Curentul, iulie 1934 (Anul 7, nr. 2301-2331)

1934-07-01 / nr. 2301

Cooperaţia în desfăşurare Proectul de lege al cooperaţiei a dat naştere la frământări vio­lente în sânul mişcării cooperatiste, frământări care au culminat cu scan­dalul de joi de la adunarea gene­rală a Băncii Centrate Cooperative. Scos la iveală fără cizelare, acest proect de lege şi-a trădat brutalita­tea de­ concepţie, a izbit orbeşte unde a nimerit, de multe ori ru­pând gardurile cu oiştea, şi a de­servit tocmai pe acei în folosul că­rora înţelege să vină. Căci numai aşa se explică scandalul public care s’a iscat în jurul unei chestiuni pu­ţin supuse disputei publice, cum este cooperaţia. Inferioritatea prezentă­rii acestui proect a devenit mai im­portantă — acesta e recordul legiui­torului — decât inferioritatea ideii lui, şi astfel e cu putință ca până la urmă mişcarea cooperatistă, a­­vizată de un atac atât de rudi­mentar, să profite din cauza lui. Moţiunea adunării generale a Băncii centrale cooperative marchează în adevăr un moment istoric, ca să zic aşa, în desfăşurarea instituţiei româneşti a cooperaţiei, o ieşire din rezervă a cooperatorilor atât de mare încât e greu să spui pre­cis dacă prin ea se asigură ori se primejduesc infpi-psois­h-ipnii. mre­este însă, încă odată, deosebit de semnificativă, în preajma legii noui a cooperaţiei, care încearcă să se­­treacă. Adunarea generală a Băncii cen­trale cooperative constată, zice mo­ţiunea, că prin proectul de lege vo­tat la Senat şi depus la Cameră, Statul şi-a manifestat intenţia de a ieşi din tovărăşia în care se află împreună cu alte 2150 de coopera­tive de toate speţele, în cadrul or­ganizării actuale a Societăţii de economie mixtă denumită Banca Centrală Cooperativă, îşi dă consim­ţământul pentru realizarea acestei­­istuţiuni. Oferă Statului să-i restituiască ca­pitalul ce se află învestit în între­gime în plasamente guvernate de­­legea conversiunii, fie la termenele şi în proporţia ce rezultă din a­­ceastă lege, fie imediat sub formă de plasament, rămânând ca justi­ţia să decidă dacă Statul nu ac­ceptă această ofertă. Aşa­dar se hotărăşte să i se re­­stitue statului capitalul pe care îl are depus la Banca centrală coope­­tivă şi să se recurgă la justiţie în caz că nu primeşte această ofertă. Moţiunea mai vorbeşte de „hotărî­rea cooperativelor asociate de a con­tinua tovărăşia dintre ele, păstrând instituţiunea, cu patrimoniul şi or­ganizarea ei actuală, dar fără par­ticiparea Statului”. Iată dar, vom zice, lupta dintre Stat şi Biserică deschisă. Banca Cen­trală Cooperativă, instituţiune de credit, de drept privat vrea să re­­­ziste pe cale de libera apărare, încercării expropriatoare a Statului pe care legea — atât de abilă şi neguroasă, zic — a cooperaţiei caută să o organizeze astăzi. Vrea să reziste, după toate normele de apărare ale proprietăţii particulare. Sarcina justiţiei există deci, în a­­cest loc, fără îndoială. C. D. R. Ioanițescu a amintit în desbaterile de la Senat ale legii câteva mari procese analoage, din trecut, între care acela al tramvaelor, spre a sugera urmările aplicării legei. Era nevoe să se ajungă aici? Era nevoe să se atingă aceste limite ale lucrurilor, într’un moment când — de ce să ,nu o recunoaştem — nu se poate vorbi de o desăvârşită autonomie faţă de Stat a mişcării cooperatiste, fiindcă Statul însuşi se serveşte de această mişcare pen­tru scopurile lui de economie co­lectivă, fiindcă mişcarea coopera­tivă pe care răsboiul civil al po­liticianismului a slăbit-o în resor­turile ei, are nevoie de sprijinul lateral al Statului, fiindcă economia statului și economiile particulare (individuale sau colective) sunt in această epocă într’un proces spe­cific de apropiere? Cine e vinovat că lucrurile au fost împinse până aici? Când este marele om politic al cooperaţiei o­­ficiale care a­­aruncat piatra în apă de se sbuciumă atâta lume ca să o scoată? Am criticat deseori, în formă ra­dicală, radicalele insuficiente ale mişcării noastre cooperative celei atât de tinere şi atât de corupte totuşi? Din convingerea că această formă de economie colectivă co­respunde celei mai tipice nevoi a Statului nostru popular, nu putem însă să nu luăm parte la desba­­terile vitale pe care le trăeşte as­tăzi, şi să nu luăm parte de par­tizani­, adică p­arte activă. Cooperaţia este „cooperaţie vo­luntară” după cum arată însuşi sen­sul cuvântului cooperaţie, care în­­semnează armonie de eforturi (în acest caz economice) bazate pe o liberă convenire. Un regiment de soldaţi se bazează şi el pe o ar­monie de eforturi, dar nimeni nu va susţine că soldaţii sunt consti­tuiţi în cooperaţie, fiindcă ei nu lucrează ,în baza unei iniţiative a lor. A distruge caracterul autonom al cooperaţiei însemnează a dis­truge instituţia însăşi. Ori autono­mia cooperaţiei române, atâta câtă este, trebue în mod deosebit avută în vedere şi încurajată. Am sus­ţinut deseori că mişcarea noastră cooperatistă nu va da roade de­cât prin efectul unei puternice pro­tecţii de­ Stat care să-i pună la îndemână mijloace de a dirigui în­treaga economie agrară, care nu poate fi nici comunistă nici bur­gheză în statul nostru de mică pro­prietate ţărănească. Protecţia aceasta, politica acea­sta de Stat a cooperaţiei nu con­trazice principiul ei organic de au­­tonom­ie. Statul protejează econo­miile particulare (individuale şi co­lective) şi are datoria de sânge­­ de a proteja pe cea mai funda­mentală. De la aceste lucrări până la principiul nouei legi a coope­raţiei este o diferenţă de o ju­mătate de veac de evoluţie a coo­peraţiei. Dragoş Vrânceanu Scriitorii, artiştii şi ziariştii, la serviciul zootehnic in.ti-ttCu­r.­­ ..trat prea mult în viață de res­tihul breslelor scriitoriceşti şi artistice. Dimpotrivă, a fost o permanentă vintă de atac. Gazetarii şi caricaturiştii i-au schimbat porecla in renume, poeţii în loc să-l cânte în stihuri l-au spurcat în cuplete, romancierii, pe cât i-au ajutat pana, l-au zugrăvit în personagii cu nume şi înfăţişare transparente. Generos platnic, spre a tuturor sur­priză, s’a răsbunat oferind breslaşilor de mai sus un ospitalier cămin de o­­dihnă la Sâmbăta de Sus. Peisagiu la poalele munţilor, aer salubru, locuinţă şi masă în marginile îngăduite de­ un buget filantropic. Dar calul de dar nu se caută în dinţi. Pentru acest cuvânt poate, gospodăria căminului de la Sâm­băta de Sus a fost trecută serviciului zootechnic, ca mai competinte în ma­terie. Se pare însă că serviciul zootechnic din ministerul de agricultură şi domenii e mai răsbunător decât a voit să se a­­rate iertatul intru Domnul, Alecu Con­­stantinescu. Găseşte prilej să plătească târziu poliţele breslelor scriitoriceşti şi ari­stice, atât de ireverenţioase pe vre­muri cu fostul de atâtea ori ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ca atare cată să anuleze dauna necondiţionată şi tare de urechi, refuză să răspundă la apelurile asociaţiilor respective publi­cate de câteva ori până acum în ziare. Există câţiva oameni necăjiţi, cu mij­loace modeste, care şi-au făcut socotea­lă să se întremeze în această oară ospi­­talizaţi în Căminul înfiinţat cu acest scop. Aşteaptă. Serviciul Zootechnic cu­­noscându-şi muşteriii, prin nărav profe­sional cam răi de gură, a declarat loca­litatea «ţep» cum spun ţăranii şi cum e uzajul în timpul alegerilor, adică a izolat-o, pe motiv probabil că e injec­tată de febră aftoasă. Deci nimeni nu iese. Conu Alecu era mai generoasă fire. Nu-și merita porecla. A lăsat-o unde-i era locul­­ la serviciul zootehnic. A fost depus ori la Senat proec­­tul «deplinelor puteri» acordate gu­vernului pe timpul vacanţei Adu­nărilor legiuitoare,­­ şi «în toate cazurile, cel mai târziu până la 15 Noembrie 1934». Acest proect a fost prefaţat de o accentuată îngrijorare, în ceea ce priveşte paranteza extraparlamen­­tară pt. care el o deschide. Se te­meau foarte multi ca nu cumva parlamentul să legalizeze o schim­bare a regimului constitutional, ca nu cumva Parlamentul să voteze (fără să știe...) instaurarea dicta­turii, să legalizeze anticipat orice regim s’ar instaura, înarmat cu «depline puteri», — neobligat să mai fie supus contro­lului parlamentar, orice guvern s’ar fi instituit, oricum ar fi fost compus, orice măsuri ar fi luat, era anticipat legalizat de către par­lament, și actele lui, implicit rati­ficate Firește, un elementar in­stinct de conservare i-a împins pe deputaţi la o ilârgă rezistenţă, la o strictă limitare a «deplinelor pu­teri», şi ca durată şi ca extindere. Au adăugat acea precizare: «In tim­pul vacanţei Adunărilor legiuitoare, şi în toate cazurile cel mai târziu până la 15 Noembrie 1934». O măsură de precauţie, — spre a înlătura orice echivoc, orice posibi­litate de legalizare a unei expro­prieri prelungite a parlamentaris­mului. Tocmai această precizare mărturiseşte însă o stare de spirit străbătută de cele mai profunde îngrijorări. Exercitarea «deplinelor puteri» este limitată numai la simplifica­rea şi raţionalizarea serviciilor pu­blice de ordin administrativ, şi la unele operaţii de trezorerie şi mă­suri financiare în legătură cu acti­varea puterilor de producție, cu viața economică- Nimic deosebit... Am putea spune: nimic care ar putea legitima spaima provocată, alarma îngrijorărilor. Cel mult, — luat după aparenţe, — ar putea să fie socotit ca un exces de scrupul în ceia ce priveşte deferenţa faţă de bătrâna instituţie a regimului democrat, faţă de parlament. Dar, — analizate atât de aproape, examinate cu atenţie, — toate a­pe cari guvernul le-a vrut învestite «cu depline puteri* spre a le lua, — indică, (ceva mai mult: con­strânge) la unele reflexii prea pu­ţin măgulitoare pentru însuşi regi­mul parlamentar. Ca să simplifice, să raţionalizeze, să contopească ser­vicii cu atribuţii asemuitoare din acelaşi minister, -fu. fn-i -Tn'-n»sfere deosebite (servicii care se pot con­topi spre a obţine o unitate de lu­cru, şi în acelaş timp o reducere de funcţionari), — nu era nevoe de «puteri depline», şi nici de exerci­tarea lor într'o paranteză de va­canţă parlamentară!... Dece nu a venit guvernul în faţa parlamentu­lui pe căile obicinuite? De ce ţine să pună parlamentul în faţa unor fapte împlinite, silindu-l să exer­cite o simplă funcţie de înregis­trare şi de ratificare? Când proec­tul «deplinelor puteri» poartă pece­tea atâtor îngrijorări constituţio­­nale,­­ spre a sublinia atenţia plină de respect faţă de vetusta in­stituţie a parlamentarismului, — de ce nu s’au făcut legile necesare în timpul funcţionării parlamentu­lui? LEGEA DEPLINELOR PUTERI număr. Până la absorbirea puteri­lor de ’viaţă ale Statului, până la istovirea măduvii acestui Stat. Or, nu se poate continua cu menţinerea unei organizări administrative a Statului, 70 la sută din buget fiind absorbite de salarii şi pensii. Şi ar­tificiile bugetare au o limită!». De mp it » fost atins? Lintiţa ca muci- - l a..—„ tăţii de impunere a contribuabi­la­lului. La tot pasul, simţi cum res­piraţia Statului are o gâfâială, ce ar putea deveni într'o zi horcăit de agonie Toate guvernele îşi dau seama de aceste grave metehne; toate guver­nele stau sub aspra strângere a u­­nor legitime îngrijorări, şi cunosc prea bine care ar fi soluţiile posi­bile, îşi dau seama de urgenţa un­nor măsuri ce trebuesc luate, — dar n’au curajul să încerce fidelitatea parlamentului. Oricât ar fi de cre­dincioase majorităţile, oricât ar fi de hotărâte să sprijine guvernul,— ele ar da imediate semne de împo­trivire, de violentă rezistenţă faţă de orice acţiune care ar provoca o impopularitate... «Le este uşor să reducă funcţionarii, să simplifice Avem de analizat evitarea unei­ serviciile, fiindcă ei nu dau ochii­­grave mărturisiri, deghizarea unei spovedanii în ceia ce priveşte laten­­tul conflict între o funcţionare nor­mală a parlamentului şi unele ne­­cesităţi vitale ale Statului. Deşi sub apăsarea temerii de dictatură, par­tidele au fost cuprinse de un exces de politeţă a legalităţii, deşi la fie­care pas vor să evidenţieze corecti­­tudinea ritualului democrat, sunt obligate totuşi să facă şi unele re­negări învăluite în aparenţele unei grijulii constituţionalităţi. Dacă gu­vernul are nevoe de o lege a «de­­plinel er­ puteri» spre a executa u­­nele necesare chirurgii în organiza­rea aparatului de Stat, şi dacă simte nevoia ca această operaţie de simplificare (deci de economisire) la capitolul cheltuelilor de adminis­trare a Statului, s’o facă în timpul vacanţei parlamentare, se explică prin faptul rezistenţei parlamentu­lui la o reală politică de salutare economii Am avut o zănatecă inflaţie de servicii,­­ am tot sporit numărul funcţionarilor, sub Presiunea titra-Cezar Pers­escu ceste măsuri de pură administraţie­­ilor şomeuri, vom tot spori acest cu alegătorii; eu îi aleg!...» Din ne­cesităţi electorale, din teama im­popularităţii, din grija pe care o au de susceptibilităţile alegătorilor, — toate majorităţile vor rezista gu­vernelor ce vor accepta o impopu­laritate vremelnică pentru salvarea ţării. Şi tocmai conştient de aceste re­zistenţe, guvernul a recurs la ipo­crizia «puterilor depline», legal e­­xercitate pe timpul vacanţei Parla­mentare. N’au curajul să mărturi­sească, se sfiesc să înfăţişeze bru­tal realitatea unei nepotriviri între parlament şi exigenţele de chirur­gie în organismul administrativ al Statului-Şi nu numai la noi,­­ dar şi în Franţa, şi în Belgia, funcţionarea regimului constituţional în momen­te de criză a cerut asemenea ipo­crizii de artificii constituţionale. Numai să vedem ce va realiza cu «puterile depline» acest guvern al bunelor intenţii răvăşite pe gama retoricei !... Pamfil Şeicaru Fiul fostului administrator financiar al Capitalei şi-a denunţat ta­tăl la comisia pentru controlul averilor. — Nu ştiu, domnule, uni. ’ să-mi mai ascunzi baatiâ^.—-----------------------­— Ei, şi cu asta-ţi faci grijă». . . ■ averilor. — Sigur, tf-tale ce-ţi pasă! N-ai copii! N’are cine să te denunţe la controlul Duminică I luiISe 1 934 Director, pamen­ şeicaru REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I Cabinetul directorului . • . . . 3—4084 Redacţia 3—4088, Administraţia 3—4080 Secretariatul şi Provincia . • • 3—4086 ABONAMENTE) Al 700 pe ani 350 pe 6 luni 1 200 pe 3 lunii pentru Jfinci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual ; pentru străinătate: Lei 1700 pe an 1 850 pe 6 luni ( 500 pe 3 luni. Abonamentele incep le 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar cont­ord. Dir. Generale P­ T. T. n. 55740/929.­­ ­icrobâria asasină Civilizaţia face progrese. Dealt­fel, termenii aceştia sunt insepara­bil fuzionaţi. Progresul este vâscul parazitar al civilizaţiei. Când nu se mai descoperă nimic, când tehnica nu se mai perfecţionează şi maşinis­­mul nu-şi reînoeşte piesele de schimb după noui planuri de organizare­, a­­tunci, progresul stagnează. Aceasta pare-se a fi ideia unanimă care îm­bină şi contopeşte civilizaţia şi pro­gresul. Este mai bine de un secol, cam de la revoluţia franceză, de când lu­mea modernă crede orbeşte în mi­tul civilizator al progresului social. Timp, de peste o sută de ani civi­lizaţia tehnică, maşinistă, ştiinţifi­­fică, într’un cuvânt materialistă, s’a extins ca un demon tentacular din Europa în America şi de aici în Asia până când a făcut înconjurul pământului. Dar în măsura în care laboratoriile ştiinţifice­ s’au înmulţit şi ,,binefacerile” civilizaţiei au inu­dat pământul, lumea a fost cuprinsă de un sentiment catastrofic, de imi­nenta apropiere a prăbuşirei tocmai din pricina întoarcerei in rău a a­­cestor universale binefaceri. Ch. Ri­­chet, savant de mare anvergură şti­inţifică, geniul inventiv al ar­ofila­­xiei şi atâtor alte descoperiri, arată un „L'homme stupide" în dobitocirea populaţiilor primitive şi sălbatice din Africa prin mijloacele civilizaţiei eu­ropene. La fel au procedat englezii civilizând viaţa hinduşilor din In­dia şi tot asemenea americanii în zonele locuite de pieile roşii şi ne­gri. In sfârşit, mitul progresului civili­zatorul a intrat în penumbră, se u­­sucă şi devine steril pe fiecare zi. Microbăria asasină pe care o demas­că ziaristul englez Wickham Steed în paginile unui periodic londonez este revoltătoare. Nimeni nu mai poate sta împotriva prăbuşitei. In la­­boratoriile Reichswehrului s£ studia­ză problema răsboiul­ui bacteriologic, perimentat-o din plin. Popuulaţia ci­vilă era asasinată cu bonboane­ o­­trăvite şi fiole de microbi patogeni. Cine nu-şi aminteşte de faimoasa descindere de la legaţia germană din Bucureşti, blindată cu depozite de bacterii şi toxine pentru a otrăvi la momentul hotărât populaţia ci­vilă. Urmărind acum câţiva ani un curs militar de apărare împotriva gazelor şi a războiului chimic şi bac­teriologic, un colonel medic demon­stra până la evidenţă complecta noastră dezarmare nu numai din punctul de vedere tehnic, dar şi din cel geografic. Colonelul însărcinat cu ţinerea acestui curs nu ezita să afir­me că ,în eventualitatea unui război­ chimic şi bacteriologic cu Rusia so­vietică nordul Basarabiei trebuie pă­răsit complect. Auditorii au tras concluzii funebre. Documentele publicate de publicis­tul englez vin dintr’o sursă de in­formaţie germană. Puteau veni din laboratoriile medicului Zlatogorow dela Kremlin sau chiar din alte părţi. Căci, dacă industria chimică germană are secretele ei, cea sovie­tică le are şi ea deopotrivă de tăi­nuire în hrubele conspiraţiilor asa­sine. Guvernul francez provocat să ia atitudine va ridica flamura păcii blamând microbăria asasină. Dar un comunicat redactat în termenii cei mai severi nu rezolvă complect pro­blema defensivă a populaţiei civile. Experienţele care s-au făcut chiar în staţiile centrale ale metropolitanu­lui din Paris pun concluziile unei inevitabile asasinări în massă a populaţiei civile. Errti­­c­tiile şi re­torica pacifistă sunt simple paleative de care nu se poate împiedeca nă­vala culturilor de microbi. Naivii mitului progresist vor avea prilejul să se convingă că civilizaţia ,în măsura în care înaintează este pusă în slujba scopurilor de distru­gere şi că pe de altă parte, secretele tehnicei ştiinţifice sunt bunuri can­tonate în zona de activitate a şovi­nismului revanşard. Microbănia asasină, clocită în la­boratoriile din Germania sau în cele din Rusia Sovietică, răsfrâng umbra de neîncredere asupra unei civiliza­ţii perimate ce a progresat numai din punctul de vedere tehnic nu şi moral. :­o , Nicole Roş« Onorat de Dimie Bine am fost inspiraţi, când am a­­plaudat aci cu atâta entuziasm cura­­gioasa iniţiativă a Camerei de Comerţ din Timişoara!... Subliniam atunci câţi robustă încredere în viaţă dovedeşte hotărârea aceea de a se lupta împo­triva crizei prin organizarea unei «săp­­tămâni» animatoare, nn lor de « sum­pla.— gia tactica mortuară a cuturui port du­nărean neurastenizat de o «săptămână a plângerii»; nu bănuiam insă că ofi­cialitatea timişoreană va merge atât de departe cu încrederea în viaţă — nu bănuiam că unii viziri din seraiul local vor profita chiar de împrejurare pen­tru a escalada şi ţarcul abuzului de în­credere !... Trăirăm deci ca să aflăm că, a doua zi după spargerea gospodărescului târg au fost propuşi spre decorare cu «Me­ritul Comercial şi Industrial» doar vre­o 50 de fruntaşi ai negoţului bănă­ţean,­­ pentru ca odată cu decoraţiu­­nile acestui select pluton şi căcii în poala Timişoarei încă douăzeci de du­zini de brevete, distribuite cui nici nu visa. Re­producând­ comentariile conidiu­­lui minoritar «Temeswiner Zeitung», colegul nostru din Timişoara îşi frânge sternul de râs, printre hărăziţii supli­mentari, pasămite, fusese (din gluma unui drăcos umorist) pavoazat cu «Me­ritul Comercial» şi un puşcăriaş, — pe a cărui uniformă decorativ vărgată nici nu s’ar mai fi putut reliefa panglica vertical zebrată a «Meritului» Dar, în­­sfârşit, ocnaşul ca ocnaşul!.... Mai ul­tragiat de avalanşa acestor 300 deco­­raţiuni fusese un mort autentic, — imn macabeu bine pârguit de putrefacţiune — care de dincolo de plumbul raclei se pomenea astfel recompensat cu o deco­­raţiune pe toracele lui prefăcut în sche­let !.... Astăzi, la Timişoara, comisariatele de poliţie gonesc prin cartiere după cei 50 de negustori onorabili, propuşi la de­corare după un sever triaj, pentru ca până la urmă să se pomenească vărsaţi alături de alţi 250 laici în gloata sus­pectă a brevetaţilor, refuză cu drept cuvânt bieţii oameni să mai accepte recompensele !.... Nu le-a fost prea greu să afle că discretul responsabil al aces­tui livret de operetă decadentă este un influent personagiu politic, a cărui in­ventivitate a comercializat olteneşte li­citaţia ocultă a mod­lişului de «Merite comerciale şi industriale». Industrial,­ meritul era (fatal) osândit să fie astfel industrializat... Par’că în Franţa nu se practică acelaş dumping, — veţi excla­ma, desigur!... Ei, da, aşa este, — nu­mai că acolo negoţul de decoraţiune se face cu «Legiunea de onoare» ; nimeni nu are însă dreptul să se plângă, din moment ce până şi emblema recompen­sei proclamă că brevetaţii trebue să fie legiune­­.... Ion Du­m­itrescu Citiţi în pagină 10-a: Izolarea Germaniei şi nouile preocupări pacifice (Continuare în pag. 11-a) Mormântul lui Virgil cu Sa Neapole de arhitect N. LUPU­ ale Napolului clasic. In origine monumentul funerar se găsea în afara oraşului, după ce­rinţele cultului morţilor, probabil la nivelul străzei ce lega Napoli cu Pozzuoli, strada continuată cu una din cele mai vechi galerii săpate în stânca vulcanică, în tuful a cărui masă gălbuie-roşcată formează fon­dul spre Nord şi Nord-Vest pe care se proed­ează siluetele caselor Mer­­gelinei actuale. Prezenţa monumentului, cunoscut încă sub numele de «Colombario Ro cele mai importante monumente mano», la intrarea în galerie apa­Neapolis, colonie grecească înfiin­ţată către sfârşitul secolului VII a. Ch., capătă în epoca romană, rep­­­blicană mai puţin, imperială mai mult, o desvoltar­e ale cărei urme apar încă şi azi, mai cu seamă în regiunea din jurul Domului unde se întindea vechiul oraş roman. Mormântul poetului ce a cântat a­­tât de magistral de pe înălţimile A­­eropolei cumane, faptele vitejeşti ale lui Eneas eroul întemierei pri­mei colonii greceşti pe pământul italic, Cuma, este desigur unul din re ca un simbol al înfăptuirei ge­niului roman pentru care cei 695 m­. de săpătură în stâncă depune o fn­­deră mărturie. In 1456, în timpul lui Alfons d’Aragon, pentru a da un acces direct cu oraşul desvoltat la baza stâncei, se adânci această galerie a­­tingând înălţimea de 24 m. Ca urmare a acestei adânciri mor­mântul lui Virgil nu rămase com­plect izolat la 15 m. deasupra nive­lului galeriei pe stânca, pe tufuri care, fie din cauza acţiunei ome­neşti prin scoaterea pietrei pentru construcţii, fie sub acţiunea agenţi­lor atmosferici, prezintă serioase crăpături şi desagregări în massa sa, fenomen observat în tot lungul acestei coaste până la capul Posil­­lipo. Din această cauză însăşi existen­ţa monumentului era serios pericli­tată. Printre diversele soluţiuni a nu mai puţin numeroaselor comisiuni însărcinate cu rezolvarea acestei probleme, a fost şi una care neţi­­nând seama de importanţa istorico­­archeologică a locului pe care ia naştere un monument, preconiza nici mai mult nici mai puţin de­­cât mutarea sa într’o altă parte a stăncei unde ar fi putut avea o ba­ză mai sigură. După multe peripeţii în 1928 i se da valorosului inginer al Suprain­­tendenţii locale cav. R. Siano, posi­bilitatea realizărei procesului său de consolidare, care în esenţă avea trei părţi importante:­­ Consolida­rea stâncei înconjurătoare cuprinsă galeria romană şi minele de pia­tră; 2. Consolidarea conului de stânca ce serveşte de bază mor­mântului şi 3. Restaurarea strictă a monumentului propriu zis. Stânca de bază a monumentului a fost puternic încercuită cu zrci rânduri de centuri de beton armat încastrate în massa stâncei, iar pe colţuri legate cu stâlpi verticali for­mând un ansamblu inseparabil. Peste acestea ca o veşnică ame­ninţare predomină silueta majes­­tuoasă a Vesuviului. Din acest loc, scoborându-se câte­va trepte se ajunge la intrarea în camera ci­nerală, intrare de fapt creată, în zidul de Nord, pentru a da acces interiorului, cea originală fiind inaccesibilă din cauza enormei diferent® de nivel în acel punct. In faţa intrărei o inscripţie ce poartă stema aragoneză, ne indică prezenţa mormântului lui Virgiliu: Siste­miator pauca legito bio Ver­gilius tumulus est. Impresionantă este desigur mo­destia camerei ce a servit de odih­nă cenuşei celui mai mare poet al latinităţei, o simplă cameră pă­trată, a cărei latură nu întrece pa­tru metri de lungime, acoperită cu o boltă cilindrică şi în pereţii că­reia se găsesc modeste nişe din ca­re una din peretele spre Răsărit se crede a fi adăpostit urna cinerară a poetului. Modul de construcţie al interioru­lui în «opus reticolatum», aparent, ne indica prezenţa unei Construcţii

Next