Curentul, septembrie 1933 (Anul 6, nr. 2005-2034)
1933-09-01 / nr. 2005
ANUL VI i.p. 2005s PAGINI3 LEI Vineri 1 Septembrie 1933 Director: PAMFIL ŞEICA CU REDACJIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 1 Cabinetul directorului 3—773( Telefon: secretariatul şi provincia 3—122! ( Redacţia 3—6439, Adiţia 3_7521 ABONAMENTE* fel 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţi publice lei 1000 anual; pentru străinătate: de 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 16 ale fiecârei lun Taxa poştală plătită in numerar cont. ora Dir. G-rale P. I . 55740/929. DUPĂ UN CONGRES Librarii au ţinut în Capitală un congres foarte agitat, în care numărul redus al participanţilor vorbea despre sărăcia librăriei, care nu îngădue luxul unei deplasări cu trenul, iar starea lor de spirit ilustra mizeria la care-i condamnă o măsură ministerială. Nu e în intenţia mea să fac aici procesul niciunuia dintre factorii în conflict Trebue să constat că ministerul instrucţiunii s a aflat într’o situaţie legitimă când a ocrotit şcolilor câştigul pe care-l aveau librarii din vânzarea cărţilor didactice. Acest minister, odată pentru totdeauna, este al şcolilorşi al şcolarilor, numai al lor. Deasemenea observ că latura economică a acestor măsuri nu poate să intereseze înaintea aceleia culturale , iar crearea cooperativelor şcolare, comersante exclusive ale cărţii didactice, este o dispoziţie care avantajează cultura. Este de la sine înţeles că aceste cooperative vor vinde mai multe cărţi decât librăria, fiindcă elevul poate refuza pe librar dar nu poate refuza pe propriul său profesor, când acesta îi va oferi, în numele unui ideal sfânt, şi cu preţ redus, un pachet de inteligenţă stratificată, garantată de minister. Cert este că librarii, după ce au discutat şi s’au înţeles, după ce au arătat că ştiu să se mute cu ministerul dar şi ei între ei, în acelaş timp, s’au dus la ministrul instrucţiunii şi i-au spus acestuia oful lor. Iar omul cu multe nuanţe de surâs care conduce destinele culturii, d- Guşti, a dat delegaţiei cele mai satisfăcătoare explicaţii, ba unora dintre membrii delegaţiei le-a prins şi câte o decoraţie în piept, fapt care dovedeşte şi amabilitate, dar şi abilitate. Acum lucrurile s’au potolit pentru câteva luni. Focul a fost stins, şi în locul unei judecăţi drepte, au căzut oamenii la o învoială strâmbă, aşa cum e tradiţia în scumpa noastră ţară. Aceste febre recurente ale culturii vor mai reveni. Problema nu este să le amânăm cu paleative, ci să le vindecăm radical, pur şi simplu, cu voia sau fără voia celor bolnavi de ele. Când scade preţul grâului, e Criză. Se adună economiştii la Londra, cheamă reprezentanţii ţărilor importatoare, mai cheamă şi pe exportatori, şi din taifasul lor laolaltă, iese o soluţie. Iată soluţia: pentru a se urca preţul grâului, pentru a evita pauperizarea ţărănimii, pentru a evita bolşevizarea acestei pături conservatoare, este nevoe a se reduce suprafeţele de însemânţare în tarile fertile, de a se stârpi cultura artificială a grâului in ţările neagricole, şi de a se stabili quantumul şi preţul cerealelor de export. Simplu. Tot aşa se pune problema şi aici- Munca de creaţie în România e depreciată. Redusă la nulitate. Voluntarii ei sunt oameni de prin mansarde. Estimp avem instituţii eise de cultură, unde nişte domni culturali foarte borţoşi şi tot atâta de inteligenţi, se ocupă de probleme de organizare. Ne organizăm tocă de pe timpul ruşinoasei risipe de la „Educaţia Poporului“. S-ar cuveni o chibzuinţă mai serioasă. Funcţionarii culturii mănâncă sămânţa acestei culturi; nici nu mai aşteaptă recolta. Statul îşi arogă aici un rol tutelar. Foarte bine. Se pare că, şi în acest domeniu, Statul nu doreşte pauperizarea artistului creator, nici bolşevizarea lui în postul de gardian al spiritului naţional, nici scăderea valorii muncii sale. Dacă aşa stau lucrurile, atunci să ne socotim. Câte reviste de cultură apar în România? Câte cărţi se tipăresc în fiecare an şi în ce tiraj? Până unde ajung ele să fie difuzate? Şi în cât timp? Astfel făcând socoteala, s’ar vedea că biata cultură, amărâta noastră cultură, nu parvine decât până acolo unde stă un librar flămând, ambiţios să ţină librărie. Mai departe nu- La sate nu, fiindcă nici tipul de carte sătească nu lam găsit, nici ţăranii nu I’au cerut, nici nimeni n’a venit să întrebe o editură cum e „Cartea Românească“ bunăoară, câte milioane a pierdut publicând broşurile populare, atât de interesante, ale profesorului I. Simionescu. Cartea e scumpă. Mărturisesc, ca un vechiu cumpărător de cărţi, dar şi ca autor că e scumpă. Scumpetea ei se datoreşte tirajului meschin în care se trage. Dintr’un tiraj trebue plătită hârtia, tipografia, impozitul, poşta, autorul şi librarul. Cea mai mică parte o primeşte autorul. Dar riscul nevânzării trebue acoperit. Barem 6%, produs al capitalului Investit, trebue recunoscut editorului Iată, prin urmare, cel mai infructuos capital este cel îngropat în opere de cultură şi de artă. Singurii cari garantează — oarecum — circulaţia culturii sunt librarii. Acum gândiţi-vă: aceşti librari au şi ei o carte, — una singură, — care se vinde în mod absolut sigur: cartea didactică. Din câştigul pe care-l realizează librarii în luna deschiderii şcolilor, ei îşi pot permite să ţină librăria deschisă tot anul, pentru cartea literară şi pentru revista literară. Putem ucide, cu atâta uşurinţă, comerţul lor? Ni s’au dat binevoitoare asigurări că nu se urmăreşte acest lucru. Atunci ce se urmăreşte? Delegaţia de librari va fi fost lămurită. Cuvintele cu care a fost întâmpinată sunt negreşit o dibace perdeluire de intenţii, dar atât! Nici nu se poate altfel, fiindcă ordinea lucrurilor este inversată. Intr’o problemă ca aceasta nu începi cu librarii, ci cu producătorii cu scriitorii şi cu editorii, cu toţi laolaltă, adică şi cu librarii Fără o organizare ierarhică şi naturală a muncii de creaţie in România, fără o politică impusă, de ocrotire a acestei munci, orice ministru poate intra în problemele culturii ca un taur într’un magazin de porţelanuri. Soluţia susţinută de mine, atât la Societatea Scriitorilor Români, cât şi la Asociaţia Scriitorilor Independenţi, este aceasta: un mare congres al factorilor de cultură, pregătit cu încetul, cu colaborarea ministerului instrucţiunii şi a tuturor inteligenţelor, care n„ mai cred în eficacitatea armei miraculoase- cultura. Avem un Rege* care să sprijine atfest congres. Romulus Dianu Preîntâmpinare Universitatea din Iaşi este cea mai năpăstuită. Nimeni nu contestă aceasta. Toţi se mulţumesc să recunoască un adevăr crud. La fel cum ai recunoaşte că cortegiul care trece pe străzi nu este o defilare ci o înmormântare. Era o vreme, când toate aceste fapte nu stârneau nici o indignare, cu atât mai mult nu provocau iniţiativele să graviteze in jurul unei reabilitări a universităţii ieşene. Tololoi Alexandrescu, Matei Cantacuzino şi A. C. Cuza in decurs de câţiva an, au părăsit universitatea, primii trecând pragul „Eternităţii“, cel din urmă al maturei maturităţi, care echivalează cu o scoatere la pensie. D-l A. C. Cuza, evident, va contesta aceasta, pretextând că pensionarea este numai o simplă formalitate nu şi o realitate... organică. Acum in urmă, Al. Philippide a trecut dincolo de viaţă şi de moarte. Alţi profesori, cum de o pildă dr. Hortolomeu şi Bacaloglu, au venit la Bucureşti — rupând definitiv cu Iaşul universitar şi profesional. Paralel cu migraţiunea profesorilor, universitatea, clinicele şi Spiridonia, au trecut printr'o eclipsă. De vre-o doi ani încoace, Spiridonia sa o altă conducere decât aceia a cioclului spălător de cadavre, şi-a înjghebat fondurile necesare, şi acum, clinicele chirurgicale din curtea spitalului Sf. Spiridon sunt terminate• Acum a intervenit altă complicaţiune. Lucrările terminate, nu se găsesc fonduri pentru inaugurare. Inaugurarea este numai o simplă formalitate. Se poate trece peste ea. Nimeni cred că nu se supără dacă se vor ţine mai puţine discursuri, sau chiar de loc, sau dacă, se vor mânca mai puţine icre negre sau chiar deloc. Situaţia acestor clinici, ca nişte bărci pe uscat, se complică insă din alt punct de vedere. Nu vor fi fonduri pentru întreţinerea lor. Avem exemplul concludent al clinicelor universitare din Cluj: admirabil utilate, complecte şi perfecţionate, nu au putut funcţiona în anul precedent, din pricina lipsei fondurilor de întreţinere. Primăria închisese robinetele pentru că nu se plătiseră taxele pe apă; uzina întrerupsese curentul electric pentru că Universitatea rămăsese in întârziere cu plata consumaţiei electrice. Nu mai rămânea de făcut decât vizita perceptorului cu toba care să pue în vânzare clădiile pentru că nu s’au plătit impozitele la timp. Clinicile de la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi au in faţa loc exemplul concludent al celor de la Cluj. Nu le-am dori inaugurate, şi apoi închise din lipsă de fonduri de întreţinere. E mai bine să ramân închise înainte de inaugurare decât după. Spiridonia şi Ministerul sănătăţii cred că au de spus un cuvânt hotărâtor, acum înainte de sosirea perceptorilor şi a taxatorilor........ . . Nîcolae Roşu ZIARIŞTII! Aşa dar dv. aţi preluat slujba d-lui Lugoşiaatu cu călătoriile la Paris? D. GHELMEGEANU: Da, numai că slujba acuma e mai grea. D. Lugoşianu umbla să convingă lumea să ne dea bani, şi eu umblu s’o conving sa nu ni-i ceară înapoi.» ' intenţii şi realizări Scadenţa oricărei guvernări este reinfăţişarea partidului înaintea corpului electoral. Atunci începe aspra judecată; atunci s făloşii de om devin smeriţii Închinători ai poporului, — biet suveran nătâng de o singură zi Cei cari Îşi amintesc de această amarnică scadenţă a sentinţei electorale, — care vine adesea cumplită, după o guvernare rodnică în desamăgiri, — mai robotesc şi ceva capital de fapte cu care să dea ochii cu alegătorii Şi naţional-ţărăniştii au o prea veche experienţă electorală, — practica lor de zece ani de opoziţie le-a dat o oarecare bogată cunoaştere a psihologiei mulţimii, a chipului cum fecundează in conştiinţa celor simpli toate miracolele naufragiate, toate făgădueaie opoziţiei pălite sub arşiţa guvernării De aceia politica de valorificare a cerealelor este sinceră rezumă o necesitate organică a partidului, care nu se vrea smuls din simpatia electorală a plugarilor. Intr’adevăr, comisariatul guvernului pentru valorificarea grâului trimite următorul comunicat al zilei de 29 August prin care „incunoştiinţează că pe ziua de 28 August a. c. preţul grâului de 75 kgr. cu 5 la sută corpuri străine a variat între 31—35.000 iei vagonul, franco localităţile de desfacere din ţară. Grâul de 78 kgr. cu 3 la sută corpuri străine s’a vândut intre 33—39.000 vagonul. Grâul de 72 kgr., cu 10 la sută corpuri negre şi 20 la sută secară se plăteşte cu 24.000 iei”. Din aceste Indicaţii tehnice (complect ininteligibile pentru ţărani), reese că grâul ţărănesc nu poate depăşi 24.000 lei vagonul. Dar nici acest preţ nu este atins, căci din scrisorile ce primim, reese că grâul se vinde cu 18.000 lei vagonul, iar cel superior cu 22.000. Ceiace înseamnă că voinţa guvernului se loveşte neputincioasă de complexul procesului de desfacere, care zădărniceşte toate sforţările ce se fac. De altfel, acelaş fenomen s’a observat şi in Franţa unde legea „care fixa un preţ minim la grâu, tinzând la organizarea apărării grâului” (intrată in funcţiune) nu a izbutit să realizeze înviorătoarele rezultate ce se aşteptau de la ea. Circulara ministerului de agricultură al Franţei prevedea preţul minimal de 115 franci pentru suta de kgr. Este interesantă observaţia pe care o face „La Nation”, — organul federaţiei republicane a d-lui Louis Marin, — care susţine totuş politica de apărare a grâului : „Această circulară nu a slujit până acum. Numeroşi sunt cultivatorii care ar fi fost fericiţi să-şi vândă grâul lor rămas din recolta lul 1932 la 112 franci în loc de 80 franci şi chiar 60 franci”. „După ecourile care ne-au ajuns, aplicarea brutală a acestei circulări, ar face cu neputinţă comerţul de grâu: apariţia ei ar fi şi stagnat comerţul de grâu. Ar fi de altfel legitim să dorim ca circulara să nu fie aplicată prea riguros". „Pentru aceleaş motive, Asociaţia producătorilor de grâu socoteşte că aplicarea inflexibilă a preţurilor minimale ar contribui să facă să dispară comerţul local al celor care cumpără ca să revândă". Este clar că, " pretutindeni legile economice sunt Îndărătnice şi din refractarismul lor, foarte puţin cedează constrângerilor legislative ale Statului. Dacă mai adăugăm şi lipsa mijloacelor de Informaţie ale ţăranului român, — strimtorarea lui vecinică, ce-i interzice să aibă răgazul unei tocmeli, sau al unei verificări ori alegeri a ofertelor de cumpărare, — vom înţelege ce greu îl va fi să beneficieze de politica protecţionistă a guvernului in ceia ce priveşte valorificarea grâului. Din sforţările Îndărătnice pe care le face comisariatul guvernului pentru valorificarea grâului, foarte puţin revine ca beneficiu real producătorului în ceia ce priveşte ridicarea preţului. Guvernul a socotit necesar să cumpănească preţul real al grâului cu care II cumpără morarii, cu preţul făinii şi al pâinii. Când morarii cumpără grâul cu 2,50 kgr. nu se poate concepe ca pâinea să se vândă cu 7,8 lei. In această provocătoare diferenţă, intră toată batjocura ce se svârte producătorului şi jăfuirea nemernică a consumatorului. Morarii organizează o adevărată vânătoare a producătorului ajuns la ananghie; când îl simt in desperata strâmtorare, se prezintă şi cumpără la preţuri ridicole. Brutarii desăvârşesc restul, iar consumatorul îşi poate da mâna cu producătorul. Pentru a curma această dublă provocare, guvernul a dat o circulară prin care recomandă autorităţilor comunale să procedeze la revizuirea periodică a preţului pâine, pentru a-l menţine in raport cu preţul grâului indicat de bursele oficiale de cereale. Încă o intenţie bună, pe care orice om de bună credinţă o aprobă. * Dar aplicarea? • M ! Iată ce deschide sumbrele perspective ale unor amarnice desamăgiri. O veche experienţă ne face tare sceptici in ceia ce priveşte râvna autorităţilor comunale pentru o cât mai efectivă apărare a consumatorului. Toate organele administrative stau, — ca nişte apocaliptice ventuze, — pe punga consumatorului, speculat de intermediari sub privirile complice ale organelor de control Consumatorul nu are apărare; brutarii şi morarii pot oricând improviza un fond, — menit unor discrete convertiri ale autorităţilor comunale, — cari niciodată nu vor fi sguduite, luate la refec şi sancţionate pentru păcătoasele pactizări cu speculanţii. Foarte oportună circulara guvernului către autorităţile comunale, circulară menită să frâneze specula ce îmbogăţeşte morarii şi brutarii pe spinarea oropsitului consumator. Numai să nu devină „revizuirea periodică a preţului pâinei”, o mănoasă şi neaşteptată metodă de sporire a veniturilor fără registru de încasări... Intenţiile sunt frumoase; realizările sunt insă atât de jigărite !~ Pamfil Şeicaru Însemnările unui befer IN SAT LA NIŞTE DASCALI de JOACHIM BOTEZ Disdedimineaţa, către sfârşitul lui iunie, luna când se încheie treburile dăscăleşti şi când magiştrii antici sărbătoreau quinquatriile cele mici închinate Minervei, am pornit cu un tovarăş tânăr în meserie , să vedem câteva şcoli de ţară. Luntrea ne ducea domol in susul Dunării pe sub umede perdele de sălcii. Negura deasă care venise de cu noapte, tot îşi mai tara vălurile peste zăvoaiele cu mierle, peste tarlalele coapte şi peste verdele coclit al viilor din stânga. Ne bucuram de răcoarea jilavă a aburilor călători, şi ne gândeam că de-ar fi fost şi ele, dăscăliţele dela şcoala noastră n’ar mai fi desfăcut umbreluţele lor înflorite, şi poate că n’ar mai fi pus nici mănuşile ce piele-scumpă... Dar unchiaşul cu mâinile aspre şi noduroase ca sălciile de pe mal, tovarăş de drum m luntrea noastră, ne spuse că ceaţa asta sa ridicat dela mare, ci, e sărată şi amară şi că a prăpădit toată mazărea şi fasolea... „Asta e mană, tăiculiţă ne desluşi unchiaşul oftând, şi privind spre geana de lumină a răsăritului, îşi scoase căciula şi făcu o cruce adâncă. Noi cărturarii atâta cunoşteam deci din toanele văzduhului şi din necazurile şi truda cu care se agoniseşte rodul pământului. Ne-am adus atunci aminte de o altă plimbare, tot pe Dunăre, când au fost şi câteva tovarăşe dela liceu. Una, declamând din Lamartine, işi făcuse dintr’un fir de iarbă nu face maman prin care privea minunea dimineţii ca pe un decor de operetă. Alta, zărind câţiva stropi de noroi pe pantofii albi de antilopă, a suspinat nemângâiată: ,,Vai, ce mizerie pe pantofii mei !” Iar cealaltă, ne arată un biet cimitir turcesc prâvălit pe dealul din faţă şi exclamă: ,Ce nostim !...” Şi tot aşa până către seară, când fetele răpuse de oboseală, dar mai ales de unele nevoi, au fugit cu cea dintâi trăsură acasă. Numai aşa au putut salva, până la sfârşit, regulile de discretă decenţă nu omeneşte, ci cărturăreşte înţelese... Aceeaş nobilă meteahmă care ne silea, când ne-adunam la birtul nostru nevoiaş, să dăm dovezi de înalte maniere mâncând o biată varză cu carne servită de băeţi in picioarele goale dar asezonată cu solo de ţambal.. . Lăsăm luntrea devace in răcoarea valurilor călătoare, urcăm pieptiş malul cu minarete albe dogorite de soare, şi ne afundăm în pădurea încâlcită şi râioasă a Boblei. In dreapta şi stânga potecii, tot tufe de scumpie cu pămătufuri cenuşii ori roşiatece ca nişte pufuri uriaşe de pudră. O pasăre drumeaţă ca şi noi, ne lasă din zbor o pană cu alb de sidef şi cafeniu ca mierea arsă. Ce zburătoare va fi fost, n’ar fi putut să ne spună nici tovarăşa noastrâ care predă despre lighioi, burueni şi pietre; dânsa e o naturalistă cu tocuri prea înalte şi pregeta la drum şi la sculatul prea de dimineaţă. Dela o vreme, după ce ne zvântăm pe o cracă moartă cămăşile ude de sudoare de parcă le-am fi scos din albie, coborâm însetaţi spre o fântână blagoslovită cu slove turceşti săpate în piatră, ne adăpăm, mai urcăm un deal,şi ajungem în cel dintâi sat cu verdeaţă şi umbră, aşezare de gospodari bulgari şi căzărbaşi. Pe domnul învăţător, căci la dânsul veneam, îl întâlnim pe uliţa satului ducând în braţe câţiva castraveţi şi un mănunchiu de cimbru ori de mărar. E un flăcău chipos de pe Ialomiţa; poartă în mâini mănuşi de aţă cenuşie, costum bleumarin cu dungă şi miroase, biruind mărarul, a parfum de, micşunele... Și suntem doar intra’ sfântă zi de lucru. Așa gătit, tânărul normalist sa ! Continuare în pag. 1-t. jrnit antirevizionist* D. Corneliu I. Codarcea, fost voluntar în Franţa, a tipărit cu ocazia congresului, „Uniunii foştilor voluntari români“ o documentată broşură contra revizionismului, intitulată „Front antirevizionist“ (cuprinzând în acest titlu atitudinea comună a Micei Antante şi Poloniei ai căror reprezentanţi au luat parte la congresul de la Cluj). In cele 60 pagini ale acestei broşuri d. Codarcea face o expunere completă a tezei revizioniste căreia, In mod cât se poate de calm şi rece, ii distruge argumentele. Auzim de la război încoace într’una de revizionism, simţim ce se ascunde sub acest cuvânt, îl detestăm, dar niciodată nu ni s’a dat ca acum prin broşura de faţă, putinţa de a cunoaşte Înfăţişarea particulară şi proporţiile de aberaţie pe care le-a luat această agitaţie politică. Ni s’a vorbit, ici şi colo, de unele ridicule şi barbare feluri de a plânge „Ungaria mutilată”, ale vecinilor noştri, care ne aduc aminte de urletul lupilor la lună, ne dau spectacolul unui vaet care nu vrea să-şi cunoască precis motivul, dar care se complace în sunetele lui, frământate şi seci, plâns fără lacrimi, spre a-şi putea smulge pe figură sub ochii inimei Europei desfigurata durerii, am avut ocazia să simţim îndârjirea asiatică a absurdului pe care o cunosc aceşti oameni, ce trăesc cu viziunea Ungariei lui Bela al IV-lea in ochi. D. Codarcea ne expune sistematic cât mai deplin şi simplu această obsesie xenofobă — care vrea să se convertească, prin absurd, într’o condiţie juridică — a Ungurilor, în studiul său care este primul studiu românesc asupra re„Suntem streini de orice animozitate, de orice sentiment ostil faţă de poporul unguresc“ declară autorul în numele Românilor. Luptăm, adaugă, contra revizionismului unguresc nu din ură de rasă, ci pentru că îl considerăm imoral. Budapesta ţine ca diferendul româno-maghiar (închis de tratatele de pace) să fie continuat chiar în mod artificial. Iată în adevăr două trăsături pe care sufletul unguresc şi le trădează în mişcarea revizionistă: radicalism barbar şi artificialitate. Nici o sirenă politică a Europei, nu va reuşi să îmblânzească cu glasul ei, să înmoae aceste conştiinţe, — care compun „poporul cel mai singuratic al Europei“ — pietrificate în astfel de porniri şi să le aducă la simţul uman al realităţii pământului civilizat de grădina naţiunilor, al Europei, pământ pe care, de la anul 800 de când au coborât de peste Ural, n’au reuşit să se adapteze. Eminescu răspundea la o şedinţă a „României june” în Viena, ungurilor care ne făceau inculţi, că suntem infinit mai cultivabili decât ei. Cine poate crede astăzi, după ce atâtea curente sufleteşti s’au abătut asupra Europei, că Ungurii sunt susceptibili să-şi altoiască în suflet neo-umanismul modern al culturilor naţionale! Cu tot tapajul pe care-l fac ei nu se văd cât sunt de izolaţi; prietenii lor înşişi îi privesc în casă, pe gaura cheiei cu un ochiu ironic şi tocului de aur pe care i le-au dăruit lui Rothermere ii va rugini — vai ! — peniţa înainte de a o fi muiat în cerneală pentru a scrie pe cerul epocii cuvântul pompos „Reînviere“ pe care ei îl strigă la toate răspântiile ! Broşura d-lui Codarcea este, în înfăţişarea ei argumentată, o lucrare de mare preţ. Ea pune la punct şi prezintă printr’un singur gest, o chestiune pe care nu trebue să o considerăm numai că impetuozitatea sentimentului, c trebue să-i cunoaştem figura ş semnele particulare. Ea poate fi un moment dat, cu un paşapor fals, să pătrundă pe teritoriul unde domni în negru caută a regenera lumea prin diplomaţie câi droguiştii vor să facă frumoase prin Elida, femeile. Trebue să fim recunoscător d-lui Codarcea în plus, pentru a fi pus la îndemâna congresulu foştilor voluntari un studiu aşa de temeinic, de naţionalism. Dragoş Vrânceanu Iubita In saramura Amatorii de senzaţional au avut o zi bună, când Bălăianu, asasinul din str. Baroşiţei ,a fost adus intre baionete ca să reconstituie împrejurării în care şi-a ucis uibita şi a pus-o a conservat intr’o ladă cu sare. Vreonic şi prevăzător gospodar, criminalul a dovedit că nu lăsase nimic voia întâmplării. Cu trei săptămâi înainte cumpărase lada sortită să devină in acelaş timp sicriu şi cutie , conserve. Tot din vreme se aprovizionase cu sarea necesară, cunoscân că una din metodele cele mai sigur ale conservării e saramura. Poate , va fi ademenit şi procedeul prin afumare. Dar Bălăianu a renunţat, socoindu-l prea indiscret şi complicat lemne, fum, dispozitiv special şi costisitor. A rămas la metoda huniei împământenită de pe vremea cân trecătorii mosafiri ai ţinuturilor sarmatice îşi purtau cu dânşii muşchii leţul cel de toate zilele, sărat şi ir frăgezit sub şeaua cailor. Omul s mai pregătise, sa cumpere şi oarecat cartofi in vederea femel. Ceeace Ir, semna că sa gâruiau la on realmat mentor mixt. A abandonat ideia de motive misterioase. Dar după acest preparative, restul operaţiei « fos după propria mărturisire, un flcat Şi-a aşteptat iubita, a provocat o actă ca s’o vadă plângând şi astfel să micşoreze instinctul de conservări s’a prefăcut că o sărută pe la spat — a doua manevră menită să-i stoarcă şi ultima drojdie a acestui Instint defensiv — pe urmă a gâtuita cu u cordon de rochie, a băgat-o la Iad şi a presărat-o cu sare. Explicaţia lui Bălăianu e intrucătv înduioşătoare. Îşi sărase iubita ca nu intre in descompunere. Voia să păstreze alături sub forma cea nu ideală, mută şi pasivă, fără să-i mi otrăvească existenţa cu scene, episoede de gelozie, toate manifestările trepidante care fac o iubită incomodă când nu e la o mii de chilometri du tanţă. Deci numai procedeul se comservere al iubitei era alimentar, intenţiile asasinului se opreau aci, făr vreo aberaţie antropofagică aşa cum sar fi dedus din strigătele indignat ale mulţimei .Ln cartier, dând aşa, să-l linşeze şi imputându-i că şi-a mâncat iubita, friptă. Nici n’o mânca şi nici n’o fripsese, nici nu se gândea aşa ceva. El dorea s’o păstreze, e un amant infestat de literatura decadentă, cruţând-o de decrepitudine fatală a vieţii care face din orice cor, viu o victimă a descompunere lente Criminalul Bălăianu a scăpat o mare greutate de linşarea mulţime Această indignare publică ne-o explicăm mai puţin. Ce-a făcut un definitiv, mai mult şi mai rău decât arm miţi eroi ai unei anumite literatur foarte la modă sau decât eroii une anumite filme fantastico-monstruoas din sursă germană? Medicii cată s afle dacă nu este cumva un nebun Poate Bălăianu in felul său e nume un înţelept. Descoperise şi el secrete prin care o iubită gălăgioasă şi incomodă, poate deveni ideală şi eterni Purtându-l in cătuşe, intre puşti, societatea s’a dovedit ca întotdeaun ostilă precursorilor, exact cum născocitorul umbrelei acum vreo sută d ani, a fost huiduit şi bătutsu pietr după cum povesteşte cronica timpului Cezar Petrescu .