauza e şi concurenţa desmăţată ce i-o fac magazinele cu toată literatura ob­scenă și de scandal ce se adreseaza instinctelor primare pe care edito­rii le încurajează pretextând că astfel e gustul publicului. E un neadevăr sfruntat. înainte, când numărul intelectualilor era mai redus, cartea se vindea foarte bine iar vitrinele librăriilor aveau înfăţişare mai demnă când ex­puneau copertele sobre galbene şi albe in majoritate, decât astăzi câ­­d se aseamănă cu galantarul u­­nui negustor de mărunţişuri în preajma unei desfaceri totale. Fel d© fel de culori strigătoare ca înve­lişurile de comestibile coloniale, ba unele edituri germane, specializate în romane de aventuri, reproduc pe coperte scene din filme senzaţio­nale. Nu cunosc insă nimic mai trist, mai sinistru, decât magazi­nele­­ detective sau poliţiste. Vezi pe fiecare pagină, corpuri sângerânde sfârticate de răni oribile, leşuri tu­mefiate de sinucigaşi, mutre bes­tiale de asasini şi toată gama de degeneraţi ce formează armata cri­mei. E fotografia tristă şi lugubră a morţei în toată cruzimea ei aşa cum numai căişeul sincer al servi­ciului antropometric o poate reda. Mă gândesc cu groază la toţi cei atraşi de o curiozitate maladivă clientelă suspectă a acestei litera­turi de coşmar, la toţi cei ce formea­ză majoritatea cumpărătorilor unor astfel de publicaţii. Sărmane vic­time ale atâtor şarlatani şi excroci ce s’au coalizat spre a specula biata lor fantezie bolnavă, intoxicată zil­nic de obsesia morţei. Dar răul s’a agravat când în aju­torul lor a venit cinematograful a­­ducând in ultimul timp formula filmului realist sau ştiinţific docu­mentar in care elementul scabros­ abundă. De câtăva vreme cinemato­grafele din centru şi mai cu seamă cele de cartier sunt invadate de o serie de filme, de provenienţă ger­mană şi câteodată americană, cu tendinţe realiste. Mai ales filmul care merge in sălile de cartier e ca­racteristic. Antreprenorii au hotă­­rit odată pentru totdeauna, ce fel de programe trebuie să servească unui anumit public căruia nui place să-i strici obiceiurile şi să-i refor­mezi gustul. Majoritatea acestor fil­me au subiectul luat din viaţa a­­paşilor şi din conflictele lumei in­terlope ce mişună în marile centre civilizate, sunt mai cunoscute sub denumirea de filme poliţiste. Care e rolul educativ al acestor filme? E necesar,ca forţa formida­bilă de vulgarizare ce stă în posibi­lităţile cinematografului să ser­vească la crearea unei şcoli a fur­tului şi a crimei ? Alte­ori filmul îmbracă o formă ştiinţifică, cu scuza că se ocupă de­ chestiuni sexuale-freudiene, în rea­litate însă, prin imagini evocatoare caută să deștepte în spectator, ani­

Next