Curentul, iunie 1934 (Anul 7, nr. 2271-2300)
1934-06-01 / nr. 2271
ANUL VII No. 2271 Trăim din datorii La ministerul de interne, verificarea bugetelor comunale desvălute amănunte încadrate în cel mai colorat pitoresc localnic. Nu lipseşte nici bunăvoinţa şinici dreapta înţelegere a lucrurilor. Sunt prea multe lucruri de făcut pentru a sta cu mâinile încrucişate întru contemplarea buricului obez. Oraşele noastre, atunci când te rătăceşti de centru, jinduesc peste tot o voinţă gospodărească, o hărnicie tenace svâcnită dintr’o dragoste sinceră pentru avutul comun. Aşa se face că, în febra stârnită de votarea bugetelor comunale, fiecare stă să definească o licitaţie, o campanie de lucru, plasarea unui contingent de şomeuri, şi peste tot, edificarea lucrărilor pentru utilitatea publică. Fiecare vrea să vadă din pământul pe care-l calcă unde se duc banii încasaţi sub formă de taxe şi impozite. Şi aşteptarea aceasta a fost de atâtea ori înşelată, încât, dacă se face ceva cu adevărat real şi palpabil, logică este întrebarea dacă nu cumva miracolul a avut partea lui de contribuţie. Izbutim să ne informăm precis, şi de la „Monitorul Oficial” aflăm o listă de 8 legi speciale promulgate, şi care, nu spre surprinderea noastră, aveau cam acelaş conţinut. Spaţiul nu ne îngădue o relatare amplă, dar iată punctul în jurul căruia se galvanizează toată atenţia gospodăriei comunale şi judeţene. Judeţul Botoşani a obţinut autorizaţiune pentru contractarea unui împrumut de 15 milioane de lei cu scopul de a se reîmpietri şoselele şi a se reface podurile. Aceiaşi pacoste a căzut şi pe capul jud. Constanţa, cu un neînsemnat adaos de 5 milioane peste cele 15, care, vor merge către repararea şoselei spre Mangalia. Şi lista legilor promulgate continuă pe aceiaşi temă. Vedem deci că nu se iveşte de nicăiri o localizare regională a problemei drumurilor. Peste tot, la Botoşani, la Caraş, în Ialomiţa sau la Bazargic, se ridică necesitatea refacerii căilor de comunicaţie. Dar Basarabia care este ştearsă de pe harta administrativă a drumurilor de ce nu figurează total, cu cele 9 judeţe, în pomelnicul acestor împrumuturi acordate prin legi speciale. In provincia de peste Prut nu se află decât o singură şosea naţională de câţiva zeci de kilometri, încolo, numai drumuri de care prăfuite vara şi înămolite toamna şi primăvara, de intră roţile până la butuc, de îşi blestemă oamenii zilele şi şoptesc vorbe de ocară împotriva stăpânirii româneşti. Basarabenii au cerut de atâtea ori drumuri bune, dar nimeni nu le-a auzit ruga şi se pare că au renunţat definitiv de vreme ce nu-i mai găsim figurând în lista nouilor legi speciale pentru împrumuturi. totuşi, o bunăvoinţă mijeşte şi la centru. Judeţului Ismail i s-a acordat un credit de 5 milioane pentru repararea şoselelor. După cele ce am văzut noi în această regiune băltăreaţă putea să i se acorde şi mai mult, şi tot nu se ajungea la nici un rezultat. Va trebui să ne întoarcem la arhitectura lui Apolodor din Damasc şi la şoselele Romanilor pe care călcăm şi astăzi pentru a avea poduri şi drumuri bine construite. Toate aceste împrumuturi traduc o situaţie de fapt pe care o cunoaştem în cele mai neînsemnate amănunte. Toate aceste împrumuturi odată obţinute vor trebui să-şi urmeze destinaţia, nestingherite de nici o deturnare. Oricât ar fi de urgentă construcţia unei şcoli sau alte lucrări edilitare, împrumuturile obţinute pentru repararea drumurilor nu mai pot sta la cheremul satrapilor locali dispuşi oricând să invoce motive suverane disimulate de paravanul politic, pentru a li se da altă destinaţie. Dar peste toată această economie a banului de împrumut, ce va trebui plătit din gloaba bietului contribuabil, se ridică jăcmăneala societăţilor străine cărora le-am încredinţat construcţia şoselelor. Nu ştim pe unde s’or fi rătăcit roabele încărcate cu bitumen, dar de câte ori ne abatem pe şoselele naţionale suntem nevoiţi să facem aceleaşi constatări. Ce s’a lucrat acum o săptămână sau o lună se dărâmă şi se risipeşte astăzi. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a făcut un control sever al caetului de sarcini Ne-am mărginit doar să luăm lucrurile aşa cum sunt, să ne împăunăm cu convingerea că occidentalizarea noastră vine pe drumurile suedeze şi să nu cerem socoteală nimănui de sumele fabuloase care s’au cheltuit pentru refacerea lor. Societăţile de construcţie dealtfel, au avut grijă să încaseze cu anticipaţie tot ce au construit, aşa încât, orice revenire, orice control este o imposibilitate. Drumuri tot nu aveam şi nici nu avem, dar se pune întrebarea dacă vom avea după nouile împrumuturi acordate oraşelor şi judeţelor, căci în definitiv ce rost mai au două feluri de cheltueli pentru acelaş scop? Trăim din datorii de care nu ne vom scăpa niciodată, dar cel puţin să rămânem cu ceva mai mult decât cu o gravă anemie financiară. Să rămânem cu drumuri, indiferent cine le-a plătit, dar să nu le purtăm decât grija întreţinerii un şir de ani, şi încă ar fi un bine. Nicolae Roşu O nouă pacoste Alaltăeri, la Universitatea din Berlin. Virgil Madgearu a conferenţiat despre industrializare şi reagrarizare. Este un subiect, în care fostul nostru ministru de finanţe se va fi simţit, fără îndoială, la largul d-sale, deoarece a avut prilejul în atâtea şi atâtea conferinţe economice internaţionale să discute această problemă, ca exponent al ţărilor agrare din estul şi sudestul european, ale căror eforturi de industrializare răspund năzuinţelor de reagrarizare ale Statelor industriale. Prin industrializarea unora şi reagrarizarea celorlalţi, se pune în practică acea nefericită teorie a autarhiei economice, care, considerată la începuturile ei, drept un paleativ al crizei, nuu face decât s’o adâncească, distrugând comerţul internaţional şi — prin aceasta — elementul esenţial de viaţă şi propăşire al oricărui stat. O coincidenţă curioasă face ca tocmai când d. Madgearu, la Berlin, atacă această situaţie, ca una din cauzele principale ale neliniştii mortale ce străbate astăzi lumea, tot de la Berlin să nu vie o lungă telegramă, prin care suntem informaţi că Germania, faţă de lipsa din ce în ce mai mare de devize, se gândeşte foarte serios la măsurile, prin care ar putea renunţa complect la importul de materii prime. Prin industrializare, se tinde la suprimarea importului de fabricare; prin reagrarizare, se anulează importul de produse agricole; prin inventarea «ersatz»-urilor, pe scară întinsă, ca program economic preconceput, s-ar desfiinţa şi importul de materii prime, distrugându-se astfel cu desăvârşire comerţul industrial, ceea ce ar însemna o catastrofă, nu numai pentru economia mondială, ci şi pentru întreaga civilizaţie umană, care — dela Fenicieni şi Eleni — nu s-a născut şi nu a înflorit decât în proporţie cu schimbul de mărfuri, mai activ sau mai domol, între popoare. Şi să nu ne facem iluzii. Industria chimică germană este formidabilă. Dacă nemţii îşi pun în cap să aplice politica «ersatz»-urilor, vor isbuti. Vor fabrica ceea ce le lipseşte din ceea ce au; vor scoate cauciuc din cartofi, benzină din bere, bumbac din secară, uleiuri din broaşte, şi vor reuşi să creieze astfel o adevărată autarhie economică, după impresionantul model al Rusiei Sovietice. Iar în ţările exportatoare, minele vor fi părăsite exploatările de alte soiuri lichidate, muncitorii concertaţi, trusturile amorţite. Mizerie, ruină, devastare... Toate ţările exportatoare sunt însă, la rândul lor, şi importatoare. Deci şi importul lor — după acelaş model autarhic — va sista, şi ele vor îmbrăţişa politica «ersatz»-urilor. Deci Germania însăşi, dacă va reuşi să nu mai importeze, va înceta, logic şi fatal, în acelaş timp, orice export. — Va suferi şi ea consecinţele dezastruoase ale încetării schimbului. Şi autarhia economică, spre care tinde astăzi, va însemna — pentru ea, ca şi pentru restul lumii —autarhia sărăciei şi barbariei. Victor Rodan Vineri I Iunie 1934 to PAGINI3 IEI Director: PAHril ŞEICAM REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei lei. I I Cabinetul directorului . • . • • 3“ 4084 Telefonic Redacţia 3—4088, Administraţia 3—4080 Secretariatul şi Provincia 3- 4086 ABONAMENTEi Lei 700 pe an I 350 pe 6 luni | 200 pe 3 luni pentru Bănci, Institutiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate; Lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni ; 500 pe 3 luni. Abonamentele incep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită In numerar conford. Dir. Generale P. T. T. n. 55740/929. Cu prilejul vânătoarei de la Scroviştea, primul-ministru a discutat cu Suveranul problema subsecretarilor de Stat, cari vor pleca din guvern. ZIARELE : Domnule prim-ministru, aţi ieşit la iepuri sau la situri . Bal., la subsecretari de Stat! După furtun A trecut furtuna, lăsând în urmă acel sentiment greu de definit în care se amestecă o senzaţie de vidi şi buimăceală, — cu presentimente rele... Ce înseamnă oare decretul de convocare a parlamentului conjugat cu încrederea factorului cornstituţional, când această încreder s’a dovedit atât de fragilă, supusă unei permanente schimbări? O încredere cu atât de stranii oscilaţii nu poate întrema sentimentul de siguranţă de care ţara simte o aşa de aprigă nevoe. Fiecare este convins că peste o lună ori două va veni alt vârtej; va fi alt huet de svonuri, altă febră, altă combinaţie, altă formulă... Equaţia politică rămâne cu aceiaşi necunoscută ce dă neurastenia ţării. Oamenii politici se bucură sau se mânie, după cum sunt sau au cuprinşi în noua formulă; ţară, însă, rămâne aceiaşi în imensa ei tăcere, în mocnita ei răbdare, mereu tulburată de presentimentul unui tragic desnodământ. Indiferent ce formulă i se oferă, dar acea formulă să aibă, în afară de conţinutul necesar de viabilitate, şi posibilităţile de durată prin constanţa încrederii factorului constituţional. Cea mai desăvârşită formulă rămâne inoperantă dacă conţinutul ei de viabilitate primeşte necontenit loviturile instabilităţii de încredere a factorului constituţional. Desăvârşirea este proecţia ideală a unei concepţii de guvernământ; deci această imagine perfectă se cuvine să-şi primească ,neapărat corectivele unei posibile realizări, şi acest sentiment al relativului trebue să călăuzească pe oricine în viaţa politică. Este adevărat că Regele este sedus de ideia unui guvern de uniune naţională, de pacificare a vâitoarei politice, ca pornind cu toate forţele înmănuchiate în acelaş cuprins de credinţă, să poată răsbate prin tumultul adversităţilor. In măsura în care se multiplică partidele, sporeşte şi înverşunarea luptelor, şi violenţa fără seamăn a luptei pentru putere. Cum lupta se dă pe planul electoral, demagogia îşi desface armonica încântărilor mincinoase, atacă bunul simţ, şi frânge cumpăna dreptei judecăţi. De aici rezultă o stare de spirit prielnică oricărei aventuri, refractară cuminţeniei care nu poate seduce imaginaţia, care nu poate oferi ispita făgăduililor pline de farmec. Şi numai rău fac desigur aceste hârtiie ce se exercită împotriva bui-rului simţ; remediul a apărut Regelui la formula plină de seducţie a guvernului de uniune naţională. Constant a revenit, cu prilejul fiecărei crize, acest gând regesc; constant a fost actualizată formula guvernului de destindere, de potolire a vrajbei dintre partide prin acea simultană participare a tuturor partidelor la guvern. Şi cu o nedesminţită tenacitate, in pofida atâtor amarnice desamăgiri, Regele a revenit cu aceiaşi voinţă de destindere la formula guvernului de uniune naţională. Multă vreme a crezut că d. N. Titulescu ar putea orhestra acest jazz al partidelor, fiindcă Regele (şi pe bună dreptate) subordona ritmul politicei noastre interne după partitura politicei noastre externe. Şi n’a isbutit, cu tot sprijinul acordat d-lui N. Titulescu şi cu toată pasionata energie pe care a pus-o ministrul nostru de externe de a realiza această totalizare a energiilor politice. Se pare că pentru Suveran are o deosebită atracţie imposibilfil, că îl ispitesc greutăţile, şi nu-i intimidează utopia... Şi ori de câte ori îi va surâde o cât de slabă licărire de posibilitate de înfăptuire, va grăbi să încerce din nou ceiace i se va părea totdeauna unica soluţie utilă ţării: pacificarea internă, încetarea luptei dintre partide printr’un guvern naţional. Intenţia are toată neprihănirea unei griji de binele ţării, dar nu e mai puţin adevărat că desminţirile ce le primeşte această intenţie sporesc în vehemenţă, devin de o îngrijorătoare agresivitate. Tenacitatea voinţii regale se loveşte necontenit de aceiaşi opunere a partidelor, şi din această nepotrivire, din această reciprocă excludere, isbucnesc periodicele crize de guvern, ce prin tot mai deasa lor repetare amenință însăși ordinea in Stat. Nimic de zis, — formulă ideală; dar această formulă nu o vedem cum s’ar putea realiza. Fiindcă nici * odată nu va putea cuprinde într'o sinteză de desinteresare toate partidele; şi dacă s’ar realiza, cum ar renunţa oare partidele la necesitatea lor de viaţă, — menţinerea intactă a cadrelor, — care nu se pot rezuma mereu la consumul gogoşilor ideale?... Fiecare va căuta să-şi valorifice personalitatea, va căuta să-şi impună punctul de vedere, va căuta să-şi servească credincioşii săi partizani, — fiindcă tot om de partid rămâne, şi ca atare este prezent în guvern, — ceia ce va transforma guvernul într’un turn Babei. Şi cu cât analizezi mai profund seducţia acestei formule, vezi cât este de mare mirajul şi cât de săracă realitatea. De aceia această ispititoare formulă nu va putea isbuti niciodată, şi repetatele ei neisbutiri se cuvine să înlăture această revenire, ce dă aşa de dese sincope guvernelor. Cum vreţi să fie rânduială, ca aparatul administrativ să funcţioneze cu o precizie matematică în executarea ordinelor, când subalternii se aşteaptă in fiecare zi să plece guvernul? Este un lent proces de destrămare a autorităţii, o paralizare treptată a legăturilor dintre comandă şi execuţie. Şi când nu vor mai răspunde la comandă elementele de execuţie, Statul a decedat. Or, cu această inconstanţă a încrederei pe care o acordă factorul constituţional, nu poţi să nu te aştepţi la această insurecţie pasivă a execuţiei. Intrun articol, Maurras a definit odată astfel pe Clémenceau: «II a Tenergie trop capricieuse, — il a Ies caprices trop énergiques». («Energia este la el prea capricioasă, şi capriciile prea îi sunt energice»). Or, tocmai această paradoxală împerechere diminuează rendementul unei gândiri politice, oricât ar fi ea de cuprinzătoare. Şi pe urma furtunii, fiecare se întreabă cu o firească îngrijorare: «Pe când farandola unei alte formule?» Dar tocmai această siguranţă a nestatorniciei sapă golul interior din fiecare, dă tării neurastenia zilei de mâine. De ce oare i se refuză tării şi acest minim: liniştea? Nu se gândeşte oare nimeni la ce-ar putea îndemna neurastenia zilei de mâine ?... Pamîi! Șeicaru De la Codoş & Rossi la Hesse & Frot Două cupluri deopotrivă de celebre, astăzi, peste frontierele Franţei: un tandem al temerităţii eroice, primul, — celălalt, un duo al poltroneriei ucigaşe. Codoş şi Rossi, — după triumfalul lor salt peste Atlantic, — seceră astăzi pentru numele francez jerbele entuziasmelor de dincolo de Ocean, întotdeauna darnic presărate sub paşii intreprizilor luntraşi ai văzduhului. Hesse şi Frot, — foşti miniştri în funerarul guvern Daladier, principali inculpaţi ai asasinatelor pariziene de la 6 Februarie, — au fost ieri excluşi pe un semestru dela practica meşteşugului lor de avocaţi, prin verdictul unui Barou al cărui juriu le dovedise venalitatea în pestilenţialul scandal Stawisky. Dintre cele două echipaje, — adevăr grăim, — n’am putea spune astăzi care anume procură orgoliului francez un mai superb prilej de slăvire. Da, negreşit, isprava celor doi sburători este splendidă: nechezând năvalnic peste promontoriile Extremului Asfinţit, galopând cu svâcniri sirepe deasupra străveziilor nemărginiri ale valurilor, avionul celor doi piloţi a rupt din azurul îndepărtatului amurg noui şuviţe de raze pentru nimbul cocardelor franceze. Escaladând cu iscusinţă trombele cerului şi strecurându-seprin ordinişul negurii cu măiastră pătrundere, — Codoş şi Rossi au gravat pe vertiginoasele itinerarii ale luminii o mai fosforescentă arcadă de scânteieri pentru magnificarea orgoliului natal. Dar și celălalt echipagiu, — laicul duet Hesse-Frot, — câte suave omagii procură el astăzi prestigiului francez!... De când a isbucnit uraganul Stavisky, un continent întreg s’a delectat privindu-i j pe cei doi lamentabili inculpaţi cum se tamponau cu batista la ceafă, între coarne.... Panica sancţiunilor, — ne destăinuiau cronicarii scandalului, — învineţea pometele acestor trişti eroi cu lividele pecingini ale laşităţii. A fost prima etapa a celebrităţiii: ofranda de admiraţiune pentru Franţa nu i-au furnizat-o însă patriei lor cei doi aventurieri radical-socialişti decât în ziua în care s’a aflat că palmele colegilor parizieni de barou adăogaseră ceva licheni pe obrajii veneticului Hesse, — că răzbunătoarele chibrite ale aceloraşi confraţi de bară incendiaseră pilduitor pe mozaicul Palatului de Justiţie o treapă tivită cu hermină care slujise drept robă avocatului Frot, în pledoarii pentru afaceri mai mult sau mai puţin veroase. A fost atunci ,şi printre noi, o tresărire deunanimă admiraţiune: gestul represiv al tinerilor avocaţi parizieni, cravaşând mănoasa insolenţă a celor doi foşti miniştri cu vexaţiuni asasine, califica odată mai mult facultăţile de ripostă ale sufletului francez. Sub huiduielile colegilor desgustaţi, cei doi demnitari degradaţi fugeau ca goniţi de uliu, în genul lui, un sbor şi acesta, mai puţin eroic însă decât al lui Rossi, decât al lui Codoş mai pedestru... Franţei, totuşi, i-a încorporat această hilară şi pilduitoare aventură încă un mic pogon de prestigiu: „Sancţiunile sosesc punctuale, acolo!”, a exclamat şi la noi lumea, aflând că amărîtul Hesse ieşise din pumnii colegilor săi de barou mai deteriorat decât o pajură pleşuvă. Astăzi, în sfârşit, şi el şi Frot sunt svârliţi de Baroul pe terasa infamiei, excluşi de consiliul disciplinar pentru objecţiuni profesionale cei doi cumetri procură patriei lor un nou flux de prestigiu. Bravo, pentru metropola al cărei barou are asemenea tratamente pentru fostele Excelenţe, un pahar se vrea pretutindeni ciocnit, pentru un corp constituit la care funcţionează încă atât de magistral hangerul conştiinţelor. Glorioşi, prin ocaziunea de pedepsire oferită confraţilor inflexibili, defuncţii miniştri Hesse şi Frot nu mai au astăzi decât să ceară ieşirea din indiviziunea acestei celebrităţi... Şi aceasta, însă, se cere înscrisă în cartea funduară a mândriei framceze, unde nu se întâmplă aceeaşi ispravă şi pe la noi, prin baroul din Sighetul Maramureșului, de pildă?... Ion Dimitrescu marginea unei Mai bine decât o statue, care trebuia să Se ridice în amintirea fostului rege al Belgiei Albert, fiul sau regele Leo ,pold a hotărât să fundeze o bibliotecă care să poarte numele tatălui. Regii au statut pretutindeni. Bibiliotecile sunt rare, şi sunt mai rare când conţinutul lor e ales şi bogat, aşa cum poate fi acela al unei biblioteci făcută în cinstea unui rege decedat. Bibliotecile, aceste instituţii moderne de mare vogă, ca să zicem aşa, în Occident (la noi bibliotecă însemnează încă ceva foarte curios şi ciudat, un local închis şi umed unde eşti silit să intri din obligaţii de şcoală, din când în când sunt instituţii de nevoie comună, ca dispensarele. A fonda o bibliotecă însemnează a contribui la interesul social cel mai evident. O bibliotecă nu mai e fundaţia de lux a vechilor regi. O bibliotecă nu presupune nici un lux. Şcolile superioare au toate biblioteci care sunt in majoritate biblioteci publice, oficiile publice au biblioteci care de asemenea sunt publice etc. Intrată în deprinderea socială, vizitarea şi contactul cu biblioteca sunt lucruri fireşte ca viaţa de stradă. Fenomenul social a pragmatizat biblioteca. Iată de ce gestul tânirului rege al Belgiei are sensul unei simple realizări de interes comun. Administraţia statului occidental, a unui stat aşa de specializat în diversele lui funcţiuni, şi care îmbină tradiţia cu progresul până la un punct aşa de înaintat, în toate ramurile de producţie materială, şi culturală ca Belgia, administraţia acestui stat de un rege priceput şi modest, —având precis simţul răspunderii lui de funcţionar — trebue să fie în adevăr ceva vrednic de observat. In Belgia regele este un fel de secretar general al Statului care dispune numai fără a putea violenta lucrurile, de tot ce poate fi de utilitate publică. Reflecţiile asupra bibliotecei occidentale ne aduc aminte dar de ce însemnează biblioteca pentru noi. Nu fiindcă admirăm Occidentul, chiar in cele mai desinteresate deprinderi intelectuale ale lui. Dar fiindcă organizarea bibliotecii la noi în stilul acesta social al Occidentului, ar produce in adevăr efecte frumoase. Se vorbeşte ceva de bibliotecile noastre bune? Câte biblioteci există în ţară, care să merite acest nume, care să conţină adică ,un stoc de cărţi necesar pentru a atinge nivelul câtorva date fundamentale ale culturii şi literaturii moderne? Le numeri pe degetele de la o mână, încolo, nu există pe vastul întins al ţării, nici o oază de acest soiu. Călătoreşti cu gândul de la un punct la altul, şi gândul nu-ţi poposeşte, atras de magnetul comorilor unei mari biblioteci, nicăeri. Pustiu. Imaginaţi-vă harta bibliotecilor din România. Este harta isvoarelor cu apă ale Sudanului. Trebue să faci cu caravana drumuri de zile şi nopţi să treci de la una la alta. La fiecare pas te iubeşti de ceva înapoiat în această ţară de oameni deştepţi. Nu cumva, te întrebi, ca şi lenevoia, ca şi neglijenţa, retrogradismul este uneori un semn de inteligenţă? Românul e arivist, dar nu e progresist. Nu cumva acest lucru e o probă de pricepere realistă a vieţii ? Sunetul spiritului nostru însă este deocamdată cu totul mat. Ţara e lipsită de aceste rezonatoare spirituale — şi instituţii de îmblânzire a instincteor — care sunt bibliotecile. Dragoş Vrâmceanu (Continuare în voa. ita) Raţionalizarea serviciilor Statului de GENERAL N. ALEVRA co—---- I Spre a putea reduce bugetul, guvernul a numit o comisiune cu menirea de a raţionaliza şi comprima serviciile publice. Cu toate că, din acesta comisiune fac parte persoane foarte onorabile şi cunoscătoare a nevoilor obşteşti, impresiunea mea este, că nu se va ajunge la niici un rezultat, pentru că, guvernul a început tocmai cu ce trebuia să isprăvească. In adevăr, mai întâi era necesar să se schimbe sistemele de organizare, de administraţie şi de coducere ale tuturor ministerelor şi numai în urmă, să se vină cu această raţionalizare a serviciilor publice. Cei ce au conducerea destinelor statului, trebuiau deci să se întrebe, care sunt cauzele pentru care zilnic sosesc la toate ministerele acele puhoaie de chestiuni, ce urmează a fi soluţionate? Şi căror împrejurări se datoreşte acel noian de ordine, circulări şi decizii ce pornesc fără întrerupere de la aceleaşi ministere spre organele exterioare şi care necesită evident un personal atât de numeros? Numai când aceste cauze vor fi găsite şi mijloacele de îndreptare vor fi mai lesnicioase. Iată ce ne propunem să analizăm în cadrul restrâns al unui articol de ziar. Este necontestat că, oamenii noştri politici, — din toate partidele — au săvârşit marea greşală de a menţine şi după război a aceleaşi sisteme de organizare, de administraţie şi de conducere a serviciilor publice după mentalitatea, ce exista în România mică, unda din cauza marei omogenităţi a poporului nostru, autoritatea centrală se desvoltase in cel mai înalt grad, neexistând nici o forţă la periferie care sa i se pună în cale. Deasemenea s’a neglijat faptul, dar prima s’a că. ..tunci când noi am o întocmire modernă a statului, recurs î mare parte la sistemele de organizare din Franţa, unde , domnea pe atunci centralismul cel 3 mare din vremea lui Ludovic XIV a fr şi al lui Napoleon. Nu s’a tinut seamă că, asemenea sisteme se potriveau poate poporului francez din a-icele vremuri, dar că nu aveau nimic comun cu caracterele specifice ale poporului român şi cu împrejurările în care ne găseam. A mai fost însă o împrejurare, care a venit tocmai în favoarea acestei sporiri a autorităţilor centrale şi anume, lipsa de iniţiativă şi ca consecinţă, teama de răspundere a funcţionarilor statului, provenită din cauza vieţuirii noastre atât de îndelungată sub stăpâniri străine. In asemenea condiţiuni este evident că, majoritatea funcţionarilor, chiar atunci, când legea le acordă anumite drepturi, ei în general se feresc de a soluţiona diferitele chestiuni, preferind mijlocul mai comod şi mai ferit de răspunderi, de a trimite afacerea Ministerului «spre a hotărî», de unde, acea alluire enormă de corespondentă ce invadează toate ministerele. In loc de a se remedia această stare de lucruri, căutând să se lărgească competența organelor periferice, prin legile ce s-au votat după război și mai cu seamă prin practica de toate zilele, aceste organe au fost în mod sistematic atrofiate. Ca dovadă, voi cita următorul exemplu: Acum câțiva ani, ministrul de comunicaţii de atunci — un om cu o cultură superioară şi o podoaba a învăţământului nostru universitar — neînregimentat în nici un partid politic şi prin urmare