Curentul, iulie 1934 (Anul 7, nr. 2301-2331)
1934-07-01 / nr. 2301
Cooperaţia în desfăşurare Proectul de lege al cooperaţiei a dat naştere la frământări violente în sânul mişcării cooperatiste, frământări care au culminat cu scandalul de joi de la adunarea generală a Băncii Centrate Cooperative. Scos la iveală fără cizelare, acest proect de lege şi-a trădat brutalitatea de concepţie, a izbit orbeşte unde a nimerit, de multe ori rupând gardurile cu oiştea, şi a deservit tocmai pe acei în folosul cărora înţelege să vină. Căci numai aşa se explică scandalul public care s’a iscat în jurul unei chestiuni puţin supuse disputei publice, cum este cooperaţia. Inferioritatea prezentării acestui proect a devenit mai importantă — acesta e recordul legiuitorului — decât inferioritatea ideii lui, şi astfel e cu putință ca până la urmă mişcarea cooperatistă, avizată de un atac atât de rudimentar, să profite din cauza lui. Moţiunea adunării generale a Băncii centrale cooperative marchează în adevăr un moment istoric, ca să zic aşa, în desfăşurarea instituţiei româneşti a cooperaţiei, o ieşire din rezervă a cooperatorilor atât de mare încât e greu să spui precis dacă prin ea se asigură ori se primejduesc infpi-psoish-ipnii. mreeste însă, încă odată, deosebit de semnificativă, în preajma legii noui a cooperaţiei, care încearcă să setreacă. Adunarea generală a Băncii centrale cooperative constată, zice moţiunea, că prin proectul de lege votat la Senat şi depus la Cameră, Statul şi-a manifestat intenţia de a ieşi din tovărăşia în care se află împreună cu alte 2150 de cooperative de toate speţele, în cadrul organizării actuale a Societăţii de economie mixtă denumită Banca Centrală Cooperativă, îşi dă consimţământul pentru realizarea acesteiistuţiuni. Oferă Statului să-i restituiască capitalul ce se află învestit în întregime în plasamente guvernate delegea conversiunii, fie la termenele şi în proporţia ce rezultă din această lege, fie imediat sub formă de plasament, rămânând ca justiţia să decidă dacă Statul nu acceptă această ofertă. Aşadar se hotărăşte să i se restitue statului capitalul pe care îl are depus la Banca centrală coopetivă şi să se recurgă la justiţie în caz că nu primeşte această ofertă. Moţiunea mai vorbeşte de „hotărîrea cooperativelor asociate de a continua tovărăşia dintre ele, păstrând instituţiunea, cu patrimoniul şi organizarea ei actuală, dar fără participarea Statului”. Iată dar, vom zice, lupta dintre Stat şi Biserică deschisă. Banca Centrală Cooperativă, instituţiune de credit, de drept privat vrea să reziste pe cale de libera apărare, încercării expropriatoare a Statului pe care legea — atât de abilă şi neguroasă, zic — a cooperaţiei caută să o organizeze astăzi. Vrea să reziste, după toate normele de apărare ale proprietăţii particulare. Sarcina justiţiei există deci, în acest loc, fără îndoială. C. D. R. Ioanițescu a amintit în desbaterile de la Senat ale legii câteva mari procese analoage, din trecut, între care acela al tramvaelor, spre a sugera urmările aplicării legei. Era nevoe să se ajungă aici? Era nevoe să se atingă aceste limite ale lucrurilor, într’un moment când — de ce să ,nu o recunoaştem — nu se poate vorbi de o desăvârşită autonomie faţă de Stat a mişcării cooperatiste, fiindcă Statul însuşi se serveşte de această mişcare pentru scopurile lui de economie colectivă, fiindcă mişcarea cooperativă pe care răsboiul civil al politicianismului a slăbit-o în resorturile ei, are nevoie de sprijinul lateral al Statului, fiindcă economia statului și economiile particulare (individuale sau colective) sunt in această epocă într’un proces specific de apropiere? Cine e vinovat că lucrurile au fost împinse până aici? Când este marele om politic al cooperaţiei oficiale care aaruncat piatra în apă de se sbuciumă atâta lume ca să o scoată? Am criticat deseori, în formă radicală, radicalele insuficiente ale mişcării noastre cooperative celei atât de tinere şi atât de corupte totuşi? Din convingerea că această formă de economie colectivă corespunde celei mai tipice nevoi a Statului nostru popular, nu putem însă să nu luăm parte la desbaterile vitale pe care le trăeşte astăzi, şi să nu luăm parte de partizani, adică parte activă. Cooperaţia este „cooperaţie voluntară” după cum arată însuşi sensul cuvântului cooperaţie, care însemnează armonie de eforturi (în acest caz economice) bazate pe o liberă convenire. Un regiment de soldaţi se bazează şi el pe o armonie de eforturi, dar nimeni nu va susţine că soldaţii sunt constituiţi în cooperaţie, fiindcă ei nu lucrează ,în baza unei iniţiative a lor. A distruge caracterul autonom al cooperaţiei însemnează a distruge instituţia însăşi. Ori autonomia cooperaţiei române, atâta câtă este, trebue în mod deosebit avută în vedere şi încurajată. Am susţinut deseori că mişcarea noastră cooperatistă nu va da roade decât prin efectul unei puternice protecţii de Stat care să-i pună la îndemână mijloace de a dirigui întreaga economie agrară, care nu poate fi nici comunistă nici burgheză în statul nostru de mică proprietate ţărănească. Protecţia aceasta, politica aceasta de Stat a cooperaţiei nu contrazice principiul ei organic de autonomie. Statul protejează economiile particulare (individuale şi colective) şi are datoria de sânge de a proteja pe cea mai fundamentală. De la aceste lucrări până la principiul nouei legi a cooperaţiei este o diferenţă de o jumătate de veac de evoluţie a cooperaţiei. Dragoş Vrânceanu Scriitorii, artiştii şi ziariştii, la serviciul zootehnic in.ti-ttCur. ..trat prea mult în viață de restihul breslelor scriitoriceşti şi artistice. Dimpotrivă, a fost o permanentă vintă de atac. Gazetarii şi caricaturiştii i-au schimbat porecla in renume, poeţii în loc să-l cânte în stihuri l-au spurcat în cuplete, romancierii, pe cât i-au ajutat pana, l-au zugrăvit în personagii cu nume şi înfăţişare transparente. Generos platnic, spre a tuturor surpriză, s’a răsbunat oferind breslaşilor de mai sus un ospitalier cămin de odihnă la Sâmbăta de Sus. Peisagiu la poalele munţilor, aer salubru, locuinţă şi masă în marginile îngăduite de un buget filantropic. Dar calul de dar nu se caută în dinţi. Pentru acest cuvânt poate, gospodăria căminului de la Sâmbăta de Sus a fost trecută serviciului zootechnic, ca mai competinte în materie. Se pare însă că serviciul zootechnic din ministerul de agricultură şi domenii e mai răsbunător decât a voit să se arate iertatul intru Domnul, Alecu Constantinescu. Găseşte prilej să plătească târziu poliţele breslelor scriitoriceşti şi aristice, atât de ireverenţioase pe vremuri cu fostul de atâtea ori ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ca atare cată să anuleze dauna necondiţionată şi tare de urechi, refuză să răspundă la apelurile asociaţiilor respective publicate de câteva ori până acum în ziare. Există câţiva oameni necăjiţi, cu mijloace modeste, care şi-au făcut socoteală să se întremeze în această oară ospitalizaţi în Căminul înfiinţat cu acest scop. Aşteaptă. Serviciul Zootechnic cunoscându-şi muşteriii, prin nărav profesional cam răi de gură, a declarat localitatea «ţep» cum spun ţăranii şi cum e uzajul în timpul alegerilor, adică a izolat-o, pe motiv probabil că e injectată de febră aftoasă. Deci nimeni nu iese. Conu Alecu era mai generoasă fire. Nu-și merita porecla. A lăsat-o unde-i era locul la serviciul zootehnic. A fost depus ori la Senat proectul «deplinelor puteri» acordate guvernului pe timpul vacanţei Adunărilor legiuitoare, şi «în toate cazurile, cel mai târziu până la 15 Noembrie 1934». Acest proect a fost prefaţat de o accentuată îngrijorare, în ceea ce priveşte paranteza extraparlamentară pt. care el o deschide. Se temeau foarte multi ca nu cumva parlamentul să legalizeze o schimbare a regimului constitutional, ca nu cumva Parlamentul să voteze (fără să știe...) instaurarea dictaturii, să legalizeze anticipat orice regim s’ar instaura, înarmat cu «depline puteri», — neobligat să mai fie supus controlului parlamentar, orice guvern s’ar fi instituit, oricum ar fi fost compus, orice măsuri ar fi luat, era anticipat legalizat de către parlament, și actele lui, implicit ratificate Firește, un elementar instinct de conservare i-a împins pe deputaţi la o ilârgă rezistenţă, la o strictă limitare a «deplinelor puteri», şi ca durată şi ca extindere. Au adăugat acea precizare: «In timpul vacanţei Adunărilor legiuitoare, şi în toate cazurile cel mai târziu până la 15 Noembrie 1934». O măsură de precauţie, — spre a înlătura orice echivoc, orice posibilitate de legalizare a unei exproprieri prelungite a parlamentarismului. Tocmai această precizare mărturiseşte însă o stare de spirit străbătută de cele mai profunde îngrijorări. Exercitarea «deplinelor puteri» este limitată numai la simplificarea şi raţionalizarea serviciilor publice de ordin administrativ, şi la unele operaţii de trezorerie şi măsuri financiare în legătură cu activarea puterilor de producție, cu viața economică- Nimic deosebit... Am putea spune: nimic care ar putea legitima spaima provocată, alarma îngrijorărilor. Cel mult, — luat după aparenţe, — ar putea să fie socotit ca un exces de scrupul în ceia ce priveşte deferenţa faţă de bătrâna instituţie a regimului democrat, faţă de parlament. Dar, — analizate atât de aproape, examinate cu atenţie, — toate ape cari guvernul le-a vrut învestite «cu depline puteri* spre a le lua, — indică, (ceva mai mult: constrânge) la unele reflexii prea puţin măgulitoare pentru însuşi regimul parlamentar. Ca să simplifice, să raţionalizeze, să contopească servicii cu atribuţii asemuitoare din acelaşi minister, -fu. fn-i -Tn'-n»sfere deosebite (servicii care se pot contopi spre a obţine o unitate de lucru, şi în acelaş timp o reducere de funcţionari), — nu era nevoe de «puteri depline», şi nici de exercitarea lor într'o paranteză de vacanţă parlamentară!... Dece nu a venit guvernul în faţa parlamentului pe căile obicinuite? De ce ţine să pună parlamentul în faţa unor fapte împlinite, silindu-l să exercite o simplă funcţie de înregistrare şi de ratificare? Când proectul «deplinelor puteri» poartă pecetea atâtor îngrijorări constituţionale, spre a sublinia atenţia plină de respect faţă de vetusta instituţie a parlamentarismului, — de ce nu s’au făcut legile necesare în timpul funcţionării parlamentului? LEGEA DEPLINELOR PUTERI număr. Până la absorbirea puterilor de ’viaţă ale Statului, până la istovirea măduvii acestui Stat. Or, nu se poate continua cu menţinerea unei organizări administrative a Statului, 70 la sută din buget fiind absorbite de salarii şi pensii. Şi artificiile bugetare au o limită!». De mp it » fost atins? Lintiţa ca muci- - l a..—„ tăţii de impunere a contribuabilalului. La tot pasul, simţi cum respiraţia Statului are o gâfâială, ce ar putea deveni într'o zi horcăit de agonie Toate guvernele îşi dau seama de aceste grave metehne; toate guvernele stau sub aspra strângere a unor legitime îngrijorări, şi cunosc prea bine care ar fi soluţiile posibile, îşi dau seama de urgenţa unnor măsuri ce trebuesc luate, — dar n’au curajul să încerce fidelitatea parlamentului. Oricât ar fi de credincioase majorităţile, oricât ar fi de hotărâte să sprijine guvernul,— ele ar da imediate semne de împotrivire, de violentă rezistenţă faţă de orice acţiune care ar provoca o impopularitate... «Le este uşor să reducă funcţionarii, să simplifice Avem de analizat evitarea unei serviciile, fiindcă ei nu dau ochiigrave mărturisiri, deghizarea unei spovedanii în ceia ce priveşte latentul conflict între o funcţionare normală a parlamentului şi unele necesităţi vitale ale Statului. Deşi sub apăsarea temerii de dictatură, partidele au fost cuprinse de un exces de politeţă a legalităţii, deşi la fiecare pas vor să evidenţieze corectitudinea ritualului democrat, sunt obligate totuşi să facă şi unele renegări învăluite în aparenţele unei grijulii constituţionalităţi. Dacă guvernul are nevoe de o lege a «deplinel er puteri» spre a executa unele necesare chirurgii în organizarea aparatului de Stat, şi dacă simte nevoia ca această operaţie de simplificare (deci de economisire) la capitolul cheltuelilor de administrare a Statului, s’o facă în timpul vacanţei parlamentare, se explică prin faptul rezistenţei parlamentului la o reală politică de salutare economii Am avut o zănatecă inflaţie de servicii, am tot sporit numărul funcţionarilor, sub Presiunea titra-Cezar Persescu ceste măsuri de pură administraţieilor şomeuri, vom tot spori acest cu alegătorii; eu îi aleg!...» Din necesităţi electorale, din teama impopularităţii, din grija pe care o au de susceptibilităţile alegătorilor, — toate majorităţile vor rezista guvernelor ce vor accepta o impopularitate vremelnică pentru salvarea ţării. Şi tocmai conştient de aceste rezistenţe, guvernul a recurs la ipocrizia «puterilor depline», legal exercitate pe timpul vacanţei Parlamentare. N’au curajul să mărturisească, se sfiesc să înfăţişeze brutal realitatea unei nepotriviri între parlament şi exigenţele de chirurgie în organismul administrativ al Statului-Şi nu numai la noi, dar şi în Franţa, şi în Belgia, funcţionarea regimului constituţional în momente de criză a cerut asemenea ipocrizii de artificii constituţionale. Numai să vedem ce va realiza cu «puterile depline» acest guvern al bunelor intenţii răvăşite pe gama retoricei !... Pamfil Şeicaru Fiul fostului administrator financiar al Capitalei şi-a denunţat tatăl la comisia pentru controlul averilor. — Nu ştiu, domnule, uni. ’ să-mi mai ascunzi baatiâ^.—-----------------------— Ei, şi cu asta-ţi faci grijă». . . ■ averilor. — Sigur, tf-tale ce-ţi pasă! N-ai copii! N’are cine să te denunţe la controlul Duminică I luiISe 1 934 Director, pamen şeicaru REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I Cabinetul directorului . • . . . 3—4084 Redacţia 3—4088, Administraţia 3—4080 Secretariatul şi Provincia . • • 3—4086 ABONAMENTE) Al 700 pe ani 350 pe 6 luni 1 200 pe 3 lunii pentru Jfinci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual ; pentru străinătate: Lei 1700 pe an 1 850 pe 6 luni ( 500 pe 3 luni. Abonamentele incep le 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar contord. Dir. Generale P T. T. n. 55740/929. icrobâria asasină Civilizaţia face progrese. Dealtfel, termenii aceştia sunt inseparabil fuzionaţi. Progresul este vâscul parazitar al civilizaţiei. Când nu se mai descoperă nimic, când tehnica nu se mai perfecţionează şi maşinismul nu-şi reînoeşte piesele de schimb după noui planuri de organizare, atunci, progresul stagnează. Aceasta pare-se a fi ideia unanimă care îmbină şi contopeşte civilizaţia şi progresul. Este mai bine de un secol, cam de la revoluţia franceză, de când lumea modernă crede orbeşte în mitul civilizator al progresului social. Timp, de peste o sută de ani civilizaţia tehnică, maşinistă, ştiinţififică, într’un cuvânt materialistă, s’a extins ca un demon tentacular din Europa în America şi de aici în Asia până când a făcut înconjurul pământului. Dar în măsura în care laboratoriile ştiinţifice s’au înmulţit şi ,,binefacerile” civilizaţiei au inudat pământul, lumea a fost cuprinsă de un sentiment catastrofic, de iminenta apropiere a prăbuşirei tocmai din pricina întoarcerei in rău a acestor universale binefaceri. Ch. Richet, savant de mare anvergură ştiinţifică, geniul inventiv al arofilaxiei şi atâtor alte descoperiri, arată un „L'homme stupide" în dobitocirea populaţiilor primitive şi sălbatice din Africa prin mijloacele civilizaţiei europene. La fel au procedat englezii civilizând viaţa hinduşilor din India şi tot asemenea americanii în zonele locuite de pieile roşii şi negri. In sfârşit, mitul progresului civilizatorul a intrat în penumbră, se usucă şi devine steril pe fiecare zi. Microbăria asasină pe care o demască ziaristul englez Wickham Steed în paginile unui periodic londonez este revoltătoare. Nimeni nu mai poate sta împotriva prăbuşitei. In laboratoriile Reichswehrului s£ studiază problema răsboiului bacteriologic, perimentat-o din plin. Popuulaţia civilă era asasinată cu bonboane otrăvite şi fiole de microbi patogeni. Cine nu-şi aminteşte de faimoasa descindere de la legaţia germană din Bucureşti, blindată cu depozite de bacterii şi toxine pentru a otrăvi la momentul hotărât populaţia civilă. Urmărind acum câţiva ani un curs militar de apărare împotriva gazelor şi a războiului chimic şi bacteriologic, un colonel medic demonstra până la evidenţă complecta noastră dezarmare nu numai din punctul de vedere tehnic, dar şi din cel geografic. Colonelul însărcinat cu ţinerea acestui curs nu ezita să afirme că ,în eventualitatea unui război chimic şi bacteriologic cu Rusia sovietică nordul Basarabiei trebuie părăsit complect. Auditorii au tras concluzii funebre. Documentele publicate de publicistul englez vin dintr’o sursă de informaţie germană. Puteau veni din laboratoriile medicului Zlatogorow dela Kremlin sau chiar din alte părţi. Căci, dacă industria chimică germană are secretele ei, cea sovietică le are şi ea deopotrivă de tăinuire în hrubele conspiraţiilor asasine. Guvernul francez provocat să ia atitudine va ridica flamura păcii blamând microbăria asasină. Dar un comunicat redactat în termenii cei mai severi nu rezolvă complect problema defensivă a populaţiei civile. Experienţele care s-au făcut chiar în staţiile centrale ale metropolitanului din Paris pun concluziile unei inevitabile asasinări în massă a populaţiei civile. Errtictiile şi retorica pacifistă sunt simple paleative de care nu se poate împiedeca năvala culturilor de microbi. Naivii mitului progresist vor avea prilejul să se convingă că civilizaţia ,în măsura în care înaintează este pusă în slujba scopurilor de distrugere şi că pe de altă parte, secretele tehnicei ştiinţifice sunt bunuri cantonate în zona de activitate a şovinismului revanşard. Microbănia asasină, clocită în laboratoriile din Germania sau în cele din Rusia Sovietică, răsfrâng umbra de neîncredere asupra unei civilizaţii perimate ce a progresat numai din punctul de vedere tehnic nu şi moral. :o , Nicole Roş« Onorat de Dimie Bine am fost inspiraţi, când am aplaudat aci cu atâta entuziasm curagioasa iniţiativă a Camerei de Comerţ din Timişoara!... Subliniam atunci câţi robustă încredere în viaţă dovedeşte hotărârea aceea de a se lupta împotriva crizei prin organizarea unei «săptămâni» animatoare, nn lor de « sumpla.— gia tactica mortuară a cuturui port dunărean neurastenizat de o «săptămână a plângerii»; nu bănuiam insă că oficialitatea timişoreană va merge atât de departe cu încrederea în viaţă — nu bănuiam că unii viziri din seraiul local vor profita chiar de împrejurare pentru a escalada şi ţarcul abuzului de încredere !... Trăirăm deci ca să aflăm că, a doua zi după spargerea gospodărescului târg au fost propuşi spre decorare cu «Meritul Comercial şi Industrial» doar vreo 50 de fruntaşi ai negoţului bănăţean, pentru ca odată cu decoraţiunile acestui select pluton şi căcii în poala Timişoarei încă douăzeci de duzini de brevete, distribuite cui nici nu visa. Reproducând comentariile conidiului minoritar «Temeswiner Zeitung», colegul nostru din Timişoara îşi frânge sternul de râs, printre hărăziţii suplimentari, pasămite, fusese (din gluma unui drăcos umorist) pavoazat cu «Meritul Comercial» şi un puşcăriaş, — pe a cărui uniformă decorativ vărgată nici nu s’ar mai fi putut reliefa panglica vertical zebrată a «Meritului» Dar, însfârşit, ocnaşul ca ocnaşul!.... Mai ultragiat de avalanşa acestor 300 decoraţiuni fusese un mort autentic, — imn macabeu bine pârguit de putrefacţiune — care de dincolo de plumbul raclei se pomenea astfel recompensat cu o decoraţiune pe toracele lui prefăcut în schelet !.... Astăzi, la Timişoara, comisariatele de poliţie gonesc prin cartiere după cei 50 de negustori onorabili, propuşi la decorare după un sever triaj, pentru ca până la urmă să se pomenească vărsaţi alături de alţi 250 laici în gloata suspectă a brevetaţilor, refuză cu drept cuvânt bieţii oameni să mai accepte recompensele !.... Nu le-a fost prea greu să afle că discretul responsabil al acestui livret de operetă decadentă este un influent personagiu politic, a cărui inventivitate a comercializat olteneşte licitaţia ocultă a modlişului de «Merite comerciale şi industriale». Industrial, meritul era (fatal) osândit să fie astfel industrializat... Par’că în Franţa nu se practică acelaş dumping, — veţi exclama, desigur!... Ei, da, aşa este, — numai că acolo negoţul de decoraţiune se face cu «Legiunea de onoare» ; nimeni nu are însă dreptul să se plângă, din moment ce până şi emblema recompensei proclamă că brevetaţii trebue să fie legiune.... Ion Dumitrescu Citiţi în pagină 10-a: Izolarea Germaniei şi nouile preocupări pacifice (Continuare în pag. 11-a) Mormântul lui Virgil cu Sa Neapole de arhitect N. LUPU ale Napolului clasic. In origine monumentul funerar se găsea în afara oraşului, după cerinţele cultului morţilor, probabil la nivelul străzei ce lega Napoli cu Pozzuoli, strada continuată cu una din cele mai vechi galerii săpate în stânca vulcanică, în tuful a cărui masă gălbuie-roşcată formează fondul spre Nord şi Nord-Vest pe care se proedează siluetele caselor Mergelinei actuale. Prezenţa monumentului, cunoscut încă sub numele de «Colombario Ro cele mai importante monumente mano», la intrarea în galerie apaNeapolis, colonie grecească înfiinţată către sfârşitul secolului VII a. Ch., capătă în epoca romană, repblicană mai puţin, imperială mai mult, o desvoltare ale cărei urme apar încă şi azi, mai cu seamă în regiunea din jurul Domului unde se întindea vechiul oraş roman. Mormântul poetului ce a cântat atât de magistral de pe înălţimile Aeropolei cumane, faptele vitejeşti ale lui Eneas eroul întemierei primei colonii greceşti pe pământul italic, Cuma, este desigur unul din re ca un simbol al înfăptuirei geniului roman pentru care cei 695 m. de săpătură în stâncă depune o fnderă mărturie. In 1456, în timpul lui Alfons d’Aragon, pentru a da un acces direct cu oraşul desvoltat la baza stâncei, se adânci această galerie atingând înălţimea de 24 m. Ca urmare a acestei adânciri mormântul lui Virgil nu rămase complect izolat la 15 m. deasupra nivelului galeriei pe stânca, pe tufuri care, fie din cauza acţiunei omeneşti prin scoaterea pietrei pentru construcţii, fie sub acţiunea agenţilor atmosferici, prezintă serioase crăpături şi desagregări în massa sa, fenomen observat în tot lungul acestei coaste până la capul Posillipo. Din această cauză însăşi existenţa monumentului era serios periclitată. Printre diversele soluţiuni a nu mai puţin numeroaselor comisiuni însărcinate cu rezolvarea acestei probleme, a fost şi una care neţinând seama de importanţa istoricoarcheologică a locului pe care ia naştere un monument, preconiza nici mai mult nici mai puţin decât mutarea sa într’o altă parte a stăncei unde ar fi putut avea o bază mai sigură. După multe peripeţii în 1928 i se da valorosului inginer al Supraintendenţii locale cav. R. Siano, posibilitatea realizărei procesului său de consolidare, care în esenţă avea trei părţi importante: Consolidarea stâncei înconjurătoare cuprinsă galeria romană şi minele de piatră; 2. Consolidarea conului de stânca ce serveşte de bază mormântului şi 3. Restaurarea strictă a monumentului propriu zis. Stânca de bază a monumentului a fost puternic încercuită cu zrci rânduri de centuri de beton armat încastrate în massa stâncei, iar pe colţuri legate cu stâlpi verticali formând un ansamblu inseparabil. Peste acestea ca o veşnică ameninţare predomină silueta majestuoasă a Vesuviului. Din acest loc, scoborându-se câteva trepte se ajunge la intrarea în camera cinerală, intrare de fapt creată, în zidul de Nord, pentru a da acces interiorului, cea originală fiind inaccesibilă din cauza enormei diferent® de nivel în acel punct. In faţa intrărei o inscripţie ce poartă stema aragoneză, ne indică prezenţa mormântului lui Virgiliu: Sistemiator pauca legito bio Vergilius tumulus est. Impresionantă este desigur modestia camerei ce a servit de odihnă cenuşei celui mai mare poet al latinităţei, o simplă cameră pătrată, a cărei latură nu întrece patru metri de lungime, acoperită cu o boltă cilindrică şi în pereţii căreia se găsesc modeste nişe din care una din peretele spre Răsărit se crede a fi adăpostit urna cinerară a poetului. Modul de construcţie al interiorului în «opus reticolatum», aparent, ne indica prezenţa unei Construcţii