Curentul, martie 1934 (Anul 7, nr. 2182-2212)

1934-03-01 / nr. 2182

ANUL VIZ No. 2132 Imperativele escamotate facerată de impetuoase comunicări, — şi acestea la rândul lor zebrate de convulsive interjecţii, — discutiunea adresei de răspuns la Mesaj pare de-acum şi ea pornită după validări pe lunecosul tobogan al flecăriei interminabile. Avusesem în prima zi candoarea să sperăm că cel mult în trei şedinţe se vor lichida expeditiv toate vocaţiunile şi erupţiunile discursive ale împătimiţilor de eloquenţă nebuloasă, comod bălăcită prin ghidul generalităţilor banale şi al platitudinilor decorative. Ne-am înşelat:udei dinamicei sale dilapidatoare, parlamentul se oferă cu aceeaşi lamentabilă gemilletă efuziunilor de retorică ale efemerilor, înverşunaţi să debuteze şi ei chiar cu riscul discreditului şi ridiculului pe estrada unei tribune care şi-a devorat prin toleranţă once rest de prestigiu. Se poate oare ciuguli totuşi ceva din stogul atâtor bălării spinoase sau toxice?... Astăzi, la jumătatea parcursului semănat cu atâtea pompoase declaraţiuni şi cu atâtea semi-interpelări cu focoasele defectate, se poate oare selecta din discuţiunea Mesajului un embrion de revendicare într’adevăr necesară, un deziderat impacient recomandat de unanimitatea conştiinţelor româneşti, o atitudine în care să vibreze porunca misiunii noastre etnice, şi nimic altceva decât această năzuinţă de împlinire a unor urgente aspiraţiuni naţionale?... Hotărât. — nu! Fără exceptiune, — la nici unul dintre plenipotenţiarii paradei dela Mesaj, — nu a putut fi surprinsă această preocupare integral formulată, decantată de orice șovăială sau concesiune, purificată si de complezente fragmentare si de limitrofe pactizări. Redeschidem textul Mesagiului Regal, — iată, — şi parcurgem din nou pasagiile acestui destul de sobru catalog al prezentelor noastre deziderate executive, în enumărarea prin care îi rezumăm conţinutul, să avem calitatea să nu insistăm cu excesivă ferocitate asupra acelora dintre recomandanţiunii de pe-acum călcate în picioare ca nişte vreascuri: „Soluţiuni rapide şi hotărâte”— „Măsuri aplicate cu hotărâre şi soluţiuni cu efecte grabnice”— „Crearea unei atmosfere de armonie şi de puternică solidaritate naţională”... Ar însemna să exagerăm aci atrocitatea noastră antiparlamentară, reliefând astăzi prea corosiv bancruţa atâtor sublime deziderate, definitiv eliminate din tablou la acest examen retrospectiv. Ce mai găsim însă în Mesaj, adică (mai bine zis) ce nu găsim, alături de porunca înzestrării oştirii, a menţinerii alianţelor clasice, a refontei fiscale şi economice?.. Nu găsim două urgenţe şi poruncitoare deziderate ale conştiinţei noastre româneşti: nu găsim solemna promisiune a sancţiunilor represive împotriva politicianilor conrupţi în scandalurile comenzilor militare ale trecutului regim, — şi nu găsim nici cea mai palidă aluziune, la tragica inferioritate în care se sbate astăzi generaţiunea tinerilor titrar români, tot mai revoltător înlocuiţi prin birouri şi prin uzine cu haimanale exotice, cu vagabonzi venetici, cu paşaport an veroşi sau cu dubioşi minoritari. , Dacă nu figurează în Mesaj aceste urgenţe postulate ale echilibrului nostru moral, social şi economic, — dacă voluntar sau printr’un regretabil lapsus ele lipsesc din albumul guvernului, le descoperim oare viril şi net formulate în declaraţiunile partidelor de peste baricadă?... Nu, nu, nul... Obiectiv cumpănite, privite şi din faţă şi din profil, examinate şi în Slovă şi în filigrană, — toate cuvântările rostite la Mesaj de şefii partidelor păcătuesc în acest sector fie printr’o reticentă, fie printr’o acea mascată ezitare, fie printr’o moderaţiune de sentiment insuficient fardată cu emfatice dar găunoase violenţe. Cei cari au încercat să prindă de coarne aceste două calamităţi,— invaziunea derbedeilor străini şi conrupţia mituiţilor lui Seletzky, — au făcut-o doar cu simulacre de indignare, fără a sugera însă remedii, fărăa părăsi comodul teren al suspinelor nebuloase. Nici un document de decisiv efect persuasiv, — nici o insistentă tragic ilustrată cu sinistra frescă a consecințelor conrupției sau cu dramatica perspectivă a unui tineret intelectual flămânzit de venetici. D-lui Gheorghe Brătianu, » la momentul când ataca (doar parţial, şi sfios) una din aceste probleme, stăruind prea puţin (sau deloc) asupra celeilalte, Mi-a sărit în drum d. A. C. Cuza cu o întrerupere sarcastică: „Halal de naţionalismul dumitale!”„ Ieşean, trebue să aibă d. Cuza oarecari informaţiuni asupra disciplinelor naţionale practicate prin Moldova de, partizanii d-lui Gia. Brătianu, din moment ce nu a ezitat să-i strige brutal acest sumar verdict. Dar va epuiza oare bătrânul profesor în declaraţiunea sa la Mesaj aceste două grave probleme româneşti: pedepsirea tâlharilor cari au boţit prin bugetele oştirii, — şi isgonirea veneticilor cari fură pâinea tinerilor români?«« Ion Dimitrescu Stele verzi pe la Galben Pe marginea unei telegrame Mă rog, este sau nu primarul primul cetăţean al Capitalei? Este sau nu este el un model de om, modelul civic al cetăţeanului? Dacă este, cui nu mai pricep nimic, şi în acelaş timp sunt dezolat că i se cer primarului virtuţi de rezistenţă fizică speciale care-l apropie mai mult de Paolino şi Camera decât de Eduard Herciot. Atacul dela Primăria culorii de Galben din Bucureşti este un episod tragicomic al luptelor pentru o idee. S-au prezentat in şedinţa consiliului argumente şi alte bâte, iar d. Dem. A Dobrescu, primarul mazilit, era aproape să fie convins să ia calea Municipiului Ideal care este Paradisul, destinat primarilor cari s’au purtat bine. Dacă a scăpat de această osândă. Se pare că a fost numai datorită puterii de sacrificiu a unui cetăţean. (Cunoşti pe omul politic din aceea că e înconjurat de cetăţeni). In schimb a fost grav bătut d. G. Aslan, fost primar de sector. Pentru mine un fapt divers ca acesta răstoarnă zece teorii geniale despre educaţia civică de astăzi. Omul este interesant, dar oamenii sunt nişte brute. A evita mulţimile politice însemnează, pare-mi-se a evita cea mai joasă expresiune etnică şi cea mai iresponsabilă cloacă. Domnul Dobrescu are prilejul să cunoască reversul religiei sale politice. Interesează prea puţin cine a organizat aceste bătăi. Cred că nici d. d. Costinescu, nici d. Emil Dan, nici d. Al. Donescu, nici d. Berceanu, aspirantul primar. E o faptă care defineşte pe subaltern, pe omul mic, josnic, devotat fără scrupuluri. Inutil să-l identificăm. Un pristanda oarecare omul datoriei.Ştiţi că într’un regim democrat datoria este un consemn de mediocritate obligatorie. Când eşti omul datoriei poţi fi, cu deliciu, un tâmpit. Consecutiv evenimentelor de la Galben, d. Dem. I. Dobrescu a trimis o telegramă M. Sale Regelui. Se pare că aşa Se procedează acum Dreptatea e atât de scumpă şi de rară încât a fost confiscată de pretutindeni. Numai Vraciul nostru mai are un strop din mirul ei miraculos, dar i-l cer atâţia că te întrebi dacă e cu putinţă minunea: ,,Ca să răspundă tuturor apelurilor desnădăjduite, Vraciul ar trebui să fie şi Stăpân, şi Judecător, şi ministru şi prefect şi notar şi soldat, să cumuleze toate îndatoriri!,, slujitorilor Săi. O democraţie care cere atâtea deja un Monarh, îşi dă cel mai trist certificat de incapacitate. Există şi altfel de democraţie mai respectuoasă cu liniştea Suveranului. Romulus Dianu v „ » Ministerul agriculturii şi domeniilor a dat organelor sale din ţară, pe cale de ordin circular, programul activităţii de anul acesta în vederea sporirii producţiei agricole a ţării. Este vorba chiar de un fel de ofensivă agricolă căreia, ca cetăţeni deprinşi cu programele, ne mulţumim să-i subliniem numai caracterul accelerat. Ce tărăgănează ţărăniştii liberalii accelerează şi ne temem ca rezultatul să nu fie veşnic acelaş. Scumpa agricultură, ramură de viaţă economică a ţării, e luată cu asalt, după cele mai variate sisteme strategice, spre a-şi preda bogăţiile în mâna conducătorilor, din ce în ce mai vremelnici ai ţării, şi-a pricopsi populaţiile. Ea rămâne închisă în primitivismul ei rezistent, şi oamenii de stat avansaţi în păreri şi plini de spirit executiv, se miră că ordinele lor sunt ca bobul evanghelic care cade pe piatră. Atunci se dă vina în ţărani, aceste conştiinţe strâmte şi inculte care stau ca nişte pietroae în drumul reformatorilor. Se blastămă ţara, se râvneşte la priceperea şi gradul de cultură al ţăranilor străini, şi sacrul dezinteres pentru o societate ingrată, cuprinde bineintenţionatul om de stat care între timp se descopere un om pozitiv şi mai realist în ce priveşte rezultatul muncii lui pentru ameliorarea situaţiei personale. Dacă n’ar fi ţăranii la mijloc desigur că agricultura ar fi repede remediată. N’avem însă dreptul să primim cu scepticism o ofensivă agricolă aşa de drastică ca aceia pe care o arată ordinul circular al ministerului de domenii. Cine ştie? Intre liberali şi agricultură este o veche inconformitate şi nu este exclus ca această inconformitate să stea în te miri ce. (Să te trezeşti că o circulară o desfiinţează). Nădăjduim totuşi că ceea ce se recomandă în formă atât de energică de către ministerul agriculturii şi domeniilor poate avea un rezultat gospodăresc. In fiecare curte şi gospodărie la începutul primăverii se arde gunoiul, se ascut uneltele, se fac socotelile anotimpului. Ce e statul mai mult decât o curte (boerească) şi ce este ministerul de agricultură mai mult decât un vătaf care la venirea primăverii îşi struneşte oamenii. Pe bună dreptate. Iată primul rost — incontestabil — şi mai pot fi şi altele — al ofensivei agricole. Liberalii sunt oameni cu oarecare priză în autoritate. Ţărăniştii teoretici şi persuasivi, erau numai neputincioşi. Vântul de lucruri noui care a bătut sub regimul lor bandierele înălţate pe ogoare, cu pânza verde, pe care cu litere au i, erau scrise vorbele timpului : „stat agrar“, „credit agricol“, etc a bătut degeaba. Cei ce-au înfipt aceste steaguri în pământ cu mare alai şi ceremonie, s’au luat apoi la hartă, dintr’un ghiont, în câmp, au început să se bată amarnic şi potoliţi, s au răspândit care pe unde a putut prin casele ţăranilor după ciupeli şi jaf. Aşa dar a bătut un vânt nou degeaba. Astăzi bate un vânt vechiu care nu aeriseşte ogoarele, dar capabil poate de a da puţină vigoare organelor în subordine ale ministerului de agricultură şi domenii, să iese la câmp să vadă ce fac ţăranii, să mai stea cu ei de vorbă. „Comisiunile agricole comunale“ şi „comitetele judeţene“ pentru liberali sunt mai puţin „comisiuni“ şi „comitete“ decât consilii în care prefectul, reprezentantul guvernului, va şti să-şi imprime voinţa. Nu ştim în ce măsură pasiunile partizane între consiliile Camerelor de agricultură, compuse din ţărănişti şi reprezentanţii guvernului, nu vor stânjeni şi nu vor încurca bunăvoinţa dela centru. Nu ştim în ce măsură aprovizionarea cu seminţe va fi scrupuloasă şi condiţiunile ei lesnicioase şi corecte, cum zice ordinul circular. Deocamdată luăm notă, — şi să ne aducem aminte de agricultură pe care un plan radical şi permanent de stat, o poate îmbunătăţi, şi pe care partidele n’o pot ajuta. Dragoş Vranceanui Nici cu carne, nice cu Drănză Borurile competing ale ministemului instrucţiunii noutre publice pregăteri, zice-se, o nouă reformă a învăţământului secundar. Nu poate., fi lipsit de interes, deci, a face câteva constatări la marginea mormântului ce stă să se deschidă pentru programul analitic, astăzi in vigoare. Dela război încoace, toţi reforma,torii învăţământului nostru secundar s'au nevoit, într’o deşănţată supralicitaţiei să uşureze şi să simplifice programa materiilor de învăţământ. Grija de a nu surmena meningite nouior generaţii de elevi, a mers până acolo, încât zisele meningi au o tendinţă tot mai accentuată de a-şi pierde relieful circonvoluţiunilor cerebrale, potrivit unei bine cunoscuţi legi biologice: „organul inutil, dispare“. Iar, ca un fes pe capul unui turc sau, mai pe româneşte, ca un colac peste pupăză, s-e înfăptuit unificarea liceului... Sistemul vechi e cunoscut; de undată ce păşea în cursul superior liceului, elevul îşi alegea una dintre cele trei secţiuni — reală, modernă sau clasică — unde, pe baza unui program analitic adequat, aptitudinile lui, speciale, se desvoltau în voia cea bună. Sistemul liceului unificat (şi, pe deasupra, amputat de un an de stildii), n’a dat, nici P® de departe, roadele aşteptate de cei ce vrând să evite „unilateralitatea“ ca să ajungă la „plurilateralitate", au reuşit, taman bine, să ajungă la.......unlilateralitatea” îndeobşte cunoscută şi răscunoscută a absolvenţilor noştri de liceu. Toată lumea se plânge şi profesorii universitari, dezolaţi de lipsa de pregătire a nouilor studenţi, şi aceştia din urmă, cu desăvârşire inapţi de a putea profita de strădania celor dintâi. Ce-i de făcut, atunci? Să revenim la vechiul sistem, al sau ,,tri“furcării cursului superior al liceului? Desigur că nu. De vreme ce sistemul acesta a căzut odată, e probabil că s’a dovedit nepractic. (Principala critică ce sta adus, a fost aceea că la vârsta de l—15 ani un elev se poate înşela asupra vocaţiei şi aptitudinilor sale reale). Atunci? Foarte simplu: să tăiem dificultatea pe din două, bifurcând liceul in ultimul an de studii, când e mult mai puţin probabil ca elevul să-şi greşească vocaţia. In orice caz, cu sistemul de nume mai poate merge. Susţinătorii liceului „unificat“, cari au crezut că pun la copt o plăcintă „şi cu came, şi cu brânză“, să recunoască realitatea, plăcinta, scoasă din cuptor, s-a dovedit a fi cum e mai rău: „nici cu came, nici cu brânză“, ci numai aluat gol. Ba, încă, un aluat de cea mai proastă calitate... Grictore Patriciul Ofensivi agricoli In jurul reprezentării provincii Ior s'audesfăşurat discuţii violente ZIARELE din comitetul executiv naţional,ţăranist.II DE MIHăLăCRE: Dv. cum credeţi că ar putea fi SparăstaS nostru ? Pe provincii sau pe judeţe? D. ARMAND CAUNESCSJs Cred că partid var bine reprezentat decât... pe disidențe! mai bine reprezintatul nostru n’ar putea fi in ade« Biliste ia nimeni, principiile celui a se pomeni în astfel de ocazii despre victorii şi înfrângeri. Nu împărtăşim genul calificărilor atât de simplist©. D. Octavian Goga cu al său mare talent şi cu trecutul său reprezentativ pentru o epocă a culturii româneşti şi a luptei naţionale nu poate fi culcat la pământ ca o păpuşă de cârpă umplută cu tărâţe de lemn, căreia i s’a stricat muzicuţa lăuntrică, aşa cum s’a grăbit să afirme cu o perfidă satisfacţie, adversarii personali. S’a aflat într’o situaţie ingrată, asaltat de prea multe ostilităţi pe prea multe fronturi, s’a ciocnit cu o forţă galvanizată de simţământul răspunderii într’o atmosferă generală a ţării, specială, când mulţimea e îngrijorată de viitor şi cere înainte de toate apărarea ordinei şi a siguranţei în stat. Nu mai era vorba de popularitate ori nepopularitate, ci de salvarea unui regim. D. Victor Iamatîdi a apărat regimul cu îndârjirea vivace a unui dulău care-și apără stâna. A răspuns la atac, contraatacând. Dincolo de oameni, în atmosfera furtunoasă a Camerei, am asistat la o ciocnire de două voiuri reprezentative, iar succesul unuia şi dezarmarea celuilalt nu mai aparţin indivizilor, îi depăşesc, se proiectează asupra destinelor a două concepţii de guvernământ. Că au fost puse în discuţie chestiuni despre care până acum se şoptea la ureche este un bine. Asistând la desbaterile de alaltăieri, ne-am amintit replica lui Clémenceau din şedinţa Camerei franceze de la 4 iunie 1888, cânt răspunzând generalului Boulanger, spunea: „Acest® discuţii care vă uimesc fac cinstea noastră, a tuturor. Eie dovedesc ardoarea noastră în apararea unor idei pe care le credem just© şî fecunde”. Şi mai departe: „CES DISCUSSIONS ONTLEUR Opoziţia ©st© necesară oricărui regim, după cum contradicţia este necesară oricărei idei. Din această luptă fecundă intre elementele opuse se limpezesc noţiuni tulburi, se corectează excesele pagubitoare se stabileşte un control real şi un echilibru de forme. Guvernele se pot plânge de calitatea şi de metodele întrebuinţate de o opoziţie, nici într’un caz nu pot dori exterminarea acestei opoziţii. Fără ea orice regim ar fi mort, devorat de germenul descompunerii lăuntrice. Imaginaţi vă un parlament alcătuit din majorităţi absolute, un chip fatal energia consumată in ciocniri de principii şi de metode, şi-ar căuta alt făgaş şi altă întrebuinţare. Automat majorităţile s’ar fracţiona pe nuanţe de principii şi de metode, ar da naştere la dezfidenţe, la coaliţii şi la lupte intestine. Ne-am oprit înadins la un exemplu aplicat regimului parlamentar, fiindcă atât de des se vorbeşte despre criza parlamentului, fiecare organizaţie reprezentativă a unui regim este indisolubil legată d© regim. Dacă nu corespunde menirii sale târâie regimul cu dânsa. Aşa o vrea logica şi istoria este de acord cu logica. Salvarea regimului parlamentar stă în capacitatea sa de purificare, de a se apăra singur, de a-şi justifica existenţa compromisă în ultimul timp. Cu această îngrijorare urmărim toate manifestările vrednice de luare aminte, marcând o ridicare a nivelului şi o mobilare a sistemelor de până acum. Şi fără îndoială că şedinţa Camerei de alaltăieri, cu interpelarea d-lui Octavian Goga şi cu răspunsul d-lui Victor Iamandi, înfăţişează un asemenea moment de reabilitare a parlamentarismului. Au fost în luptă două concepţii reprezentate prin doi oameni, două temperamente şi două talente. E obi- INCONVENIENT: LE SILENCE EN A DA VANTAGE, Oui, gloire au pays ou l’on parle haut. Honte au pays oü í’on se tafi”. D. Octavian Goga mi-a însuşit curagios întrebările rostite in şoaptă. Le-a adus la tribuna Camerei. A silit banca ministerială la un răspuns. A primit un răspuns neaşteptat de viguros, care se întâmpla să corespundă aspiraţiei generale a ţării de a se şti apărată în ordinea sa interioară, într’un ceas când dezordinele a ameninţă alcătuirea atâtor state europene şi când exemplul poate deveni contagios. Realitatea e aceasta. Dar o deformaţi© profesională — dacă se poate vorbi despre așa ceva — a transformat pe culioarele Camerei rezultatul acestei lupte, in epilogul unui match de box, în care un campion l-a făcut knok-out pe celălalt. De ce această degradare? Nu s’au ciocnit două persoane, două individualități deopotrivă de reprezentative pe planul politic — ci două metode, două principii A fost un mare moment parlamentar. S’au înfruntat două opinii, discutabile poate amândouă în formularea lor viguroasă, dar precise. In abuzul de interpelări, prilej de manifestare al tuturor mandatarilor fără glas in alte împrejurări, șeful unui partid a pornit dela un caz concret pentru a forma banca ministerială la lămuriri cu un caracter mult mai gener de altă amploare. Prin aceast desbaterea s’a înălțat. Chestiunea secundară a fost svârlită pe al doilea plan. S’a desbătut un proces acut. D. Victor Iamandi n’a obţinut un succes individual, care la urmă poate fi indiferent opiniei publice, ci a obţinut câştig de cauză în procesul unui regim. E cu totul altceva, într’o epocă de criză a parlamentarismului, de la noi de-acasă, şi de oriunde. Cezar Petrescu Joi, 1 Martie 1934 Director: PAMIFIL ŞEICARU REDACTIA S9 ADMINISTRAT JA Strada Sărindar No. 4 Cabinetul directorului 30.4064 Redacţia 8-4086, Adiţia 8-4080 Reaetariatul şi Provincia 30.4080 ABONAMENTE trei 700 pe an; 3al) pe (1 luni; 200 pe 3 luni pentru Sana, instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 890 pe 6 luni; 000 pe 3 luni Abonamentele încep iaşi 15 ale fiecarei luni Taxa poştală, plătită in numerar conf. ora. Dir. G-rale g. T. T. &674a/m (Continuare în vag. ll-ai Cronica plastică de O. HAN D. doctor Irimescu-Renastere In jurul toiagului d-lui dr. Irimescu nu se încolăceşte şearpele înţelepciunei. Deşi ne-am promis să nu-i luăm în serios făptura indecent de mică, nu pentru că fiziceşte ar fi de o şchioapă, ci pentru că judecata d-sale se petrece intr’un gang întunecos, umed şi strâmt, totuşi ne punem întrebarea care sunt ţinuturile spirituale în care s’ar fi putut întâlni defunctul savant Cantacuzino cu d. dr. Irimescu-Spută? Ce l-a făcut pe d-sa să-şi iasă din soarta sa de limasă, vietate palidă, lunguiaţă şi lipicioasă, ca să se avânte spre lumină din întunerecul destinului şi să dea drumul la cerneală? ştim cu toţii că d. dr. Irimescu, nu are nici unul din atributele spirituale ale dispărutului savant Cantacuzino. După cum ţine chiar d-sa să ne spună, n’a făcut ştiinţă, n’a făcut apostolat profesoral şi n’a avut nici o atingere cu arta. De aceea ne a mirat că răspunsul d-sare de limasă, se avântă spr© luminile artei şi ca o babuşcă se aşează belicuos într’un pom cu clei, cântând din drâmbă în memoria dispărutului. Inc’odată mai repetăm, nu defunctul Cantacuzino face obiectul polemicei dintre d. dr. I. şi subsemnatul. D-sa cu perversitate îşi intitulează răspunsurile: „Un mare umanist pr. Cantacuzino (cu fotografie). „In memora unui mare umanist”, când în răspunsuri nu este vorba decât de salvgardat persoana d-sale de o şchioapă, melc care işi croieşte drumul secretând. Nouă ni se pare monstruos de perversă, perseverarea diabolică cu care citează din articolele noastre despre defunct, scrise pe când trăia defunctul şi pe când tot acelaş domn doctor Irimescu Spută colabora ca vierme de redacţie exact în acelaş loc unde apâreau şi articolele noastre. In memoria unui dispărut umanist, fără cea mai mică decenţă şi umanitate, cu lacrămi de crocodil, d. dr. I. re.editează sub o falsă indignare afirmaţii făcute de noi şi nedesminţite de pe când trăia defunctul, dându-le o nouă putere de circulaţie. Punând din nou sub judecata noastră memoria unui om, d. doctor ştie sigur că nu putem rămâne sub acuzaţiile de necrofagie şi de canibalism proferate de d-sa şi că în susţinerea celor ce-am scris, avem destule probe, totuşi persistă. Noi am subliniat în articolele noastre penuria de mijloace de apologet sui generis şi orbăcăiala literară lipsită de decenţă, a d.lui dr. Irimescu. ştim că morţii se cuvin tămâiaţi, dar nu sufoci asistenţa un fum gros de tămâie. Caraeterul de limasă stărue în fiinţa d-lui apologet, îl face să se mişte în alt ritm, continuu umed şi mcetinit, stăruitor, practic şi sigur. Lipsa d-sale de acordare cu ritmul actualităţii, cu lumina, l-a făcut să vorbească acum câţiva ani la Radio şi trecând mult peste cele 15 minute reglementare, să nu-i poată opri nici un semnal, şi cu obstinaţia direcţiei, caracteristică limaselor, să-şi continue conferinţa transformând-o într’o panică pentru Soc. de Radio-difuziune. Tot in acelaş ritm de fabulă, s’a suit la tribuna parlamentară, să-şi ţină un discurs cu care a ocupat mai multe numere din Monitorul Oficial, a golit incintele Camerei şi a adormit uşierii. In acelaş ritm d. dr. Irimescu-Renaştere, se amestecă în bucătăria unei profesiuni şi în laturile ei technice, ajungând să vândă castraveţi la grădinar. D. dr. n’a găsit tactul să evite tangenţe cu chestiuni care sunt departe de a-i privi, şi mai departe, de a le pricepe, oricâte i s'ar şopti şi oricâte informaţii doxe i s'ar furniza d-sale, maharadjah al Profilaxiei Tuberculozei. Nu ne putem reţine să nu remarcăm şi să nu subliniem că până acum, nu ne-a interesat de fel activitatea profesională a d-lui dr. Irimescu-Spută spre deosebire de d-sa care pare că se interesează de activitatea profesională a subsemnatului. Pare a crede d-sa, că ne surprinde când ne informează că la Jeu de Paume a fost o expoziţie românească (subsemnatul a participat), că tabloul lui Bonifacio del Filatti, „Veronese”, a fost recunoscut ca original; aceasta i-a spus-o d-sale d. Gică-proastă, prof. George Oprescu, iar comanda Monumentului Aviaţiei ar fi indispus pe subsemnatul. Toate aceste răfueli sunt amintite, chipurile, pentru a apăra memoria unui mare umanist! Afle d. dr. Irimescu că subsemnatul n’a concurat la acest monument şi ar fi fost mult mai interesant pentru memoria defunctului savant să ne spună d. dr., dacă d-na Kotzebue este sau nu rudă cu defunctul Cantacuzino, fapt ce ni s’a desminţit dar pe care totuşi l-am putut verifica în faireportul de înmormântare, ca veridic. Noi n’am intrat în bucătăria profesiunei d-lui doctor şi nu ne-a trecut prin minte să ne întrebăm dacă d-sa a suspinat sau l-a indispus vreodată excrementul diavolului, banul, şi dacă în vasta locuinţă ce ocupă în pavilionul Manea Bellu nua indispus vreodată administraţia sanatoriului. Şi iarăşi nu ne întrebăm dacă nu-l indispune pe d-sa faptul că depozitul de vin trebue să şi-l ţină aiurea. Nu ne indispune frumosul d-sale Packard, nici radiografiile ce face, nici energia electrică ce consumă. Nu ne indispune că d-sa ar avea mai multe slujbe pe care i le dorim mai bine remunerate decât cele de la Sanatoriul Timişul de Sus, la Sanatoriul Constanţa, la Societatea de profilaxia tuberculozei; îi dorim rod frumos la via din Odobeşti, preţuri bune în vânzarea vinurilor; cabinet medical în strada, Rumeoară, unde pe vremuri avea mobilă din Renaşterea lui Taica Lazăr, îi dorim chiar mobile autentice din Renaştere, numai şi numai să se lase de Renaşterea italiană şi să nu vină cu afirmaţii pe care subsemnatul în răspunsul trecut le-a socotit cu drept cuvânt, insolenţe. Noi nu acuzăm de nici o faptă pe d. dr. Irimescu. Nu-i atingem onoarea d-sale in nici o latură. Nu spunem că d-sa insultă când afirmă neadevăruri în scop de a se justifica într’o atitudine ridiculă. Noi avem