Curentul, aprilie 1934 (Anul 7, nr. 2213-2239)

1934-04-29 / nr. 2238

ANUt vii No. 2 238 I e p . 5 u ioPAGINI 3LEI w Duminică 29 Aprilie 1934 Director: PAMfIL SEICARD REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei •» ©*• * ( Cabinetul directorului . • . • • 3—4084 Telefon: J Redacta 3—4088, Administrația 3—4080 I Secretariatul şi Provincia . . . 3 4086 ABONAMENTE 3 Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită In numerar conf. ord. Dir. Generale P. T. T. n. 55740/929. Rasonoflorea morala Ne reamintim vâlva pe care a stârnit-o în Capitală instrucţia a­­sasinatului soţiei unui oarecare bă­can Schwartz din Calea Dudeşti. Privirile cercetătoare ale magistra­lilor s’au îndreptat dela început a­­supra unui băiat de prăvălie cunos­cut de serviciul de identificare ju­diciară ca vechi recidivist, condam­nat pentru spargeri şi furturi. Iată punctul nevralgic, nodul penal în care se insinuiaza cu siguranţă ab­solută investigaţia primelor bănu­ieli. Tot cam în acel timp venise spre cercetare la palatul de justiţie un vechi client al codurilor penale şi al penitenciarelor, un anume Tca­­ciuc. Cazierul lui era o podoabă de slăbiciune penală, o frumoasă colec­­ţiune de pedepse minimale pentru delicte care se succedau cu o regu­laritate matematică la fiecare ispă­şire. Vre­o cincisprezece condamnări variind între 3 luni şi 1 an, pen­tru furturi şi falsuri, după care a urmat fatal săvârşirea a două cri­me. Şi în primul şi în cel de al doi­lea caz, educaţia penitenciară, ab­sentă, nu izbutise să scoată nimic din aptitudinele lucrative ale con­damnaţilor. Şi Tcaciuc şi asasinul din Calea Dudeşti mergeau la cri­mă, pentru că recidivistul presupune agravarea delictului în măsura repe­­ţirii. Furturile şi falsurile mirtori­­­ior merg la achitare în majoritatea imensă a cazurilor, iar cele ale a­­dulţilor sunt sancţionate cu pedepse minime. Crima săvârşită după de­săvârşirea profesiunei de delicvent în închisoare merge la curţile cu juraţi, care, în patetica lacrimogenă a advocaţilor, aduc verdicte de a­­chitare. Medicii însărcinaţi cu supra­vegherea condamnaţilor se scuză, pretextând că recidiviştii sunt inco­rigibili, deci, un material uman de­finitiv pierdut şi destinat unei de­tenţiuni prelungite. Cine a ţinut seamă de avizul medicului? Nimeni. In închisori se face şcoala crimei, a homosexualităţii şi a perversiunei caracterului. Să corelăm toate aceste constatări cu mărturisirile pe care le făcea deunăzi în ziarul nostru directorul statisticei judiciare şi vom ajunge la concluzia, că armă­tura morală a societăţii este com­plect absentă în faţa infractorilor minori. Reţinem această afirmare făcută pe marginea unei statistici: „80 la sută din infractorii minori sunt achitaţi pentru a se evita con­tactul cu mediul din închisorile noastre care mai mult îi pervesteşte decât îi corijează”. Afirmarea aceasta, pornită chiar de la un funcţionar superior din ministerul de justiţie, sugerată şi justificată de elocvenţa cifrelor sta­tisticelor, este excepţional de gravă. Ea ne surprinde într’un moment de complectă dezarmare când nimeni nu ar putea răspunde nimic. Nu avem un sistem de protecţie a co­piilor, după cum nu avem o asis­tenţă bine organizată a sarcinei şi a maternităţii. Nu avem nici cel mai slab indiciu sancţionat de lege, pentru cercetarea paternităţii. Nici un medic avortor, dintre criminalii farseuri cari în numele ştiinţei, ucid produsul de concepţie, nu şi-a făcut stagiul de corecţiune morală în închisorile noastre. Toate aceste defecţiuni ale asistenţei morale tre­­buesc spuse acum, în preajma mo­dificării codului penal. Juriştii cari îi vor da o haină cât mai adecvată exigenţelor sociale, să nu uite grava răspundere care apasă pe conştiin­ţa lor. Crima celor doi elevi de la Li­ceul Lazăr a fost numai un prilej de discuţii, şi dacă nu era în curs modificarea codului penal nu i-am fi dat o publicitate atât de vastă. Tinerii criminali nu ar fi ajuns la întrebuinţarea revolverului ca armă de luptă pentru existenţă dacă li­teratura aventurilor poliţieneşti nu ar fi format hrana lor sufletească în orele libere. Otrava sherlokhol­­macismului circulă nestingherită în publicul şcolar. Sunt edituri şi scrii­tori de duzină ce vând volume îm­pănate cu rodul stupid al imagina­ţiei lor, pe preţuri modice. Nu s’au dat sancţiuni şi nu s’au înfrânat la timp poftele arghirofile ale acestor autori morali ai cri­mei. Ba mai mult decât atât, la toate liceele din ţară, şi la „Liceul Lazăr” se află societăţi culturale şi sportive care tind să canalizeze activitatea extra-şcolară a elevilor. La „Liceul Lazăr”, conducătorul a­­cestei activităţi extra-şcolare este el însuşi un revolverist emerit, un deşănţat risipitor de gesturi dra­matice şi de retorică de carnaval politic. Activitatea unui profesor emina­mente extra-şcolar se armonizează de minune oare cu misiunea de a îndruma activitatea extra-şcolară a elevilor? Să se cerceteze bine toate aceste cauze determinante ale cri­melor şi delictelor minorilor, şi se va vedea că problema însănătoşirii morale pe care o pune codul pe­nal este mult mai vastă. Cu o edu­caţie penitenciară deficitară, cu profesori extra-şcolari, cu noroiul literaturii imorale, cu cinemato­grafe necenzurate şi mai cu seamă cu o îngrozitoare indiferenţă faţă de sufletul tineretului nu se poate petici carapacea penală a societăţii­ Peste 2 luni de zile începe vacanţa, şi apoi 3 luni de haimanalâc pe maidane. Toată această lume mi­noră, cuprinsă între 11 şi 20 de ani vegetează parazitar tocmai în epoca cea mai prielnică reconfor­­tării sufleteşti printr-o viaţă trăită în plină natură. Problema progra­melor analitice ne-a dus la surme­najul intelectual. Inactivitatea în vacanţe şi în orele libere, nete­zeşte terenul haimanalâcului şi al crimei. Ministerul de instrucţiune are şi el de spus ceva în faţa curţii cu juraţi. Nicolae Roşu Săptămâna cărţii Timp de o săptămâna, la începutul lunei Mai, atenţia zilei va fi ocupata de sărbătoarea răspândirii cărţii. Sub auspiciile Uniunii Fundaţiunilor Regale — oficiu de salvare a cărţii literare, şi a cărţii în genere de sub destinul tra­ficului obscur şi meschin — şi din ini­ţiativa Regelui care, după cum se ştie, a deschis anul trecut ziua cărţii zi care a avut un succes absolut neaşteptat — noi am fost primii care am pus la în­doială din multiple motive succesul ei —vom asista anul acesta începând de la 9 Mai la desfăşurarea «săptămânii căr­ţii». Este fără îndoială o iniţiativă nobilă, aerisitoare, aceia de a căuta printr'un efort comun al instituţiilo­r alese, al oamenilor de cultură, al teatrului şi editorilor să se impună atenţiei publi­cului, fasonat din ce in ce mai mult de contactul cu cărţile spre un gust mai ales al ideilor şi frumosului, car­tea românească. Cartea românească publicul a culti­vat-o pană acum la întâmplare. Abia dacă ea a fost pe o cale oficia­lă didactică prezentată.N'a cucerit insă până accum locul măgulitor de atenţie —in special cartea literară propriu zisa — pe care îl are în această manifestare ce va fi, nu ne îndoim, bine organiza­tă. Punerea ei în vitrină sub această formă festivă, in aceste zile frumoase de primăvară când, pentru un moment, ochiul şi mintea sunt îndreptate spre o senzaţie a vieţii — şi a vieţii zilei — mai pură, îi oferă un mijloc de circu­laţie şi o putinţă de răspândire care lasă urme apreciabile. Pus fie contact mai deplin cu varietatea şi noutatea cărţilor, cu asortimentul librăriilor şi editurilor, cu numele literare care cir­culă — într’un spaţiu de timp oricât de restrâns — publicul rămâne pe urmă cu o firească nevoie de a se regăsi în această atmosferă a cărţii. Cei care din curiozitate jubiliară, se interesează în aceste zile de cărţi şi de noută­ţile de librărie, duc această curiozitate pentru librărie mai departe, o pot schimba în curiositate constantă pentru literatură. Aceasta din urmă însuşire, după cum ştim lipseşte cu desăvârşire publicului românesc din care numai o parte infimă cunoaşte literatura ro­mânească actuală, şi se ocupă de ea Cei ce citesc înşişi, citesc la întâm­plare. Interesul este ca cititorul să ai­­be gusturile lui, preferinţele lui, după afinităţilor sufleteşti pe care le desco­peră în cărţile literare. Săptămâna cărţii pusă sub egida interesului oficial, organizată cu con­cursul de directive al Uniunii Fundaţi­ilor Regale şi al­­Fundaţiei pentru li­teratură și artă Regele Carol 77», este un prilej ales de a uita pentru un mo­ment de cruda și vulgara realitate pe care o trăim. Dragoș­ Vrânceanu — Domnul ministru e la Cameră... — Să viu mâine ? — Mâine e Duminică, dar să nu vii nici Luni că are consiliu. Pe urmă, Marți e sărbătoare. Miercuri pleacă guvernul în Ardeal... Las-o­ și d-ta mai pe vară! Tânjesc puteri nebânuite şi conferinţă pe care o ţin in pro­vincie îmi prilejueşte o auscultare a sensibilităţii publicului; din chi­pul cum el prinde nuanţele gându­lui, cum subliniază prin aplauze a­­numite aluzii, desprind o tempera­tură, o tendinţă, conturez o preocu­pare. Este pentru mine mijlocul cel mai sigur de a menţine contactul cu spiritul public,­­ ceia ce îţi în­lesneşte sarcina de interpret al e­­venimentelor. Invitat de Asociaţia licenţiaţilor să ţin o conferinţă la Iaşi, am cău­tat să aleg un subiect menit să co­respundă stării de spirit, orientări­lor, dorului de a sluji o credinţă, ce caracterizează astăzi tempera­tura morală a celor tineri. Am ales nobila figură a lui Er­nest Psichari, acest convertit in uniformă, acest pasionat al regă­sirii într’o severă disciplină mo­rală. Rezumă patetic trecerea de la diletantismul disolvant la acţiune, de la scepticismul bunicului său Er­­­nest Renan, la acea vijelioasă des­­lănţuire de credinţă admirabil ar­monizată în faptă şi în scris. A urmări linia unei transfor­mări spirituale a Franţei în trei sferturi de veac, — a căuta să în­făţişezi complexul acestei evoluţii, impune un lux de documentare, o prezentare pe mai multe planuri a variatelor manifestări intelectuale, politice, sociale. Or, o conferinţă impune şi o fecundă colaborare a celor ce ascultă, o stimulare a ţe­sutului ideilor prin încordarea a­­tenţiei. Şi aula Universităţii din Iaşi era ticsită de studenţi. Nu nu­mai în liniştea cu care ascultau, ci şi în ritmul tăcerii simţeai respi­raţia unei active atenţii, dar nu­mărul celor ce luau note, însemnau indicaţia lecturii ajutătoare, mi-au înfăţişat o latură necunoscută a tineretului universitar. Nu simt fără vlaga curiozităţii intelectuale, nu au o indiferenţă faţă de proble­mele intelectuale, nu sunt (cum se susţine) refractari unei invitaţii ca o pasionată peregrinare în dome­niile curate ale ideilor. Atunci, a­cum se explică atâtea verificări de dezolantă ignoranţă, de absenţă a pasiunii de carte. Nu este oare in bună parte vina profesorilor cari au pierdut. Ei, pasiunea catedrei, — sunt tot mai străini de aristo­craticele bucurii ale gândului? Dacă sar hotărî cineva să fre­­cventeze timp de un an, rând pe rând, cursurile profesorilor, — daca si-ar nota cu o rece obiectivitate observaţiile pe care le-ar face, la ce concluzii ar ajunge? Cursuri monotone, — o mecanică repetire a celor rostite în anul trecut, nici o vioire, nimic din dogoarea unei pa­siuni, totul ostenit, ca o plictisi­toare formalitate. Rare excepţii de profesori ce-şi iubesc cursul, ce aduc o cuceritoare pasiune în expunere, ce radiază magnetismul unei devoţiuni închi­nate disciplină intelectuale pe care o predă. Şi acei profesori sunt sti­maţi, cuceresc sufletele, mobilizează entuziasmele. Scăderile vizibile ale tineretului universitar sunt, de fapt, acuzaţiile ce se pot aduce pro­fesorilor ce au de an au devenit funcţionarii unei catedre, nu entu­ziaştii unei discipline intelectuale. Dacă profesorii au redus cursul, la o simplă formalitate îndeplinită fără nici un interes, de ce ar pune un accent de pasionat interes stu­denţii ? Un tineret cu atâtea disponibili­tăţi de entuziasm svâcnind de o in­tensă pulsaţie de viaţă, nu dă ni­mic din măsura posibilităţilor lui; atunci a cui este vina? In cel mai rodnic pământ, dacă nu svârli să­mânţă în brazda adânc trudită, nu poţi să te aşteptţi la recoltă. Dar profesorii cari nu fac nici măcar act de prezenţă? Autonomia universitară a însem­nat primejduirea învăţământului nostru superior şi jefuirea intelec­tuală a tinerilor generaţii. Zadar­nic vom gargarisi discursuri, ne vom fonda in acuzări, când răspun­derea rămâne întreagă de partea celor ce au îngăduit absenţa profe­sorilor sau simpla lor prezenţă formală. Pe urma autonomiei uni­versitare rămân numai taxele de examene ce evidenţiază marile preo­cupări intelectuale ale celor ce le-au înfiinţat. Nu se poate însă îngădui această continuă risipă de tinereţe, lăsată neutilizată, neînrolată într’o pasionată râvnă intelectuală. Cine îşi asumă oare răspunderea pentru atâtea disponibilităţi de fraged en­tuziasm, zădărnicit prin uscăciunea sufletească a celor ce-au redus cursul la o monotonă formalitate? Şi nici aşa de hăbătc nu este pu­blicul cum şi-l imaginează vredni­­cii perceptori ai votului, vechilii su­fragiului universal. Există o puter­nică rezonanţă morală, o conştiinţă puternică de o sănătoasă severitate, ce indică un suflet robust, o sensi­bilitate nealterată. Evocând lupta de la Rossignol, unde a căzut cu o clasică bravură locotenentul Ernest Psichari, am a­­mintit greşeala comandantului di­viziei a 3-a colonială, generalul Raf­­fenel, care şi-a sfărâmat şi şi-a pră­pădit inutil întreaga unitate pe ca­re o comanda. Către seară, în spa­tele liniilor unor eroice şi inutile rezistenţe, s’a găsit cadavrul gene­ralului Raffenel. îşi aplicase singur pedeapsa pentru greşeala săvârşită ca comandant: un glonţ în cap. Am amintit in conferinţă că ade­văratul ostaş, străbătut de nobila disciplină militară, nu aşteaptă un consiliu de răsboiu care să-l judece atunci când a săvârşit o greşeală; el poartă în conştiinţa lui un tribu­nal mai neîndurat, un tribunal ce nu cunoaşte îndurarea, nici mila. Militarul, — ca şi armata, — nu în­­gădue emoţia; şi acel tribunal îi ordonă să ispăşească vina printr’o scurtă evadare în neant. Această prezentare a adevăratei discipline militare, a provocat fur­tuna unor aplauze, în ale cărei pre­lungite ropote citeai frenetica rati­ficare a celor ce aplaudau. Simţi cum ţara este sătulă de a­­tâta vinovată îngăduinţă; simţi cum ţara aşteaptă refacerea severelor, uitatelor disciplini mântuitoare. Sancţiuni, ţinută, demnitate, — ia­tă ce părea că se desprinde din ro­potul aplauzelor. Şi este un semn de sănătate, de robustă sensibilitate morală, în a­­ceastă aprobare a celor mai severe sancţiuni. Cine se gândeşte însă să utilizeze aceste aşteptări curate ale sufletu­lui românesc ? Cine ştie să utilize­ze energia morală a naţiei, mobili­zând-o sub flamura unei credinţe animatoare, unei credinţe învioră­toare ? Tânjesc puteri nebănuite; se vlăgueşte sufletul naţiei în aş­teptarea unei chemări ce nu vine... Alegeri,­­tocmeli electorale, înghe­suială la guvern, tot spectacolul tri­vial ce nu poate promova o credin­ţa, dar poate destrăma sufletul ţă­rii, îi poate altera puterile de viaţă morală. Anii trec, şi în preajma hotare­lor ţării freamăt de viaţă, cadenţa militară a energiilor; la noi, a­lar­mă de hală de vechituri... Pamfil ŞeicafM Cronica literară ------------------------­ G. Călinescu: Opera lui „Mihai Eminescu“ Vol. I. Ed. „Cultura Naţionala“ Generaţia de astăzi, modernistă, intelectualistă şi negativistă, cău­­tându-şi punctul de reazăm în in­dividualism şi exagerare catastrofi­că a eului personal, s-a îndepărtat de M. Eminescu. Scriitorii de astăzi vor să fie originali şi să reprezinte un punct de vedere personal. Ideologismul de directivă, formu­lat cu anticipare, înăbuşă astfel pu­terea creatoare. In acest moment de totală neînţe­legere a poetului, când nu avem la îndemână nici o ediţie a operei com­plecte şi nici o ediţie comentată, a apărut studiul d-lui G. Călinescu des­pre «Opera lui Mihai Eminescu». Trebue să precizăm încă de la înce­put, că studiul d-lui G. Călinescu es­te o prezentare explicativă a gân­dirii lui Mihai Eminescu, nu o o­­peră critică. Privită din acest punct de vedere, încercarea d-lui G. Că­­linescu are fără îndoială valoarea unei lucrări orginale şi ca metodă şi ca concepţie. Toţi cei care l-au stu­diat pe Mihai Eminescu până acum au adoptat o atitudine folosind pri­lejul pentru a plasa preferinţe şi idei personale. Titu Maiorescu a fost primul care l a falsificat pe Mi­hai Eminescu, înf­ăţişându-ne un poet pesimist şi romantic. La fel l-a înţeles şi Alex. Vlahuţă, şi mă întreb de multe ori ce ar fi rămas din valoarea literară a acestor doi scriitori dacă n’ar fi trăit Mi­hai Eminescu. Nu este în intenţia noastră, de a face o critică a operei In­ Eminescu, rezervând un capitol şi d-lui M. Drag­om­irescu adultul cu degete de copil şi cap de plumb, ca­re ajunsese la monstruoasa concep­ţie «ştiinţifică» încât dedubla perso­nalitatea poetului. In areopagul cri­ticei, multe ciuperci parazitare au înveninat atmosfera din jurul operei lui Mihai Eminescu. D. G. Călinescu se strădueşte să pătrundă şi să înţeleagă opera lui Mihai Eminescu. Metodologic vor­bind, aceasta este singura atitudine posibilă deocamdată: înţelegerea, presura de integrare şi regăsire. E­­tapă premonitorie şi indispensabilă pentru orice fel de privire ulterioa­ră. Cu d. G. Călinescu, ne aflăm prin urmare la punctul de intersecţie, de­terminat de necesitatea spulberării mitului care întreţine ideia pesi­mismului şi a romantismului emi­nescian, precum şi de efortul înţe­legător al gândirii sale autentice. O filosofie originală nu se poate găsi în opera lui Mihai Eminescu, mai întâi pentrucă nu era un filosof aplecat asupra studiului gândirii, şi apoi, pentrucă în personalitatea lui complexă şi multilaterală de adevă­rat «universalist» îşi dădeau întâl­nire preocupări şi predispoziţiuni foarte variate. Acestei afirmări preliminare îi urmează exemplificarea interpreta­tivă a celor două compuneri filoso­fice «Sărmanul Dionis» şi «Cezara», în care, gândirea filosofică şi gân­direa practică se înşurubează prin­­tr o metodă unitară de înţelegere a vieţii, prăbuşind­­complect comenta­riul kantian şi teoria faimoaselor influenţe contradictorii. In ambian­ţa ideilor lui Eminescu incontesta­bil că criticismul are o oarecare parte de contribuţie. Dar nu acesta este fenomenul esenţial al gândirii. «Sărmanul Dionis» învederează o concepţie constructivă, care năzueş­­te către culmi metafizice, în spaţii astrale spiritualiste şi idealiste. A* (Continuare in ftag. ll-a) 1 Apara-tie, Doamne, fie prieteni... ...fiindcă de duşmani ştim să ne ferim singurii După o seculară şi aspră experienţă, românul a învăţat să nu uite această rugăminte în în­chinările sale către a Totştiutorul şi a Toatefăcătorul. Rugăciunea nu-i este însă întot­deauna ascultată. Birourile de propagandă şi ser­viciile de presă care purică ziarele streine, cunosc că informaţiile cele mai năsdrăvane, deşi involuntar ten­denţioase, nu purced din oficiurile vrăjmaşe politicei noastre naţionale şi economice. In­deobşte prietenii cei mai binevoitori o fac fată. Şi pas de-i mai desminte fără să-i su­peri ! Fidel lector al presei franceze de vreun sfert de veac, de pe băncile liceului, colecţionasem pe vremuri un adevărat muzeu de erori întru­cât ne priveşte. Mai zace undeva în vre­un fund de ladă. Poate îl vom scoate la iveală, de hatârul vreunei publicaţii amatoare de hi­­lariante curiosităţi. Nu lipseşte nici nota călătorului de prin anii 1910, afirmând cu toată seriozitatea că ospitalitatea românului, legendară, se încheie seara când amfitrionul îşi oferă soţia ori fata (în L’ales) mo­­safirului şi că ofensa cea mai mare e să-i refuzi acest plocon. Nu lip­sesc nici peripeţiile fabuloase, din familia celor citate aci­astă iarnă de subsemnatul, după un foarte ma­re şi serios ziar parizian, vestind că expresurile din România sunt atacate de haite de lupi, că trenu­rile circulă însoţite de vânători înar­maţi până în dinţi şi că adesea ori un rapid soseşte în gara de Nord cu vagonul de bagaje încărcat de ca­davrele fiarelor — fructul unei vaj­nice expediţii cinegetice Asemenea basme rămân în de­finitiv inofensive. Le trecem cu ve­derea. Nu uităm că o mare parte dintre confraţii parizieni se recru­tează din Marsilia, Tarascon & comp. Născocesc fără maliţie. Din simplu nărav naţional. Dar tot atât de des lectorul în­tâmpină plăsmuiri cu efectul mai puţin şugubăţ. Două, trei rând­iri aci, alte două-trei dincolo, confir­mă bunăoară în cele mai prietenoase gazete, cele mai tendenţioase cam­panii ale revizioniştilor de ieri ori de astăzi. Cum rândurile vin sub condeiu cu inocenţă, sunt cu atât mai nocive. Lectorul de la el de­­acasă le ia de bune, mai ales când lectorul acesta e francez, prin de­finiţie certat cu geografia şi foar­te indiferent cu istoria altor po­poare, dacă această istorie nu are întru nimic dea face cu una din­ maaarile idealuri ale revolu­iei fran­ceze: libertate, egalitate, fraterni­tate Un exemplu, Hebdomadarul pa­rizian Gringoire, de mare tiraj şi de mare curaj, ne este bun prie­ten. Mulţi colaboratori de frunte ne cunosc de aproape, au trecut pe aci, numără strânse amiciţii cu ţă­ranii de la Dunăre. Un Geo Lon­don, un Kessel cunosc prea bine locurile şi oamenii, obiceiurile hu­n şi năravurile scandaloase ale româ­nului de toată ziua. Aceasta nu îm­piedică aceiaşi publicaţie să af­ime, în numărul 284 din April curent, că: ,,Basarabia este o provincie ruseas­că, căreia Kişinăul, oraş dotat cu un nemaipomenit praf, îi ţine loc de capitală. In timpul hârţuelilor din­tre ruşii oştilor albe şi roşii­ ro­mânii au avut abilitatea si escamo­teze în profitul lor această cară a­­coperită cu grâne de-o bogăţie pro­verbiala...” Noroc că pentru lectorul cel mai atent, calitatea informaţiilor din ca­re s’a inspirat autorul, se eviden­ţiază în alt pasagiu: „Niprul care este, după cum SE ŞTIE, fluviul frontieră separând de acum înainte România de L­. R. S­­S.” După cum se ştie? Am socotit mai întâi că este vor­ba numai despre o obicinuită eroa­re de tipar. Dar imediat, în rân­dul următor, autorul revine zugră­vind aspectul... fluviului de fron­t mami­tieră, iarna, când Niprul e înghe­ţat şi când locuitorii de pe ţărm fac găuri în ghiaţă pentru a scoate apă de băut, ca şi cum populaţia n’ar cunoaşte uzul fântânilor, ca şi cum pe un fluviu de frontieră, fie că se numeşte Nistru, fie că s’ar numi Ni­pru, riveranii se pot plimba nesu-» paraţi de santinele. Publicaţia amică se numeş­e Grin­ goire. Pe româneşte, i-ar spune C­­rimia cel cu oiştea ’n gard. Cezar Petrescu , Conferinţa Micii înţelegeri Economice Delegaţii Micii Înţelegeri Economice se vor întâlni Luni 30 April, la Bucu­reşti pentu a continua o lungă şi difi­cilă discuţie asupra schimburilor posi­bile de mărfuri şi produse agricole in­tre România, Iugoslavia şi Cehoslo­vacia. Nimeni nu va putea să spună vreo­dată că România şi aliaţii ei politici nu au făcut toate sforţările posibile pentru a realiza, dacă nu o autarch­ie economică, în orice caz o piaţă comună organizată în aşa fel încât să fie posi­bil un schimb rapid şi convenabil, de produse. Programul Micii Inţelegri Economice a fost elaborat de Consiliul Permanent compus din d-nii: N. Titulescu, Eduard Beneş şi B. Jeftici, şi prevede nu nu­mai înlesnirea şi intensificarea impor­tului şi exportului, între cele trei ţări, dar şi creiarea unor cond­iţiuni optime de transporturi aeriene, fluviale şi fe­roviare, unificarea codului comercial etc. Nu e o sarcină uşoară. Greutăţile provin atât din starea de inerţie a trebilor de până acum, cât şi din por­nirea adversă a acelora care ar dori ca Mica înţelegere Economică să nu fie decât o formă fără conţinut. Mai este de luptat împotriva obsta­colelor pe cari le pun deacurmezişul căii comune, forţele individuale ale profitorilor dezordinei economice de până acum. Negreşit că nu poate face plăcere celor cari nu n.3 iubesc faptul că vrem să punem ordine în lucruri la noi aca­să, dar aceasta e o chestiune pe care nu şi-o pune nici un făptuitor. E un amănunt cu care se însărcinează istoria. Dar sa spus, şi cu drept cuvânt, că piaţa naţională a României nu trebue căutată exclusiv in susul apelor Du­nării. A merge, contra curentului pe Dunăre, este a merge, în toate sensuri­le contra curentului. Această părere ră­mâne să fie verificată atunci când îm­prejurări mai favorabile ca acestea de acum, o vor permite. Nimic nu împiedică pe Români, pe Cehoslovaci şi pe iugoslavi să caute a-şi înlesi traiul economic prin schim­buri de mărfuri, convenabile şi rapi­de. Nimic nu ne face să renunţăm la speranţa că naţional,şinele economice, cu barierele lor, care astăzi creiază nu­mai încurcături, vor deveni odată mai ponderate şi mai resemnate să opereze în domeniul politic exclusiv. Până atunci, Mica înţelegere Eco­nomică face, în măsura în care este posibil, ceea ce fac şi vecini ei: se a­­pără şi se organizează. Unii au spus: ar fi destul ca Unga­ria să abandoneze, pentru câteva luni de zile, piaţa grâului, pentru ca intre ţările Micei Înţelegeri să isbucnească cel mai crunt răsboiu economic. Mai întâi este o ipoteză puţin proba­bilă în ceea ce priveşte pe Ungaria. A­­poi, ţările Micei Înţelegeri au la baza prieteniei lor un sentiment de necesi­tate a alianţei atât de profundă, încă nimic nu le va clinti din pasul lor po­litic de azi, nici chiar stratagema un­gară. Cu aceasta, dorim spor şi bune aus­picii comisiunei care îşi continuă lu­crările, in conferinţa economică de Luni, sub directa supraveghere a d-lui N. Titulescu. Romulus Di­ami —

Next