Curentul, aprilie 1934 (Anul 7, nr. 2213-2239)
1934-04-29 / nr. 2238
ANUt vii No. 2 238 I e p . 5 u ioPAGINI 3LEI w Duminică 29 Aprilie 1934 Director: PAMfIL SEICARD REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei •» ©*• * ( Cabinetul directorului . • . • • 3—4084 Telefon: J Redacta 3—4088, Administrația 3—4080 I Secretariatul şi Provincia . . . 3 4086 ABONAMENTE 3 Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită In numerar conf. ord. Dir. Generale P. T. T. n. 55740/929. Rasonoflorea morala Ne reamintim vâlva pe care a stârnit-o în Capitală instrucţia asasinatului soţiei unui oarecare băcan Schwartz din Calea Dudeşti. Privirile cercetătoare ale magistralilor s’au îndreptat dela început asupra unui băiat de prăvălie cunoscut de serviciul de identificare judiciară ca vechi recidivist, condamnat pentru spargeri şi furturi. Iată punctul nevralgic, nodul penal în care se insinuiaza cu siguranţă absolută investigaţia primelor bănuieli. Tot cam în acel timp venise spre cercetare la palatul de justiţie un vechi client al codurilor penale şi al penitenciarelor, un anume Tcaciuc. Cazierul lui era o podoabă de slăbiciune penală, o frumoasă colecţiune de pedepse minimale pentru delicte care se succedau cu o regularitate matematică la fiecare ispăşire. Vreo cincisprezece condamnări variind între 3 luni şi 1 an, pentru furturi şi falsuri, după care a urmat fatal săvârşirea a două crime. Şi în primul şi în cel de al doilea caz, educaţia penitenciară, absentă, nu izbutise să scoată nimic din aptitudinele lucrative ale condamnaţilor. Şi Tcaciuc şi asasinul din Calea Dudeşti mergeau la crimă, pentru că recidivistul presupune agravarea delictului în măsura repeţirii. Furturile şi falsurile mirtoriior merg la achitare în majoritatea imensă a cazurilor, iar cele ale adulţilor sunt sancţionate cu pedepse minime. Crima săvârşită după desăvârşirea profesiunei de delicvent în închisoare merge la curţile cu juraţi, care, în patetica lacrimogenă a advocaţilor, aduc verdicte de achitare. Medicii însărcinaţi cu supravegherea condamnaţilor se scuză, pretextând că recidiviştii sunt incorigibili, deci, un material uman definitiv pierdut şi destinat unei detenţiuni prelungite. Cine a ţinut seamă de avizul medicului? Nimeni. In închisori se face şcoala crimei, a homosexualităţii şi a perversiunei caracterului. Să corelăm toate aceste constatări cu mărturisirile pe care le făcea deunăzi în ziarul nostru directorul statisticei judiciare şi vom ajunge la concluzia, că armătura morală a societăţii este complect absentă în faţa infractorilor minori. Reţinem această afirmare făcută pe marginea unei statistici: „80 la sută din infractorii minori sunt achitaţi pentru a se evita contactul cu mediul din închisorile noastre care mai mult îi pervesteşte decât îi corijează”. Afirmarea aceasta, pornită chiar de la un funcţionar superior din ministerul de justiţie, sugerată şi justificată de elocvenţa cifrelor statisticelor, este excepţional de gravă. Ea ne surprinde într’un moment de complectă dezarmare când nimeni nu ar putea răspunde nimic. Nu avem un sistem de protecţie a copiilor, după cum nu avem o asistenţă bine organizată a sarcinei şi a maternităţii. Nu avem nici cel mai slab indiciu sancţionat de lege, pentru cercetarea paternităţii. Nici un medic avortor, dintre criminalii farseuri cari în numele ştiinţei, ucid produsul de concepţie, nu şi-a făcut stagiul de corecţiune morală în închisorile noastre. Toate aceste defecţiuni ale asistenţei morale trebuesc spuse acum, în preajma modificării codului penal. Juriştii cari îi vor da o haină cât mai adecvată exigenţelor sociale, să nu uite grava răspundere care apasă pe conştiinţa lor. Crima celor doi elevi de la Liceul Lazăr a fost numai un prilej de discuţii, şi dacă nu era în curs modificarea codului penal nu i-am fi dat o publicitate atât de vastă. Tinerii criminali nu ar fi ajuns la întrebuinţarea revolverului ca armă de luptă pentru existenţă dacă literatura aventurilor poliţieneşti nu ar fi format hrana lor sufletească în orele libere. Otrava sherlokholmacismului circulă nestingherită în publicul şcolar. Sunt edituri şi scriitori de duzină ce vând volume împănate cu rodul stupid al imaginaţiei lor, pe preţuri modice. Nu s’au dat sancţiuni şi nu s’au înfrânat la timp poftele arghirofile ale acestor autori morali ai crimei. Ba mai mult decât atât, la toate liceele din ţară, şi la „Liceul Lazăr” se află societăţi culturale şi sportive care tind să canalizeze activitatea extra-şcolară a elevilor. La „Liceul Lazăr”, conducătorul acestei activităţi extra-şcolare este el însuşi un revolverist emerit, un deşănţat risipitor de gesturi dramatice şi de retorică de carnaval politic. Activitatea unui profesor eminamente extra-şcolar se armonizează de minune oare cu misiunea de a îndruma activitatea extra-şcolară a elevilor? Să se cerceteze bine toate aceste cauze determinante ale crimelor şi delictelor minorilor, şi se va vedea că problema însănătoşirii morale pe care o pune codul penal este mult mai vastă. Cu o educaţie penitenciară deficitară, cu profesori extra-şcolari, cu noroiul literaturii imorale, cu cinematografe necenzurate şi mai cu seamă cu o îngrozitoare indiferenţă faţă de sufletul tineretului nu se poate petici carapacea penală a societăţii Peste 2 luni de zile începe vacanţa, şi apoi 3 luni de haimanalâc pe maidane. Toată această lume minoră, cuprinsă între 11 şi 20 de ani vegetează parazitar tocmai în epoca cea mai prielnică reconfortării sufleteşti printr-o viaţă trăită în plină natură. Problema programelor analitice ne-a dus la surmenajul intelectual. Inactivitatea în vacanţe şi în orele libere, netezeşte terenul haimanalâcului şi al crimei. Ministerul de instrucţiune are şi el de spus ceva în faţa curţii cu juraţi. Nicolae Roşu Săptămâna cărţii Timp de o săptămâna, la începutul lunei Mai, atenţia zilei va fi ocupata de sărbătoarea răspândirii cărţii. Sub auspiciile Uniunii Fundaţiunilor Regale — oficiu de salvare a cărţii literare, şi a cărţii în genere de sub destinul traficului obscur şi meschin — şi din iniţiativa Regelui care, după cum se ştie, a deschis anul trecut ziua cărţii zi care a avut un succes absolut neaşteptat — noi am fost primii care am pus la îndoială din multiple motive succesul ei —vom asista anul acesta începând de la 9 Mai la desfăşurarea «săptămânii cărţii». Este fără îndoială o iniţiativă nobilă, aerisitoare, aceia de a căuta printr'un efort comun al instituţiilor alese, al oamenilor de cultură, al teatrului şi editorilor să se impună atenţiei publicului, fasonat din ce in ce mai mult de contactul cu cărţile spre un gust mai ales al ideilor şi frumosului, cartea românească. Cartea românească publicul a cultivat-o pană acum la întâmplare. Abia dacă ea a fost pe o cale oficială didactică prezentată.N'a cucerit insă până accum locul măgulitor de atenţie —in special cartea literară propriu zisa — pe care îl are în această manifestare ce va fi, nu ne îndoim, bine organizată. Punerea ei în vitrină sub această formă festivă, in aceste zile frumoase de primăvară când, pentru un moment, ochiul şi mintea sunt îndreptate spre o senzaţie a vieţii — şi a vieţii zilei — mai pură, îi oferă un mijloc de circulaţie şi o putinţă de răspândire care lasă urme apreciabile. Pus fie contact mai deplin cu varietatea şi noutatea cărţilor, cu asortimentul librăriilor şi editurilor, cu numele literare care circulă — într’un spaţiu de timp oricât de restrâns — publicul rămâne pe urmă cu o firească nevoie de a se regăsi în această atmosferă a cărţii. Cei care din curiozitate jubiliară, se interesează în aceste zile de cărţi şi de noutăţile de librărie, duc această curiozitate pentru librărie mai departe, o pot schimba în curiositate constantă pentru literatură. Aceasta din urmă însuşire, după cum ştim lipseşte cu desăvârşire publicului românesc din care numai o parte infimă cunoaşte literatura românească actuală, şi se ocupă de ea Cei ce citesc înşişi, citesc la întâmplare. Interesul este ca cititorul să aibe gusturile lui, preferinţele lui, după afinităţilor sufleteşti pe care le descoperă în cărţile literare. Săptămâna cărţii pusă sub egida interesului oficial, organizată cu concursul de directive al Uniunii Fundaţiilor Regale şi alFundaţiei pentru literatură și artă Regele Carol 77», este un prilej ales de a uita pentru un moment de cruda și vulgara realitate pe care o trăim. Dragoș Vrânceanu — Domnul ministru e la Cameră... — Să viu mâine ? — Mâine e Duminică, dar să nu vii nici Luni că are consiliu. Pe urmă, Marți e sărbătoare. Miercuri pleacă guvernul în Ardeal... Las-o și d-ta mai pe vară! Tânjesc puteri nebânuite şi conferinţă pe care o ţin in provincie îmi prilejueşte o auscultare a sensibilităţii publicului; din chipul cum el prinde nuanţele gândului, cum subliniază prin aplauze anumite aluzii, desprind o temperatură, o tendinţă, conturez o preocupare. Este pentru mine mijlocul cel mai sigur de a menţine contactul cu spiritul public, ceia ce îţi înlesneşte sarcina de interpret al evenimentelor. Invitat de Asociaţia licenţiaţilor să ţin o conferinţă la Iaşi, am căutat să aleg un subiect menit să corespundă stării de spirit, orientărilor, dorului de a sluji o credinţă, ce caracterizează astăzi temperatura morală a celor tineri. Am ales nobila figură a lui Ernest Psichari, acest convertit in uniformă, acest pasionat al regăsirii într’o severă disciplină morală. Rezumă patetic trecerea de la diletantismul disolvant la acţiune, de la scepticismul bunicului său Ernest Renan, la acea vijelioasă deslănţuire de credinţă admirabil armonizată în faptă şi în scris. A urmări linia unei transformări spirituale a Franţei în trei sferturi de veac, — a căuta să înfăţişezi complexul acestei evoluţii, impune un lux de documentare, o prezentare pe mai multe planuri a variatelor manifestări intelectuale, politice, sociale. Or, o conferinţă impune şi o fecundă colaborare a celor ce ascultă, o stimulare a ţesutului ideilor prin încordarea atenţiei. Şi aula Universităţii din Iaşi era ticsită de studenţi. Nu numai în liniştea cu care ascultau, ci şi în ritmul tăcerii simţeai respiraţia unei active atenţii, dar numărul celor ce luau note, însemnau indicaţia lecturii ajutătoare, mi-au înfăţişat o latură necunoscută a tineretului universitar. Nu simt fără vlaga curiozităţii intelectuale, nu au o indiferenţă faţă de problemele intelectuale, nu sunt (cum se susţine) refractari unei invitaţii ca o pasionată peregrinare în domeniile curate ale ideilor. Atunci, acum se explică atâtea verificări de dezolantă ignoranţă, de absenţă a pasiunii de carte. Nu este oare in bună parte vina profesorilor cari au pierdut. Ei, pasiunea catedrei, — sunt tot mai străini de aristocraticele bucurii ale gândului? Dacă sar hotărî cineva să frecventeze timp de un an, rând pe rând, cursurile profesorilor, — daca si-ar nota cu o rece obiectivitate observaţiile pe care le-ar face, la ce concluzii ar ajunge? Cursuri monotone, — o mecanică repetire a celor rostite în anul trecut, nici o vioire, nimic din dogoarea unei pasiuni, totul ostenit, ca o plictisitoare formalitate. Rare excepţii de profesori ce-şi iubesc cursul, ce aduc o cuceritoare pasiune în expunere, ce radiază magnetismul unei devoţiuni închinate disciplină intelectuale pe care o predă. Şi acei profesori sunt stimaţi, cuceresc sufletele, mobilizează entuziasmele. Scăderile vizibile ale tineretului universitar sunt, de fapt, acuzaţiile ce se pot aduce profesorilor ce au de an au devenit funcţionarii unei catedre, nu entuziaştii unei discipline intelectuale. Dacă profesorii au redus cursul, la o simplă formalitate îndeplinită fără nici un interes, de ce ar pune un accent de pasionat interes studenţii ? Un tineret cu atâtea disponibilităţi de entuziasm svâcnind de o intensă pulsaţie de viaţă, nu dă nimic din măsura posibilităţilor lui; atunci a cui este vina? In cel mai rodnic pământ, dacă nu svârli sămânţă în brazda adânc trudită, nu poţi să te aşteptţi la recoltă. Dar profesorii cari nu fac nici măcar act de prezenţă? Autonomia universitară a însemnat primejduirea învăţământului nostru superior şi jefuirea intelectuală a tinerilor generaţii. Zadarnic vom gargarisi discursuri, ne vom fonda in acuzări, când răspunderea rămâne întreagă de partea celor ce au îngăduit absenţa profesorilor sau simpla lor prezenţă formală. Pe urma autonomiei universitare rămân numai taxele de examene ce evidenţiază marile preocupări intelectuale ale celor ce le-au înfiinţat. Nu se poate însă îngădui această continuă risipă de tinereţe, lăsată neutilizată, neînrolată într’o pasionată râvnă intelectuală. Cine îşi asumă oare răspunderea pentru atâtea disponibilităţi de fraged entuziasm, zădărnicit prin uscăciunea sufletească a celor ce-au redus cursul la o monotonă formalitate? Şi nici aşa de hăbătc nu este publicul cum şi-l imaginează vrednicii perceptori ai votului, vechilii sufragiului universal. Există o puternică rezonanţă morală, o conştiinţă puternică de o sănătoasă severitate, ce indică un suflet robust, o sensibilitate nealterată. Evocând lupta de la Rossignol, unde a căzut cu o clasică bravură locotenentul Ernest Psichari, am amintit greşeala comandantului diviziei a 3-a colonială, generalul Raffenel, care şi-a sfărâmat şi şi-a prăpădit inutil întreaga unitate pe care o comanda. Către seară, în spatele liniilor unor eroice şi inutile rezistenţe, s’a găsit cadavrul generalului Raffenel. îşi aplicase singur pedeapsa pentru greşeala săvârşită ca comandant: un glonţ în cap. Am amintit in conferinţă că adevăratul ostaş, străbătut de nobila disciplină militară, nu aşteaptă un consiliu de răsboiu care să-l judece atunci când a săvârşit o greşeală; el poartă în conştiinţa lui un tribunal mai neîndurat, un tribunal ce nu cunoaşte îndurarea, nici mila. Militarul, — ca şi armata, — nu îngădue emoţia; şi acel tribunal îi ordonă să ispăşească vina printr’o scurtă evadare în neant. Această prezentare a adevăratei discipline militare, a provocat furtuna unor aplauze, în ale cărei prelungite ropote citeai frenetica ratificare a celor ce aplaudau. Simţi cum ţara este sătulă de atâta vinovată îngăduinţă; simţi cum ţara aşteaptă refacerea severelor, uitatelor disciplini mântuitoare. Sancţiuni, ţinută, demnitate, — iată ce părea că se desprinde din ropotul aplauzelor. Şi este un semn de sănătate, de robustă sensibilitate morală, în această aprobare a celor mai severe sancţiuni. Cine se gândeşte însă să utilizeze aceste aşteptări curate ale sufletului românesc ? Cine ştie să utilizeze energia morală a naţiei, mobilizând-o sub flamura unei credinţe animatoare, unei credinţe înviorătoare ? Tânjesc puteri nebănuite; se vlăgueşte sufletul naţiei în aşteptarea unei chemări ce nu vine... Alegeri,tocmeli electorale, înghesuială la guvern, tot spectacolul trivial ce nu poate promova o credinţa, dar poate destrăma sufletul ţării, îi poate altera puterile de viaţă morală. Anii trec, şi în preajma hotarelor ţării freamăt de viaţă, cadenţa militară a energiilor; la noi, alarmă de hală de vechituri... Pamfil ŞeicafM Cronica literară ------------------------ G. Călinescu: Opera lui „Mihai Eminescu“ Vol. I. Ed. „Cultura Naţionala“ Generaţia de astăzi, modernistă, intelectualistă şi negativistă, căutându-şi punctul de reazăm în individualism şi exagerare catastrofică a eului personal, s-a îndepărtat de M. Eminescu. Scriitorii de astăzi vor să fie originali şi să reprezinte un punct de vedere personal. Ideologismul de directivă, formulat cu anticipare, înăbuşă astfel puterea creatoare. In acest moment de totală neînţelegere a poetului, când nu avem la îndemână nici o ediţie a operei complecte şi nici o ediţie comentată, a apărut studiul d-lui G. Călinescu despre «Opera lui Mihai Eminescu». Trebue să precizăm încă de la început, că studiul d-lui G. Călinescu este o prezentare explicativă a gândirii lui Mihai Eminescu, nu o operă critică. Privită din acest punct de vedere, încercarea d-lui G. Călinescu are fără îndoială valoarea unei lucrări orginale şi ca metodă şi ca concepţie. Toţi cei care l-au studiat pe Mihai Eminescu până acum au adoptat o atitudine folosind prilejul pentru a plasa preferinţe şi idei personale. Titu Maiorescu a fost primul care l a falsificat pe Mihai Eminescu, înfăţişându-ne un poet pesimist şi romantic. La fel l-a înţeles şi Alex. Vlahuţă, şi mă întreb de multe ori ce ar fi rămas din valoarea literară a acestor doi scriitori dacă n’ar fi trăit Mihai Eminescu. Nu este în intenţia noastră, de a face o critică a operei In Eminescu, rezervând un capitol şi d-lui M. Dragomirescu adultul cu degete de copil şi cap de plumb, care ajunsese la monstruoasa concepţie «ştiinţifică» încât dedubla personalitatea poetului. In areopagul criticei, multe ciuperci parazitare au înveninat atmosfera din jurul operei lui Mihai Eminescu. D. G. Călinescu se strădueşte să pătrundă şi să înţeleagă opera lui Mihai Eminescu. Metodologic vorbind, aceasta este singura atitudine posibilă deocamdată: înţelegerea, presura de integrare şi regăsire. Etapă premonitorie şi indispensabilă pentru orice fel de privire ulterioară. Cu d. G. Călinescu, ne aflăm prin urmare la punctul de intersecţie, determinat de necesitatea spulberării mitului care întreţine ideia pesimismului şi a romantismului eminescian, precum şi de efortul înţelegător al gândirii sale autentice. O filosofie originală nu se poate găsi în opera lui Mihai Eminescu, mai întâi pentrucă nu era un filosof aplecat asupra studiului gândirii, şi apoi, pentrucă în personalitatea lui complexă şi multilaterală de adevărat «universalist» îşi dădeau întâlnire preocupări şi predispoziţiuni foarte variate. Acestei afirmări preliminare îi urmează exemplificarea interpretativă a celor două compuneri filosofice «Sărmanul Dionis» şi «Cezara», în care, gândirea filosofică şi gândirea practică se înşurubează printr o metodă unitară de înţelegere a vieţii, prăbuşindcomplect comentariul kantian şi teoria faimoaselor influenţe contradictorii. In ambianţa ideilor lui Eminescu incontestabil că criticismul are o oarecare parte de contribuţie. Dar nu acesta este fenomenul esenţial al gândirii. «Sărmanul Dionis» învederează o concepţie constructivă, care năzueşte către culmi metafizice, în spaţii astrale spiritualiste şi idealiste. A* (Continuare in ftag. ll-a) 1 Apara-tie, Doamne, fie prieteni... ...fiindcă de duşmani ştim să ne ferim singurii După o seculară şi aspră experienţă, românul a învăţat să nu uite această rugăminte în închinările sale către a Totştiutorul şi a Toatefăcătorul. Rugăciunea nu-i este însă întotdeauna ascultată. Birourile de propagandă şi serviciile de presă care purică ziarele streine, cunosc că informaţiile cele mai năsdrăvane, deşi involuntar tendenţioase, nu purced din oficiurile vrăjmaşe politicei noastre naţionale şi economice. Indeobşte prietenii cei mai binevoitori o fac fată. Şi pas de-i mai desminte fără să-i superi ! Fidel lector al presei franceze de vreun sfert de veac, de pe băncile liceului, colecţionasem pe vremuri un adevărat muzeu de erori întrucât ne priveşte. Mai zace undeva în vreun fund de ladă. Poate îl vom scoate la iveală, de hatârul vreunei publicaţii amatoare de hilariante curiosităţi. Nu lipseşte nici nota călătorului de prin anii 1910, afirmând cu toată seriozitatea că ospitalitatea românului, legendară, se încheie seara când amfitrionul îşi oferă soţia ori fata (în L’ales) mosafirului şi că ofensa cea mai mare e să-i refuzi acest plocon. Nu lipsesc nici peripeţiile fabuloase, din familia celor citate aciastă iarnă de subsemnatul, după un foarte mare şi serios ziar parizian, vestind că expresurile din România sunt atacate de haite de lupi, că trenurile circulă însoţite de vânători înarmaţi până în dinţi şi că adesea ori un rapid soseşte în gara de Nord cu vagonul de bagaje încărcat de cadavrele fiarelor — fructul unei vajnice expediţii cinegetice Asemenea basme rămân în definitiv inofensive. Le trecem cu vederea. Nu uităm că o mare parte dintre confraţii parizieni se recrutează din Marsilia, Tarascon & comp. Născocesc fără maliţie. Din simplu nărav naţional. Dar tot atât de des lectorul întâmpină plăsmuiri cu efectul mai puţin şugubăţ. Două, trei rândiri aci, alte două-trei dincolo, confirmă bunăoară în cele mai prietenoase gazete, cele mai tendenţioase campanii ale revizioniştilor de ieri ori de astăzi. Cum rândurile vin sub condeiu cu inocenţă, sunt cu atât mai nocive. Lectorul de la el deacasă le ia de bune, mai ales când lectorul acesta e francez, prin definiţie certat cu geografia şi foarte indiferent cu istoria altor popoare, dacă această istorie nu are întru nimic dea face cu una din maaarile idealuri ale revoluiei franceze: libertate, egalitate, fraternitate Un exemplu, Hebdomadarul parizian Gringoire, de mare tiraj şi de mare curaj, ne este bun prieten. Mulţi colaboratori de frunte ne cunosc de aproape, au trecut pe aci, numără strânse amiciţii cu ţăranii de la Dunăre. Un Geo London, un Kessel cunosc prea bine locurile şi oamenii, obiceiurile hun şi năravurile scandaloase ale românului de toată ziua. Aceasta nu împiedică aceiaşi publicaţie să afime, în numărul 284 din April curent, că: ,,Basarabia este o provincie rusească, căreia Kişinăul, oraş dotat cu un nemaipomenit praf, îi ţine loc de capitală. In timpul hârţuelilor dintre ruşii oştilor albe şi roşii românii au avut abilitatea si escamoteze în profitul lor această cară acoperită cu grâne de-o bogăţie proverbiala...” Noroc că pentru lectorul cel mai atent, calitatea informaţiilor din care s’a inspirat autorul, se evidenţiază în alt pasagiu: „Niprul care este, după cum SE ŞTIE, fluviul frontieră separând de acum înainte România de L. R. SS.” După cum se ştie? Am socotit mai întâi că este vorba numai despre o obicinuită eroare de tipar. Dar imediat, în rândul următor, autorul revine zugrăvind aspectul... fluviului de front mamitieră, iarna, când Niprul e îngheţat şi când locuitorii de pe ţărm fac găuri în ghiaţă pentru a scoate apă de băut, ca şi cum populaţia n’ar cunoaşte uzul fântânilor, ca şi cum pe un fluviu de frontieră, fie că se numeşte Nistru, fie că s’ar numi Nipru, riveranii se pot plimba nesu-» paraţi de santinele. Publicaţia amică se numeşe Grin goire. Pe româneşte, i-ar spune Crimia cel cu oiştea ’n gard. Cezar Petrescu , Conferinţa Micii înţelegeri Economice Delegaţii Micii Înţelegeri Economice se vor întâlni Luni 30 April, la Bucureşti pentu a continua o lungă şi dificilă discuţie asupra schimburilor posibile de mărfuri şi produse agricole intre România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. Nimeni nu va putea să spună vreodată că România şi aliaţii ei politici nu au făcut toate sforţările posibile pentru a realiza, dacă nu o autarchie economică, în orice caz o piaţă comună organizată în aşa fel încât să fie posibil un schimb rapid şi convenabil, de produse. Programul Micii Inţelegri Economice a fost elaborat de Consiliul Permanent compus din d-nii: N. Titulescu, Eduard Beneş şi B. Jeftici, şi prevede nu numai înlesnirea şi intensificarea importului şi exportului, între cele trei ţări, dar şi creiarea unor condiţiuni optime de transporturi aeriene, fluviale şi feroviare, unificarea codului comercial etc. Nu e o sarcină uşoară. Greutăţile provin atât din starea de inerţie a trebilor de până acum, cât şi din pornirea adversă a acelora care ar dori ca Mica înţelegere Economică să nu fie decât o formă fără conţinut. Mai este de luptat împotriva obstacolelor pe cari le pun deacurmezişul căii comune, forţele individuale ale profitorilor dezordinei economice de până acum. Negreşit că nu poate face plăcere celor cari nu n.3 iubesc faptul că vrem să punem ordine în lucruri la noi acasă, dar aceasta e o chestiune pe care nu şi-o pune nici un făptuitor. E un amănunt cu care se însărcinează istoria. Dar sa spus, şi cu drept cuvânt, că piaţa naţională a României nu trebue căutată exclusiv in susul apelor Dunării. A merge, contra curentului pe Dunăre, este a merge, în toate sensurile contra curentului. Această părere rămâne să fie verificată atunci când împrejurări mai favorabile ca acestea de acum, o vor permite. Nimic nu împiedică pe Români, pe Cehoslovaci şi pe iugoslavi să caute a-şi înlesi traiul economic prin schimburi de mărfuri, convenabile şi rapide. Nimic nu ne face să renunţăm la speranţa că naţional,şinele economice, cu barierele lor, care astăzi creiază numai încurcături, vor deveni odată mai ponderate şi mai resemnate să opereze în domeniul politic exclusiv. Până atunci, Mica înţelegere Economică face, în măsura în care este posibil, ceea ce fac şi vecini ei: se apără şi se organizează. Unii au spus: ar fi destul ca Ungaria să abandoneze, pentru câteva luni de zile, piaţa grâului, pentru ca intre ţările Micei Înţelegeri să isbucnească cel mai crunt răsboiu economic. Mai întâi este o ipoteză puţin probabilă în ceea ce priveşte pe Ungaria. Apoi, ţările Micei Înţelegeri au la baza prieteniei lor un sentiment de necesitate a alianţei atât de profundă, încă nimic nu le va clinti din pasul lor politic de azi, nici chiar stratagema ungară. Cu aceasta, dorim spor şi bune auspicii comisiunei care îşi continuă lucrările, in conferinţa economică de Luni, sub directa supraveghere a d-lui N. Titulescu. Romulus Diami —