Curentul, iunie 1934 (Anul 7, nr. 2271-2300)

1934-06-01 / nr. 2271

ANUL VII No. 2271 Trăim din datorii La ministerul de interne, verifi­carea bugetelor comunale desvălute amănunte încadrate în cel mai colo­rat pitoresc localnic. Nu­ lipseşte nici bunăvoinţa şi­­nici dreapta înţele­gere a lucrurilor. Sunt prea multe lucruri de făcut pentru a sta cu mâinile încrucişate întru contempla­rea buricului obez. Oraşele noastre, atunci când te rătăceşti de centru, jinduesc peste tot o voinţă gospo­dărească, o hărnicie tenace svâcnită dintr’o dragoste sinceră pentru a­­vutul comun. Aşa se face că, în febra stârnită de votarea bugete­­lor comunale, fiecare stă să defi­nească o licitaţie, o campanie de lu­cru, plasarea unui contingent de şo­­meuri, şi peste tot, edificarea lucră­rilor pentru utilitatea publică. Fie­care vrea să vadă din pământul pe care-l calcă unde se duc banii înca­saţi sub formă de taxe şi impo­zite. Şi aşteptarea aceasta a fost de atâtea ori înşelată, încât, dacă se face ceva cu adevărat real şi pal­pabil, logică este întrebarea dacă nu cumva miracolul a avut partea lui de contribuţie. Izbutim să ne informăm precis, şi de la „Monitorul Oficial” aflăm o listă de 8 legi speciale promulgate, şi care, nu spre surprinderea noa­stră, aveau cam acelaş conţinut. Spa­ţiul nu ne îngădue o relatare amplă, dar iată punctul în jurul căruia se galvanizează toată atenţia gospodă­riei comunale şi judeţene. Judeţul Botoşani a obţinut autorizaţiune pentru contractarea unui împrumut de 15 milioane de lei cu­ scopul de a se reîmpietri şoselele şi a se reface podurile. Aceiaşi pacoste a căzut şi pe capul jud. Constanţa, cu un neînsemnat adaos de 5 mi­lioane peste cele 15, care, vor merge către repararea şoselei spre Man­galia. Şi lista legilor promulgate continuă pe aceiaşi temă. Vedem deci că nu se iveşte de nicăiri o localizare regională a pro­blemei drumurilor. Peste tot, la Bo­toşani, la Caraş, în Ialomiţa sau la Bazargic, se ridică necesitatea re­facerii căilor de comunicaţie. Dar Basarabia care este ştearsă de pe harta administrativă a dru­murilor de ce nu figurează total, cu cele 9 judeţe, în pomelnicul a­­cestor împrumuturi acordate prin legi speciale. In provincia de peste Prut nu se află decât o singură şosea naţională de câţiva zeci de kilometri, încolo, numai drumuri de care prăfuite vara şi înămolite toam­na şi primăvara, de intră roţile până la butuc, de îşi blestemă oamenii zilele şi şoptesc vorbe de ocară îm­potriva stăpânirii româneşti. Basarabenii au cerut de atâtea ori drum­uri bune, dar nimeni nu le-a auzit ruga şi se pare că au renunţat definitiv de vreme ce nu-i mai găsim figurând în lista noui­­lor legi speciale pentru împrumu­turi. totuşi, o bunăvoinţă mijeşte şi la centru. Judeţului Ismail i s-a acordat un credit de 5 milioane pentru repararea şoselelor. După cele ce am văzut noi în această regiune băltăreaţă putea să i se a­­corde şi mai mult, şi tot nu se a­­jungea la nici un rezultat. Va tre­bui să ne întoarcem la arhitectura lui Apolodor din Damasc şi la şo­­selele Romanilor pe care călcăm şi astăzi pentru a avea poduri şi dru­muri bine construite. Toate aceste împrumuturi traduc o situaţie de fapt pe care o cu­noaştem în cele mai neînsemnate amănunte. Toate aceste împrumuturi odată obţinute vor trebui să-şi ur­meze destinaţia, nestingherite de nici o deturnare. Oricât ar fi de urgentă construcţia unei şcoli sau alte lucrări edilitare, împrumuturile obţinute pentru repararea drumuri­lor nu mai pot sta la cheremul sa­trapilor locali dispuşi oricând să invoce motive suverane disimulate de paravanul politic, pentru a li se da altă destinaţie. Dar peste toată această econo­mie a banului de împrumut, ce va trebui plătit din gloaba bietului contribuabil, se ridică jăcmăneala societăţilor străine cărora le-am în­credinţat construcţia şoselelor. Nu ştim pe unde s’or fi rătăcit roabele încărcate cu bitumen, dar de câte ori ne abatem pe şoselele naţionale suntem nevoiţi să facem aceleaşi constatări. Ce s’a lucrat acum o săptămână sau o lună se dărâmă şi se risipeşte astăzi. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a făcut un con­trol sever al caetului de sarcini Ne-am mărginit doar să luăm lu­crurile aşa cum sunt, să ne îm­păunăm cu convingerea că occiden­­talizarea noastră vine pe drumurile suedeze şi să nu cerem socoteală nimănui de sumele fabuloase care s’au cheltuit pentru refacerea lor. Societăţile de construcţie dealtfel, au avut grijă să încaseze cu anti­cipaţie tot ce au construit, aşa în­cât, orice revenire, orice control este o imposibilitate. Drumuri tot nu aveam şi nici nu avem, dar se pune întrebarea dacă vom avea după nouile împrumuturi acordate oraşelor şi judeţelor, căci în defi­nitiv ce rost mai au două feluri de cheltueli pentru acelaş scop? Trăim din datorii de care nu ne vom scăpa niciodată, dar cel puţin să rămânem cu­ ceva mai mult de­cât cu o gravă anemie financiară. Să rămânem cu drumuri, indife­rent cine le-a plătit, dar să nu le purtăm decât grija întreţinerii un şir de ani, şi încă ar fi un bine. Nicolae Roşu O nouă pacoste Alaltăeri, la Universitatea din Berlin­­. Virgil Madgearu a conferenţiat des­pre industrializare şi reagrarizare. Este un subiect, în care fostul nostru minis­tru de finanţe se va fi simţit, fără în­doială, la largul d-sale, deoarece a a­­vut prilejul în atâtea şi atâtea confe­rinţe economice internaţionale să dis­cute această problemă, ca exponent al ţărilor agrare din estul şi sudestul european, ale căror eforturi de indus­trializare răspund năzuinţelor de rea­­grarizare ale Statelor industriale. Prin industrializarea unora şi rea­­grarizarea celorlalţi, se pune în practi­că acea nefericită teorie a autarhiei e­­conomice, care, considerată la începu­turile ei, drept un paleativ al crizei, nuu face decât s’o adâncească, distru­gând comerţul internaţional şi — prin aceasta — elementul esenţial de viaţă şi propăşire al oricărui stat. O coincidenţă curioasă face ca toc­mai când d. Madgearu, la Berlin, ata­că această situaţie, ca una din cauzele principale ale neliniştii mortale ce străbate astăzi lumea, tot de la Berlin să nu vie o lungă telegramă, prin care suntem­­ informaţi că Germania, faţă de lipsa din ce în ce mai mare de de­vize, se gândeşte foarte serios la măsu­rile, prin care ar putea renunţa com­plect la importul de materii prime. Prin industrializare, se tinde la su­primarea importului de fabricare; prin reagrarizare, se anulează importul de produse agricole; prin inventarea «ersatz»-urilor, pe scară întinsă, ca program economic preconceput, s-ar desfiinţa şi importul de materii prime, distrugându-se astfel cu desăvârşire comerţul industrial, ceea ce ar însemna o catastrofă, nu numai pentru econo­mia mondială, ci şi pentru întreaga civilizaţie umană, care — dela Feni­cieni şi Eleni — nu s-a născut şi nu a înflorit decât în proporţie cu schim­bul de mărfuri, mai activ sau mai do­mol, între popoare. Şi să nu ne facem iluzii. Industria chimică germană este formidabilă. Da­că nemţii îşi pun în cap să aplice po­litica «ersatz»-urilor, vor isbuti. Vor fabrica ceea ce le lipseşte din ceea ce au; vor scoate cauciuc din cartofi, ben­zină din bere, bumbac din secară, u­­leiuri din broaşte, şi vor reuşi să creie­­ze astfel o adevărată autarhie econo­mică, după impresionantul model al Rusiei Sovietice. Iar în ţările exportatoare, minele vor fi părăsite e­xploatările de alte soiuri lichidate, muncitorii concertaţi, trus­turile amorţite. Mizerie, ruină, devas­tare... Toate ţările exportatoare sunt însă, la rândul lor, şi importatoare. Deci şi importul lor — după acelaş model au­tarhic — va sista, şi ele vor îmbrăţişa politica «ersatz»-urilor. Deci Germania însăşi, dacă va reuşi să nu mai importeze, va înceta, logic şi fatal, în acelaş timp, orice export. — Va suferi şi ea consecinţele dezastruoa­se ale încetării schimbului. Şi autarhia economică, spre care tinde astăzi, va însemna — pentru ea, ca şi­ pentru restul lumii —autarhia sărăciei şi barbariei. Victor Rodan Vineri I Iunie 1934 to PAGINI3 IEI Director: PAHril ŞEICAM REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei l­­ei. I I Cabinetul directorului . • . • • 3“ 4084 Telefoni­c Redacţia 3—4088, Administraţia 3—4080 Secretariatul şi Provincia 3- 4086 ABONAMENTEi Lei 700 pe an I 350 pe 6 luni | 200 pe 3 luni­­ pentru Bănci, Institutiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate; Lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni ; 500 pe 3 luni. Abonamentele incep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită In numerar conf­­ord. Dir. Generale P. T. T. n. 55740/929. Cu prilejul vânătoarei de la Scro­viştea, primul-ministru a discutat cu Suveranul problema subsecretarilor de Stat, cari vor pleca din guvern. ZIARELE : Domnule prim-ministru, aţi ieşit la iepuri sa­u la situri . Bal., la subsecretari de Stat! După furtun A trecut furtuna, lăsând în urmă acel sentiment greu de definit în care se amestecă o senzaţie de vidi şi buimăceală, — cu presentimente rele... Ce înseamnă oare decretul de convocare a parlamentului con­jugat cu încrederea factorului corn­stitu­ţional, când­ această încreder s’a dovedit atât de fragilă, supusă unei permanente schimbări? O încredere cu atât de stranii os­cilaţii nu poate întrema sentimen­tul de siguranţă de care ţara simte o aşa de aprigă nevoe. Fiecare este convins că peste o lună ori două va veni alt vârtej; va fi alt huet de svonuri, altă febră, altă combina­ţie, altă formulă... Equaţia politică rămâne cu ace­iaşi necunoscută ce dă neurastenia ţării. Oamenii politici se bucură sau se mânie, după cum sunt sau au cuprinşi în noua formulă; ţară, însă, rămâne aceiaşi în imensa ei tăcere, în mocnita ei răbdare, me­reu tulburată de presentimentul unui tragic desnodământ. Indife­rent ce formulă i se oferă, dar a­­cea formulă să aibă, în afară de conţinutul necesar de viabilitate, şi posibilităţile de durată prin con­stanţa încrederii factorului consti­tuţional.­­ Cea mai desăvârşită formulă ră­mâne inoperantă dacă conţinutul ei de viabilitate primeşte neconte­­nit loviturile instabilităţii de în­credere a factorului constituţional. Desăvârşirea este proecţia ideală a unei concepţii de guvernământ; deci această imagine perfectă se cuvine să-şi primească ,neapărat co­rectivele unei posibile realizări, şi acest sentiment al relativului tre­­bue să călăuzească pe oricine în viaţa politică. Este adevărat că Re­gele este sedus de ideia unui gu­vern de uniune naţională, de pa­cificare a vâitoarei politice,­­ ca pornind cu toate forţele înmănu­­chiate în acelaş cuprins de cre­dinţă, să poată răsbate prin tumul­tul adversităţilor. In măsura în care se multiplică partidele, spo­reşte şi înverşunarea luptelor, şi violenţa fără seamăn a luptei pen­tru putere. Cum lupta se dă pe planul electoral, demagogia îşi des­face armonica încântărilor minci­noase, atacă bunul simţ, şi frânge cumpăna dreptei judecăţi. De aici rezultă o stare de spirit prielnică oricărei aventuri, refractară cumin­ţeniei care nu poate seduce imagi­naţia, care nu poate oferi ispita făgăduililor pline de farmec. Şi numai rău­ fac desigur aceste hâr­­tiie­ ce se exercită împotriva bu­i-­rului simţ; remediul a apărut Re­gelui la formula plină de seducţie a guvernului de­ uniune naţională. Constant a revenit, cu prilejul fiecărei crize, acest gând regesc; constant a fost actualizată formula guvernului de destindere, de poto­lire a vrajbei dintre partide prin acea simultană participare a tutu­ror partidelor la guvern. Şi cu o nedesminţită tenacitate, in pofida atâtor amarnice desamăgiri, Regele a revenit cu aceiaşi voinţă de des­tindere la formula guvernului de uniune naţională. Multă vreme a crezut că d. N. Titulescu ar putea orhestra acest jazz al partidelor, fiindcă Regele (şi pe bună dreptate) subordona ritmul politicei noastre interne după partitura politicei noastre ex­terne. Şi n’a isbutit, cu tot spriji­nul acordat d-lui N. Titulescu şi cu toată pasionata energie pe care a pus-o ministrul nostru de ex­terne de a realiza această totali­­zare a energiilor politice. Se pare că pentru Suveran are o deosebită atracţie imposibilfil, că îl ispitesc greutăţile, şi nu-i intimidează uto­pia... Şi ori de câte ori îi va su­râde o cât de slabă licărire de po­sibilitate de înfăptuire, va grăbi să încerce din nou ceiace i se va părea totdeauna unica soluţie u­­tilă ţării: pacificarea internă, înce­tarea luptei dintre partide prin­­tr’un guvern naţional. Intenţia are toată neprihănirea unei griji de binele ţării, dar nu e mai puţin adevărat că desminţi­­rile ce le primeşte această intenţie sporesc în vehemenţă, devin de o îngrijorătoare agresivitate. Tena­citatea voinţii regale se loveşte ne­contenit de aceiaşi opunere a parti­delor, şi din această nepotrivire, din această reciprocă excludere, is­­bucnesc periodicele crize de gu­vern, ce prin tot mai deasa lor re­petare amenință însăși ordinea in Stat. Nimic de zis, — formulă ideală; dar această formulă nu o vedem cum s’ar putea realiza. Fiindcă nici * odată nu va putea cuprinde într'o sinteză de desinteresare toate par­tidele; şi dacă s’ar realiza, cum ar renunţa oare partidele la necesita­tea lor de viaţă, — menţinerea in­tactă a cadrelor, — care nu se pot rezuma mereu la consumul gogoşi­lor ideale?... Fiecare va căuta să-şi valorifice personalitatea, va căuta să-şi impună punctul de vedere, va căuta să-şi servească credincioşii săi partizani, — fiindcă tot om de partid rămâne, şi ca atare este prezent în guvern, — ceia ce va transforma guvernul într’un turn Babei. Şi cu cât analizezi mai profund seducţia acestei­ formule, vezi cât este de mare mirajul şi cât de să­racă realitatea. De aceia această ispititoare formulă nu va putea is­buti niciodată, şi repetatele ei ne­­isbutiri se cuvine să înlăture acea­stă revenire, ce dă aşa de dese sin­cope guvernelor. Cum vreţi să fie rânduială, ca aparatul administra­tiv să funcţioneze cu o precizie ma­­tematică în executarea ordinelor, când subalternii se aşteaptă in fie­care zi să plece guvernul? Este un lent proces de destrămare a autori­tăţii, o paralizare treptată a legătu­rilor dintre comandă şi execuţie. Şi când nu vor mai răspunde la coman­dă elementele de execuţie, Statul a decedat. Or, cu această inconstanţă a încrederei pe care o acordă fac­­torul constituţional, nu poţi să nu te aştepţi la această insurecţie pa­sivă a execuţiei. Intrun articol, Maurras a definit odată astfel pe Clé­menceau: «II a Tenergie trop capri­­cieuse, — il a Ies caprices trop énergiques». («Energia este la el prea capricioasă, şi capriciile prea îi sunt energice»). Or, tocmai acea­stă paradoxală împerechere diminu­­ează rendementul unei gândiri politi­ce, oricât ar fi ea de cuprinzătoare. Şi pe urma furtunii, fiecare se întreabă cu o firească îngrijorare: «Pe­­ când farandola unei alte for­mule?» Dar tocmai această siguran­ţă a nestatorniciei sapă golul inte­rior din fiecare, dă tării neuraste­nia zilei de mâine. De ce oare i se refuză tării şi acest minim: liniş­tea? Nu se gândeşte oare nimeni la ce-ar putea îndemna neurastenia zilei de mâine ?... Pamîi! Șeicaru De la Codoş & Rossi la Hesse & Frot Două cupluri deopotrivă de ce­lebre, astăzi, peste frontierele Fran­ţei: un tandem al temerităţii eroi­ce, primul, — celălalt, un duo al poltroneriei ucigaşe. Codoş şi Rossi, — după trium­falul lor salt peste Atlantic, — se­ceră astăzi pentru numele francez jerbele entuziasmelor de dincolo de Ocean, întotdeauna darnic presărate sub paşii intreprizilor luntraşi ai văzduhului. Hesse şi Frot, — foşti miniştri în funerarul guvern Daladier, prin­cipali inculpaţi ai asasinatelor pa­riziene de la 6 Februarie, — au fost ieri excluşi pe un semestru dela practica meşteşugului lor de avo­caţi, prin verdictul unui Barou al cărui juriu le dovedise venalitatea în pestilenţialul scandal Stawisky. Dintre cele două echipaje, — a­­devăr grăim, — n’am putea spune astăzi care anume procură orgoliu­lui francez un mai superb prilej de slăvire. Da, negreşit, isprava ce­lor doi sburători este splendidă: nechezând năvalnic peste promon­­toriile Extremului Asfinţit, galo­pând cu svâcniri sirepe deasupra străveziilor nemărginiri ale valuri­lor, avionul celor doi piloţi a rupt din azurul îndepărtatului amurg noui şuviţe de raze pentru nimbul cocardelor franceze. Escaladând cu iscusinţă trombele cerului şi strecu­­rându-se­­prin ordinişul negurii cu măiastră pătrundere, — Codoş şi Rossi au gravat pe vertiginoasele itinerarii ale luminii o mai fosfo­rescentă arcadă de scânteieri pentru magnificarea orgoliului natal. Dar și celălalt echipagiu, — lai­cul duet Hesse-Frot, — câte suave omagii procură el astăzi prestigiu­lui francez!... De când a isbucnit uraganul Stavisky, un continent în­treg s’a delectat privindu-i j pe cei doi lamentabili inculpaţi cum se tamponau cu batista la ceafă, în­tre coarne.... Panica sancţiunilor, — ne destăinuiau cronicarii scan­dalului, — învineţea pometele aces­tor trişti eroi cu lividele pecingini ale laşităţii. A fost prima etapa a celebrităţiii: ofranda de admiraţi­­une pentru Franţa nu i-au furni­zat-o însă patriei lor cei doi a­­venturieri radical-socialişti decât în ziua în care s’a aflat că palmele colegilor parizieni de barou adăo­­gaseră ceva licheni pe obrajii ve­neticului Hesse, — că răzbunătoa­rele chibrite ale aceloraşi confraţi de bară incendiaseră pilduitor pe mozaicul Palatului de Justiţie o trea­pă tivită cu hermină care slujise drept robă avocatului Frot, în ple­doarii pentru afaceri mai mult sau mai puţin veroase. A fost atunci ,şi printre noi, o tre­sărire de­­unanimă admiraţiune: ges­tul represiv al tinerilor avocaţi pari­zieni, cravaşând mănoasa insolenţă a celor doi foşti miniştri cu vexaţiuni asasine, califica odată mai mult fa­cultăţile de ripostă ale sufletului­ francez. Sub huiduielile colegilor desgustaţi, cei doi demnitari degra­daţi fugeau ca goniţi de uliu, în genul lui, un sbor şi acesta, mai puţin eroic însă decât al lui Rossi, decât al lui Codoş mai pedestru... Franţei­, totuşi, i-a încorporat a­­ceastă hilară şi pilduitoare aventură încă un mic pogon de prestigiu: „Sancţiunile sosesc punctuale, aco­lo!”,­­ a exclamat şi la noi lumea, aflând că amărîtul Hesse ieşise din pumnii colegilor săi de barou mai deteriorat decât o pajură pleşuvă. Astăzi, în sfârşit, şi el­­ şi Frot sunt svârliţi de Baroul pe terasa in­famiei, excluşi de consiliul disci­plinar pentru objecţiuni profesionale cei doi cumetri procură patriei lor un nou flux de prestigiu. Bravo,­­ pentru metropola al cărei barou are asemenea tratamente pentru fostele Excelenţe, un pahar se vrea pretu­tindeni ciocnit, pentru un corp con­stituit la care funcţionează încă atât de magistral hangerul conştiinţelor. Glorioşi, prin ocaziunea de pedep­sire oferită confraţilor inflexibili, defuncţii miniştri Hesse şi Frot nu mai au astăzi decât să ceară ieşirea din indiviziunea acestei celebrităţi... Şi aceasta, însă, se cere înscrisă în cartea funduară a mândriei fram­­ceze, unde nu se întâmplă aceeaşi ispravă şi pe la noi,­­ prin baroul din Sighetul Maramureșului, de pildă?... Ion Dimitrescu marginea unei Mai bine decât o statue, care trebuia să Se ridice în amintirea fostului rege al Belgiei Albert, fiul sau regele Leo­ ,­pold a hotărât să fundeze o bibliotecă care să poarte numele tatălui. Regii au statut pretutindeni. Bibiliotecile sunt rare, şi sunt mai rare când conţinutul lor e ales şi bogat, aşa cum poate fi a­­cela al unei biblioteci făcută în cins­tea unui rege decedat. Bibliotecile, aceste instituţii moderne de mare vogă, ca să zicem aşa, în Oc­cident (la noi bibliotecă însemnează încă ceva foarte curios şi ciudat, un local închis şi umed unde eşti silit să intri din obligaţii de şcoală, din când în când­ sunt instituţii de nevoie co­mună, ca dispensarele. A fonda o bi­bliotecă însemnează a contribui la in­teresul social cel mai evident. O biblio­tecă nu mai e fundaţia de lux a vechi­lor regi. O bibliotecă nu presupune nici un lux. Şcolile superioare au toate biblioteci care sunt in majoritate bi­blioteci publice, oficiile publice au bi­blioteci care de­ asemenea sunt publice etc. Intrată în deprinderea socială, vi­zitarea şi contactul cu biblioteca sunt lucruri fireşte ca viaţa de stradă. Fenomenul social a pragmatizat bi­blioteca. Iată de ce gestul tân­irului rege al Belgiei are sensul unei simple re­alizări de interes comun. Administraţia statului occidental, a unui stat aşa de specializat în diver­sele lui funcţiuni, şi care îmbină tra­diţia cu progresul până la un punct aşa de înaintat, în toate ramurile de producţie materială, şi culturală ca Belgia, administraţia acestui stat de un rege priceput şi modest, —având pre­cis simţul răspunderii lui de funcţio­nar — trebue să fie în adevăr ceva vrednic de observat. In Belgia regele este un fel de secretar general al Sta­tului care dispune numai fără a putea violenta lucrurile, de tot ce poate fi de utilitate publică. Reflecţiile asupra bibliotecei occiden­tale ne aduc aminte dar de ce însem­nează biblioteca pentru noi. Nu fiind­că admirăm Occidentul, chiar in cele mai desinteresate deprinderi intelectuale ale lui. Dar fiindcă organizarea biblio­tecii la noi în stilul acesta social al Occi­dentului, ar produce in adevăr efecte frumoase. Se vorbeşte ceva de biblio­tecile noastre bune? Câte biblioteci există în ţară, care să merite acest nu­me, care să conţină adică ,un stoc de cărţi necesar pentru a atinge nivelul câtorva date fundamentale ale culturii şi literaturii moderne? Le numeri pe degetele de la o mână, încolo, nu exis­tă pe vastul întins al ţării, nici o oa­ză de acest soiu. Călătoreşti cu gândul de la un punct la altul, şi gândul nu-ţi poposeşte, atras de magnetul comori­lor unei mari biblioteci, nicăeri. Pus­tiu. Imaginaţi-vă harta bibliotecilor din România. Este harta isvoarelor cu apă ale Sudanului. Trebue să faci cu cara­vana drumuri de zile şi nopţi să treci de la una la alta. La fiecar­e pas te iubeşti de ceva îna­poiat în această ţară de oameni deş­tepţi. Nu cumva, te întrebi, ca şi le­­nevoia, ca şi neglijenţa, retrogradismul este uneori un semn de inteligenţă? Românul e arivist, dar nu e progresist. Nu cumva acest lucru e o probă de pricepere realistă a vieţii ? Sunetul spiritului nostru însă este deocamdată cu totul mat. Ţara e lip­sită de aceste rezonatoare spirituale — şi instituţii de îmblânzire a instincte­­or — care sunt bibliotecile. Dr­agoş Vrâmceanu (Continuare în voa. it­a) Raţionalizarea serviciilor Statului de GENERAL N. ALEVRA co—----­ I Spre a putea reduce bugetul, gu­vernul a numit o comisiune cu me­nirea de a raţionaliza şi comprima serviciile publice. Cu toate că, din acesta comisiune fac parte persoa­ne foarte onorabile şi cunoscătoare a nevoilor obşteşti, impresiunea mea este, că nu se va ajunge la niici un rezultat, pentru că, guvernul a început tocmai cu ce trebuia să isprăvească. In adevăr, mai întâi era necesar să se schimbe sistemele de organi­zare, de administraţie şi de coduce­­re ale tuturor ministerelor şi nu­mai în urmă, să se vină cu această raţionalizare a serviciilor publice. Cei ce au conducerea destinelor statului, trebuiau deci să se întrebe, care sunt cauzele pentru care zilnic sosesc la toate ministerele acele pu­hoaie de chestiuni, ce urmează a fi soluţionate? Şi căror împrejurări se datoreşte acel noian de ordine, cir­­culări şi decizii ce pornesc fără în­trerupere de la aceleaşi ministere spre organele exterioare şi care ne­cesită evident un­ personal atât de numeros? Numai când aceste cauze vor fi găsite şi mijloacele de îndreptare vor fi mai lesnicioase. Iată ce ne propunem să analizăm în cadrul re­strâns al unui articol de ziar. Este necontestat că, oamenii noştri politici, — din toate partidele — au săvârşit marea greşală de a menţi­ne şi după război a aceleaşi sisteme de organizare, de administraţie şi de conducere a serviciilor publice după mentalitatea, ce exista în Ro­mânia mică, unda din cauza m­arei omogenităţi a poporului nostru, au­toritatea centrală se desvoltase in cel mai înalt grad, neexistând nici o forţă la periferie care sa i se pună în cale. Deasemenea s’a neglijat faptul, dar prima s’a că. ..tunci când noi am o întocmire modernă a statului, recurs î mare parte la sistemele de organizare din Franţa, unde , domnea pe atunci centralismul cel 3 mare din vremea lui Ludovic XIV a f­r şi al lui Napoleon. Nu s’a tinut sea­mă că, asemenea sisteme se potri­veau poate poporului francez din a-i­cele vremuri, dar că nu aveau nimic comun cu caracterele specifice ale poporului român şi cu împrejură­rile în care ne găseam. A mai fost însă o împrejurare, care a venit tocmai în favoarea a­­cestei sporiri a autorităţilor cen­trale şi anume, lipsa de iniţiativă şi ca consecinţă, teama de răspun­dere a funcţionarilor statului, pro­venită din cauza vieţuirii noastre atât de îndelungată sub stăpâniri străine. In asemenea condiţiuni este evi­dent că, majoritatea funcţionarilor, chiar atunci, când legea le acordă anumite drepturi, ei în general se feresc de a soluţiona diferitele ches­tiuni, preferind mijlocul mai co­mod şi mai ferit de răspunderi, de a trimite afacerea Ministerului «spre a hotărî», de­ unde, acea a­lluire enormă de corespondentă ce invadează toate ministerele. In loc de a se remedia această stare de lucruri, căutând să se lăr­gească competența organelor peri­ferice, prin legile ce s-au votat după război și mai cu seamă prin practi­ca de toate zilele, aceste organe au fost în mod sistematic atrofiate. Ca dovadă, voi­ cita următorul exemplu: Acum câțiva ani, minis­trul de comunicaţii de atunci — un om cu o cultură superioară şi o po­doaba a învăţământului nostru u­­niversitar — neînregimentat în nici un partid politic şi prin urmare

Next