Curentul, noiembrie 1933 (Anul 6, nr. 2066-2095)

1933-11-01 / nr. 2066

/ JT Drama Taiefoanfeior Dacă am avea un microfon, — linul în stare de funcţiune, nu unul din acelea cari oracăesc indescifrabil prin aparatele şi prin instalaţiunile „perfecţionate“ ale Societăţii ,,române“ de telefoane, — l-am racorda la un megafon, şi am recita publicului nostru o zi întreagă delectabilul comunicat pe care ni-l dăruia în seara zilei de Duminecă ministerul nostru de lucrări publice şi de comunicaţiuni. „In urma discuţiunilor fără efect duse zilele trecute la ministerul lucrărilor publice şi al comunicaţiunilor, d. ministru Eduard Mirto a comunicat reprezentanţilor Societăţii anonime de telefoane că, în împrejurările grele prin care trece astăzi ţara întreagă, ce sa nu adpite punerea în aplicare a sporirii taxelor telefonice Cu o legitimă mândrie şi pe bună dreptate, putea arbora „CURENTUL“ sub manşetă ieri acest „mare succes“’ al perseverentei noastre campanii. Recompensată printr’o victorie tocmai la sfârşitul săptămânii în care hingheri bandei telefonice îşi începuseră prin ogrăzile abonaţilor nişte incursiuni de o mai inedită obrăznicie, cu agresive somaţiuni de achitare a noului tarif şi cu ofensive de intimidare a sfioşilor terorizaţi de notificarea imediatei suprimări a abonamentului. Mare pagubă, — nu zău!.. Ca şi când teribilă pomană ne-ar face proxeneţii receptoarelor cu umplutură de câlţi, dacă ne lasă prin gospodării şi pe birouri (inschimbul unor taxe exorbitante) nişte maşini infernale atât de zănatece cu actualele lor pseudo-telefoane!... Ca ministru al comunicatiunilor, este deci firesc că s’a convins în sfârşit di d. Mirto de tonajul torturii asigurate in România unui abonat care are stăruinţa să ceară, să obţină, şi să termine o comunicaţiune telefonică. In primele minute de aşteptare, începe să-ţi macaie în ureche receptorul ca o gâscă de Guinea; după o moderată pauză suplimentară de alte câteva minute, tipia lipită de scoica timpanului începe să cotcodăcească ritmic şi sexual, ca o cloşcă. Poate ouă domnişoara dela centrală?. Nu, — duduia dela comandă este fată cuminte: preferă să doarmă liniştită în năvodul ei de cabluri, amuzându-se să imperecheze pe abonaţi in cele mai crucişe cerceli, şi satisfăcându-şi verva erotică la spectacolul domnilor căzuţi pe neaşteptate peste doamnele invizibile. Şi dacă n’ar fi decât aceste neprevăzute „partuze“ pe cari diletantele coteţului american le organizează pentru desfătarea amurgurilor, pentru neurastenizarea pacienţilor abonaţi, şi pentru prolificitatea rasei noastre şi aşa destul de pufoasă !... După ce cădem ca nişte foaie, după ce cărăgesc ca focele, după ce că bâlbâie ca foantele, telefoanele României mai sunt şi concesionate unor vagabonzi aroganţi şi flămânzi, ale căror vaste foioase simt nevoia să se îndoape mai urgent decât ficaturile palmipedelor. Tarifele fondante sunt dublate, şi înlocuite cu altele mai telefondante, — taxele extravagante sunt prin arbitrare ori cazuri majorate, şi este nevoie de coaliţia trimestrială, sau lunară, sau chiar hebdomadară a victimelor şi a presei independente, pentru ca ofensivele quakerilor concesionari să fie vremelnic frânate. Pentru ca în momentul în care aceşti gentlemeni-cambrioleuri au impresiunea că tenacitatea condamnaţilor a slăbit, să revină insolenţi şi lacomi la atac, nădăjduind să poată în sfârşit tatua nouile haraciuri pe coapsele extenuate ale învinșilor. Dar rezistenta noastră nu s’a frânt: tenacitatea noastră îndelung verificată, — dimpotrivă, — este mai disponibilă decât oricând astăzi, când Telefoanele anonimilor ,romăni fac hac în hopul comunicatului dictat de d. Eduard Mirto. Este salubră, inaugurarea acestui ton; este binevenită, inovaţiunea acestei atitudini de inflexiblă energie a autorităţii executive, a cărei principală misiune ar trebui să fie mereu aceea de a ocroti pe cetăţenii dezarmaţi. Aluziunea aceea la „împrejurările grele prin cari trece astăzi ţara întreagă“ ar trebui să devină şi ea un întreg program de guvernământ Cu noua fază a luptei dintre abonaţi şi anglo-saxonii ahtiaţi după gologanii româneşti, nu s’a ameliorat deloc cazierul indezirabililor anonimi şi automaţi: impresarii telefoanelor nu au dezarmat încă din intimă convingere, nici nu şi-au spovedit în public resemnarea de a capitula cu pocăinţă. Lupta trebuie deci mai departe continuată împotriva acestor obrazuri calcaroase: de aci, îi vom mai afuma şi noi cu feştilă de pucioasă până se vor lăsa de meteahna jafurilor prea proeminente. Ion Dimitrescu r Catechismul tinereţii. Puterea de iluzie Cu sgomot mare fu detronată şi ,,sfânta raţiune” de pe soclul ei. Obosind cu disciplina de fier a categoriilor intelectului, — metodic exagerată de scolastici şi teoretic de idealismul absurd, lumea din Asfinţit vroi altceva. Ceva fără limită şifără constrângere. Deaceia, asvârlind tot şiragul de entităţi friguroase, cioplite milenii întregi cu aspră grije şi canon, omul intră, dintrodată, în paradisul concretului. Ochiul lui deveni lacom de priveliştile fantomatice şi splendorile lumii. Auzul se încântă de foşnetele abia murmurate, gâlgâite în arterele vieţii ca prin mii de flaute înăbuşite. Se lăsă in voia efervescenţelor vijelioase. Rătăcitor printre atâtea elanuri tulburătoare muşcă plin din dureroasa voluptate şi din trăirea substanţială, oarecum mustoasă a vieţii. Omul deveni o sinteză de frenezii biologice, un punct întunecat de forţe înodate, înverşunându-se a se integra în dansul fecund al circuitului vital Prin toate ţesuturile lui pârgui viaţa. Fu o alergare, o întrecere a instinctelor aţintite la plăcerile de tot felul. Orgie şi delir, totul se epuiză pentru cântarea trăirii. Ar fi zis că a bătut veleatul demenţei generale. Şi, în cele din urmă, obosi din nou. Prea mare confuzia, prea contradictorii vrerile, prea imposibile pasiunile, prea impetuos deslănţuite tendinţele. Panorama vieţii îşi perinda tabletele —■ cinematic, paradisiac — dar lipsea sistematisaintul. In vuietul exuberanţei, nu poate mintea alerga buimacă, apucată ca de o nebunie. Un constant care să orânduiască freamătul vieţii, trebuia găsit. Un sâmbur statornic, un adevăr. Care este adevărul epocii noastre ?. Şi omul a început să se neliniştească şi să tributeze. Vaere de pretutindeni. Anumiţi morţi decomponanţi au devastat şi în aluatul sufletesc al tineretului. E dezamăgit, e trist, e inert. O bătrâneţe nejustificată prin nimic, îşi plimbă văicărelile peste tot locul, şi o existenţă sdrenţuită — Închipuit sdrenţuită — spălăceşte imaginea veacului acesta care se cere, mai mult decât oricând, un veac al tăriei, al încrederei, al puterii. Istoria urăşte felul muieratic de a te eschiva şi feri din calea rezistenţelor, — deaceia condamnă Nihilişti când nu sunt indiferenţi şi cinici când nu sunt imbecili, tinerii intelectuali, seduşi de paradoxale sosite de la Birmingham, îşi stâlcesc gândirea, isbind-o de toate vânturile şi toate direcţiile. Scepticismul ,,materiei mutate din loc !» Joc” le gărgăriţează creerul fragil le lipseşte acestora şi roboritatea care trebue şi echilibrul interior care ţine şi mintea sănătos organizată. ,,Trestii cugetătoare”, se înclină în voia tuturor adierilor sistematic împachetate peste frontiere. îşi turtesc intelectul__lovindu-1 ca pe-o gulie moale_de toate unghiurile de spiritualitate calculate după geometrii cu totul străine. Şi dacă culturi secătuite agonizează şi limbi prea de tot abstracte nu le mai pot împodobi _ s’a crezut că un reflex al decadenţii vine, _a venit — şi peste noi, cultură încă la isvoare, cu o limbă colorată şi vie, a căreia datină de frământare a fost prea desavârşit dispreţuită ca să mai poată constitui o orientare. Ne-am lăsat suciţi de îndreptării spirituale mălăeţe şi lipsite de fertilitate, pe cari feluriţi excroci intelectuali, — râvnitori de prestigii in statul cultural — le-au importat de dincolo de fruntarii. Dar îşi aveau acestea acolo. In străinătăţi, prea mult atelierul lor firesc de confecţionare, ca să nu provoace boliştea şi letargia, aci la noi, ţară absentă şi incultă, cu o lume bună de exploatat pentru isteţi şi firoscoşi. Ştim un lucru sigur: ceia ce caracterizează tinereţea, este puterea ca de iluzie, din iluzie să derive o mare putere de aspiraţie, iar aspiraţia să pricinuiască o uriaşe sforţare d® muncă. Popoare antrenate de o tulburătoate superstiţie, de o amăgire activă sau de un vis fecund, au ajuns să-şi zidească o istorie plină de fapte, de rosturi hotărâtoare, de temeinice aşezări. Atrase de o Husie, de un mit, adumbrit In dantelura fantaziei lor bogate, eie au alergat către soroace mereu înoite. Ca nişte puncte de lumină, — fixe in ceaţa viitorului, — ţeluri ascunse le chemau. Cercetaţi scriptura: sub evenimente consumate, gesturi împlinite şi voinţe — veştede acum, p repauză lozincile vremilor apuse. Ele au alcătuit isvoarele — astăzi secate , altădată vii, ale unei permanente iluzii. Au căzut în schimb ţări şi împăraţi, au fost închinate steaguri şi înstrăinate pământuri, in clipa in care a amorţit şi uscat — poporul nu a mai găsit in sine forţa de nazuire necesară neptru a deveni fermentul activ al istoriei. Peste acela care nu crede în nimic, bate vânt de moarte. Câtă voinţă de a te ilusiona clocoteşte în tine, atâta putere de învrednicire te frământă. Conexată cu o convingere, ideea devine un sul de energie care se înverşunează să lucreze în realităţi. Rezistenţa în faţa descompunerii stă un sâmburul de iluzie care din adâncul nostru, liber şi firesc, se desvoltă. Deci, cine nu e înzestrat cu tărie, — şi tăria e, iluzie ; nu e oţelit de-o nădejde, — şi nădejdea e ilusie; nu e târât de o aspiraţie, — şi aspiraţia e ilusie ;acela nu posedă şina de fier a efortului care înfăptueşte. Preţueşte ori tineret cât ilusia care îl animă şi cât ostenelile depuse pentru împlinirea ei Ce idee a luminat faptele, ce lozincă a dirijat acţiunile şi ce amăgire a grupat destinele pentru ca să, aibă tineretul dreptul — odată realizate — să înlăcrimeze ? Albina fuge prin azur, după orizonturi. Dar cu cât se apropie, cu atât orizontul se îndepărtează. Insă, altfel, sborurile şi pornirile n’ar fii cu putinţă. Dar — să nu fim nedrepţi — alături’de noi, cari am deprins felulj uşor de a gândi şi ne am făuriţi conştiinţa că suportăm un destin prea grav, alături de noi, generaţia de muncă şi de ţară e ne- smintită în felul ei aşezat de a cu- geta. Izolată într’un orizont sumar, I neavând alt călăuzitor în afară de pravila cu litera categorică şi severă, îşi duce povara unui destin pentru care noi mam neglijat nimic ca să-l destrămam Nu ne-am aplecat peste cântecul I acela simplu care alunecă printre cărămizi, printre pluguri şi printre ciocârlii. Prea nu facem, — n’am făcut — nimic ; şi prea nu ne leagă de generaţia din brazdă nimic, pentru ca suprapusă, cărturăria noastră să nu pară, faţă de simplitatea ei sănătoasă, o scorbură solemnă. Şi va trebui să reşin odată. I la Dobrictor ANUL VI No. 2066 . V ' • \ f'l-1".:- ' ■ V rhrjf .X .. C.• 5 paoiní3 LEI Miercuri I Noembrie 1933 Director: PAMFIL SEIIAita REDACŢIA Sl ADM.iiîSTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 , Cabinetul directorului a—71 ad Telefon; J Secretariatul şl Provincia *—1223 Redacţia 3_6439, Adţia 3__7528 ABONAMENTE: lei 700 pe an ; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii pentru străinătate:lei Publice lei 1000 anual; 1700 pe an ; 850 pe 3 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită in numerar conf. ord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. Doi dispăruţi Franţa a avut durerea să piardă in acelaş timp pe marele om politic şi savant Panievé, şi pe celebrul profesor Calmette, descoperitorul serului antitubercular care-i poartă, numele. E o pierdere mare. Echilibrul politicei interne şi externe a Franţei avea în omul de stat Painleve un sprijin continuu. Din viaţa politică a Franţei dispare o figură proeminentă care a ştiut să împreuna statornicia de convingeri doctrinare cu ştiinţa guvernării. Numeroase ministereau avut ca membru şi de patru ori a fost prim-ministru. Parlamentarismul francez care se susţine numai prin capacitate, inteligenţor individuale, pierde in el unul din aceia cari contribuiau la nivelul său intelectual şi moral, cel mai înalt. In afară de a fi fost un om politic şi un om de stat, Painlevé a fost un savant eminent, profesor la Sorbona, membru al Academiei de ştiinţe, cunoscător adânc al aerodinamicei şi al problemelor ştiinţifice ale aviaţiei. A făcut numeroase comunicăii la Academia de ştiinţe, asupra teoriei relativităţii, fiind unul din cei cari au vorbit despre relativitate înainte de a Se fi ivit Einstein. Dispariţia acestei personalităţi excepţionale a Franţei lasă in cercul celor ce reprezintă tot ce are mai ales şi mai puternic această Franţă, invidiată din toate părţile şi asediată de poftele orgoliilor noui ale naţiunilor, un gol mare. Personalităţile Franţei au garantat după război primatul ei; numai ele vor putea garanta şi de aci înainte, oricât de inaintot în cultură e poporul şi oricâte tradiţii de viaţă pozitive are. Deaceia părerea de rău a naţiunii franceze e mai adâncă şi arată o îngrijorare mai vie, în faţa unei morţi ca a lui Painlevé, acum decât un alt moment. Doctorul şi profesorul Calmette, subdirectorul Institutului Pasteur, devenise popular din cauza unei greşite acuzări care i se aducea când prin întrebuinţarea rea a vaccinului său au murit un număr mare de copii. Lumea medicală internaţională a recunoscut însă eficacitatea acestui set, de pretutindeni i s’au adus elogii, şi se cuvine pentru acest binefăcător al omenirii un gând pios în momentul când Franţa îl pierde. Ion Necula la T--Severin, d. mareşal Everescut a anunțat că’și îmbracă partizanii în cămăşi galbene. — Bine că i se-a dat şeful cămaşă! Acuma să vedem numai pe unde o scoatem... ca să venim la putere ! Eu ■ a Statuii p ian Intre alte pretenţii fudule pe cari le manifestă Statul român, este şi aceia de a fi socotit drept un Stat „cultural”. Pentru a legitima această pretenţie s’au înmulţit liceele şi tot soiul de şcoli secundare, s’au făcut toate înlesnirile spre a se mări numărul studenţilor la Universităţi, s’au înmulţit conservatoare, s’au făcut teatre... Şi pe urma acestei îmbelşugate semănături oficiale, au răsărit zecile de mii de titraţi fără utilizare, tinereţe ofilită de vitregia vremurilor. Iar zisele manifestări culturale, — prin mijlocirea teatrului, spre texte de subvenţii spre a procopsi câţiva favoriţi ai diverselor regimuri de partid. Ba avem şi o Operă de Stat, faimoasa Operă Română, cu peste treizeci de milioane subvenţie, — dată în concesie cunoscutei baghete a consolatorului activ al tuturor băbătiilor, Gogu Georgescu, Expresia muzicoasă a oborului, Gogu Georgescu formează una din ipotecile cele mai păcătoase asupra bugetului acestui oropsit Stat, pe care bidineaua retorică a d-lui I. Mihalache I a vopsit cu o fermecătoare naivitate „ţărănist”. Acest Stat al tuturor risipitor. — acest Stat bolnav de o tâmpă fudulie, este Statul cu dispensare ruinate, — cu spitale fără medicamente, fără pansamente, fără vara, — şi cu luxoase intenţii realizate numai pe hârtie. Nu ne putem imagina o mai obraznică farsă decât aceia pe care o reprezintă rânduiala acestui Stat românesc, in care pretenţia aparenţelor, încearcă să înlocuiască realitatea conţinutului. ...Mi-a venit, la ţara, cu o faţa tristă şi nedumerită, Marin Dulgherul, rugându-mă să descifrez sensul unei scrisori, pe care el o citise, o recitise, dar nu isbutise so tălmăcească. ii scria feciorul Iui o duioasa scrisoare din spital deja Bazargic, împuşcat de bandele comitaglilor bulgari, — bietul jandarm îşi pâlpâia flacăra vieţii sub suflul morţii. Scrisoarea începe simplu, ca o înfiorare de baladă: „Scumpii mei părinţi, aflaţi despre mine că sunt împuşcat în piciorul drept de două gloanţe, şi mnana stângă două gloanţe. M’au împuşcat Vineri noaptea bandiţii in pădurea Chiorului, şi aşa eu sunt mai mult mort decât viu... Vă rog foarte mult sâ mi trmiteţi 500 lei; nu am cu ce să-mi iau lapte, căci trăesc numai cu lapte, şi două zile au stat fără lapte, cum n’am avut cu ce să-mi iau, şi de atunci îmi este mai rău. Doctoriţa mea spus să trimit acasă să-mi trimită 500 de lei ca sa beau lapte”... ...Şi am rămas eu mai nedumerit decât Marin Dulgherul; de răspuns, nu i-am putut răspunde. Mise înodase în gâtlej o înjurătură masivă, care să cuprindă toată nemernica farsă a acestui Stat păcătosit până la ultima expresie. M’am gândit la bietul jandarm cu trupul ciuruit de gloanțele comitagiilor bulgari, — pârpălindu se pe salteaua de pae, oropsit uitării, neavând nici stropul de lapte cu care să-şi stâmpere foamea.„ Cam ce gânduri se vor fi sbătut In mintea bietului ostaş rănit, şi cum i se va fi plasticizat lui imaginea Patriei, ale cărei hotare Ie păzise să nu fie încălcate de bandele comitagiilor bulgari?... Educaţia ostăşească, iubirea de Patrie, mândria datoriei împlinite cu neclintita înfruntare a morţii... Toate sunt împlinite de jandarmul Grigore M. Dumitru. Nu se poate o mai vrednică dovadă ostăşească, dar nu se vede nicăieri prezenţa ocrotitoare şi mângăetoare a acestei Patrii. Şi mă mai întreb ce vor gândi ceilalţi umili camarazi al jandarmului ciuruit de gloanţele comitagiilor, când vor asculta la cazarmă lecţia de educaţie ostăşească, — aducându-şi aminte de vitrega părăsire a celui căzut la postul de pază a hotarelor ţării Cine îşi asumă răspunderea pentru toate sufletele de ostaşi, — zguduiţi în credinţele lor, devastaţi de îndoială? Ce ecou de adevăr mai pot avea caldele cuvântări ale ofiţerilor, când de lângă patul ostaşului căzut la datorie, Patria este absentă? Fără nici o încercare de a da un fard literar, fără nici un adaos liric, simplu şi brutal punem întrebarea. Cine poate, sa răspunda. Dar nu pentru neînsemnata mâhnire a unui jandarm, nu pentru trista întâmplare a lui Grigore M. Dumitru, ci pentru toate concluziile fireşti ale acestei păţanii a unui fiu de ţăran. Stat sărac, fireşte, — Stat uscat de criza pe care o străbatem. Stat cu neştiute şi mari greutăţi, o credem, dar acelaş Stat strâmtorat, cu vistieria goală, îşi îngădue luxul subvenţiilor teatraliste, întreţine cu peste treizeci milioane Opera Română, ca să aibă ce suge ventuza orchestrantă Gogu Georgescu. Necesităţile spirituale, năzuinţele ideale, poruncite culturale, — toate le pricepem, şi nici împotrivire nu facem; însă cum îşi îngădue un Stat asemenea prezentări majestoase, când la spital ostaşul rănit în apărarea hotarelor împotriva bandelor de comitagii, nu găseşte o cană cu lapte şi trebue să ceară de acasă bani? Cum?... Stat aşezat pe temelii ţărăniste? Dar seamănă cu Statul celor mai nemernici parveniţi!. Lacrimile lui Marin Dulgherul tălmăcesc vitregia Statului acesta stors de conţinutul lui naţional, nemernicia acestui Stat schimonosit, parşivit de toată farsa demagogică... Și mă trudesc și eu, ca Marin Dulgherul să pricep de ce jandarmul rănit nu este hrănit în spital; recunoscător aș fi dacă mi-ar deslega cineva enigma... Pamfil Șeicaru P. S. — Scrisoarea de tânguire a jandarmului i-am trimis-o inspectoratului general al Jandarmeriei; iar bietului rănit i-am trimis prin mandatul poștal No. 16.515 500 de lei, ca să poată cumpăra laptele până ce se desleagă enigma. Sociologia Mtammu „Anuarul învăţământului primar” este un document de informaţie al ministerului instrucţiunii publice, un studiu ajutător reformei învăţământului, şi o lucrare de sociologie. Pentru prima oară e aruncată o lumină realistă asupra acestui capitol întins de preocupări al statului, care este învăţământul primar, şi politica şcolară oficială expusa, în detaliu, examenului critic al publicului. Morala anuarului este ceva nou pentru deprinderile oficialităţii noastre. In afară de această probitate de intenţii a alcătuitorilor, în afară de probitatea de informaţie care nu poate fi pusă la îndoială decât prin rea credinţă (cum s’a făcut în gazetele de partid), ceea ce dă în acest „Anuar” satisfacţie particulară oricărui temperament de intelectual, care ţine să-şi facă o idee despre situaţia actuală a învăţământului primar, este respectul punctului de vedere ştiinţific, sociologic, filosofic, sub care în ordine sistematică, problemele şi constatările se aşează. Heghemonia acestui punct de vedere, afirmată şi susţinută ca fiecare concluzie de amănunt, în falişată şi îmbogăţită cu fiecare concluzie de ansamblu, atât ale „Cuvântului înainte” al d-lui profesor Dim. Gusti, cât ale studiului de sprijin al anuarului „Realităţi şi perspective în domeniul şcoalei primare” al d-lui secretar general L C. Petreschi, arată ordinea de lucru a actualei conduceri a ministerului Instrucţiunii. Suntem pe terenul unei sociologii a învăţământului — departe de orice ideologism — ci în plină aplicaţie pozitivă a unei metode, verificate, de catedră. Politicianismul anarhic care atinge în mod necesar, în cazuri date şi izolate, şi politica ministerului de instrucţie, tinde să fie strâns cât mai de aproape prin această mişcare de învăluire, de la principii spre situaţii (situaţii defectuoase, din cauza acestui politicianism) şi cât mai mult localizat. Succesul şi rezistenţa punctului de vedere ştiinţific şi tehnic în această aplicaţie, este, în Anuarul învăţământului primar, un lucru ce trebue scos în relief. Vederile şi rostul lui practic interesează progresul organizării învăţământului, în scopul căreia, mai precis, este alcătuit. O îndelungă studiere în concret a problemelor — şi formelor— organizării şcoalei, pe de-o parte, şi pe de alta a relaţiei cauzale dintre şcoală şi societate (vezi lucrarea „Problema selecţiei în şcoala democraţiei”) au dat d-lui I. C. Petrescu putinţa de a opera, într’un mod cu totul organic — in studiul pe care-1 semnează — trecerea la detaliu în constatările practice de organizare a şcoalei prmare, pe care Ie face. Voi încerca într’un articol viitor să schiţez cele două planuri ale acestui „Anuar” acela al ideilor sociologice şi acela al extinderii acestora, prin aparatul ştiinţei pedagogice a organizării şcoalei — definite respectiv de orientările ştiinţifice predominante, ale d-lui ministru Gusti pe de-o parte, ale d-lui secretar general I. C. Petrescu pe de alta, — şi îndrumarea lor armonică în scopul precizării şi rezolvării unei aceleiaşi probleme, a perfecţionării învăţământului primar (a învăţământului primar sătesc diferenţiat de data asta în formă netă de învăţământul primar orăşenesc — şi aceasta e desigur piatra unghiulară a reformei actuale a invâţâmântuli primar), importanta „Anuarului” ca simplu anuar, ca document statisti de activitate adică privind bratea învăţătorească, vine în urmă Dragoş Vranceanu intr'o iflsr&r cam â,wgOi Nu e vorba de o intenţionată părăsire a populaţiei româneşti, in lupta cu elementul minoritar, în Ardeal Banat. Absenţa unei politici naţiona unitare, stabilită pe baza unui acoi intre partide, va face ca in toate prolemele minoritarii să se prezin strâns uniţi, în timp ce românii sun împărţiţi în zeci de partide. In vechea ,,aristocraţie“ româneacă, din vechea şi mica Românie, exita o speţă de boeri, pentru care deal mintreli, nu am nici o consideraţi care împărţea bine şi frumos tot după numărul degetelor de la mâr dreaptă. Exista astfel o clasă socia căreia i se întindea mâna toată, al căreia i se dădeau patru degete, al care merita trei, alta unu, și în stat, ultima căreia nu i se întindea mân cel mult piciorul. Astăzi trăim și un regim zis democratic, care a situat pentru fiecare ministru dator de a da mâna cu ultimul tăios. li i mâna, dar nu.i mai dă decât mân Aceasta e democraţia egalitară a pildelor. Dacă nu ar fi aşa, atât ar fi fără nici o explicaţie de nădăjdea românilor din proveciile invadate de minorităţi. In oraş, dela graniţă, in secuime, în Basarbia şi chiar în Banatul cel atât românesc şi atât de artist, dm buroară la Lugoj, unde din douăzeci patru, de mii de locuitori, mai m, de şaptesprezece mii sunt români. Se întâmpla ca aceştia să fie sătuţi, oameni cu nevoi, oameni şi mulţi bani. De aceea cultura nu e lor, tribuna nu e a lor, librăria nu a lor. Ce ar fi mai natural ca sta, să sprijine instituţiile de cultură romănească ? In fiecare an, autorităţile locale nevoe de furnituri de hârtie. Vine bravul român, nevoiaşul, regele săi oilot şi oferă la minimul de cost acâte furnituri. Se ţine licitaţie şi i adjudecă lui comanda. Vine apoi noritarul, anulează licitaţia printr’ofertă ridicolă, şi furnizează al autorităţilor, pe preţuri nimic, vagon de registre, calitative proaste, cantitativ mai puţine ( aranjează el cu comisia de recepţionare ]...) şi izgoneşte pe bravul român. Chiar daca ar pieri nu contează. Interesul minoritasnul este să-l facă pe librarul român tragă obloanele, să dea un falime, ruşinos şi să plece din Lugoj. In ceastă acţiune a lui, găseşte tot spijinul, cel mai larg şi cel mai disct. Nimeni nu-l întreabă cum li convii să vândă la preţuri atât de scăzu. Chestiunea este că autoritatea românească având şi ea interesul să cumpere căi mai eftin, plezneşte la moarele capului pe librarul român, şi desinteresează de urmări. Aşa s’a întâmplat cincisprezece ai în şir. Aşa se explică dece oraşe, dela graniţa de vest sunt absolut genunchiate, fără şcoli, fără librării fără cine să apere acolo un principiu al suveranităţii naţionale viitoare dovedit; am pierdut acolo focul muncii, pierdem şi frontul cult vii. In curând nici ziare româneşti se vor mai găsi. Ungurii sunt perşiperenţi şi abili. Nu mai puţin şvabi şi saşii. Ce le opunem? Nimic deci carteluri electorale în alegeri, cuscrime şi frăţietate în faţa urnelor, pei tru veşnica pomenire a demnităţii omâneşti. Ne lipseşte o politică naţională uitară. Strigătul acesta îl auzi în, Ardealul mare şi în Banat şi In mica librărie a lugojanului Moisă. Romulus Dianu