Curentul, aprilie 1934 (Anul 7, nr. 2213-2239)

1934-04-01 / nr. 2213

% ANUL VII No Duminică 1 Aprilie IS34 Director: Piiwii ţfiCARD REDACŢIA Şi ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4­­ Cabinetul directorului . . • • 3—4084 Telefoni ! Redacţia 3—4088, Administraţia 3—4080 I Secretariatul şi Provincia . . . 3-4086 ABONAMENTE: Lei 700 pe an ! 350 pe 6 luni ! 200 pe 3 luni­­ pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătateLei 1700 pe an; 850 pe 6 luni 1 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conf. ord. Dir. Generale p. T. T. n. 55740/929. INSULE SAU Odiseea Escrocheriei In timp ce se discută despre toate primejdiile posibile şi imposibile, ca revoluţia, rasboiul, Anschlussul, restaurarea habsburgică, incendiile, ciocnirile, naufragiile şi crimele a­­cestui leat blestemat 1934, — avem şi un subiect mai vesel, un adevă­rat film de cinematograf care a mobilizat în serviciul lui poliţia, marina şi diplomaţia. Vorbesc des­pre fuga misterioasă a bancherului Insull, pe mare şi pe ocean, în toate sensurile. Bancherul Insull e dorit de clien­tela milioanelor lui, în Statele­ Unite. El susţine însă că aceste milioane s’au isprăvit (e treaba lor!) şi că, în consecinţă, nu se mai simte da­tor cu nimic faţă de deponenţi. Numai pentru atâta lucru, un ban­cher trebue să plece din America şi să plutească în voia apelor ca Ulysse,­­ ferindu-se de orice ţărm din care vre-un nou Polyrom furios poate »să-i înnece^vaporul şi dosarele fran­case calea spre Port­­deodată­­a trebuit s’o câr- Fiască spre Constanţa. Presimţind­u-i România are o convenţie de trădare cu Statele-Unite, şi că deci ar putea fi înşfăcat şi trimis pachet la New-York, se pare că a renunţat şi la binecuvântata noastră ţară, unde poliţia nu prinde pe hoţi, şi unde fapta care se impută ban­cherului yancheu nu e privită cu atâta severitate. Acum, când scriu, o radiogramă vesteşte că vaporul „filaiotis“ sosit în portul Istambul, se aprovizio­nează în timp ce guvernul turc dis­cută dacă e cazul să facă o descin­dere pe vas, pentru prinderea aces­tui ciudat călător. nofTvIn^sf1 Insull să fie la­sate să aibă o motivare mai^a pe de înțelegerea noastră: o femee, sau două. Dar Insull e un escroc de 70 ani și nu i se spune escroc decât de pufin timp. înainte i se spunea bancher. Lucrul însă e interesant şi subt alt aspect. Justiţia americană are o răfuială cu Insull. Ca să-l poată avea în pretoriul unui tribunal, guvernul a împânzit lumea cu telegrame şi cu note diplomatice, foarte costisitoare. — cu toate astea, iată ce uşor îi este delicventului să escaladeze liziera penală. Intră în porturi, se aprovi­zionează şi pleacă mai departe. Ni­meni n’ar şti să violeze integritatea teritorială a unui vas sub pavilion străin. Poliţia care-l urmăreşte sus­ţine că Insult a plecat punându-şi în valize depozitele de bani ale băncilor. Aceasta ar fi o explicaţie potrivită, a succesului de care e în­cununată fuga sa, şi e de remarcat că pentru un om de finanţe chiar recifele Mării Negre înspăimântă mai puţin decât cele ale crizei eco­nomice. Acum câţiva ani, o razzie poli­ţienească a arestat în halele Pari­sului, pe un vagabond suspect. A doua zi i-a dat drumul în libertate, negăsindu-1 culpabil de nici o vină. In noaptea următoare însă l’a are­stat din nou, şi tot aşa vre-o trei nopţi dearândul, până s’a descoperit în sfârşit, că vagabondul nu era altul decât fostul procuror al Afacerii Dreyfuss, care se amuza, la pensie stu­diind viaţa clienţilor poliţiei. Geor­ges de la Fouchardiere a scris atunci un foarte amuzat­, şi judicios articol în care spunea că pentru a fi vaga­bond în Paris nu ţi se cere numai să vagabondezi, ci şi să fii sărac. Dacă ai averea procurorului Afacerii Drey­fuss nu mai poţi fi vagabond, ci un domn căruia poliţia îi cere scu­ze pentru arestare. Aşa fiind, nu putem şti dacă In­sull este, într’adevăr un escroc sau un bancher. Cu alte cuvinte nu ştim dacă Insull mai are sau nu mai are bani. Nu ştim dacă trebue să-i dăm mâna, sau să i-o legăm în lanţuri. Nu ştim dacă să-l primim frumos şi să-l găzduim la Hotel Palas din Constanţa, sau dacă n’ar fi mai cuminte să-i predăm poliţiei portu­­ca să dăm o satisfacţie şi d-lui Prewsley, ministrul Statelor­ Unite la Bucureşti, autorul unor declaraţii foarte picante la adresa convenţiei de extrădare cu România. Până una-alta, se anunţă că Insula e foarte supărat pe noi, şi că-şi va face vilegiatura pe plaja de la Var­na. In felul acesta, cad toate presu­punerile şi toată lumea e liniştită. Noul Ulysse are toate şansele să devină erou de roman popular, in Bulgaria, unde va ofensa cumsecă­­denia poporului vecin, cu socotelile sale de financiar perfid. Acolo, cel puţin nu se va găsi nimeni care să vadă în Insula, un fenomen de iidi Şcoala în care disciplina elevilor nu este o realitate, nu poate realiza prea mult. Disciplina este păstră­toarea atenţiunei clasei şi mijlocul prin care se pot ridica la maximum puterile sufleteşti ale elevilor. O şcoală, în care profesorii intră şi ies din clase după cum vor, fă­­cându-şi de mântuială aşa zisa «da­torie», nu poate ajunge la disciplina vidualizare a colectivului, sau alte dorită, oricâte pedepse ar aplica aberaţii de felul acesta. Vrea omul să-şi trăiască bătrâneţile în linişte şi în frica lui Dumnezeu. Omenirea a făcut reguli pentru tot ce e vizibil şi invizibil. Cu toate astea nu merge nimic conform cu principiul. Regula este: învaţă să în­­noţi ca să nu te înneci. Cu toate as­tea, practica lucrurilor dovedeşte că toţi înnecaţii se recrutează dintre înnotători. Regula este: fii om bo­gat, ca să nu fie nevoe să furi. Insă iată că hoţii cei mari, hoţii de ca­libru, sunt furnizaţi humanităţii de aristocrata familie a celor cari au strâns averi mari. Nu mai înţelegi nimic din această confuzie a vieţii, din această deva­lorizare a principiilor moralei prac­tice. Romulus Dianu Amnistie şi corecţionalizare Intre cauzele care fac explicabilă carenţa, din ultimii ani, a contribuabi­lului român în faţa îndatoririlor lui fiscale, o menţiune specială merită re­gimul «amenzilor» şi a normelor lui de aplicare. Legile astăzi în vigoare edictează, pentru unele infracţiuni fiscale, a­­menzi exagerate, ceea ce face ca ele să fie nerealizabile, în majoritatea cazu­rilor, iar uneori să frizeze ridicolul pur şi simplu. (Cazul unui industriaş, de pildă, al cărui activ nu trecea de cinci sute de mii de lei şi care s’a po­menit, intr'o bună zi, amendat cu lei... 18.000.000). Dar aceasta nu e totul. Cele mai ne­faste roade le dă facultatea acordată ministerului de finanțe de a reduce a­c­este amenzi, du la criterii personale și pe o scară variabilă și foarte întin­­să (până la o zecime din valoarea taxelor eludate). Această facultate, care incită fatal la abuzuri, a făcut să înflorească o industrie lucrativă, a­­ceea a «intervenţiilor»; ea a redus însă la zero valoarea educativă a a­O politică nouă, în combaterea in­fracţiunilor la legile fiscale, se impu­ne. Ea trebuie să tindă către o corec­­ţionalizare cât mai largă a acestor in­fracţiuni, păstrându-se amenda pentru contribuabilii «persoane morale» (so­cietăţi anonime şi stabilimente de uti­litate publică), iar pentru cei «persoa­ne fizice» numai în cazuri de infrac­ţiuni fără gravitate şi lipsire de inten­ţie frauduloasă. Numai cât, chiar în aceste cazuri, amenda va trebui să îndeplinească fi­nele con­d.puni: . 1). Să fie justă şi raţională (nepu­tând trece de îndoitul taxelor­ eludate, osebit de valoarea acestor taxe). 2) . Executarea ei să se facă, neapă­rat, într’un termen defipt de lege — şi cât mai scurt cu putinţă — de la data rămânerii ei definitivă. 3) . Nimeni, nici chiar ministrul de finanţe, să nu mai poată acorda redu­ceri sau păsuiri. De la o asemenea reformă se pot aş­tepta cele mai bune rezultate. Rigorile legii şi inflexibilitatea aplicării lor vor distruge orice veleităţi de fraude fiscale. Dar ea nu se poate concepe fără o prealabilă amnistie pentru tre­cut, unită cu o largă şi înţelegătoare conversiune a restanţelor contributive. Această din urmă operaţie — care va trebui neapărat să se facă, odată şi-odată — va profita, în primul rând, Statului. Căci o realizare procentuală a debitelor resimte e infinit prefera­bilă menţinerii în scriptele contabili­tăţii publice, a acestui balast nu nu­mai inutil dar chiar pernicios, prin aceea că deformează optica miniştrilor noştri de finanţe, cu prilejul alcătuirii bugetelor. , Grigore Patriciu — Lasă-mă să intru, d-te sergent, că nu simt beat. — Păi nu văd eu cum te clatini. —­ O fi iar vre­un cutremur de pământ! întrebări bugetare Proectul pentru prelungirea bu­getului dela 1 Aprilie la 1 Iulie, în­seamnă provizoratul douăsprezeci­­milor, ceiace, — în afară de «senti­mentul de incertitudine», — adaugă şi înţepenirea oricârei iniţîative În ceiace priveşte lucrările publice. Mai exact, campania de lucru este scurtată, cu trei luni, ceiace pentru climatul nostru înseamnă reduce­rea la jumătate a timpului în care s'ar putea lucra efectiv. Minte îl avem in cererea prefecţilor şi primarilor din ţară ca bugetele lor să fie aprobate pe 1 Aprilie. A­­ceastă cerere este motivată prin faptul că executarea lucrărilor în judeţe (ca: şosele, poduri, reparaţi­­uni de şcoli şi alte edificii publice) nu s-ar putea termina, neavând tim­pul necesar pentru campania de lucru dintre 1 Iulie şi 1 Septem­brie. O dreaptă judecată, o gospo­dărească înţelegere, dar,­­ în ace­laş timp, — şi o judecată asupra oportunităţii acestei prelungiri bu­getare prin practica douăsprezeci­­milor pe trei luni, — «răgaz nece­sar» d-lui Victor Slăvescu spre a alcătui un «buget real», «armoni­zând puterea de plată a ţării cu ne­voile statului». «Epoca aceasta de tranziţie de trei luni, de la 1 Aprilie la 1 Iulie» o so­cotim un expedient primejdios, de care­­se va resimţi puterea de real­izare a guvernului. D. Victor Slăvescu a ţinut să se explice : «Chiar de Luni 2 Aprilie, eu voiu petrece zilele, nu la minis­terul de finanţe, ci la fiecare mi­nister în parte, şi post de Post, foaie cu foaie, birou cu birou, va a­­vea examinarea mea, ca să ştiu care este adevărul. Vreau să număr funcţionarii pe loc, să văd câţi sunt acolo şi câţi nu sunt acolo, adică voiu face o examinare serioasă şi atentă. Dacă eram un om super­ficial, un om grăbit, făceam oare­­cari adăugiri bugetului actual şi nu veneam cu un buget nou. Dar ace­sta nu ar fi fost un buget real, ca­re să reprezinte nevoile Statului în raport cu veniturile lui posibile? O afirmare a unei oneste since­rităţi, o conştiinţă care se spove­deşte: — iată ceia ce nu poate ni­meni contesta declaraţiilor făcute de d. Victor Slăvescu la Cameră. Această râvnă de amănunt,­­ a­­ceastă excesivă scrupulozitate de­fineşte o corectitudine personală demnă de toată lauda. Simţi profe­sorul conştiincios, simţi şi formaţia intelectuală a unei inteligenţe me­ticuloase, ambiţia omului de cate­dră care se fereşte ca de cel mai greu păcat să fie «superficial». De aceea îşi şi tălmăcea astfel meto­da d. Victor Slăvescu : «eu până nu examinez eu toată ateniţia, sub mi­o fiu-om­» #? ii Imin ît»­mi în mori­ dut­­gic bugetul Statului, nu viu cu el în faţa Parlamentului». Ce nobilă ambiţie de şcolar pre­miant !... Numai că premianţii şcolii sunt ades repetenţii vic­ţii... de amănunt.­­.«■ această supraveghe­re cu lupa a lipsurilor sau ri­sipelor eventuale, —­­ în vremu­rile acestea de ritm precipitat?... Nu cunosc nici un miniaturist care, să fi fost vrednic de o operă vastă, cu armonioase viziuni de ansamblu; or un micie fi­nanţe care se hotărăşte să scot«­ cească «minister cu minister, foae cu foae, birou cu birou», riscă să se uite în desişul amănuntelor micro­scopice, şi tot studiind­ morfologia bugetului să uite sintaxa finanţelor Statului. Evident,­­ suntem astăzi ispăşi­tori ai inflaţiei de personal prac­ticate rând pe­ rând de toate guver­nele, o risipă de postări creiate numai spre a se plasa­ fidelităţiie de club. Dar se pot f­ace oare acele crâncene rectificări, acele tăeturi adânci, menite să redee supleţea creiatoare bugetului, sortit astăzi mai bine de două treimi ca plată a salariilor ? Un buget normal nu înseamnă nu­mai un buget cumpănit astfel încât să nu depăşească veniturile reale ale Statului. —­ei şi distribuţia chel­tuelilor, grija de a ne împinge in­flaţia de personal dincolo de o treime, restul fiind destinat lucră­rilor publice. Suntem pe un drum greşit, şi nu de astăzi, de eri, —­ei de la 1920 înaintăm pe alunecoasa pantă a inflaţiei de personal. Di a­­cest impas al crizei, reducerile sunt foarte greu de realizat: — adesea chiar de o provocătoare inutilitate. înarmat cu o răbdare de profe­sor conştiincios, d. Victor Slăves­cu sa pornit însă să observe la lupă şi la microscop angrenajul administrativ al Statului. Dar până când va fi dusă la capăt eroica mi­siune pe care şi-a asumat-o, mer­gem cu un buget de cârpeală , cu bucăţica lunară, menită să înles­nească târşâitul financiar al Sta­tului. Se potrivesc oare vremurile, în smintita lor precipitare, cu calmul profesoral al d-lui Victor Slăvescu? Sfiala pe care i-o dă grija de o­biectivitate ştiinţifică contrastează profund cu nerăbdarea atâtor ne­voi ale Statului. Un mers calm şi lent de profesor ce-şi târâe absent o pereche de galoşi pe-o zi de iu­lie, sub arşiţa secetei. De altfel, are ministrul nostru de finanţe ceva din această nepotri­­veală, poartă o umbrelă şi galoşi imaginari, dispreţuind indicaţiile climatului. Această concepţie o socotim nu numai nepotrivită v rotim­ei lor, dar prea puţin recomandabilă unui mi­nistru de finanţe sortit să facă faţă împrejurărilor. Recunoaştem meri­tul oricărei inventarieri a nevoilor reale pe care le are Statul; recu­noaştem urgenta unei «armonizări a puterilor d­e plată ale tării cu Zno.UTAÎmn , ,4 .v — uuvuiiu UtatUllU") ---- UCU LJL11IU1 IUI"" lodelor financiare de lentă cerceta­re, ritmul acesta în galoşi (fie și imaginari) slăbeşte grav activita­tea restauratoare a guvernului. Ni se pare însă ciudat faptul că un om de severă pregătire în spe­cialitate, cu o îndelungă practică în diverse întreprinderi, de ani lungi designat ca «financiarul» partidului liberal, — să debuteze prin această cerere de răgaz, necesar «examinării ca să știe care este adevărul«. Se Presu­punea că d. Victor Slăvescu stă­pâneşte cu o neîntrecută compe­­tinţă morfologia bugetului Statu­lui, dar nu se spovedeşte cu o nes­priită uită sinceritate că de «Luni 2 Aprilie» va porni să plimbe micro­scopul atenţiei asupra tuturor col­­ţişoarelor de cheltueli ale Statului! Pe urmă, — târziu de tot, — va urma şi arhitectura bugetară. Pentru scrupulozitatea aceasta, pentru oroarea de improvizaţie şi expedient, — ministrul de finanţe merită toate omagiile , dar să nu se pomenească guvernul grav ava­riat, până ce d. Victor Slăvescu îşi termină inventarierea «cu lupa şi microscopul» ! Viabilitatea unui guvern este în funcţie de energia autoritară la garantarea ordinei în stat şi de vrednicia gospodărească a ministru­lui de finanţe. Statica profesorului de finanţe se potriveşte ea oare cu dinamica finanţelor Statului ? însu­şirile de probitate ştiinţifică ale d-lui Victor Slăvescu nu vor fi ne­potrivite cu urgenţa unei metode mai adaptate ritmului precipitat al Statului ? Iată întrebări ce aşteaptă răspun­suri, pe care d. Victor Slăvescu ni le făgădueşte pentru 1 Iulie... Pam­fil Şeicaru Speranţa altui cutremur Adevărat să fie?... Ori să fie doar un perfid fitil strecurat de adversarii d-lui Gh. Tătărescu, spre a sugera partidu­lui şi ţării bănuiala că la mane­tele puterii se află tocmai într’o clipă gravă ca cea prezentă un di­letant posedat de cele mai candide naivităţi?... Oricum, abea câteva zile după vo­­tarea unei noui modificări a legii administrative, este suav şi delec­tabil să citeşti la „ultima c­ă” a gazetei că lumea noastră oficială ar da ca certă intenţiunea d-lui prim­­ministru Tătărescu de a propune şefilor de partide alcătuirea de „lis­te gospodăreşti”, pentru scrutinele apropiatelor alegeri comunale: „în felul acesta, guvernul speră să se pună frâu patimilor politice, — pe lângă avantagiul că realizarea aces­tui acord ar duce la o bună gospo­dărie, de care ţara are atâta ne­­voe”... Frâul, — ştiu asta toţi cei cari au avut vreodată în viaţă prilejul de a-l încatarama pe sub ganaşele unui dobitoc, — presupune totuşi că iapa sau calul căruia i i se strecoară în gură zăbala este în stăpânirea prealabilă a unui căpăstru; de obi­cei, — când nu vrei să alergi până noaptea peste mirişti, — aştepţi să fie prins calul din păşune şi rea­dus în captivitatea boxei, înainte de a te apropia cu frâul de nările animalului. In politică, totuşi, a­­ceastă elementară tactică hipică nu este valabilă: este deci verosimilă hipoteza ca primul-ministru, spriji­nit de un anumit partid, să încerce să nună­­ electo­rale ale unor partizani pe cari îi ţin de căpestre vagmiştrii altor clu­buri, deopotrivă cointeresaţi la e­­ternizarea licitaţiilor demagogice şi a concurenţei crâncene. Mai alaltă­ieri, în­ plină discuţiune a legii de prelungire a bugetului, d. ministru Slăvescu se pomenea cu toţi pro­fesorii din majoritate răsculaţi îm­potriva unui articol buclucaş, până la sfârşit radiat din cuprinsul legii: frâu dominator, aşadar, nici proprii­lor deţinuţi ai disciplinei de par­tid nu li se poate impune oricând, oricum, şi pentru orice. Şi să poată germina umoristica speranţă a do­mesticirii patimilor vrăjmaşe,— ten­tativa îmbrăţişărilor pacificatoare să fie încercată tocmai de un prim-mi­­nistru care are atâtea suprafeţe de fricţiune cotidiană cu realităţile, cu meschinele interese de trib, cu hi­doasele nudităţi ale partizanilor!... Culmea idealismului celui mai in­curabil,­­ serenada aceasta a fra­ternităţii gospodăreşti este modu­lată într’un moment când din toa­te balcoanele opoziţiei curg în va­luri asurzitoarele acorduri sincopate ale jazzurilor ultrademagogice!... In ajunul alegerilor comunale, așadar în preajma constituirii acelor soviete de fermitieră municipală, prin cari, milioanele curg în turbincile consi­lierilor și’n poșetele doamnelor ca târâtele pe gârliciul morii!... Jafu­rile acestea paradisiace,— este doar evident, — nu sunt posibile prin consiliile municipale fără anumite complicităţi, fără unele mutuale co­nivenţe, fără patente complezenţe reciproce, cum să accepte deci cu­metria ,,gospodărească” nişte can­didaţi cari pentru a opera după obi­cei au nevoe de coate libere, nu de rivali cari să le iscodească într’una prestidigitaţia!... Nevoile ţării?... Hm!.. Tresăririle de conştiinţă ale partizanilor?... Da, — nu spunem că n’ar fi sporadic apţi unii dintre ei şi la aşa ceva. întâlneşti la noi om de club care să se indigneze la lectura crimelor din câmpul Sebastian, — întâlneşti es­teţi cari să protesteze împotriva a­­restării senzualei Annetta Stawisky, — întâlneşti chiar politicieni mâh­niţi de boala ducesei de Aosta, ori de primejdiile tensiunii polono-li­­tuane!... Dar de aci până la deplo­­rarea funestelor consecinţe ale gâl­cevilor pe crupa bătătorită a ţării, — mai va!!... Ţara, — nimeni nu se îndoieşte prin cluburi de asta, — are aorta rezistentă, duce la tăvă­leală, suportă oscilaţiile de puls, îndură orice record de cord!... O stâncă, — dacă ai rostogoli-o pe o linie ferată, — ar stânjeni mai pu­ţin decât îi jenează pe impresarii de cluburi nezdrăvana, propunere a „listelor gospodăreşti“. Intr’o ţară sgârţşită de avertismentele cele mai grave şi de cele mai frenetice cu­tremure,­­­d. prim-ministru Tătă­rescu are eleganţa (sau umorul) săi spere în ivirea celuilalt cutremur­ al conştiinţelor... | Ion Dimitrescu PROCENTUL­ ITALIAN Alegerile din Italia, au trecut fără scandal, fără vărsări de sânge, fără siluiri de conştiinţe şi destăinuiri sen­zaţionale. Voturile au trecut simplu şi normal, din mâna alegătorilor in urnă, ca o scrisoare la cutie. O sim­plă formalitate. Fără protocol, fără ceremonial public, fără alte înscenări scandaloase cum se întâmplă în Fran­ţa, în Spania, la noi, şi până acum un an în Germania. Fasciştii, nici ei nu au pretenţii mai mari. Alegerile sunt necesare pentru a menţine firma par­lamentului, pentru a salva o insti­tuţie care din punct de vedere demo­cratic şi a exercitării sufragiului uni­versal, — în Italia nu mai există decât cu numele. Lupta adevărată se dă în asociapu­nile corporatiste. Dar nu o lunt» u» ...j__„ „i­scnine, individuale, între grupări cari se combat, sau care pro­­movează revendicările de clasă. Lupta se dă cu realitatea, cu posibilităţile de adaptare la o viaţă economică şi so­cială care să satisfacă intrun cadru mai larg capacitatea de muncă şi de producţie a naţiunei. Parlamentul cor­porativ în care nu se văd decât figuri proeminente din producţie, iată insti­tuţia care satisface efectiv nevoia spi­ritului şi­ a regimului fascist. Parlamentul politic este o simplă a­­dunare reprezentativa, cum ar fi de exemplu marele consiliu fascist. Dar un parlament condus de un spirit nou şi cu o structură aparte. Partide poli­tice nu mai există în Italia. Câteva a­­sociaţiuni intelectuale care mârâie surd o nemulţumire formulată în ter­meni vagi, câteva cuiburi universitare unde se face altă ştiinţă şi se comen­­teză în alt fel, şi câteva personalităţi izolate. Totuşi, Mussolini a păstrat Se­natul, şi nu a trecut peste drepturile de bătrâneţe şi de cumul democratic ale senatorilor. Sunt un mănunchiu de senatori de drept, sau aleşi prin meri­te intelectuale, cari sunt emancipaţi de sub orice îndatorire politică. In. Senatul italian, vocea lor este as­cultată şi nimeni nu-i împedică să critice regimul sau să se împotrivească legilor ce se aduc spre votare. Dicta­tura fascistă lucrează la lumina zilei. Nu are de ascuns nimic. Benedetto Croce de câte ori a vrut să critice fas­cismul şi-a trimis articolele la ziarele şi revistele din străinătate. Nimeni nu l-a împiedecat şi nu l-a cenzurat. Ziarele papale duc o politică italie­nească de stat în stat. Vaticanul are■ punctele lui de vedere, şi foarte mulţi cititori. Ceilalţi oameni politici cari s’au exilat de bună voie în străinătate publică volume, cum ar fi un Fr. Nitti sau un Labriola şi privesc me­reu spre Italia. Nimeni nu a organizat o vânătoare împotriva lor şi nimeni nu a înscenat o afacere Kutieppo. Regimul fascist este un reg­e de arme, de creaţie şi de curaj. Ultimele alegeri au arătat lu­. mei, că o întreagă naţiune a trecut la vot şi că au fost şi de aceia care au zis «contra». Proporţia de 96% de vo­tanţi evidenţiază o conştiinţă treaza a îndatoririlor cetăţeneşti. Pentru noi toţi, cam­ cunoaştem cifra aproximati­vă a abţinerilor în celelalte ţări, pro­centul italian constitue singur girul moral al regimului fascist. Nicolae Roşu (Continuare în pag. II-a) Premiile şcolare de fi. D. PETRESCU-ZOIŢA Inspector şcolar Ce se poate face pentru elevii meritoşi? şcolarilor. In armată disciplina este exem­­plară, dar pentru a .­,8 ajunge la aceasta, comandanţii dau ei — cel dintâi — exemple de punctualitate şi conştiinciozitate. Acolo se hotă­răsc din vreme programe de lucru, pe perioade de instrucţie, care se e­­xecută în totul şi până în cele mai mici detalii. In cele mai multe şcoli disciplina nu este căutată sau urmărită prin mijloace dure, — ci ea vine în chip firesc — pe nesimţite — ca o urmare a modului desăvârşit în care pulsea­ză viaţa înlăuntrul acestor insti­tuţii. Recompensând pe cei buni, se câştigă mai mult într’o şcoală decât pedepsind pe cei răi. Această recompensă n­u însemnea­ză o plată aceluia care şi-a făcut de­plina datorie, nnu însemnează o pla­tă a meritului cuiva, ci reprezintă un stimulent social, un mijloc de îndemn spre bine a câtor mai mulți. Asemenea stimulente pentru elevi sunt premii fi școlare. Forma în care se acordă aceste premii (cu muzică, coroane și une­ori chiar bani) nu este destul de fe­ricit aleasă.Să nu se lase impresia că elevii ar fi lucrat în vederea unui­­câştig ci numai din deprinderea şi plăcerea de a lucra bine! Premiile se reazimă pe emulaţie, pe întrecere. Această luptă de în­trecere — când de o parte natura a pus mai puţin decât în alta — duce la supraîncordări dezastruoase. Se nasc sentimente de ură, de invidie, de răzbunare; se observă între elevi înclinarea spre minciună, o prea mare încredere în ei, ambiţii necum­pătate — şi iată cum premiile ace­stea — acordate ca o răsplată — în­teţesc rivalităţile şi întreţin o stare de nesinceritate între colegi. In definitiv avem elevi foarte buni, buni, mediocri şi slabi. Unii trec clasa, alţii rămân repetenţi. Dintre cei foarte buni se aleg pre­mianţii şi se ajunge câte­odată la clasificarea aceasta: Premiul I cu media 9-32, al II-lea cu media 9-28 şi al III-lea cu media 9.03 (exemple luate din anuarul unei şcoli). Ce poate spune diferenţa de 3—4 sutimi la mediile elevilor? Nimica toată! In America şi Anglia nu se dau premii elevilor, ci se împart în două categorii: promovaţi şi repetenţi, în­semnând celor buni diferitele apti­tudini pentru unele studii, spre care sunt îndemnaţi să se specializeze. In alte ţări se păstrează şi clasificarea fără însă a se acorda premii. O părăsire bruscă a tradiţiei îm­părţirei premiilor ar fi o mare gre­­şală. înlăturând emulaţia de la studii, ar deveni atotstăpânitor sportul, stricând echilibrul ce trebue să e­­xiste între studii şi exerciţiile fizice. Luni de zile şcolarii se pregătesc pentru întrecerile organizate de în­săşi autorităţile superioare şi alte luni în urmă nu se discută, în re­giunea întreagă, decât despre meri­tul echipei învingătoare şi despre valoarea premiilor. Spiritul de emulaţie nu se dă u­­şor învins nici pentru desvoltarea­­fizică şi nici pentru educaţia inte­lectuală şi morală. Deocamdată menţinem premiile

Next