Curentul, septembrie 1934 (Anul 7, nr. 2363-2392)
1934-09-01 / nr. 2363
Vitalitate fără sănătate Intr’un articol trecut tăceam, în legătură cu mişcarea demografică a ţării câteva observaţiuni cari priveau sănătatea poporului românesc, şi încheiam cu această constatare că Românii au vitalitate dar n’au sănătate. Vechia chestiune politică a ridicării satelor din punctul de vedere al sănătăţii este mai acută ca niciodată. Programul de la Eforie, nouă fermentaţie climaterică a unor vechi, foarte vechi desiderate, va lua în consideraţie pe lângă bolile economice cari robesc în stat pe ţărani şi cele morale pe cari aceştia nu le au, bolile fizice, situaţia — acum ori niciodată — revoltătoare în care prin vina şi defectele politicii democratice au fost lăsate să fie roase de cancerul nesănătăţii satele! Analfabetismul, destrămarea economică şi bolile, iată inepuizabilele motive de desbatere programatică, încălzesc ele, din fierbinţeala problemii lor subterane, izvoarele termale de idei pe care o mână de medici (pe jumătate compromişi în ştiinţa aceasta balneologică) caută să le capteze la Eforie într’un program ! Modernismul a adus principii de disoluie fizică, morală şi economică în societate care fac necesare intervenţiile energice şi neîntârziate. Bolile se răspândesc astăzi cu o viteză mai mare, conrupţia naturii şi caracterului se face repede, şi economia neurastenică nu garantează nimănui siguranţa zilei de mâine. O nouă serie de medici de plasă vor fi numiţi, — prin concursul pe care ministerul muncii, sănătăţii şi ocrotirilorsociale îl publică în ziare, — în toamna aceasta la sate. Se vor reduce aceste numiri numai la satisfacţia plasării în posturi a unui nou număr de titraţi, şi a avantagiilor de reclamă ale guvernului care le face? Nici pentru tinerii medici, nici pentru guverne, problema nu este organizarea vieţii higienice şi asistenţei satului. Noi ştim că pe deo parte le lipseşte acestor medici aparatul cel mai strict de activare (spitale, medicamente etc.), pe de alta elanul minim care poate să-i facă efectivi alinători al durerilor fizice ale satelor. Numeroase plângeri cari privesc felul cum medicii de plasă îşi îndeplinesc misiunea lor, se întâlnesc, şi categoria aceasta de slujbaşi erudiţi ai satelor este aceia care s’a apropiat mai puţin de sufletul ţărănimii, şi de nevoile ei Medicul de plasă este deobiceiu un savant blazat care nu are clientelă remuneratorie în mijlocul săracilor şi primitivilor şi de aceia se simte nedreptăţit şi trist. Tristeţea aceasta îl face pe deasupra şi orgolios, şi-atunci între boaiele satelor şi orgoliul medicului care dă edicte din reşedinţa de plasă se produce un conflict. Administraţia medicală a ţării este de cele mai multe ori împânzită cu elemente care nu vor să-şi dea la ţară măsura puterii lor, care nu muncesc cum trebue, care nu au eficacitate, care nu vorbesc şi nu contribue cu nimic la rezolvarea de ansamblu a chsetiunei sănătăţii. Atâta timp cât lipseşte, credem noi, planul de ansamblu, campania, principiul ţărănist (nu cel politic) de activare în conştiinţa acestor medici, numirile noui care se vor face nu vor duce decât la o nouă categorie de funcţionari. Agenţii sanitari, plutonieri majori ai acestor căpitani medicali de jandarmi ai plăşilor, fac şi ei ce pot dar după o concepţie de plutonieri majori. Ei nu pot avea o preocupare suplimentară, atât de necesară în medicină, de umanitate — preocupare pe care o crează cultura şi priceperea. Administratorul de plasă, controlorul financiar, medicul de plasă, etc. biurocratizaţi la sânge vor să fericească prin presiune şi impuneri nişte biete populaţii ignorante, şi nici un efort nu fac afară de acesta. Viţiul administrativ este adânc în sângele Românilor, şi tot ce este realizator iese afară din sfera metodei administrative. Numirile noui de medici de plasă care se fac, sunt deci un pretext de a ne aduce aminte de disidiul acesta permanent dintre vitalitate şi sănătate ce se petrece în sângele rasei noastre. Ori care ar fi doctrinele politice care vor guverna statul nostru, democratice sau antidemocratice, liberale sau ţărăniste, ori care ar fi critica sistemelor politice dedicate exclusiv intereselor ţărăneşti, certă rămâne în opinia fiecăruia din noi nevoia de a proteja umanitatea (pe care noi o credem din punctul de vedere al rasei, cea mai curată) ofensată de bolli, a ţărănimii. Obscurantiştii, acei care pot crede că progresul intelectual şi de cultură conrupe populaţia ţărănească, şi că politica democratică a culturalizării nu este o axiomă politică, acei care dispreţuesc defectele de vulg ale poporului şi trag de aici concluzii aristocratice sau oligarhice de politică, aceştia încă trebue să cedeze filo-ţărănismului în acest punct, al asistenţei sanitare a ţăranilor.. Acest ţel pe cât este de cert pe atât de puţin sufere întârziere şi neglijenţă din partea întregului sistem, oricât de aberant, oricât de schimbător de conducere politică a ţârii. Fiecine are dreptul să ceară dosarele asupra a ceea ce miniştrii sănătăţii şi guvernele, alese prin vot universal şi sub egida astrului libertăţii şi puterii sociale a ţăranilor, au făcut, şi să arunce în faţă trista situaţie a asistenţei sanitare. Dacă asistenţa cu orice preţ a ţăranilor pe tărâmul economic, poate avea dezechilibru în forţele de producţie ale Statului, şi programul democratic crează antagonisme puternice pe acest plan, justificând incapacitatea de guvernare a politicii care vrea să aplice acest program— ce poate justifica o neglijenţă brutală şi inumană ca aceia pe care o dovedeşte situaţia sanitară de astăzi a satelor? Nimic, afară de inferioritatea de voinţă a oamenilor şi precarietatea conţinutului moral de credinţă al programelor democratice şi ultra democratice. Dragoş Vrânceanu Madona In pijama năsbâtiile modernismului In artă In Anglia produce actualmente mare vâlvă tabloul intitulat «Buna-Vestire» şi datorat pictorului Evan Walter, discipolul preferat al marelui Augustus John. Prezenţa acestei pânze într'o expoziţie publică (ba încă de «Artă Naţională»), a produs stupoare şi indignare; iar dacă — aşa cum pretind ziarele — opinia publcă s’a împărţit în două, pe chestia asta, cele două părţi trebue să fie foarte inegale, atât cantitativ cât şi calitativ. De o parte, autorul tabloului, susţinut de maestrul său şi de câţiva prieteni intimi şi devotaţi; de alta, marele public — publicul acela fără pretenţii de genialitate, dar plin de bun-simţ — în fruntea căruia se găsesc personalităţi eminente, in special din lumea slujitorilor bisericii. Dar ce sa întâmplat, în definitiv? Ce reprezintă tabloul buclucaş ? Ce crimă a făcut Evan Walter, de şi-a ridicat atâta omenire in cap ?... Un lucru de nimic. Vrând să redea scena când arhanghelul ii anunţă Sfintei Fecioare că va naşte pe Messia, d. Evan Walter, setos de glorie şi dornic de a inova cu orice preţ, a reprezentat-o pe Sf■ Fecioară în toyrama», primind mesagiul divin din gura unui adator (cu cască şi cu ochelari) al cărui avion se zăreşte în curte, aşa cum a aterisat, prin uşa întredeschisă... Asta-i tot; adică, mai e ceva. In intenţia autorului său, tabloul acesta e o icoană. «Aş fi foarte fericit să văd tabloul meu într'o biserică».... zice el, într’un interview acordat ziarelor. Şi işi justifică năbădăioasa lui concepţie artistică, în felul următor:Vechile idei pe care ni le facem despre cer şi despre D-zeu, nu mai sunt la modă. Trebue ca lumea să cunoască puterea divină, şi dacă marile evenimente religioase sunt ilustrate în chip modern, lumea se va interesa mai mult de ele. Astăzi, nu amestecăm îndeajuns divinitatea cu viaţa de toate zilele...». : Mai e vorbă ! Ai toată dreptatea, d-le Evan Walter ! Teoriile d-tale ne îndrituesc să aşteptăm, pentru cât de curând, o serie întreagă de icoane, concepute în acelaş stil: pe Isus Hristos mergând spre eşafod sau spre scaunul electric, pe Sf. Petru în chip de «liftboy» urcând sufletele muritorilor cu ascensorul, iar pe D-zeu prezidând un consiliu de administraţie sau o comisiune de experţi-contabl, însărcinată cu verificarea activităţii pământeşti a vreunui muritor. Bineînţeles că geniul d-tale va şti să agrementeze figurile principale prin accesorii adequate; vreun aparat de radio lângă al cărui «haut-parleur» stau strânşi heruvimii şi serafimii, sau vreo «carioca» apelpisită, pe care s’o danseze în faţa uşii deschise, sufletele contimporanilor d-tale, sătui până în gât de Madona» d-tale «în pyjama»... Grictore Patriciu sau v;»:_ : •fr :SI'V "A ■ » :■ ;V/: ■ • : V ■ ' • . V • : . :}? Aplicarea striată a decretului-rege de revizuire ar da administraţiile locale din nouile provincii pe mâna minoritarilor. ZIARELE FUNCŢIONARII MAGHIARI DIN ARDEAL (către Goemboes): No, minien, nu trebue revizionism; aste revizuire tare minunate». Domenii strict interzise «Îndreptarea», oficiosul partidului poporului, ne anunţă că «la Tâmpa, in locul faimoasei statui a lui Árpád, d. Stoian a preconizat ridicarea unei statui d-lui mareşal Averescu, în amintirea faptului, că de la Mihai Viteazul, a fost cel dintâi general român, care a înaintat pe aici in fruntea trupelor glorioase spre inima Transilvaniei». S’ar putea ridica obiectiuni în ceiace priveşte alegerea locului sortit să păstreze în masivitatea bronzului trăsăturile ostaşului biruitor, socotind că pe locul unde a străjuit Arpad, mai potrivit ar fi Decebal sau împăratul ce a romanizat Dacia, Traian. Nu există însă nici o obiecţie în ceia ce priveşte îndreptăţirea mareşalului Averescu la această închinare a Ţării care nu uită. Nimeni nu a plasticizat mai desăvârşit ideia de comandă militară ideia de conducător de armate, decât omul uscăţiv, tăcut, concentrat, ermetic ca o equaţie. In momentele de cumplită adversitate ca şi atunci când se întrezăreau contururile victoriei, mareşalul Averescu păstra acelaş calm, aceiaş fată egal luminată doar de enigmaticul său surâs. Sbuciumul intern, tot dialogul animat şi nesfârşit al gândurilor, tumultul sentimentelor, — nimic nu i se spovedea în trăsăturile fetei. 0 tablă de logaritmi făcută om, — o splendidă imagine de voinţă şi raţiune uscate de orice sentiment... De aici, autoritatea în comandament pe care a avut-o totdeauna mareşalul Averescu. Nimic teatral în gesturi, în atitudini. O reţinere voită. Silueta se profila sfioasă, cu o vădită jenă că formează ţinta privirilor mulţimii; dar pateticul acestei existenţe militare a răsărit tocmai din această singularizare într’o tăcere ce mărturisea o puternică, o dogoritoare concentrare interioară. Victoriile mareșalului Averescu n’au fost revărsările unui elan, recolta unei exaltări, ci deslegarea unei probleme de matematică. Din toată epopeea răsboiului nostru, mai dominantă ca prestigiu, ca autoritate este fără îndoială figura mareşalului Averescu. Evocarea în imagini reprezentative şi rezumative a răsboiului nostru, nu poate ocoli figura ostaşului miruit de biruinţi. Nimeni nu ar putea întuneca amintirea militară a mareşalului Averescu. Şi nu am socotit nici chiar alegerea acelei înălţimi — Tâmpa —, ce predomină Braşovul, ca nepotrivită pentru o statue a mareşalului Averescu. Altceva mi s’a părut cu totul nepotrivit, — sin spune jignitor de nepotrivit, amănuntul că propunerea a fost făcută de d. I. N. Stoian. Un om foarte simpatic, în relaţiile de toate zilele: prevenitor, plin de atenţii, de o conversaţie agreabilă, in pofida acelei afectări peltice; dar — oricum, — tot d. I. G. Stoian, agentul recrutor al simpatiilor germane în vremea neutralităţii şi mai activul agent din timpul ocupaţiei... Va fi avut omul convingeri şi zelul pe care îl punea ca să tarifeze fidelităţile mercenare, va fi fost pornit dintr’o cotropitoare admiraţie faţă de Germania; dar toate aceste explicaţii nu sunt valabile, pentru o entuziastă evocare a răsboiului făcut împotriva Germaniei. De ce tocmai d. I. G. Stoian să fie pălit de o bruscă exaltare, şi prins în mrejele unei admiraţii, să propună preamărirea unui fost comandant de armată? Nu se potriveşte! Se ridică într’uin vehement protest activitatea d-lui G. Stoian, desfăşurată cu hărnicie în timpul neutralităţii şi în vremea ocupaţiei, tocmai împotriva răsboiului unităţii naţionale, exact împotriva înaintării «trupelor glorioase spre inima transilvaniei». Atunci, de ce tocmai d. I. G. Stoian să preamărească acţiuni împotriva cărora a luptat ori? Este o chestie de decenţă; şi cum răsboiul a prilejuit o serie de inventarieri şi clasări în ceia ce priveşte ideia de patrie, nu-i prudent să pornească tocmai schismaticii neutralităţii. Adică cei cu opinia separată, din teritoriul ocupat, să facă pe impresarii valorilor reprezentative ale răsboiului notsru... O provocare inutilă, care mobilizează o serie de amintiri neplăcute, care poate repune la discuţie procesul unui întreg trecut de vinovate renegări. D. I. G. Stoian face politică, și e dreptul său să facă. D. L G. Stoian este un om harnic, ingenios, poate să creeze oricând, un curent electoral. E dreptul sau să-şi valorifice aceste însuşiri. Ba o mare manifestaţie populară, cu impresionantă figuraţie ţărănească, ba o nuntă cu mare alaiu, ba o alegere parţială, tot atâtea importante momente din activitatea unui om politic, ce-l pot valorifica, ce-i pot legitima pretenţiile, oricât ar fi ele de mari. D. I. G. Stoian este şi un iscusit om de cifre; a fost la un moment dat chiar un as al finanţelor româneşti. Şi numai un accident (nenorocit) l-a facut să se prăbuşească într’o încurcătură penală la Paris, şi în sinuciderea lui Ghika Comăneşti la Bucureşti... Dar accidentele sunt inerente oricărei energii ce a fost supusă unei prea mari accelerări. d. I. G. Stoian se vrea ministru Şi nu vedem pentru ce i s’ar refuza această demnitate dacă ar isbuti să-şi consolideze în chip strălucit situaţia electorală. Şi ar fi o profundă nedreptate ce s'ar săvârşi împotriva unui om harnic, dacă i s’ar nesocoti dreptul de a s® agita pentru o chiverniseală electorală. Sunt însă domenii strict interzise schismaticilor neutralităţii şi renegaţilor din vremea ocupaţiei germane; sunt domenii irizate de toate amintirile sacre ale răsboiului, ce nu pot fi profanate. Glasul peltic al d-lui I. G. Stoian sună ca o fluerătură de ştrengar, în timpul când se cântă «De Profundis». Foştii combatanţi pot, sunt chiar obligaţi să-şi dureze în bronz imaginea comandantului de armată, dar nu pot tolera să glăsuiască, — cu entuziasm electoral, agenţii fidelităţilor inamice!... Pamfil Şeicaru HB na un anim la avion de GEORGE ȚINTA Expresiunea «mitralieră sburătoare» este cea mai exactă și mai plastică caracterisare a avionului de vânătoare. Ea rezumă toată filosofia acestei fulgerătoare unelte de luptă: o teribilă armă defensivă — mitraliera — purtată prin cele mai întortochiate căi ale văzduhului de un minunat vehicul aerian — avionul de vânătoare. Aşa se explică de ce vânătoarea este prin excelenţă şi exclusiv o specialitate aeronautică de apărare. Dacă, însă, avionul de vânătoare este o adevărată mitralieră sburătoare, este limpede că pilotul de vânătoare trebue să fie — prin însuşirile, îndemânarea şi cunoştinţele lui — cel puţin un excelent mitralior, dublat de un desăvârşit sburător. Orice brevet de vânătoare, care nu certifică ambele aceste însuşiri elementare ale armei, este un act fals, o înşelătorie oficială împotriva apărării naţionale. Ţara îşi numără apărătorii cerului său după teancul brevetelor de vânătoare eliberate soldaţilor aerului. Din dosul fiecărui brevet trebue să răsară, în ceasul de aman, câte un vultur cutezător şi dârz, cu aripi măiastre şi dioc de trăsnet, împărţind fără greş moartea în azurul cotropit. Avioanele de vânătoare de azi spintecă nemărginirea cu iuţeli mai mari de trei sute de kilometri pe oră. Când două avioane duşmane se întâlnesc, iuţeala cu care trec unul pe lângă altul ajunge uneori mai mare de şase sute de kilometri pe oră. Este o iuţeală abia de două ori întrecută de iuţeala sunetului. Răstimpul în care mitralierele îşi pot varsa plumbii lor în avionul protivnic se întâmplă aşadar să fie mai mic chiar decât o secundă. Areori are prilejul pilotul de vânătoare să întâlnească avionul inamic din spate sau din faţă, adică din poziţiile când ochirea este veşnicioasă. Cele mai adesea îl întâlneşte din coastă şi trebue să ochească înaintea avionului, în locul în care se tot îi rămâne la îndemână unui pi- presupune că avionul se va afla atât de vânătoare ca să ochiască şi să tragă, în duşmanul ţării sale. Iar în răstimpul acestei fulgerări, glonţul lui trebue să lovească cu precizie, trebue să ucidă omul sau să doboare pasărea. Altfel, în următoare clipeală, capriciul morţii îl va putea îmbrânci pe el în prăpastia adâncă, căscată în oceanul de aer de un glonţ duşman bine ţintit. Greutăţile tirului cu mitraliera, ridicate în calea pilotului de vânătoare, sunt de nebănuit. Cele două arme sunt fixate pe avion, încât nu se poate trage decât în direcţia de sbor. Cu drept cuvânt se spune deci că vânătorul aerian ocheşte cu avionul, nu cu mitraliera. Apoi, la (Continuare în pag. II-atunci când glonţul ce i s’a hărăzit urmează să-l ajungă, iar duşmanul sburdă continuu cu avionul lui în toate direcţiile, ca să se păzească de plumbii cu cari i-a fost ferecată calea. Dacă, însă, în locul sprintenului avion protivnic, care, ţâşneşte în arabescuri trădătoare, punem un placid balonaş umflat cu hidrogen şi în locul vârtejului unei lupte pe viaţă şi pe moarte punem atmosfera de sărbătoare a unui meeting, condiţiunile ochitului cu avionul sunt mult uşurate. Pentru un adevărat pilot de vânătoare, care a Sâmfoaîă I Septembrie 1934 director: PAMFII $®ICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Palatul Vîfon, sfe*. Doamnei,et. I Cabinetul directorului . • . . . 3— 4084 Redacția 3—408S, Administrația 3— 4080 Secretariatul şi Provincia 3—408« " ABONAMENTEs Lei 700 pe an| 350 pe 6.luni|200 pe 3 lunii pe anii Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual pentru străinătate s Lei 1700 pe an res#s* 6 lun I 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la fire ale lunei. Taxa poștală plătită in numerar codor*4' Dir. Generale P. T. T. a 55140/920. ilAA# r&Xid'Afr’ZASZ'fr '-V‘ Bocancii să fie unsismm I. Situaţia politică în Europa este de aşa natură încât dacă sistemul de alianţe actual rămâne să-şi joace rolul, tensiunea ruso-japoneză, poate da naştere unui războiu pe mare şi continental. Interminabilele negociaţiunii pentru vânzarea liniei ferate dintre Transbaikalia şi Vladivostock, vor fi până la urmă pricina unui conflict armat. Această linie este proprietatea Sovietelor, traversează teritoriul Manciukuo, serveşte ca bază de operaţii acţiunii comuniste, şi irită Japonia, care ar vrea să se scape de acest cui al lui Pepelea In acest scop, guvernul din Tokio, oferă 50 milioane de yeni. Sovietele cer 750 milioane, sumă egală cu întreg venitul contribuţiunilor directe ale Imperiului Japonez. D. Yurenev, ambasadorul sovietic la Tokio prelungeşte de mai bine de un an tratativele. Incidentele recente şi complotul comunist în Japonia au grăbit facerea unei anchete intra în joc amănunţite. D. Hirota, ministrul de externe al Japoniei, aşteaptă cu optimism rezultatele. Pentru orice eventualitate, armata imperială e gata... însă nu va fi deslănţuit prea curând. Japonia vrea să exploateze pericolul sovietic la viitoarea conferinţă navală, pentru a-şi ameliora tonajul. Anglia este oarecum convertită în acest sens. Nu e mai puţin adevărat că un războiu pe uscat, cu bandele din Manciukuo, există. Că Japonia întreţine acolo o armată de 50.000 soldaţi sub arme. Că forţele aeriene ale Sovietelor violează neîncetat suveranitatea Chinei, asupra Mongoliei. Că Japonia va ajuta înzestrarea acestei Mongolii cu avioane de răsboiu. Cheltueli pentru un stat străin, în genul acelora pe care Italia le face pentru independenţa Austriei. , Dar Japonia nu e în situaţia de a permanentiza această situaţie. Stat prin excelenţă capitalist, suferă din cauza monstruoasei distribuţii a bogăţiilor naţionale în mâinile câtorva şoguni. Tineretul japonez, care e patriot, care nu va fi niciodată comunist, critică totuş această stare socială şi câtă vreme lucrurile stau aşa, o acţiune răsboinică devine riscată. Prin urmare, pace. III. Politica sovietică faţă de Japonia tinde însă la o transacţie. Cele două puteri îşi vor împărţi între ele Extremul-Orient. Japonia va lua partea de la Nord, lăsând Rusiei Asia Centrală (Turkastanul chinez, Afganistanul, Persia şi India). Această soluţie nelinişteşte lumea Anglo-Saxonă. Dacă Anglia ar crede în posibilitatea acestei înţelegeri, alta ar fi atitudinea sa faţă de candidatura sovietică la Societatea Naţiunilor. Dar deocamdată d. Litvinov nu vorbeşte despre aceasta. Preferă să arate, ceea ce e adevărat, că statul răsboinic japonez, e într’o fază de megalomanie maritimă şi că în ultimii zece ani puterea sa pe apă a crescut cu 230.000 tone. Având astăzi o flotă de patru milioane tone, imperiul japonez se află pregătit pentru un colosal râsboiu economic — în timp de pace. Poate sfida Anglia, poate lupta cu Statele Unite. IV. Oricum, așa cum se desinează lucrurile, răsboiul viitor va fi în aer și pe apă mai intens decât pe continent. Lloyd Register a publicat de curând statistica tonajului mondial. Faţă de situaţia din 1914, (pe care cei cari o compară cu cea din 1934 dovedesc că le ignorează pe amândouă), au intervenit modificări considerabile. Germania avea atunci 5 milioane şi 135 mii der tone. Astăzi are 4 milioane şi ceva mai mult. Statele Unite au trecut de la un tonaj de 2 milioane şi 27 mii, la aproape 10 milioane. E singura flotă care a crescut în proporţie de 382 o/o. Flota japoneză a sporit cu 138,5o/o. Cea franceză prezintă o creştere de 63,6o/o, a Italiei de 101 o/o. Singură Anglia a scăzut: din 18.892.000 tone în 1914 are astăzi 17.630.000. Imperiul britanic avea în 1914, 41,6o/o din tonajul mondial. Astăzi nu mai reprezintă decât 27 o/o. Aceste cifre oficiale demonstrează cât de precară este situaţia continentală şi cât de pacifică atmosfera, faţă de ceea ce se pregăteşte pe apă. Or, într’un răsboiu dintre Soviete şi Japonia este puţin probabil că Statele Unite şi Anglia ar sta deoparte. De îndată ce ar interveni Anglia, în mod fatal ar seconda-o Franţa, aliata ei. Germania s’ar mişca in favoarea Japoniei şi atunci tot sistemul de alianţă pe continentar în felul acesta, nu putem privi indiferenţi la situaţia din Extremul Orient. Japonia care a vrut să menajeze Sovietele, neratificând recunoaşterea Basarabiei nici până astăzi, are în faţă o forţă redutabilă, pacifică e drept, dar oricând gata să facă un răsboiu. Intrarea Sovietelor la Societatea Naţiunilor va descurca multe încurcături... Romulus Dianu Soldele ofiţerilor După lungi săptămâni de şovăeli şi de incertitudini, chibzuinţă a biruit, in sfârşit: ofiţerii vor primi toţi solda gradului purtat pe epolet, iar nu solda mutilată a gradului avut până la recenta înaintare, amputata şi aceea cu nu mai ştim ce absurde reţinem. Gradul şi solda: iată regula unanim admisă de-acum pentru toţi ofiţerii oştirii, nu prin efectul vreunui privilegiu, ci prin stricta restabilire a drepturilor lor patent consacrate de legi. Nu ştim cum să subliniem mai elogios această deciziune dictată şi de pura dreptate, şi de logica elementară, şi (mai ales) de interesele disciplinei militare. Cine spune armată, spune implicit uniformă şi solidaritate ; or, cohesiunea promoţiunilor şi camaraderia fraţilor de arme sunt supuse celor mai riscate probe de ruptură, atunci când doi ofiţeri primesc solde diferite în acelaş grad, sub pretextul că ar fi fost avansaţi la date diferite. Uniforma nu mai prezintă nici un fel de uniformitate, de la maior la maior, atunci când epoleţii aparent identici sunt invizibil diferenţiaţi de o deosebire de tratament material. In locul celor opt sau nouă grade existente, ajung atunci să fie create întregi duzini de grade intermediare, marcate prin quantumul salariului mensual : căpitanul de gradul III va pismui solda căpitanului de gradul I, uneori mai mare decât aceea a maiorului de gradul II. Unde ajungem, cu aceste chinezisme financiare?..... La pulverizarea cadrelor, la învrăjbirea camarazilor, la parcelarea disciplinei, adică exact la contrariularmatei, Marea Mută ar deveni Marea Limbută, sub impulsiunea atâtor motive de jalbă , pentru cei cari cred că şi aşa se trăncănește astăzi în anumite sectoare militare prea mult, — ar fi o mâhnire în plus. Şi cu acest prilej al uniformizării soldelor, solicitudinea Suveranului pentru ofiţerii oştirii se va fi manifestat generos , fără augusta stăruinţă a Regelui, — cine se mai indoeşte oare de aceasta ?, — severul efort bugetar reclamat de operaţiunea echitabilă nu ar fi fost lesne acceptat de guvern... Şi este bine că înalta solicitudine domnească a găsit prompt devotamentul ministrului de Finanţe, pe lângă pasiunea de faptă spornică a celor doi raportori: Dumitru Alimănescu, la aviaţie şi Const. Bursan, raportor la acest buget al armatei care fără râvna sa întregitoare ar fi prezentat im aspect mult mai cavernos şi mai plin de lacune. ‘ Dar d. Bursan, — mai cu politeţa persuasivă, mai cu argumentul tehnic, mai cu iscusinţa dialectică, — a isbulit să convingă în dreapta şi in stânga pe toţi cei capabili de a-l sprijini că bugetul armatei merită şi trebue să fie ici cârpit puţin, dincoace chituit mai solid, dincolo întregit ca lumea, fără publicitate şi fără fanfare, a reuşit actului raportor ceea ce pasiona altădată prea puţin pe predecesorii săi din parlament, pentru care funcţiunea de raportor era mai mult decorativă. Sgârciţi de obicei cu elogiile distribuite rasei execrate a parlamentarilor, nu ezităm să le subliniem astăzi pe cele cuvenite unuia dintre ei, nu le elaborăm noi, sunt doar ecourile recunoştiinţei multor ofiţeri cu cari am stat de vorbă, şi cam anul acesta au avut şi ei impresiunea că au avut într'adevăr un raportor la buget. Ion Dimitrescu