Curentul, septembrie 1934 (Anul 7, nr. 2363-2392)

1934-09-01 / nr. 2363

Vitalitate fără sănătate Intr’un articol trecut tăceam, în legătură cu mişcarea demografică a ţării câteva observaţiuni cari pri­veau sănătatea poporului românesc, şi încheiam cu această constatare că Românii au vitalitate dar n’au să­nătate. Vechia chestiune politică a ridi­cării satelor din punctul de ve­dere al sănătăţii este mai acută ca niciodată. Programul de la E­­forie, nouă fermentaţie climaterică a unor vechi, foarte vechi desiderate, va lua în consideraţie pe lângă bolile economice cari robesc în stat pe ţărani şi cele morale pe cari aceştia nu le au, bolile fizice, si­tuaţia — acum ori niciodată — re­voltătoare în care prin vina şi de­fectele politicii democratice au fost lăsate să fie roase de cancerul ne­­sănătăţii satele! Analfabetismul, destrămarea eco­nomică şi bolile, iată inepuizabilele motive de desbatere programatică, încălzesc ele, din fierbinţeala pro­­blemii lor subterane, izvoarele ter­male de idei pe care o mână de me­dici (pe jumătate compromişi în ştiinţa aceasta balneologică) caută să le capteze la Eforie într’un pro­gram ! Modernismul a adus principii de disoluie fizică, morală şi econo­mică în societate care fac necesare intervenţiile energice şi neîntârzia­te. Bolile se răspândesc astăzi cu o viteză mai mare, conrupţia na­turii şi caracterului se face repede, şi economia neurastenică nu garan­tează nimănui siguranţa zilei de mâine. O nouă serie de medici de plasă vor fi numiţi, — prin concur­sul pe care ministerul muncii, să­nătăţii şi ocrotirilor­­sociale îl pu­blică în ziare, — în toamna aceasta la sate. Se vor reduce aceste numiri numai la satisfacţia plasării în posturi a unui nou număr de titraţi, şi a avantagiilor de reclamă ale guver­nului care le face? Nici pentru tinerii medici, nici pentru guverne, problema nu este organizarea vieţii higienice şi asis­tenţei satului. Noi ştim că pe de­o parte le lipseşte acestor medici a­­paratul cel mai strict de activare (spitale, medicamente etc.), pe de alta elanul minim care poate să-i facă efectivi alinători al durerilor fizice ale satelor. Numeroase plângeri cari privesc felul cum medicii de plasă îşi în­deplinesc misiunea lor, se întâl­nesc, şi categoria aceasta de sluj­başi erudiţi ai satelor este aceia care s’a apropiat mai puţin de su­­fletu­l ţărănimii, şi de nevoile ei Medicul de plasă este deobiceiu un savant blazat care nu are cli­entelă remuneratorie în mijlocul să­racilor şi primitivilor şi de aceia se simte nedreptăţit şi trist. Triste­ţea aceasta îl face pe deasupra şi orgolios, şi-atunci între boaiele satelor şi orgoliul medicului care dă edicte din reşedinţa de plasă se produce un conflict. Administraţia medicală a ţării este de cele mai multe ori împânzită cu elemente care nu vor să-şi dea la ţară măsura puterii lor, care nu muncesc cum trebue, care nu au efi­cacitate, care nu vorbesc şi nu con­­tribue cu nimic la rezolvarea de ansamblu a chsetiunei sănătăţii. Atâta timp cât lipseşte, credem noi, planul de ansamblu, campa­nia, principiul ţărănist (nu cel politic) de activare în conştiinţa acestor medici, numirile noui care se vor face nu vor duce decât la o nouă categorie de funcţionari. Agenţii sanitari, plutonieri majori ai acestor căpitani medicali de jandarmi ai plăşilor, fac şi ei ce pot dar după o concepţie de plutonieri majori. Ei nu pot avea o preocupare supli­mentară, atât de necesară în medi­cină, de umanitate — preocupare pe care o crează cultura şi priceperea. Administratorul de plasă, controlorul financiar, medicul de plasă, etc. biurocratizaţi la sânge vor să feri­cească prin presiune şi impuneri nişte biete populaţii ignorante, şi nici un efort nu fac afară de acesta. Viţiul administrativ este adânc în sângele Românilor, şi tot ce este realizator iese afară din sfera me­­todei administrative. Numirile noui de medici de plasă care se fac, sunt deci un pretext de a ne aduce aminte de disidiul acesta permanent dintre vitalitate şi sănătate ce se petrece în sân­gele rasei noastre. Ori care ar fi doctrinele politice care vor guverna statul nostru, de­­mocratice sau antidemocratice, libe­rale sau ţărăniste, ori care ar fi critica sistemelor politice dedicate exclusiv intereselor ţărăneşti, certă rămâne în opinia fiecăruia din noi nevoia de a proteja umanitatea (pe care noi o credem din punctul de vedere al rasei, cea mai curată) ofensată de bolli, a ţărănimii. Obs­­curantiştii, acei care pot crede că progresul intelectual şi de cultură conrupe populaţia ţărănească, şi că politica democratică a culturalizării nu este o axiomă politică, acei care dispreţuesc defectele de vulg ale poporului şi trag de aici concluzii aristocratice sau oligarhice de po­litică, aceştia încă trebue să ce­deze filo-ţărănismului în acest punct, al asistenţei sanitare a ţăra­nilor.. Acest ţel pe cât este de cert pe a­tât de puţin sufere întârziere şi neglijen­ţă din partea întregului sistem, ori­cât de ab­erant, oricât de schim­bător de conducere politică a ţârii. Fiecine are dreptul să ceară do­sarele asupra a ceea ce miniştrii sănătăţii şi guvernele, alese prin vot universal şi sub egida astrului libertăţii şi puterii sociale a ţăra­nilor, au făcut, şi să arunce în faţă trista situaţie a asistenţei sanitare. Dacă asistenţa cu orice preţ a ţăranilor pe tărâmul economic, poa­te avea dezechilibru în forţele de producţie ale Statului,­ şi programul democratic crează antagonism­e pu­­ternice pe acest plan, justificând in­capacitatea de guvernare a politicii care vrea să aplice acest program— ce poate justifica o neglijenţă bru­tală şi inumană ca aceia pe care o dovedeşte situaţia sanitară de a­­stăzi a satelor? Nimic, afară de inferioritatea de voinţă a oamenilor şi precarietatea conţinutului moral de credinţă al programelor democratice şi ultra democratice. Dragoş Vrânceanu Madona In pijama năsbâtiile modernismului In artă In Anglia produce actualmente mare vâlvă tabloul intitulat «Buna-Vestire» şi datorat pictorului Ev­an Walter, dis­cipolul preferat al marelui Augustus John. Prezenţa acestei pânze într'o ex­poziţie publică (ba încă de «Artă Na­ţională»), a produs stupoare şi indig­nare; iar dacă — aşa cum pretind zia­rele — opinia publcă s’a împărţit în două, pe chestia a­sta, cele două părţi trebue să fie foarte inegale, atât can­titativ cât şi calitativ. De o parte, au­torul tabloului, susţinut de maestrul său şi de câţiva prieteni intimi şi de­votaţi; de alta, marele public — publi­cul acela fără pretenţii de genialitate, dar plin de bun-simţ — în fruntea că­ruia se găsesc personalităţi eminente, in special din lumea slujitorilor bise­ricii. Dar ce sa întâmplat, în definitiv? Ce reprezintă tabloul buclucaş ? Ce crimă a făcut Ev­an Walter, de şi-a ri­dicat atâta omenire in cap ?... Un lucru de nimic. Vrând să redea scena când arhanghelul ii anunţă Sfin­tei Fecioare că va naşte pe Messia, d. Evan Walter, setos de glorie şi dornic de a inova cu orice preţ, a reprezen­­tat-o pe Sf■ Fecioară în toyrama», pri­mind mesagiul divin din gura unui a­­d­ator (cu cască şi cu ochelari) al că­rui avion se zăreşte în curte, aşa cum a aterisat, prin uşa întredeschisă... Asta-i tot; adică, mai e ceva. In in­tenţia autorului său, tabloul acesta e o icoană. «Aş fi foarte fericit să văd tabloul meu într'o biserică».... zice el, într’un interview acordat ziarelor. Şi işi jus­tifică năbădăioasa lui concepţie artis­tică, în felul următor:­­Vechile idei pe care ni le facem des­pre cer şi despre D-zeu, nu mai sunt la modă. Trebue ca lumea să cunoască puterea divină, şi dacă marile eveni­mente religioase sunt ilustrate în chip modern, lumea se va interesa mai mult de ele. Astăzi, nu amestecăm îndea­juns divinitatea cu viaţa de toate zi­lele...». : Mai e vorbă ! Ai toată dreptatea, d-le Evan Walter ! Teoriile d-tale ne îndri­­tuesc să aşteptăm, pentru cât de cu­rând, o serie întreagă de icoane, con­cepute în acelaş stil: pe Isus Hristos mergând spre eşafod sau spre scaunul electric, pe Sf. Petru în chip de «lift­boy» urcând sufletele muritorilor cu ascensorul, iar pe D-zeu prezidând un consiliu de administraţie sau o comisi­­une de experţi-contab­l, însărcinată cu verificarea activităţii pământeşti a vre­unui muritor. Bine­înţeles că geniul d-tale va şti să agrementeze figurile principale prin ac­cesorii adequate; vreun aparat de ra­dio lângă al cărui «haut-parleur» stau strânşi heruvimii şi serafimii, sau vreo «carioca» apelpisită, pe care s’o danseze în faţa uşii deschise, sufletele contim­poranilor d-tale, sătui până în gât de Madona» d-tale «în pyjama»... Grictore Patriciu sau v;»:_ : •fr :SI'V "A ■ » :■ ;V/: ■ • : V ■ ' •­­ . V • : . :}? Aplicarea striată a decretului-rege de revizuire ar da administra­ţiile locale din nouile provincii pe mâna minoritarilor. ZIARELE FUNCŢIONARII MAGHIARI DIN ARDEAL (către Goemboes): No, minien, nu trebue revizionism; aste revizuire tare minunate». Domenii strict interzise «Îndreptarea», oficiosul partidului poporului, ne anunţă că «la Tâmpa, in locul faimoasei statui a lui Ár­pád, d. Stoian a preconizat ridicarea unei statui d-lui mareşal Averescu, în amintirea faptului, că de la Mi­­h­ai­ Viteazul, a fost cel dintâi gene­ral român, care a înaintat pe­ aici in fruntea trupelor glorioase spre inima Transilvaniei». S’ar putea ri­dica obiectiuni în ceiace priveşte a­­legerea locului sortit să păstreze în masivitatea bronzului trăsăturile os­taşului biruitor, socotind că pe locul unde a străjuit Arpad, mai potrivit ar fi Decebal sau împăratul ce a ro­manizat Dacia, Traian. Nu există însă nici o obiecţie în ceia ce priveşte îndreptăţirea mareşalului Averescu la această închinare a Ţării care nu uită. Nimeni nu a plasticizat mai de­săvârşit ideia de comandă militară ideia de conducător de armate, decât omul uscăţiv, tăcut, concentrat, er­­metic ca o equaţie. In momentele de cumplită adversitate ca şi atunci când se întrezăreau contururile victoriei, mareşalul Averescu păstra acelaş calm, aceiaş fată egal lu­minată doar de enigmaticul său su­râs. Sbuciumul intern, tot dialogul animat şi nesfârşit al gândurilor, tumultul sentimentelor, — nimic nu i­ se spovedea în trăsăturile fetei. 0 tablă de logaritmi făcută om, — o splendidă imagine de voinţă şi ra­ţiune uscate de orice sentiment... De aici, autoritatea în comandament pe care a avut-o totdeauna mareşalul Averescu. Nimic teatral în gesturi, în atitudini. O reţinere voită. Silueta­­ se profila sfioasă, cu o vădită jenă că formează ţinta privirilor mulţi­mii; dar pateticul acestei existenţe militare a răsărit tocmai din această singularizare într’o tăcere ce măr­turisea o puternică, o dogoritoare concentrare interioară. Victoriile mareșalului Averescu n’au fost revărsările unui elan, re­colta unei exaltări, ci deslegarea unei probleme de matematică. Din toată epopeea răsboiului nostru, mai dominantă ca prestigiu, ca autori­tate este fără îndoială figura ma­reşalului Averescu. Evocarea în imagini reprezentative şi rezumati­ve a răsboiului nostru, nu poate ocoli figura ostaşului miruit de bi­­ruinţi. Nimeni nu ar putea întuneca amintirea militară a mareşalului Averescu. Şi­ nu am socotit nici chiar alegerea acelei înălţimi — Tâmpa —, ce predomină Braşovul, ca nepotri­vită pentru o statue a mareşalului Averescu. Altceva mi s’a părut cu totul nepotrivit, — sin spune jigni­tor de nepotrivit, amănuntul că propunerea a fost făcută de d. I. N. Stoian. Un om foarte simpatic, în relaţiile de toate zilele: prevenitor, plin de atenţii, de o conversaţie agreabilă, in pofida acelei afectări peltice; dar — ori­cum, — tot d. I. G. Stoian, a­­gentul recrutor al simpatiilor ger­mane în vremea neutralităţii şi mai activul agent din timpul ocupaţiei­... Va fi avut omul convingeri şi zelul pe care îl punea ca să tarifeze fide­­lităţile mercenare, va fi fost pornit dintr’o cotropitoare admiraţie faţă de Germania; dar toate aceste ex­plicaţii nu sunt valabile, pentru o entuziastă evocare a răsboiului fă­­cut împotriva Germaniei. De ce tocmai d. I. G. Stoian să fie pălit de o bruscă exaltare,­­ şi prins în mrejele unei admiraţii, să pro­pună preamărirea unui fost com­an­­dant de armată? Nu se potriveşte! Se ridică într’uin vehement protest activitatea d-lui­­ G. Stoian, desfă­şurată cu hărnicie în timpul neutra­lităţii şi în vremea ocupaţiei, toc­­mai împotriva răsboiului unităţii naţionale, exact împotriva înaintă­rii «trupelor glorioase spre inima transil­vaniei». Atunci, de ce tocmai d. I. G. Sto­ian să preamărească acţiuni împo­triva cărora a luptat ori? Este o chestie de decenţă; şi cum răsboiul a prilejuit o serie de inven­tarieri şi clasări în ceia ce priveşte ideia de patrie, nu-i prudent să por­nească tocmai schismaticii neutrali­tăţii. Adică cei cu opinia separată, din teritoriul ocupat, să facă pe im­presarii valorilor reprezentative ale răsboiului notsru­... O provocare inu­tilă, care mobilizează o serie de a­­mintiri neplăcute, care poate repune la discuţie procesul unui întreg tre­cut de vinovate renegări. D. I. G. Stoian face politică, și e dreptul său să facă. D.­ L G. Stoian este un om harnic, ingenios, poate să creeze oricând, un curent elec­toral. E dreptul sau să-şi valorifice aceste însuşiri. Ba o mare manifes­taţie populară, cu impresionantă fi­guraţie ţărănească, ba o nuntă cu mare alaiu, ba o alegere parţială, tot atâtea importante momente din activitatea unui om politic, ce-l pot valorifica, ce-i pot legitima preten­ţiile, oricât ar fi ele de mari. D. I. G. Stoian este şi un iscusit om de cifre; a fost la un moment dat chiar un as al finanţelor româneşti. Şi numai un accident (nenorocit) l-a facut să se prăbuşească într’o în­curcătură penală la Paris, şi în si­nuciderea lui Ghika Comăneşti la Bucureşti... Dar accidentele sunt inerente ori­cărei energii ce a fost supusă unei prea mari accelerări. d. I. G. Stoian se vrea ministru Şi nu vedem pentru ce i s’ar refuza această demnitate dacă ar isbuti să-şi consolideze în chip strălucit situaţia electorală. Şi ar fi o profundă nedreptate ce s'ar săvârşi împotriva unui om harnic, dacă i s’ar nesocoti dreptul de a s® agita pentru o chiverniseală electo­rală. Sunt însă domenii strict interzise schismaticilor neutralităţii şi rene­gaţilor din vremea ocupaţiei ger­mane; sunt domenii irizate de toate amintirile sacre ale răsboiului, ce nu pot fi profanate. Glasul peltic al d-lui I. G. Stoian sună ca o flueră­­tură de ştrengar, în timpul când se cântă «De Profundis». Foştii comba­tanţi pot, sunt chiar obligaţi să-şi dureze în bronz imaginea comandan­tului de armată, dar nu pot tolera să glăsuiască, — cu entuziasm elec­toral,­­ agenţii fidelităţilor ina­mice!... Pamfil Şeicaru HB na un anim­ la avion de GEORGE ȚINTA Expresiunea «mitralieră sbură­­toare» este cea mai exactă și mai plastică caracterisare a avionului de vânătoare. Ea rezumă toată fi­­losofia acestei fulgerătoare unelte de luptă: o teribilă armă defensivă — mitraliera — purtată prin cele mai întortochiate căi ale văzduhu­lui de un minunat vehicul aerian — avionul de vânătoare. Aşa se expli­că de ce vânătoarea este prin exce­lenţă şi exclusiv o specialitate ae­ronautică de apărare. Dacă, însă, avionul de vânătoare este o adevărată mitralieră sbură­­toare, este limpede că pilotul de vâ­nătoare trebue să fie — prin însu­şirile, îndemânarea şi cunoştinţele lui — cel puţin un excelent mitra­­lior, dublat de un desăvârşit sbu­rător. Orice brevet de vânătoare, ca­re nu certifică ambele aceste însu­şiri elementare ale armei, este un act fals, o înşelătorie oficială împo­triva apărării naţionale. Ţara îşi numără apărătorii cerului său du­pă teancul brevetelor de vânătoare eliberate soldaţilor aerului. Din do­sul fiecărui brevet trebue să răsa­ră, în ceasul de aman, câte un vul­tur cutezător şi dârz, cu aripi măia­­stre şi dioc de trăsnet, împărţind fără greş moartea în azurul cotro­pit. Avioanele de vânătoare de azi spintecă nemărginirea cu iuţeli mai mari de trei sute de kilometri pe oră. Când două avioane duşmane se întâlnesc, iuţeala cu care trec unul pe lângă altul ajunge uneori mai mare de şase sute de kilometri pe oră. Este o iuţeală abia de două ori întrecută de iuţeala sunetului. Răs­timpul în care mitralierele îşi pot varsa plumbii lor în avionul pro­­tivnic se întâmplă aşadar să fie mai mic chiar decât o secundă. A­reori are prilejul pilotul de vână­toare să întâlnească avionul inamic din spate sau din faţă, adică din poziţiile când ochirea este veşnicioa­să. Cele mai adesea îl întâlneşte din coastă şi trebue să ochească înain­tea avionului, în locul în care se tot îi rămâne la îndemână unui pi- presupune că avionul se va afla a­tât de vânătoare ca să ochiască şi să tragă, în duşmanul ţării sale. Iar în răstimpul acestei fulgerări, glon­ţul lui trebue să lovească cu preci­zie, trebue să ucidă omul sau să doboare pasărea. Altfel, în urmă­toare clipeală, capriciul morţii îl va putea îmbrânci pe el în prăpas­tia adâncă, căscată în oceanul de aer de un glonţ duşman bine ţintit. Greutăţile tirului cu mitraliera, ridicate în calea pilotului de vână­toare, sunt de nebănuit. Cele două arme sunt fixate pe avion, încât nu se poate trage decât în direcţia de sbor. Cu drept cuvânt se spune deci că vânătorul aerian ocheşte cu a­­vionul, nu cu mitraliera. Apoi, la (Continuare în pag. II-a­­tunci când glonţul ce i s’a hărăzit urmează să-l ajungă, iar duşmanul sburdă continuu cu avionul lui în toate direcţiile, ca să se păzească de plumbii cu cari i-a fost ferecată calea. Dacă, însă, în locul sprintenului avion protivnic, care, ţâşneşte în arabescuri trădătoare, punem un placid balonaş umflat cu hidrogen şi în locul vârtejului unei lupte pe viaţă şi pe moarte punem atmosfe­ra de sărbătoare a unui meeting, condiţiunile ochitului cu avionul sunt mult uşurate. Pentru un ade­vărat pilot de vânătoare, care a Sâmfoaîă I Septembrie 1934 director: PAMFII $®ICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Palatul Vîfon, sfe*. Doamnei­­,et. I Cabinetul directorului . • . . . 3— 4084 Redacția 3—408S, Administrația 3— 4080 Secretariatul şi Provincia 3—408« " ABONAMENTEs Lei 700 pe an| 350 pe 6.luni|­200 pe 3 lunii pe anii Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual­­ pentru străinătate s Lei 1700 pe an r­es#­s* 6 lun­ I 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la f­ir­e ale lunei. Taxa poștală plătită in numerar cod­­or*4' Dir. Generale P. T. T. a 55140/920.­­ ilAA#­­ r&Xid'Afr’ZA­­SZ'fr '-V‘ Bocancii să fie unsismm I. Situaţia politică în Europa este de aşa natură încât dacă sistemul de alianţe actual rămâne să-şi joace rolul, tensiunea ruso-japoneză, poate da naştere unui războiu pe mare şi continental. Interminabilele negociaţiunii pen­tru vânzarea liniei ferate dintre Transbaikalia şi Vladivostock, vor fi până la urmă pricina unui con­flict armat. Această linie este pro­prietatea Sovietelor, traversează te­ritoriul Manciukuo, serveşte ca bază de operaţii acţiunii comuniste, şi irită Japonia, care ar vrea să se scape de acest cui al lui Pepelea In acest scop, guvernul din Tokio, oferă 50 milioane de yeni. Sovie­tele cer 750 milioane, sumă egală cu întreg venitul contribuţiunilor di­recte ale Imperiului Japonez. D. Yurenev, ambasadorul sovietic la Tokio prelungeşte de mai bine de un an tratativele. Incidentele re­cente şi complotul comunist în Ja­ponia au grăbit facerea unei anchete intra în joc amănunţite. D. Hirota, ministrul de externe al Japoniei, aşteaptă cu op­timism rezultatele. Pentru orice e­­ventualitate, armata imperială e gata... însă nu va fi deslăn­ţuit prea curând. Japonia vrea să exploateze pericolul sovietic la vii­toarea conferinţă navală, pentru a-şi ameliora tonajul. Anglia este oa­recum convertită în acest sens. Nu e mai puţin adevărat că un războiu pe uscat, cu bandele din Manciukuo, există. Că Japonia în­treţine acolo o armată de 50.000 soldaţi sub arme. Că forţele ae­riene ale Sovietelor violează neîn­cetat suveranitatea Chinei, asupra Mongoliei. Că Japonia va ajuta în­zestrarea acestei Mongolii cu a­­vioane de r­ăsboiu. Cheltueli pentru un stat străin, în genul acelora pe care Italia le face pentru indepen­denţa Austriei. , Dar Japonia nu­ e în situaţia de a permanentiza această situaţie. Stat prin excelenţă capitalist, suferă din cauza monstruoasei distribuţii a bo­găţiilor naţionale în mâinile câtorva şoguni. Tineretul japonez, care e patriot, care nu va fi niciodată co­munist, critică totuş această stare socială şi câtă vreme lucrurile stau aşa, o acţiune răsboinică devine ris­cată. Prin urmare, pace. III. Politica sovietică faţă de Ja­ponia tinde însă la o transacţie. Cele două puteri îşi vor împărţi între ele Extremul-Orient. Japonia va lua partea de la Nord, lăsând Rusiei Asia Centrală (Turkastanul chinez, Afganistanul, Persia şi In­dia). Această soluţie nelinişteşte lumea Anglo-Saxonă. Dacă Anglia ar cre­de în posibilitatea acestei înţele­geri, alta ar fi atitudinea sa faţă de candidatura sovietică­ la Societa­tea Naţiunilor. Dar deocamdată d. Litvinov nu vorbeşte despre aceasta. Preferă să arate, ceea ce e adevărat, că statul răsboinic japonez, e în­tr’o fază de megalomanie maritimă şi că în ultimii zece ani puterea sa pe apă a crescut cu 230.000 tone. Având astăzi­ o flotă de patru milioane tone, imperiul japonez se află pregătit pentru un colosal râs­­boiu economic — în timp de pace. Poate sfida Anglia, poate lupta cu Statele­ Unite. IV. Oricum, așa cum se desi­­nează lucrurile, răsboiul viitor va fi în aer și pe apă mai intens decât pe continent. Lloyd Register a publicat de curând statistica to­najului mondial. Faţă de situaţia din 1914, (pe care cei cari o com­pară cu cea din 1934 dovedesc că le ignorează pe amândouă), au in­tervenit modificări c­onsiderabile. Germania avea atunci 5 milioane şi 135 mii der tone. Astăzi are 4 mili­oane şi ceva mai mult. Statele Unite au trecut de la un tonaj de 2 milioa­ne şi 27 mii, la aproape 10 milioa­ne. E singura flotă care a crescut în proporţie de 382 o/o. Flota japone­ză a sporit­ cu 138,5o/o. Cea france­ză prezintă o creştere de 63,6o/o, a Italiei de 101 o/o. Singură Anglia a scăzut: din 18.892.000­ tone în 1914 are astăzi 17.630.000. Imperiul britanic avea în 1914, 41,6o/o din tonajul mondial. As­tăzi nu mai reprezintă decât 27 o/o. Aceste cifre oficiale demonstrea­ză cât de precară este situaţia con­tinentală şi cât de pacifică atmos­fera, faţă de ceea ce se pregăteşte pe apă. Or, într’un răsboiu dintre So­viete şi Japonia este puţin probabil că Statele Unite şi Anglia ar sta deoparte. De îndată ce ar interveni Anglia, în mod fatal ar seconda-o Franţa, aliata ei. Germania s’ar miş­ca in favoarea Japoniei şi atunci tot sistemul de alianţă pe continent­ar în felul acesta, nu putem privi indiferenţi la situaţia din Extremul Orient. Japonia care a vrut să me­najeze Sovietele, neratificând re­cunoaşterea Basarabiei nici până as­­tăzi, are în faţă o forţă redutabilă, pacifică e drept, dar oricând gata să facă un răsboiu. Intrarea Sovie­telor la Societatea Naţiunilor va descurca multe încurcături... Romulus Dianu Soldele ofiţerilor După lungi săptămâni de şovăeli şi de incertitudini, chibzuinţă a biruit, in sfârşit: ofiţerii vor primi toţi solda gradului purtat pe epolet, iar nu solda mutilată a gradului avut până la re­centa înaintare, amputata şi aceea cu nu mai ştim ce absurde reţinem­. Gradul şi solda: iată regula unanim admisă de-acum pentru toţi ofiţerii oştirii,­­ nu prin efectul vreunui privilegiu, ci prin­ stricta restabilire a drepturilor lor patent consacrate de legi. Nu ştim cum să subliniem mai elo­gios această deciziune dictată şi de pu­ra dreptate, şi de logica elementară, şi (mai ales) de interesele disciplinei mili­tare. Cine spune armată, spune impli­cit uniformă şi solidaritate ; or, cohe­­siunea promoţiunilor şi camaraderia fraţilor de arme sunt supuse celor mai riscate probe de ruptură, atunci când doi ofiţeri primesc solde diferite în a­­celaş grad, sub pretextul că ar fi fost avansaţi la date diferite. Uniforma nu mai prezintă nici un fel de uniformi­tate, de la maior la maior, atunci când epoleţii aparent identici sunt invizibil diferenţiaţi de o deosebire de tratament material. In locul celor opt sau nouă grade existente, ajung atunci să fie create întregi duzini de grade interme­diare, marcate prin quantumul salariu­lui mensual : căpitanul de gradul III va pismui solda căpitanului de gradul I, uneori mai mare decât aceea a ma­iorului de gradul II. Unde ajungem, cu aceste chinezisme financiare?..... La pulverizarea cadrelor, la învrăjbirea camarazilor, la parcelarea disciplinei, adică exact la contrariul­­armatei, Ma­rea Mută ar deveni Marea Limbută, sub impulsiunea atâtor motive­ de jal­bă , pentru cei cari cred că şi aşa se trăncănește astăzi în anumite sectoare militare prea mult, — ar fi o mâhnire în plus. Şi cu acest prilej al uniformizării soldelor, solicitudinea Suveranului pen­tru ofiţerii oştirii se va fi manifestat generos , fără augusta stăruinţă a Re­gelui, — cine se mai indoeşte oare de aceasta ?, — severul efort bugetar re­clamat de operaţiunea echitabilă nu ar fi fost lesne acceptat de guvern­­... Şi este bine că înalta solicitudine dom­nească a găsit prompt devotamentul mi­nistrului de Finanţe,­­ pe lângă pasi­unea de faptă spornică a celor doi ra­­portori: Dumitru Alimănescu, la avia­ţie şi Const. Bursan, raportor la acest buget al armatei care fără râvna sa întregitoare ar fi prezentat im aspect mult mai cavernos şi mai plin de la­cune. ‘ Dar d. Bursan, — mai cu politeţa persuasivă, mai cu argumentul tehnic, mai cu iscusinţa dialectică, — a isbulit să convingă în­ dreapta şi in stânga pe toţi cei capabili de a-l sprijini că bu­getul armatei merită şi trebue să fie ici cârpit puţin, dincoace chituit mai solid, dincolo întregit ca lumea, fără publicitate şi fără fanfare, a reuşit ac­­tu­lui raportor ceea ce pasiona altădată prea puţin pe predecesorii săi din par­lament, pentru care funcţiunea de ra­portor era mai mult decorativă. Sgâr­­ciţi de obicei cu elogiile distribuite ra­­sei execrate a parlamentarilor, nu ezi­tăm să le subliniem astăzi pe cele cu­venite unuia dintre ei, nu le elaborăm noi,­­ sunt doar ecourile recunoştiinţei multor ofiţeri cu cari am stat de vorbă, şi cam­ anul acesta au avut şi ei impre­­siunea că au avut într'adevăr un rapor­­tor la buget. Ion Dimitrescu­

Next