Curentul, octombrie 1933 (Anul 6, nr. 2035-2065)
1933-10-01 / nr. 2035
ANUL VI No. 2035s PAGINI3 LEI Daiminica 1 Octombrie 1933 Director iTaMFIL ŞEICAHI REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA I Strada Sărindar No. 4 , Cabinetul directorului 3—7730 Telefon: * secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3—1439, Ad tra 3_7728 ABONAMENTEi Iei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bana, instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate; lei 1700 pe an; 850 pe 3 luni ; 500 pe 3 luni Abonamentele incep la 1 şi 15 ale fiecarei lun! Taxa poştală plătită in numerar cont, ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. v'-S#-'"x";i . Perpetuitatea provizoratului întrebat odată de un intim ce părere are despre poetul Mallarmé, pictorul Manet avu un zâmbet malițios. „Scrie ca şi când ar fi pruncul unei dansatoare cu un popăi”, — răspunse spiritual artistul. Definițiunea aceasta ne vine în minte parcurgând telegrama londoneză care ne rezuma aseară un senzaţional articol din „Daily Express” asupra Societăţii Naţiunilor, zămislită din împreunarea unei baletiste cu un arhiereu pare într’adevăr şi această bastardă instituţiune geneveză, dacă a ajuns ea acum să exaspereze şi proverbiala pacientă a insularilor flegmatici!... Căci iată ,— indignat de chiulul financiar al foarte multor State membre ale Societăţii Naţiunilor, cam de câţiva ani tot uită să-şi achite contribuţiunile de întreţinere a fastuosului aşezământ, „Daily Express’’ combate violent participarea Marei Britanii la prodigalităţile Ligii Naţiunilor ale cărei arhive şi grefe se înfruptă copios toate noroadele, dar la ale cărei biruri prea puţine guverne mai consimt astăzi să contribuie. Logica cea mai rudimentară, — să mărturisim, — este de partea ziarului englez, căci ţări ca Bolivia, Peru, Chili, Uruguay şi Paraguay, — după ce acaparează vreme de întregi săptămâni devotamentul pacifist al Consiliului Ligii cu gâlcevile şi păruielile lor, — nu consimt să mai verse la plata nici un peso drept recompensă pentru fanatismul mediator al Societăţii. Aceste cinci stimate şi alţăgoase ţări datorează secretariatului de la Geneva câteva duzini de milioane de lei: 200.000 Ure sterline, precizează „Daily Express”, care are grija să amintească acum că delegatul Australiei a şi propus odată ca aceştia calcitranţi debitori să nu mai fie admişi la lucrările Societăţii Naţiunilor până ce nu varsă la puşculiţă carboavele întârziate. Când „Daily Express” recomandă retragerea Marii Britanii de la această Ligă care o costă anual 140.OOO lire sterline, ai impresia că autorul articolului a fost un confrate mai naiv decât un cadet de marină proaspăt ieşit din şcoala dela Whale-Island, căci, oricum, chiar decorată cu garoafele Spaniei, cu narcisele Elveţiei, cu violetele Atenei şi,cu toate crizantemele Mikadoului, Societatea Naţiunilor trecea în ultima vreme drept o baracă dedicată exclusiv intereselor britanice, somptuos reprezentate de altfel şi în personalul Secretariatului. Era suficient să parcurgi încăperile administrative ale acestei uzine de terorism pacifist, — ajungea să contempli pe la vitrinele Genevei hărţile în relief consacrate propagandei împotriva tarifelor vamale exagerate, pentru a te convinge că în această promiscuitate de circ ambulant singura ţară care pompează avantagii certe era şi este încă Anglia. Este adevărat că, — dacă nu costa cât o întreagă escadră de dreadnoughturi înzevirate cu piese Armstrong şi Vickers. — Societatea Naţiunilor rămânea pentru Londra o destul de apăsătoare povară. Am smerit noi acum câteva trimestre un puternic şoc cranian, când ne-am pomenit cu lira sterlină smulsă de la priponul etalonului-aur; dacă se pun însă acum englezii pe denzorii economii de biete sute de mi de lire, — dacă pentru un mizerabil de cer se gândesc să ne priveze de mascarada semestrială şi traumatică a Ligii Naţiunilor, înseamnă că tradiţionala politeţă britanică s’a volatilizat odată că prosperitatea industrială a ostrovului nordic. Sudamericanii sunt toţi nişte golani şi nişte răi, — de acord, — când refuză să svârle câţiva saci de pesetas în schimbul atâtor arbitragii tergiversate: primitivii aceştia, cari nu l-au citit nici pe Sf. Augustin nici pe d. Henderson, nu au de unde să cunoască toate providenţialele avantagii ale cotizaţiunilor punctuale la un club atât de select ca S. N. Este însă acesta un pretext pentru ca Anglia să se desintereseze de sacrul sobor, tocmai acum când el posedă şi local propriu şi fundaţii de beton?... Societatea Naţiunilor trebue /va să-şi continue destinul ei de Al* \o fetă în mizerie, mai ales pe vre- Nimurile acestea cari nu oferă naţiunilor decât prea puţine peisagii de umor într’adevăr poliglot. Staţie dizertaţiunilor futile dela Geneva, în epoca noastră de surmenaj şi de neurastenie, statele continentelor experimentează prin delicioase deziluzii perpetuitatea provizoratului în materie de relatiuni internationale. Nu este vina lor, nici a Sud-Americanilor cari refuză să-și mai achite contributiunile: ne întrebăm chiar dacă treburile augustului conclav pacifist nu ar fi prosperat de zece ori mai vertiginos dacă institutiunea ar fi dispus de mai putini bani, adică dacă toate Statele membre ar fi refuzat să-şi plătească prompt dijma!... Cu mai puţine publicatiuni şi cu mai putină publicitate s’ar fi muncit poate mai activ pentru pacea reală... Pe când aşa pe salteaua de dolari şi de sterline, se eternizează efemerul focurilor costisitoare de artificii, la care cu înţelepciune şi cu dreptate îşi trag peruvienii miza din joc!... Ion Dimitrescu învăţământul Mirii italiene Un confrate vorbea acum câteva zile despre multele motive care pledează în favoarea introducerei limbei italiene în licee, in programul ultimelor trei clase. Caracterele acestei limbi înrudită cu ale noastre, şi ascendentul incontestabil al culturii italiene pe continent, precum şi condiţiile de program ale învăţământului nostru secundar referitoare la limbile străine, fac din chestiunea introducerii limbii italiene în licee o chestiune plauzibilă. Modalităţile de discuţie asupra acestei chestiuni pot fi numeroase. E necesar şi logic, ca ea să fie cât mai mult scoasă în evidenţă. Intr’un program împărţit pe trei ani, (acela al limbii germane de exemplu) limba italiană poate fi perfect învăţată, pe orice cale metodică. Personalul de învăţământ există şi seminarul şi catedra de limba italiană, conduse pe viitor de o vigoare ca a d-lui prof. Alex. Marcu, cel care in mod firesc ia locul profesorului Ortiz, prin merite de erudiţie, de lucrări şi de inteligenţă e o garanţie sigură asupra pregătirii acestui personal. Sprijinul moral şi material remarcabil pe care e dispus să-l dea expansiunii limbii, statul italian, cu care în această privinţă se poate discuta cu folos astăzi, este un motiv in plus de ilare in considerare a chestiunii. Asupra înţelesului mai adânc şi a rezultatelor lăuntrice, ale învăţării limbii italiene, am avut şi Vom mai avea ocazia de a vorbi. E important în momentul de faţă aspectul practic al extinderii studiului acestei limbi. Rezultatele bune pe care le dă la cele aproape zece licee din ţară unde se predă (la câteva încă dinainte de război), uşurinţa şi îndemânarea de care dau dovadă elevii din ultimele clase în învăţarea acestei limbi, dovedesc că experienţa va prinde. Generaţii întregi au învăţat limba germană (care e o limbă bogată şi instructivă, dar a cărei predare trebue negreşit particularizată, adaptată aptitudinilor elevilor, transformată intr’o materie facultativă, sau specială) Intr’un program de şapte ani, cum era acum câtva timp, cu rezultate nule. Câte vor mai învăţa, cu aceleaşi rezultate, in noul program? Orice se discută de acela, şi orice se vorbeşte despre învăţământul limbii italiene, e important credem noi. O atmosferă in favoarea acestei limbi, pentru virtuţile ei culturale, atmosferă care e pe jumătate creată, va determina mai curând ori mai târziu o măsură oficială corespondentă. Ion Necula Când e Istoria se repetă, fireşte. Dar nu întotdeauna aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Sau mai exact: nu întotdeauna acelaş efect e provocat de aceleaşi cauze. Luând aminte la un statornic fenomen de repetiţie care niciodată nu dă eres, răsfoim colecţia gazetelor de anul trecut, pe la sfârşitul lunei Septembrie şi începutul lui Octombrie 1932. Aceiaşi ameninţare a unei crize guvernamentale, aceleaşi telegrame de la Geneva, aceleaşi conflicte de vederi intre miniştri sau foştii miniştri pe chestia aplicării acordului de colaborare tehnică cu Societatea Naţiunilor. Atunci exista „dificultatea Iunian”. Acum „dificultatea Mihalache”. Atunci guvernul se clătina aşteptând cu răsuflarea pe buze, telegrama uşurătoare de la Geneva că a fost aprobată colaborarea tehnică a comitetului financiar cu România. Astăzi problema cea mare a guvernului e tocmai găsirea unei modalităţi pentru a renunţa la aplicarea acordului de la Geneva. Cităm, pentru mai complectă simetrie: „Odată întorşi în ţară, d-nii Virgil Madgearu şi I. Lugoşianu, a venit in discuţie chestiunea tratativelor de la Geneva în jurul colaborării tehnice solicitată de guvernul român Societăţii Naţiunilor, precum şi împrejurările în care, după ce aceasta şi-a dat asentimentul asupra incheerilor făcute de delegaţii noştri, guvernul a telegrafiat să nu parafeze protocolul. Solicitat în tren, d. Virgil Madgearu a refuzat orice declaraţii înainte de a lua contact cu guvernul şi a expune Suveranului modul cum au decurs tratativele. Asupra acestei chestiuni, d-sa va fac© o expunere presei, probabil Lani sau Marţi. Până atunci ne mulţumim cu informaţiile obţinute pe cale lăturalnică. După aceste Informaţii guvernul a înţeles greşit spiritul în care urma să se rache© protocolul asupra căruia îşi dăduse asentimentul. Nu era vorba de un control care să atingă demnitatea naţională, ci de un scop urmărit: acela ca prin măsurile luate în interior să se dea posibilitatea de a începe o ACŢIUNE DE REFACERE FINANCIARA CE NU POATE AVEA LOC IN ÎMPREJURĂRILE DE AZI, FARA GIRUL SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR. Din cele de mai sus reese că din cauza evenimentelor dela Geneva s’a iscat un conflict între guvern pe deoparte, şi d-nii Madgearu şi Lugoşianu pe de altă parte”. (Ultima oră politică din ziarele de Duminecă 16 Octombrie 1932). Iar la aceiaşi ultimă oră politică, din 29 Septembrie 1933, adică de el: „Se accentuiază de către toată lumea, că de altfel renunţarea la punerea în aplicare a acordului cu Geneva este un bine, nu numai pentru guvern şi partid, dar şi pentru ţară şi că d. Titulescu merită toate mulţumirile pentru găsirea formulei cu care România îşi va justifica această atitudine faţă de comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor... Dacă guvernul ar încerca să aplice acordul ar merge spre o inevitabilă cădere şi nici un alt guvern nu ar aplica acest acord. O singură ieşire rămâne posibilă: renunţarea la numirea experţilor, până în momentul unei conjuncturi mai favorabile”. Acestea sunt faptele. Toamna trecută ca şi în toamna aceasta situaţia guvernului era in funcţie de aplicarea acordului dela Geneva, cu deosebirea că in 1932 toate strădaniile erau pentru acceptarea şi aplicarea acordului dela Geneva, iar in 1033, pentru găsirea unei formule care să justifice renunţarea la aplicarea acestui acord. Şi atunci, şi acum, situaţia era sdruncinată prin răspicate divergenţe de opinii in sânul partidului. Unii voiau ceiace nu vor astăzi, alţii nu voiau ceiace vor astăzi. Memoria tării e scurtă. Uităm repede. Dar fenomenul rămâne simptomatic prin dovada jalnicei lipse de cohesiune şi de consecventă, nu numai între membrii unui guvern şi ai unui partid, dar mai ales prin lipsa de continuitate în convingeri a aceloraşi oameni, prin sincopele de consecvenţă dela un an la altul. Odată e laie, altădată bălaie. Dar cum ne înfăţişăm la judecata lamei cu această nestatornicie ? Până acum o schimbare de guvern atrăgea anularea tuturor angajamentelor încheiate de guvernul precedent. Astăzi am progresat. Nu mai e nevoie de înscăunarea unui proaspăt guvern pentru a sfărba o semnătură și un legământ. Acelaș guvern își reneagă cuvântul de ori. Că refuzul de a aplica acordul de la Geneva, e justificat, se prea poate. Dar de ce l-am cerut atunci cu atâta energie, de ce l-am socotit indispensabil şi salvator pentru refacerea financiaro-economică a ţării, dacă peste un an aveam să descoperim că departe de a fi folositor, e dăunător intereselor noastre ? Când am avut dreptate ? Unde e adevărul ? Cezar Petrescu ironica literară de NICOLAE ROŞU Stelian Mateescu: „Directiva absolutulu Poziţia criticei literare de astăzi, se caracterizează printr’o totală abdicare dela funcţiunea ei normativă Nu există critic, dintre cei bătrâni care să nu rămâe fixat cu agresivitate de ideile scumpe ascensiunei lui literare; dintre cei adulţi care să nu figureze in centrul unei activităţi registrate de interese personale; iar dintre cei tineri, care să nu dibuiască în critică reciprocitatea unor servicii, amabilitatea, şi lauda mutuală. Excepţiile simt sporadice. Deci rarisime. Obiectivitatea, sau nu existat sau, este o floare de seră. Nici cel puţin prezenţa unui spirit de orientare imparţial, care să îngădue înregistrarea pură şi nudă, fără comentarii, a faptelor literare petrecute sub ochii tuturor. Reaua credinţă se alătură acestui subiectivism critic şi îl urmează necondiţionat. Capitolul criticei de astăzi se închee cu rolul culiselor. Mai întâi conspiraţia tăcerii, care, este prin definiţie clandestină şi mutuală, dovedind o slăbiciune efectivă, dacă nu chiar o evidentă laşitate. Apoi, bârfeala, care este mai redutabilă decât intriga. Bârfeala ascunsă după paravanul criticei presupune inventivitate, fantezie, vocabular de suburbie şoptit trivial la ureche, conspirativ şi cu toate măsurile de prevedere. Confesorilor li se cer asigurări formale, şi în schimb li se oferă... aceiaşi măsură la timpul nimerit. Cred că ne-am înţeles ? Critica literară de cele mai multe ori este o curva.__nici măcar o hetairă care întreţine nelegitime relaţii erotico-arghirofile sau o amantă plătită, — ci o prostituată de bordel de mâna a doua, îndrăgită de rea credinţă, de lipsă de obiectivitate, de şantaj şi mercantilism de cea mai vulgară speţă. Poziţia criticei de astăzi se caracterizează prin atributele bordelului. Cu aceste reflexii am închis cartea d-lui Stelian Mateescu, gândindu-mă la alţii, nu la el. Trebue să o spunem direct, fără înconjur, provocând ispăşirea unui păcat prea mult înrădăcinat în năravurile noastre literare. Din singurătatea lui agresivă, boicotat pare-se de un ridicol anonimat al publicităţii, un spirit vigilent şi corosiv s’a desprins din bibliotecă şi cu ace de ghiaţă a tatuat epidema criticei şi a criticilor de astăzi. De aceia, aşi vrea să trec peste acel „cuvânt introductiv" care se Întinde inutil şi prezumpţios pe 9 pagini, scris probabil cu prilejul publicării in volum a eseurilor, şi să mă opresc la cel de al doilea ciclu, deschis de capitolul ^observaţii critice asupra criticei române’». O constatare liminară, şi caracteristică unui întreg sistem de interpretare critică. Domnii, M. Dragomirescu, E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, H. Sanielevici şi Paul Zarîfopol apreciază cu maxime superlative valorile literare Pentru d-l M. Dragomirescu, poetul G. Talaz a depăşit lirica mondială. Pentru d-l E. Lovinescu, „cacofonicele scâncete ale flautistului de mătase Camil Baltazaru’ (st. M. Pag. 117) concurează versurile lui Valery şi Mallarmé. Exemple asemănătoare din scrierile d-lor H. Sanielevici și Paul Zarifopol. Capitolul, se poate completa cu aprecierile d-nei Cora Valescu despre M. Dragomirescu (,,M. D. este cel mai mare estet de la Aristotel încoace’], __ „Ritmul vremii)- sau, d-na Isabela Sadoveanu despre , prea inteligentul și sidpra cultivatul Paul Zarifopol”; sau, N. Davidescu despre Ion Minulescu; sau, Şerban Cioculescu despre d-l Tudor Arghezi. Concluzia d-lui Stelian Mateescu se reazimă pe o simplă observaţie: ,,suntem cosmogonici"! iar corectivul, bazat pe un simţ şi obiectivitate, subliniază un criteriu: „încrederea tfl admiraţia noastră _ fără de (?» deosebire dacă e pentru noi sau pentru alţii — trebue să se măsoare pe creaţii pozitive, nu pe năluciri ori pe legende.” (Pag. 118). Am cercetat in celelalte eseuri amplificarea şi exemplificarea acestui deziderat, şi l-am găsit formulat In următoarele şase puncte. Rezumăm: Valabilitatea criticei literare trebue să se bizite. 1. Pe o corectă şi bogată informaţie; 2. Pe un sentiment de probitate şi imparţialitate; 3. Pe o capacitate de analiză; 4. O bună cunoaştere a domeniilor conexe, estetica, psihologia şi sociologia; 5. O bună cunoaştere a limbei şi in al 6-lea şi ultimul punct, pe o realizare stilistică (Pag. 128). Cu o inteligenţa minuţioasă, aplicată mai mult asupra faptelor secundare, d-l Stelian Mateescu cercetează o parte din foiletoanele critice ale d-lui M. Dragomirescu, fără alegere, şi ajunge la concluzia că amfitrionul „Institutului de Literatură” confundă raţiunea logică cu falsele aplicări ale regulelor silogistice, isvorâte din lacune de cunoştinţă şi înflorite cu erori de stil şi gramatică. Spirit maleabil profilează o ironie tăioasă Pe potnişul părţilor de minimă rezistenţă. Stelian Mateescu, cu un pre ridicul, ne mărturiseşte că îşi prone să înceapă o activitate cri” chiar cu , căzni u Dragomires« pentru că vede „în d-sa un fa» reprezentativ al criticei român actuale”. (Pag. 141). Cu alte cuvi operă de epuraţie. Dar operatică a d-lui M. Dragomirescu nu mărgineşte la câteva foiletoane marginea cărora se pot creii chiar cu multă justeţă, aprec absolute şi definitive. Iar ,,cazu Lovinescu" nu se mai de poezia pură d-l . Lovinescu nu mediocritate atâta vreme cât întovărăşit cu Radu Cosmin, Mi Rădulescu şi Victor Eflimiu, cum nu-l credem receptiv" pe" când î n vârful piramidei la asape , mucaginosul C. Balta) după cum îl defineşte d-l Stei Mateescu. Dar şi aici, avem aceiaşi recaşi pentru .»cazul M. Ioiag (Continuare, în panz c II >■'■ ■. ';/// // Wf . Ai văzut că se descongestionează spitalul cenusal de nevism. Mare minune! Cu atâtea programe şi soluţii!... Citiţi in pag. 8-a Tragică nenorocire la o sinagogi din Capitală 9 FEMEI AU MURIT ASFIXIATE Redactarea manifestului liberal oldova de peste Nistru Ce e aşa numita Republică moldovenească de peste Nistru : Pe cine cuprinde ■' (când Moldovenii sunt risipiţi în Ucraina pe tot lungul Nistrului). Ce însemnează cultura „naţională ca forma, socialistă ca conţinut” pe care Sovietele susţin că o dau poporului moldovenesc ? Cine e d. Starâi, primul ministru al republicei, sau d. Balah, ministru de interne? (români aşa de neaoşi după nume). Cine sunt „basarabenii refugiaţi" cu care Sovietele vor să colonizeze republica, după ce un număr de 75.000 de Moldoveni, vor fi mutaţi, după un atlas al U. R. S .-ului, în Siberia „din cauza supra populaţiei”? In ce şcoale se invaţă şi ce Români vorbesc acea limba păsăreasca pe care o auzim in conferinţele de radio sovietice destinate poporului moldovenesc detr o parte şi alta a Nistrului? Sunt întrebări la care nimeni nu poate răspunde. Putem lasă măcar analiza aceste lucruri? Despre ce se petrece în Rusia, cu toată bună vointa nu poţi vorbi serios. Când vrei sa te informezi, cazi in domeniul trăsnăilor. Sovietele n’au istorie. Istoria lor e o circulară falsificată trimeasă popoarelor burgheze pe care le cred compuse din mameluci. Povestea cu republica moldovenească, care durează de vreo zece ani, este o improvizaţie pe care o susţin încă, deşi lumea în jur îşi face cu ochiul în semn că se cam ştie despre ce e vorba. Un român transnistrian care semnează M. Florin publică în „Viaţa Basarabiei” o scurtă corespondenţă din Paris, foarte interesantă, despre informaţiile pe care o revistă intitulată „Basarabia roşie” care apare la Moscova ca organ al „refugiaţilor basarabeni”, le dă cu privire la viata in republica moldovenească. Nici oamenii care conduc republica, nici cei conduşi, despre care se vorbeşte în legătură cu enormele progrese ale planului cincinal nu par a fi moldoveni. Când aceşti „basarabeni” refugiaţi de la „Basarabia roşie“ reproduc vorba moldovenească ei pun în gura unui Toader Ţurcan vorbe ca acestea : „Comsomoliştii în acest an ca şi în an trecut n’au dat tempuri” sau reproducând cuvintele Anastasiei Radu spun : „pentru lucru bun al meu”, sau „eu voi pune toata puterile“ etc. Am cunoscut, zice d. M. Florin cândva un Babici (numele celui care semnează în „Basarabia roşie”) căpitan, se zicea, din vechea armată rusă, oploşit în armata lui Denikin, care cu greu se iscălea ; era slăvit în jurul a zece oameni ca şi dânsul pentru că luase parte la răscoala de la Hotin; nu ştia însă nici un cuvânt moldoveneşte. Să fie oare unul din aceia cărora li s’a încredinţat moldovenizarea culturii transnistriene ? Diferite clişee ale revistei citate înfăţişează, într’un loc tractoarele de muncă ale Colhozului moldovenesc şi femei-lovitoare al căror chip e departe de a spune că sunt moldovence ; în alt loc o expoziţie de literatură moldovenească, printre organizatorii căreia nu există unul singur care să aibă nume moldovenesc. Când Sovietele fac cu Moldovenii ele peste Nistru o astiel de cultură, îşi zice d. Florin, numeroşii intelectuali transnisnieni de neam moldovenesc, n’au nici un mijloc să-şi strângă rândurile în jurul unei foi destinată refugiaţilor prin care să scoată un relief, cu competenţa pe care le-o dă origina, problema transnis- triană. Dacă ar fi mai puţin sgomot şi confuzie în ţară la noi în acest moment, poate că vocea sa ar fi auzită de cineva. Dragoş Vrânceanu Noi când elogiem aici realismu Micii înţelegeri, nu exagerăm et-j căci tete a diplomatici a acestei tripartite alinte, ci ne menţinem in cadrul just al faptelor probatorii. Am întrebuinţat faţă de Mica inteilegere un limbaj înflorit de speranţe şi am văzut cum, alaltăeri, Le Temp ,nitărea in editorialul său convingerea noastră, subliniind la rând cu toată presa engleză importanţa conferiniţei dela Sinaia, asupra căreia în ea ni s’a spus tot adevărul. In acelaş loc, şi în aceeaş gazetă apărut însă eri un articol de o tomi Plate nistă, despre Societatea Naţiondor, ai cărui termeni omagiază priricoşeu Mica înţelegere. Iată un eşartion expresiv din textul articolului care pune faţă in faţă două concepţii două politici şi două feluri de rezutate practice: „Adevărul este că guvernele căutat destul să folosească instituţ internaţională dela Geneva, in speranţa că vor găsi soluţii uşoare răspunderilor cari le incumbau lor, timp ce Societatea Naţiunilor daij dovadă de prea multă încredere In 71 fluenţa sa morală, a voit să se intite la sarcini pentru care ea nu el făcută. Marea eroare a fost de a «ide că organismul dela Geneva pute să joace un rol de Supra-Stat, să eleideze toate diferendele, toate co fetele, prin simple deciziuni insarate din câteva principii absolute,a căror aplicare a fost pretinsă tutur popoarelor, și tuturor cazurilor, toată enorma diversitate de teminamente, de mentalităţi, de aspira şi de interese, care constitue ploi giosul mozaic al societăţii omenea Greşeala gravă a fost de a se fui o putere internaţionaă, fără si om dotat cu mijloace de asigurare a ei cutării hotărârilor sale, de a se cri un organism obligat să spună întregi ce drept are, fără să se fi in serviciul acestei Societăţi a Nat nilor forţa destinată să impună îs pectul dreptului proclamat Totul de aici vine, şi este o eroare primidială care a falsificat total expertiţa unei vieţi internaţionalizate ori nizate”... etc... etc... „Societatea Natnilor n’a avut curajul să acţioneze teama de a nu tulbura jocul marii influenţe şi al egoismelor sacre, ac unde ar fi putut să intervină util,, a fost cazul în Extremul Orient acolo unde spiritul său esenţial şi european, metodele sale occidental insuficienţă mijloacelor a destinat o nereuşită sigură“. Acest rechizitoriu trist, oricâtă spaţe ar arunca asupra instituţiei Geneva, este pe cealaltă faţă a lui elogiu adus realismului, acolo , el s’a verificat şi a dat rezultate care le cunoaştem. Romulus Dium