Curentul, septembrie 1933 (Anul 6, nr. 2005-2034)

1933-09-01 / nr. 2005

ANUL VI i.p. 2005s PAGINI3 LEI Vineri 1 Septembrie 1933 Director: PAMFIL ŞEICA CU REDACJIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 1 Cabinetul directorului 3—773( Telefon:­­ secretariatul şi provincia 3—122! ( Redacţia 3—6439, Adiţia 3_7521 ABONAMENTE* fel 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţi publice lei 1000 anual; pentru străinătate: de 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 16 ale fiecârei lun Taxa poştală plătită in numerar cont. ora Dir. G-rale P. I . 55740/929. DUPĂ UN CONGRES Librarii au ţinut în Capitală un congres foarte agitat, în care nu­­mărul redus al participanţilor vorbea despre sărăcia librăriei, care nu îngădue luxul unei depla­sări cu trenul, iar starea lor de spirit ilustra mizeria la care-i con­damnă o măsură ministerială. Nu e în intenţia mea să fac aici procesul niciunuia dintre factorii în conflict Trebue să constat că mi­nisterul instrucţiunii s a aflat într’o situaţie legitimă când a ocrotit şcolilor câştigul pe care-l aveau li­brarii din vânzarea cărţilor didac­tice. Acest minister, odată pentru totdeauna, este al şcolilor­­şi al şco­larilor, numai al lor. Deasemenea observ că latura economică a aces­tor măsuri nu poate să intereseze înaintea aceleia culturale , iar crearea cooperativelor şcolare, co­­mersante exclusive ale cărţii di­dactice, este o dispoziţie care a­­vantajează cultura. Este de la sine înţeles că aceste cooperative vor vinde mai multe cărţi decât libră­ria, fiindcă elevul poate refuza pe librar dar nu poate refuza pe pro­priul său profesor, când acesta îi va oferi, în numele unui ideal sfânt, şi cu preţ redus, un pachet de inte­ligenţă stratificată, garantată de minister. Cert este că librarii, după ce au discutat şi s’au înţeles, după ce au arătat că ştiu să se mute cu mi­nisterul dar şi ei între ei, în acelaş timp, s’au dus la ministrul instruc­ţiunii şi i-au spus acestuia oful lor. Iar omul cu multe nuanţe de su­râs care conduce destinele cul­turii, d- Guşti, a dat delegaţiei cele mai satisfăcătoare explicaţii, ba unora dintre membrii delega­ţiei le-a prins şi câte o decoraţie în­ piept, fapt care dovedeşte şi a­­mabilitate, dar şi abilitate. Acum lucrurile s’au potolit pentru câteva lu­ni. Focul a fost stins, şi în locul unei judecăţi drepte, au căzut oa­menii la o învoială strâmbă, aşa cum e tradiţia în scumpa noastră ţară. Aceste febre recurente ale cul­turii vor mai reveni. Problema nu este să le amânăm cu paleative, ci să le vindecăm radical, pur şi simplu, cu voia sau fără voia celor bolnavi de ele. Când scade preţul grâului, e Criză. Se adună economiştii la Londra, cheamă reprezentanţii ţă­rilor importatoare, mai cheamă şi pe exportatori, şi din taifasul lor laolaltă, iese o soluţie. Iată solu­ţia: pentru a se urca preţul grâu­lui, pentru a evita pauperizarea ţă­rănimii, pentru a evita bolşevizarea acestei pături conservatoare, este nevoe a se reduce suprafeţele de însemânţare în tarile fertile, de a se stârpi cultura artificială a grâu­lui in ţările neagricole, şi de a se stabili quantumul şi preţul cereale­lor de export. Simplu. Tot aşa se pune problema şi aici- Munca de creaţie în România e depreciată. Redusă la nulitate. Voluntarii ei sunt oameni de prin mansarde. Estimp avem instituţii eise de cultură, unde nişte domni culturali foarte borţoşi şi tot atâta de inteligenţi, se ocupă de proble­me de organizare. Ne organizăm tocă de pe timpul ruşinoasei risipe de la „Educaţia Poporului“. S-ar cuveni o chibzuinţă mai serioasă. Funcţionarii culturii mănâncă să­mânţa acestei culturi; nici nu mai aşteaptă recolta. Statul îşi arogă aici un rol tu­telar. Foarte bine. Se pare că, şi în acest domeniu, Statul nu do­reşte pauperizarea artistului crea­tor, nici bolşevizarea lui în postul de gardian al spiritului naţional, nici scăderea valorii muncii sale. Dacă aşa stau lucrurile, atunci să ne socotim. Câte reviste de cul­tură apar în România? Câte cărţi se tipăresc în fiecare an şi în ce tiraj? Până unde ajung ele să fie difuzate? Şi în cât timp? Astfel făcând socoteala, s’ar ve­dea că biata cultură, amărâta noastră cultură, nu parvine decât până acolo unde stă un librar flă­mând, ambiţios să ţină librărie. Mai departe nu- La sate nu, fiind­că nici tipul de carte sătească nu lam găsit, nici ţăranii nu I’au ce­rut, nici nimeni n’a venit să între­be o editură cum e „Cartea Ro­mânească“ bunăoară, câte milioane a pierdut publicând broşurile po­pulare, atât de interesante, ale pro­fesorului I. Simionescu. Cartea e scumpă. Mărturisesc, ca un vechiu cumpărător de cărţi, dar şi ca autor că e scumpă. Scumpetea ei se datoreşte tiraju­lui meschin în care se trage. Din­­tr’un tiraj trebue plătită hârtia, ti­pografia, impozitul, poşta, autorul şi librarul. Cea mai mică parte o primeşte autorul. Dar riscul ne­vânzării trebue acoperit. Barem 6%, produs al capitalului Investit, trebue recunoscut editorului Iată, prin urmare, cel mai infructuos ca­pital este cel îngropat în opere de cultură şi de artă. Singurii cari ga­rantează — oarecum — circulaţia culturii sunt librarii. Acum gândiţi-vă: aceşti librari au şi ei o carte, — una singură, — care se vinde în mod absolut sigur: cartea didactică. Din câşti­gul pe care-l realizează librarii în luna deschiderii şcolilor, ei îşi pot permite să ţină librăria deschisă tot anul, pentru cartea literară şi pentru revista literară. Putem ucide, cu atâta uşurinţă, comerţul lor? Ni s’au dat binevoitoare asigu­rări că nu se urmăreşte acest lucru. Atunci ce se urmăreşte? Delegaţia de librari va fi fost lămurită. Cuvintele cu care a fost întâmpinată sunt negreşit o diba­ce perdeluire de intenţii, dar a­­tât! Nici nu se poate altfel, fiind­că ordinea lucrurilor este inver­sată. Intr’o problemă ca aceasta nu începi cu librarii, ci cu produ­cătorii cu scriitorii şi cu editorii, cu toţi laolaltă, adică şi cu li­brarii Fără o organizare ierarhică şi naturală a muncii de creaţie in România, fără o politică impusă, de ocrotire a acestei munci, orice ministru poate intra în proble­mele culturii ca un taur într’un magazin de porţelanuri.­­ Soluţia susţinută de mine, atât la Societatea Scriitorilor Români, cât şi la Asociaţia Scriitorilor In­dependenţi, este aceasta: un mare congres al factorilor de cultură, pregătit cu încetul, cu colabora­rea ministerului instrucţiunii şi a tuturor inteligenţelor, care n„ mai cred în eficacitatea armei mira­culoase- cultura. Avem un Rege* care să sprijine atfest congres. Romulus Dianu Preîntâmpinare Universitatea din Iaşi este cea mai năpăstuită. Nimeni nu contestă a­­ceasta. Toţi se mulţumesc să recu­noască un adevăr crud. La fel cum ai recunoaşte că cortegiul care trece pe străzi nu este o defilare ci o înmor­mântare. Era o vreme, când toate aceste fapte nu stârneau nici o indig­nare, cu atât mai mult nu provocau iniţiativele să graviteze in jurul unei reabilitări a universităţii ieşene. Tolo­­loi Alexandrescu, Matei Cantacuzino şi A. C. Cuza in decurs de câţiva an, au părăsit universitatea, primii trecând pragul „Eternităţii“, cel din urmă al maturei maturităţi, care e­­chivalează cu o scoatere la pensie. D-l A. C. Cuza, evident, va con­testa aceasta, pretextând că pensio­narea este numai o simplă formalita­­te nu şi o realitate... organică. Acum in urmă, Al. Philippide a trecut din­colo de viaţă şi de moarte. Alţi profe­sori, cum de o pildă dr. Hortolomeu şi Bacaloglu, au venit la Bucureşti — rupând definitiv cu Iaşul univer­sitar şi profesional. Paralel cu migraţiunea profesorilor, universitatea, clinicele şi Spiridonia, au trecut printr'o eclipsă. De vre-o doi ani încoace, Spirido­nia sa o altă conducere decât aceia a cioclului spălător de cadavre, şi-a înjghebat fondurile necesare, şi acum, clinicele chirurgicale din curtea spita­lului Sf. Spiridon sunt terminate• A­­cum a intervenit altă complicaţiune. Lucrările terminate, nu se găsesc fonduri pentru inaugurare. Inau­gurarea este numai o simplă for­malitate. Se poate trece peste ea. Ni­­meni cred că nu se supără dacă se vor ţine mai puţine discursuri, sau chiar de loc, sau dacă, se vor mânca mai puţine icre negre sau chiar deloc. Situaţia acestor clinici, ca nişte bărci pe uscat, se complică insă din alt punct de vedere. Nu vor fi fonduri pentru întreţinerea lor. Avem exem­plul concludent al clinicelor­ universi­tare din Cluj: admirabil utilate, com­plecte şi perfecţionate, nu au putut funcţiona în anul precedent, din pri­cina lipsei fondurilor de întreţinere. Primăria închisese robinetele pentru că nu se plătiseră taxele pe apă; uzina întrerupsese curentul electric pentru că Universitatea rămăsese in întârziere cu plata consumaţiei electrice. Nu mai rămânea de făcut decât vizita perceptorului cu toba care să pue în vânzare clăd­iile pentru că­ nu s’au plătit impozitele la timp. Clinicile de la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi au in faţa loc exemplul con­­cludent al celor de la Cluj. Nu le-am dori inaugurate, şi apoi închise din lipsă de fonduri de întreţinere. E mai bine să ramân închise înainte de inau­gurare decât după. Spiridonia şi Mi­nisterul sănătăţii cred că au de spus un cuvânt hotărâtor, acum înainte de sosirea perceptorilor şi a taxato­rilor........ . . Nîcolae Roşu ZIARIŞTII! Aşa dar dv. aţi preluat slujba d-lui Lugoşiaatu cu călă­toriile la Paris? D. GHELMEGEANU: Da, numai că slujba acuma e mai grea. D. Lugo­­şianu umbla să convingă lumea să ne dea bani, şi eu umblu s’o conving sa nu ni-i ceară înapoi.» ' intenţii şi realizări Scadenţa oricărei guvernări este reinfăţişarea partidului înaintea corpului electoral. Atunci începe aspra judecată; atunci s făloşii de om­ devin smeriţii Închinători ai poporului, — biet suveran nătâng de o singură zi Cei cari Îşi amintesc de această amarnică scadenţă a sentinţei e­­lectorale, — care vine adesea cumplită, după o guvernare rodni­că în desamăgiri, — mai robotesc şi ceva capital de fapte cu care să dea ochii cu alegătorii Şi naţio­­nal-ţărăniştii au o prea veche ex­perienţă electorală, — practica lor de zece ani de opoziţie le-a dat o oarecare bogată cunoaştere a psi­hologiei mulţimii, a chipului cum fecundează in conştiinţa celor sim­pli toate miracolele naufragiate, toate făgădueaie opoziţiei pălite sub arşiţa guvernării De aceia politica de valorificare a cerealelor este sinceră rezumă o necesitate organică a partidului, care nu se vrea smuls din simpa­tia electorală a plugarilor. Intr’adevăr, comisariatul guver­nului pentru valorificarea grâului trimite următorul comunicat al zi­lei de 29 August prin care „incu­­noştiinţează că pe ziua de 28 Au­gust a. c. preţul grâului de 75 kgr. cu 5 la sută corpuri străine a va­riat între 31—35.000 iei vagonul, franco localităţile de desfacere din ţară. Grâul de 78 kgr. cu 3 la sută corpuri străine s’a vândut intre 33—39.000 vagonul. Grâul de 72 kgr., cu 10 la sută corpuri negre şi 20 la sută secară se plăteşte cu 24.000 iei”. Din aceste Indicaţii tehnice (com­plect ininteligibile pentru ţărani), reese că grâul ţărănesc nu poate depăşi 24.000 lei vagonul. Dar nici acest preţ nu este atins, căci din scrisorile ce primim, reese că grâul se vinde cu 18.000 lei vagonul, iar cel superior cu 22.000. Ceiace în­seamnă că voinţa guvernului se loveşte neputincioasă de com­plexul procesului de desfacere, ca­re zădărniceşte toate sforţările ce se fac. De altfel, acelaş fenomen s’a ob­servat şi in Franţa unde legea „care fixa un preţ minim la grâu, tinzând la organizarea apărării grâului” (intrată in funcţiune) nu a izbutit să realizeze înviorătoare­le rezultate ce se aşteptau de la ea. Circulara ministerului de agricultu­ră al Franţei prevedea preţul mi­nimal de 115 franci pentru suta de kgr. Este interesantă observaţia pe care o face „La Nation”, — or­ganul federaţiei republicane a d-lui Louis Marin, — care susţine totuş politica de apărare a grâu­lui : „Această circulară nu a slujit până acum. Numeroşi sunt cultiva­torii care ar fi fost fericiţi să-şi vândă grâul lor rămas din recolta lul 1932 la 112 franci în loc de 80 franci şi chiar 60 franci”. „După ecourile care ne-au a­­juns, aplicarea brutală a acestei circulări, ar face cu neputinţă co­merţul de grâu: apariţia ei ar fi şi stagnat comerţul de grâu. Ar fi de altfel legitim să dorim ca circu­lara să nu fie aplicată prea rigu­ros". „Pentru aceleaş motive, Asocia­ţia producătorilor de grâu soco­teşte că aplicarea inflexibilă a preţurilor minimale ar contribui să facă să dispară comerţul local al celor care cumpără ca să re­­vândă". Este clar că, " pretutindeni legile economice sunt Îndărătnice şi din refractarismul lor, foarte puţin cedează constrângerilor le­gislative ale Statului. Dacă mai adăugăm şi lipsa mijloacelor de Informaţie ale ţăranului român, — strimtorarea lui vecinică, ce-i in­terzice să aibă răgazul unei toc­meli, sau al unei verificări ori a­­legeri a ofertelor de cumpărare, — vom înţelege ce greu îl va fi să beneficieze de politica protec­­ţionistă a guvernului in ceia ce pri­veşte valorificarea grâului. Din sforţările Îndărătnice pe ca­re le face comisariatul guvernului pentru valorificarea grâului, foarte puţin revine ca beneficiu real pro­ducătorului în ceia ce priveşte ri­dicarea preţului. Guvernul a socotit necesar să cumpănească preţul real al grâului cu care II cumpără morarii, cu preţul făinii şi al pâinii. Când mo­rarii cumpără grâul cu 2,50 kgr. nu se poate concepe ca pâinea să se vândă cu 7,8 lei. In această provocătoare diferenţă, intră toa­tă batjocura ce se svârte producă­torului şi jăfuirea nemernică a con­sumatorului. Morarii organizează o adevăra­tă vânătoare a producătorului a­­juns la ananghie; când îl simt in desperata strâmtorare, se prezintă şi cumpără la preţuri ridicole. Brutarii desăvârşesc restul, iar consumatorul îşi poate da mâna cu producătorul. Pentru a curma această dublă provocare, guvernul a dat o circu­lară prin care recomandă autorită­ţilor comunale să procedeze la re­vizuirea periodică a preţului pâi­ne­, pentru a-l menţine in raport cu preţul grâului indicat de bur­sele oficiale de cereale. Încă o intenţie bună, pe care orice om de bună credinţă o a­­probă. * Dar aplicarea? • M ! Iată ce deschide sumbrele per­spective ale unor amarnice desa­măgiri. O veche experienţă ne face tare sceptici in ceia ce priveşte râvna autorităţilor comunale pentru o cât mai efectivă apărare a consu­matorului. Toate organele admi­nistrative stau, — ca nişte apoca­liptice ventuze, — pe punga con­sumatorului, speculat de interme­diari sub privirile complice ale or­ganelor de control Consumatorul nu are apărare; brutarii şi morarii pot oricând im­proviza un fond, — menit unor discrete convertiri ale autorităţi­lor comunale, — cari niciodată nu vor fi sguduite, luate la refec şi sancţionate pentru păcătoasele pactizări cu speculanţii. Foarte oportună circulara gu­vernului către autorităţile comu­nale,­­ circulară menită să frâ­neze specula ce îmbogăţeşte mo­rarii şi brutarii pe spinarea orop­sitului consumator. Numai să nu devină „revizuirea periodică a preţului pâinei”, o mănoasă şi neaşteptată metodă de sporire a veniturilor fără registru de în­casări... Intenţiile sunt frumoase; reali­zările sunt insă atât de jigărite !~ Pamfil Şeicaru Însemnările unui be­fer IN SAT LA NIŞTE DASCALI de JOACHIM BOTEZ Disdedimineaţa, către­­ sfârşitul lui iunie, luna când se încheie tre­burile dăscăleşti şi când magiştrii antici sărbătoreau quinquatriile cele mici închinate Minervei, am pornit cu un tovarăş tânăr în meserie , să vedem câteva şcoli de ţară. Luntrea ne ducea domol in susul Dunării pe sub umede perdele de sălcii. Negura deasă care venise de cu noapte, tot îşi mai tara vălurile peste zăvoaiele cu mierle, peste tarlalele coapte şi peste verdele co­clit al viilor din stânga. Ne bucu­­ram de răcoarea jilavă a aburilor călători, şi ne gândeam că de-ar fi fost şi ele, dăscăliţele dela şcoala noastră n’ar mai fi desfăcut um­breluţele lor înflorite, şi poate că n’ar mai fi pus nici mănuşile ce piele-­­scumpă... Dar unchiaşul cu mâinile aspre şi noduroase ca săl­ciile de pe mal, tovarăş de drum m luntrea noastră, ne spuse că ceaţa asta sa ridicat dela mare, ci, e să­rată şi amară şi că a prăpădit toa­tă mazărea şi fasolea... „Asta e mană, tăiculiţă ne desluşi un­chiaşul oftând, şi privind spre geana de lumină a răsăritului, îşi scoase căciula şi făcu o cruce a­­dâncă. Noi cărturarii atâta cunoşteam deci din toanele văzduhului şi din necazurile şi truda cu care se ago­­niseşte rodul pământului. Ne-am adus atunci aminte de o altă plim­bare, tot pe Dunăre, când au fost şi câteva tovarăşe dela liceu. Una, declamând din Lamartine, işi făcu­­se dintr’un fir de iarbă nu face ma­­ma­n prin care privea minunea di­mineţii ca pe un decor de operetă. Alta, zărind câţiva stropi de noroi pe pantofii albi de antilopă, a sus­pinat nemângâiată: ,,Vai, ce mize­­rie pe pantofii mei !” Iar cealaltă, ne arată un biet cimitir turcesc prâ­vălit pe dealul din faţă şi exclamă: ,Ce nostim !...” Şi tot aşa până către seară, când fetele răpuse de oboseală, dar mai ales de unele nevoi, au fugit cu cea dintâi trăsură acasă. Numai aşa au putut salva, până la sfârşit, regu­lile de discretă decenţă nu ome­­neşte, ci cărturăreşte înţelese... A­ceeaş nobilă meteahmă care ne si­lea, când ne-adunam la birtul nos­tru nevoiaş, să dăm dovezi de înalte maniere mâncând o biată varză cu carne servită de băeţi in picioarele goale dar asezonată cu solo de ţam­bal.. . Lăsăm luntrea devace in răcoa­rea valurilor călătoare, urcăm piep­tiş malul cu minarete albe dogorite de soare, şi ne afundăm în pădurea încâlcită şi râioasă a Boblei. In dreapta şi stânga potecii, tot tufe de scumpie cu pămătufuri cenuşii ori roşiatece ca nişte pufuri uriaşe de pudră. O pasăre drumeaţă ca şi noi, ne lasă din zbor o pană cu alb de sidef şi cafeniu ca mierea arsă. Ce zburătoare va fi fost, n’ar fi pu­tut să ne spună nici tovarăşa noas­trâ care predă despre lighioi, bu­­rueni şi pietre; dânsa e o natura­listă cu tocuri prea înalte şi pregeta la drum şi la sculatul prea de dimi­neaţă. Dela o vreme, după ce ne zvântăm pe o cracă moartă cămăşile ude de sudoare de parcă le-am fi scos din albie, coborâm însetaţi spre o fân­­tână blagoslovită cu slove turceşti săpate în piatră, ne adăpăm, mai urcăm un deal,­şi ajungem în cel dintâi sat cu verdeaţă şi umbră, a­­şezare de gospodari bulgari şi că­­zărbaşi. Pe domnul învăţător, căci la dânsul veneam, îl întâlnim pe uliţa satului ducând în braţe câţi­va castraveţi şi un mănunchiu de cimbru ori de mărar. E un flăcău chipos de pe Ialomiţa; poartă în mâini mănuşi de aţă cenuşie, cos­tum­ bleumarin cu dungă şi miroa­se, biruind mărarul, a parfum de, micşunele... Și suntem doar intra’ sfântă zi de lucru. Așa gătit, tânărul normalist sa ! Continuare în pag. 1-­t. jrnit antirevizionist* D. Corneliu I. Codarcea, fost voluntar în Franţa, a tipărit cu ocazia congresului, „Uniunii foşti­lor voluntari români“ o documen­tată broşură contra revizionismu­lui, intitulată „Front antirevizio­­nist“ (cuprinzând în acest titlu a­­titudinea comună a Micei Antante şi Poloniei ai căror reprezentanţi au luat parte la congresul de la Cluj). In cele 60 pagini ale aces­tei broşuri d. Codarcea face o expunere completă a tezei revi­zioniste căreia, In mod cât se poate de calm şi rece, ii distruge argumentele. Auzim de la război încoace în­­tr’una de revizionism, simţim ce se ascunde sub acest cuvânt, îl detestăm, dar niciodată nu ni s’a dat ca acum prin broşura de faţă, putinţa de a cunoaşte Înfăţişarea particulară şi proporţiile de abe­raţie pe care le-a luat această agitaţie politică. Ni s’a vorbit, ici şi colo, de unele ridicule şi barba­re feluri de a plânge „Ungaria mutilată”, ale vecinilor noştri, care ne aduc aminte de urletul lu­pilor la lună, ne dau spectacolul unui vaet care nu vrea să-şi cu­noască precis motivul, dar care se complace în sunetele lui, fră­mântate şi seci, plâns fără lacri­mi, spre a-şi putea smulge pe figură sub ochii inimei Europei des­figurata durerii, am avut ocazia să simţim îndârjirea asiatică a absurdului pe care o cunosc a­­ceşti oameni, ce trăesc cu viziu­nea Ungariei lui Bela al IV-lea in ochi. D. Codarcea ne expune sis­tematic cât mai deplin şi simplu această obsesie xenofobă — care vrea să se convertească, prin ab­surd, într’o condiţie juridică — a Ungurilor, în studiul său care este primul studiu românesc asupra re­„Suntem streini de orice animo­zitate, de orice sentiment ostil faţă de poporul unguresc“ declară autorul în numele Românilor. Lup­tăm, adaugă, contra revizionismu­lui unguresc nu din ură de rasă, ci pentru că îl considerăm imoral. Budapesta ţine ca diferendul ro­­mâno-maghiar (închis de tratate­le de pace) să fie continuat chiar în mod artificial. Iată în adevăr două trăsături pe care sufletul unguresc şi le trădează în mişcarea revizionistă: radicalism barbar şi artificialitate. Nici o sirenă politică a Europei, nu va reuşi să îmblânzească cu glasul ei, să înmoae aceste con­ştiinţe, — care compun „poporul cel mai singuratic al Europei“ — pietrificate în astfel de porniri şi să le aducă la simţul uman al re­alităţii pământului civilizat de grădina naţiunilor, al Europei, pă­mânt pe care, de la anul 800 de când au coborât de peste Ural­, n’au reuşit să se adapteze. Eminescu răspundea la o şedin­ţă a „României june” în Viena, ungurilor care ne făceau inculţi, că suntem infinit mai cultivabili decât ei. Cine poate crede astăzi, după ce atâtea curente sufleteşti s’au abătut asupra Europei, că Ungurii sunt susceptibili să-şi al­toiască în suflet neo-umanismul modern al culturilor naţionale! Cu tot tapajul pe care-l fac ei nu se văd cât sunt de izo­laţi; prietenii lor înşişi îi privesc în casă, pe gaura cheiei cu un ochiu ironic şi tocului de aur pe care i le-au dăruit lui Rothermere ii va rugini — vai ! — peniţa îna­inte de a o fi muiat în cerneală pen­tru a scrie pe cerul epocii cuvân­tul pompos „Reînviere“ pe care ei îl strigă la toate răspântiile ! Broşura d-lui Codarcea este, în înfăţişarea ei argumentată, o lu­crare de mare preţ. Ea pune la punct şi prezintă printr’un singur gest, o chestiune pe care nu tre­bue să o considerăm numai că impetuozitatea sentimentului, c trebue să-i cunoaştem figura ş semnele particulare. Ea poate fi un moment dat, cu un paşapor fals, să pătrundă pe teritoriul unde domni în negru caută a re­genera lumea prin diplomaţie câi droguiştii vor să facă frumoase prin Elida, femeile. Trebue să fim recunoscător d-lui Codarcea în plus, pentru a fi pus la îndemâna congresulu foştilor voluntari un studiu aşa de temeinic, de naţionalism. Dragoş Vrânceanu Iubita In saramura Amatorii de senzaţional au avut o zi bună, când Bălăianu, asasinul din str. Baroşiţei ,a fost adus intre baio­nete ca să reconstituie împrejurării în care şi-a ucis uibita şi a pus-o a conservat intr’o ladă cu sare. Vreo­nic şi prevăzător gospodar, crimina­lul a dovedit că nu lăsase nimic­­ voia întâmplării. Cu trei săptămâi înainte cumpărase lada sortită să de­vină in acelaş timp sicriu şi cutie , conserve. Tot din vreme se aprovi­zionase cu sarea necesară, cunoscân că una din metodele cele mai sigur ale conservării e saramura. Poate , va fi ademenit şi procedeul prin afu­mare. Dar Bălăianu a renunţat, soco­indu-l prea indiscret şi complicat lemne, fum, dispozitiv special şi cos­tisitor. A rămas la metoda huniei împământenită de pe vremea cân trecătorii mosafiri ai ţinuturilor sar­matice îşi purtau cu dânşii muşchii leţul cel de toate zilele, sărat şi ir frăgezit sub şeaua cailor. Omul s mai pregătise, sa cumpere şi oarecat cartofi in vederea femel. Ceeace Ir, semna că sa gâruiau la on realm­at mentor mixt. A abandonat ideia de motive misterioase. Dar după acest preparative, restul operaţiei « fos după propria mărturisire, un flcat Şi-a aşteptat iubita, a provocat o act­­ă ca s’o vadă plângând şi astfel să micşoreze instinctul de conservări s’a prefăcut că o sărută pe la spat — a doua manevră menită să-i stoar­că şi ultima drojdie a acestui Instint defensiv — pe urmă a gâtuita cu u cordon de rochie, a băgat-o la Iad şi a presărat-o cu sare. Explicaţia lui Bălăianu e intrucătv înduioşătoare. Îşi sărase iubita ca­­ nu intre in descompunere. Voia să păstreze alături sub forma cea nu ideală, mută şi pasivă, fără să-i mi otrăvească existenţa cu scene, episoe­de de gelozie, toate manifestările tre­pidante care fac o iubită incomodă când nu e la o mii de chilometri du tanţă. Deci numai procedeul se com­­servere al iubitei era alimentar, inten­ţiile asasinului se opreau aci, făr vreo aberaţie antropofagică aşa cum sar fi dedus din strigătele indignat ale mulţimei .Ln cartier, dând aşa, să-l linşeze şi imputându-i că şi-a mân­cat iubita, friptă. Nici n’o mânca şi nici n’o fripsese, nici nu se gândea­­ aşa ceva. El dorea s’o păstreze, e un amant infestat de literatura deca­dentă, cruţând-o de decrepitudine fatală a vieţii care face din orice cor, viu o victimă a descompunere lente Criminalul Bălăianu a scăpat o mare greutate de linşarea mulţime Această indignare publică ne-o expli­căm mai puţin. Ce-a făcut un defini­tiv, mai mult şi mai rău decât arm mi­ţi eroi ai unei anumite literatur foarte la modă sau decât eroii une anumite filme fantastico-monstruoas din s­ursă germană? Medicii cată s afle dacă nu este cumva un nebun Poate Bălăianu in felul­ său e nume un înţelept. Descoperise şi el secrete prin care o iubită gălăgioasă şi inco­modă, poate deveni ideală şi eterni Purtându-l in cătuşe, intre puşti, so­cietatea s’a dovedit ca întotdeaun ostilă precursorilor, exact cum născo­citorul umbrelei acum vreo sută d ani, a fost huiduit şi bătut­­su pietr după cum povesteşte cronica timpului Cezar Petrescu .

Next