Curentul, octombrie 1934 (Anul 7, nr. 2393-2423)
1934-10-01 / nr. 2393
Popas duminical Tocmai când să spunem şi noi că am păşit într’adevăr în stagiunea teatrală, a încetat subit teatralismul diplomatic al plenipotenţiarilor polonezi risipiţi pe întinsul continentului: nu mai suflă nimic în megafoanele publicităţii nici d. Beck, renumitul rajah al poznelor, nici d. Arcisewskyy, reputat Cresus al gafelor... Lipsiţi de aceste preţioase divertismente, ne simţim par’că sporită impacienta constatând că nu mai soseşte odată, în sfârşit, mult aşteptata caravană a Legaţiunii sovietice: să-i admirăm limuzinele fără supape, să-i iscodim spioanele cu blonde cosite şi cu slave farmece, să ne mai animăm şi noi puţin acropola, în definitivi... Căci, — priviţi, — în vreme ce unii dintre miniştri ne dispar în tenebroasele desişuri ale Erebului sultănit de Hades şi de Proserpina, restul echipei guvernamentale hoinăreşte cam pretutindeni: nu mai vorbim de opoziţie, în fruntea căreia d. Mihalache s’a pus să plagieze selectul destin al lui Petru-cel-Mare, cutreerând intermitent Europa occidentală spre a tot agonisi capital de iniţiative reformatoare pentru desaga partidului. La întoarcere, negreşit, îl vom admira sacrificând iarăşi câteva ocale din vechile superstiţiuni democratice, — cu aceeaşi abnegaţiune cu care jertfea odinioară Agamemnon pe fiica sa Ifigenia pe altarul zeiţei Artemis din Aulis, la porunca oracolului iscodit de vraciul Calchas... Pentru că de patria legislatorului Solon veni vorba, — şi tocmai în momentul când legislatorii noştri continuă să somnaleze în vacanţă, — să binecuvântăm destinul care a demobilizat din nou flotila parlamentarilor sindicalizaţi în comisiunea de anchetă Skoda. Ameţiţi de prospectele martorilor, ale loteriei şi ale împrumutului intern, nu mai ştiau bieţii gospodari indigeni dacă treime să alerge mai întâi la depoziţii,tineri sau la depozite!... Nu Ivr ar fi crotat cât uraganul din Japonia sau cât explozia de laGresford, dar după atâtea confruntări şi contradicţiuni, în niciunul dintre cei audiaţi nu lovea epidemia de scarlatină, astfel cum ar fi dictat o elementară „justiţie imanentă“. Vedeai pe cutare general, — constelat de cruci onorifice şi de comandorii, — afişând o memorie brusc afectată de flebită, în vreme ce improvizaţii judecători îl contemplaucu privirile dispreţuitoare ale lui Hipolit pentru Afrodita: nici un afrodisiac din lume nu isbutea dificilul orgasm al amintirilor decolorate, derecţiunea memoriei nu putea fi cu nimic stârnită. Ce să mai facă inutil chetă anchetatorii, când discreţiunile rămâneau tot atât de impenetrabile ca şi nostalgiile grupului?... A preferat deci comisia să tragă provizoriu obloanele, şi astfel lectura depoziţiunilor a încetat de a mai accelera funcţiunile renale ale obştenilor cari aveau candoarea să le mai parcurgă... Cine va avea acum curagiul să rezume acest everest de depozițiuni?... Omul care se va achita de această sarcină va fi de o mie de ori mai demn de omagii decât miile de debitori agricoli cari-și achită cu punctualitate pe întregul întins al țării cambiile scăzute la marele soroc. A sosit şi scadenţa aceasta, cum va sosi odată şi aceea a plebiscitului din Sarre, cum va veni şi remanierea, unica operaţiune de simplificare a aparatului de Stat pe care o aşteaptă cu nesaţ toată lumea, nu de alta, dar nici finala de football a Cupei României, donată de d. Vaida şi disputată astăzi în faţa Suveranului, nu este atât de captivantă ca îmbulzirea candidaţilor la taburetele de subsecretari, sub privirile amuzate ale norodului. Nu vedeţi?... Nimeni nu se ocupa, nimeni nu ştia de d. ministru Teodorescu, până mai alaltăieri. Demisionă şi el ca omul, ieri, şi a ajuns astăzi mai popular decât mistralul la Avignon sau decât Băltăreţul la Olteniţa 11 Ion Dimitrescu ZIUA DOMNULUI In gospodăria bisericii noastre trebue să constatăm, cu părere de rău, aceiaşi nepricepere şi nepăsare, ca şi imi gospodăriile celelalte naţionale. Pădurile sunt brăcuite sau putrezesc neexploatate. Torenţii, primăvara, rad, pe întinderi mari, vasele şi arăturile. Bălţi oaste stau nesecate şi fac solul neproductiv... Tot aşa se întâmplă şi in biserică. De pildă, la fiecare sfântă liturghie, citim «apostolul», adică o pericopă din cartea Faptele Sfinţilor Apostoli sau din epistolele lor. Lecţiunile acestea sunt de un preţ nesfârşit pentru instruirea credincioşilor noştri şi pentru consolilarea pietăţii lor. După cum trebue să ştie orice creştin, Noul Testament cuprinde 27 de cărţi. Din aceste 22, patru sunt cele patru Sfinte Evanghelii. Celelalte toate sunt un fel de alveolă de aur, care coprinde şi fixează împătritul diamant al Sfintei Evanghelii. Dacă pericopă zisă «apostol» ar fi pusă in lumină, prin recitire şi prin predică, la fiecare sfântă liturghie, am reedita, cu fericire, zilele didactice din biserica primară. Materialul istoric,dogmatic, apologetic, moral... din aceste lecţiuni apostolare, nu poate fi sleit niciodată. Predicile cari ar pleca de la «apostol» ar avea totdeauna avantajul unor clarificări istorice prealabile, cari, ar sprijini uigurus picun[,in.gctcv. .ut*c creştine urmărite. lată, in Duminica de azi, se citeşte, in biserică, un fragment din Epistola a doua către Corinteni şi anume: 11, 31—12, 9. Acest fragment — unul din cele mai vibratoare cari au izvorât din sufletul marelui Apostol Pavel — este un fel de rezumat al istoriei bisericii primare, de la convertirea sfântului apostol şi până la anii luptelor sale din Corint. E aici atât adevăr, atâta destăinuire, atâta omenesc potenţat de puterea dumnezeiască, încât nu numai, un abil predicator, dar şi un modest vorbitor bisericesc (bine orientat asupra materiei) ar putea să zidească admirabil pe ascultătorii săi, la caşul de predică. Prea puţini din credincioşii noştri au idee de imensele depozite de istoricitate şi de autenticitate, din cari credinţa creştină îşi extrage puterea şi îndreptăţirea. Viaţa sfinţilor Pavel şi Petru, luptele şi tribulaţiile lor omeneşti, armatele de colaboratori cari însoţeau de la răsărit spre apus, intrarea lor în Roma şi gloria martiriului lor, însemnează cea mai zbuciumată, mai instructivă, mai clăditoare şi mai fericită epopee trăită, din câte cunoaşte istoria omenirii. Dar aceste avuţii fabuloase dorm în praful bătrânelor ceasloave, arhaice şi stângace ca limbă, necunoscute şi necercetate, ca profunzime istorică. Inteertătoarele (dar binefăcătoarele constrângeri ale zilelor de faţă, trebue să ne aducem aminte: cât de multe s’ar cuveni să dregem şi să restaurăm, din divina noastră moştenire. Şi cât mai grabnic şi cât mai inimos! Căci, iată, ne iau alţii înainte! Gala Galactism ODATĂ BOLOVANII ÎNLĂTURAŢ!, I 7 ...SE ....Şl SE .JAR CU .....SE ASTUPĂ GROPILE BAAATE DRUMUL . ŞOSELE şiMOMELE NETEZEŞTE CALEA....SE STROPEŞTE ....Şl . ŞOSEAUA. SE FACE TROTUARUl drumurilor INTRAREA ÎN MINISTER iscursul d lui Gaston dohmték Evenimentul cel mai bogat în consecinţe este, fără îndoială, discursul pronunţat de d. Gaston Doumergue, prin care anunţă lupta împotriva coaliţiei socialisto-comuniste (ce vrea să pregătească tulburări sociale prin anarhizarea monetară a devalorizării) şi ca o condiţie a biruinţii ideii de ordine, restaurarea imperioasă, urgentă a autorităţii, reforma constituţiei. Ceva mai mult decât un discursprogram: un act de curaj politic. Se pare că în Franţa curajul politic, temerara înfruntare a erorilor devastatoare, acea salutară frânare, se incarnează în câte-un bătrân. In 1817, — când moralul Franţei era ameninţat de neastâmpărul propagandei defetiste, când era nevoe de o voinţă neînduplecată, de o autoritate cu un brutal dinamism, — a găşit la comandă Georges Clémenceau. Bătrânul Iacobin, — fanaticul Victoriei, — a fost neînduplecat în voinţa lui de a lichida amintirea Sedanului, de a reda Patriei luminozitatea biruinţii. A fost, de fapt, inchizitorul ce apăra dogma Victoriei totale; şi nu s’a sfiit să socotească îndoiala drept trădare, — iar pe osteniţii sforţărilor luptătoare drept fermenţi ai înfrângerii. Fără dictatura lui Georges Clémenceau, fără ferocitatea bătrânului Iacobin, victoria n’ar fi fost cu Putinţă; a fost nevoe de cravaşa lui Clémenceau spre a intensifica sforţările poporului francez, — a fost nevoe de autoritatea neînduplecată a bătrânului Iacobin, spre a amuţi glasurile descurajării, spre a îmbrânci Franţa pe drumurile Victoriei... Să nu uităm originile guvernului Gaston Doumergue, să nu uităm că guvernul radical-socialist Baladier a căzut alunecând pe dâra de sânge a foştilor combatanţi mitraliaţi în wisky a sguduit sufletul francez, i-a răscolit forţele de reacţiune morală, i-a frământat puterile de revoltă, a mobilizat amintirile frontului, batjocorite de nevolnicia bandelor de politicieni. In jurul misterioasei şi atât de oportunei sinucideri a escrocului Stawisky, au început să joace pline de spaimă umbrele complicilor, pe care opinia publică îi bănuia, şi chiar îi identifica. Parlamentul ezita; guvernul radical-socialist tergiversa, ca să poată obţine amnistia uitării, inerentă timpului care macină contururile iritante ale unei afaceri de scandal. Şi deodată, organizaţiile foştilor combatanţi au început să se mişce: masive, neînduplecate, justiţiare, — înaintând în mase compacte, în cadenţa sumbră a crâncenelor hotă- I rîri spre Palais Bourbon (Camera franceză). Frot, — ministrul de interne al lui Daladier, — a deslănţuit prăpădul focului de mitraliere, executând cea mai abjectă represiune. In acele zile de zăpăceală şi de spaimă, s’a simţit disperata nevoe a unei autorităţi care să redea Franţei garanţiile morale necesare: aşa am avut guvernul Gaston Doumergue, la 6 Februarie 1934. Partidele de stânga, intimidate, au ratificat printr’o resemnată şi totală supunere noul guvern, socotit de ele ca o simplă paranteză în ritualul jocului parlamentar. Când au văzut însă provizoratul luând înfăţişare de durată, socialiştii lui Léon Blum au făcut cauză ca comuniştii, şi laolaltă cu radical-socialiştii au des- lănţuit campania pentru devalorizarea francului, ca anarhia monetară să deschidă larg porţile anarhiei propriu-zise. Agitaţia, prin sindicatele muncitoreşti şi de funcţionari, transformate în adevărate instrumente ale dezordine! permanente în Stat, — creiarea unei atmosfere de panică, adică tot ce poate sluji ca introducere, tot ce poate prefața o febră de stânga. Iată ce a determinat discursul rostit de d. Gaston Doumergue, iată ce a constrâns pe salvatorul ordinei franceze să păşească la ideia reformei Statului : «Ceia ce este mai necesar, este să ai un guvern înarmat cu toată autoritatea». Regimul democratic este un regim al tranzacţiilor, al acomodărilor Statului, prin succesivele abdicări ale autorităţii. In faţa oricărei ameninţări, regimul democratic trimite soli de pace fiind gata de a accepta cele mai umilitoare condiţii. O laşitate ridicată la rangul de dogmă, frica de a înfrunta riscurile unei măsurări de forţe, acea sistematică retragere în faţa ideii de sancţionare a anarhiei, — exact ceva din psihologia si-sm: bolnav ce av u ujiui nji isaiuutră. Regimurile stau sub şantajul sistematic al violenţii, n'au curajul să stârpească anarhia ce este cuprinsă în germene în orice gest de insurecţie. De aici, vigoarea regimurilor revoluţionare, care mi se sfiesc să aplice martingala morţii, până ce extermină pe toţi schismaticii nouei ordine sociale. Criza Statului democrat este evidentă, şi discursul d-lui Gaston Doumergue este o mărturisire. «Cu slaba putere de care dispun, — căci eu nu sunt dictator, — nu voiu putea să ajung la mare lucru, dacă ţara nu mă ajută, şi dacă nu se disciplinează curajos ea singură». Acest apel la auto-disciplină, această aşteptare a unei conştiinţe active a colectivităţii, formează falsa Premiză a oricărui democrat, ca şi când disciplina fiecăruia nu ar fi teama de sancţiuni, intrată în tresăririle reflexe. Fireşte, un democrat de veche tradiţie ca d. Gaston Doumergue nu poate propune decât unele sfioase soluţii, menite să redea un suflu de energie, o respiraţie autoritară guvernelor. «Să dăm guvernelor autoritatea necesară de care au nevoe, atribuind în primul rând şefului lor, prin câteva cuvinte inserate în constituţie, calitatea de prim-ministru pe care trebue să o aibă. Să îngăduim acestuia, în caz de desacord al guvernului cu Camera , să poată face imediat apel la ţară, fără să mai recurgă la formalităţile şi procedurile actuale». «Fiţi siguri că vor fi rare crizele ministeriale când teama de o dizolvare imediată, va veni să potolească ambiţiile nerăbdătoare şi adesea foarte puţin justificate, care sunt adesea la origina crizelor, şi nu des, acordurile adânci asupra ideilor sau principiilor». Adică a înzestra pe şeful guvernului cu forţa necesară de intimidare a năvârloşilor parlamentului. Şi d. Gaston Doumergue explică: «In Franţa, şeful guvernului, pe care îl numim preşedinte de consiliu, nu este decât o ficţiune. Nu este învestit cu o autoritate specială. Constituţia îl ignoră, şi nu face menţiune. In drept şi în fapt, el este un ministru ca toţi ceilalţi, ceia ce nu-i dă autoritate suficientă spre a fi arbitru între colegi». O altă însângerare terapeutică a demagogiei parlamentare propusă de d. Gaston Doumergue este opreliştea celor fără răspundere de a propune noui cheltueli bugetare. «Să înscrim pe de altă Parte in Constituţie, că numai guvernul singur va propune cheltueli şi că această iniţiativă nu va putea fi luată de către membrii uneia sau ceilalte adunări. Iată un mijloc de a smulge din mâna partidelor ce se află în pr■ poziţie un mijloc de animare a aşteptărilor neghioabe, împiedicând orice încercare de a pune rânduială în finanţele Statului. Cu acelaş răspicat curaj d. Gaston Doumergue atacă problema raporturilor dintre funcţionari şi stat: «Funcţionarii sunt cetăţeni privilegiaţi. Sunt asiguraţi să aibă un salar şi o pensie. Viaţa, pentru ceilalţi cetăţeni, este plină de hazard, şi de riscurile unei ruini complecte. Sunt expuşi să nu mai aibă un ban pentru a trăi. Siguranţa pe care o dau funcţionarilor un tratament şi o nnno'o. o oî n n n nom In at'aTi-uikil vieţii, va trebui să-şi aibă în schimb obligaţia de a accepta unele discipline de care cetăţenii nefuncţionarî sunt scutiţi. «Asigurarea de a avea un corp de funcţionari ai Statului sever disciplinaţi, supuşi obligaţiilor şi a căror insurecţie contra Statului să nu fie îngăduită. Democraţia a îngăduit desvoltarea sindicatului, adică organizarea forţelor de descompunere a Statului; astăzi Statul ameninţat în centrele lui vitale simte necesitatea să reacţioneze. Aceiaşi energică afirmare a unei atitudini antianarhice a precizat d. Gaston Doumergue şi contra sofismului inflaţiei, avant garda de totdeauna a oricărei desagregari anarhice a Statului. Este atât de plină de învăţăminte acea monografie a lui Ombou (1756-1820) ministrul de finanţe ce a prezidat prăbuşirea finanţelor revoluţiei franceze (volumul lui Raoul Armand apărut în 1926 în editura Perrin). Toată istoria devastatoare a sofismului inflaţiei îşi găseşte o pitorească aplicare. Când partidele de stânga agită devalorizarea, preşedintele Gaston Doumergue se împotriveşte cu intuiţia primejdiei conţinute în orice anarhie monetară. Dar este un minunat spectacol — demn de amintirea lui Georges Clepienceau — pateticul acestei energii de împotrivire tălăzuirilor anarhice, energie încarnată în bătrânul Gaston Doumergue. Pamfel Şeicaru Douăzeci de ani de la moartea Regelui Carol I... O notiţă prizărită în ziare ne-am amintit figura acestui monarch întemeietor al Dinastiei, cuceritor al independenţii, şi german până în albul ochilor. Cât a fost de iubit se poate vedea nu din discursurile timpului şi din plecăciunile curtenilor, ci din faptul că regele Carol I nu are nici până astăzi o statue în Capitala pe care a ridicat-o şi că nu figurează decât într’un basorelief lateral, pe statuia unuia dintre miniştrii lui. A fost un Rege constituţional dar avea gustul actelor de voinţă absolută şi după 1910, când a concediat un guvern liberal din senin s’a putut spune că a pierdut toate simpatiile în ţară. Succesorul a fost guvernul nominativ, personal, prezidat de conu Petrache dela Ţibăneşti, adică de Carp. Istoria asta s’a repetat, fiindcă regele avea o voinţă germană care se exercita în mijlocul unui popor cu alte însuşiri majore, dar fără aceasta. Că avea o concepţie politică superioară, nu încape îndoială, dar nu cunoştea sentimentul adânc al poporului. Asta s’a văzut nu numai în felul cum îşi constituia şi schimba guvernele, susţinând pe conservatori, pentru ca imediat după aceea să ţină la putere timp de doisprezece ani neîntrerupţi, pe liberali — şi una şi alta, prin neglijarea sentimentului ţării. In politica externă acest monarch a arătat însă cât rămăsese de departe de realitatea vie, pe care n’o consulta şi pe care socotea să o învingă prin voinţă, exclusiv. După 48 ani de domnie, ţara liberă răsturna întreg barajul de forme şi îngrădiri şi intra în răsboiul mondial lângă aceia pe care Carol I nu-i voise. O Cl CJJU2». llcspise, el nu ar fi întrăpat un absolutism în haine constituţionale, că ar fi vrut să guverneze singur, a fost opinia guvernelor concediate. Ca orice om de acţiune Regele Carol nu se putea resemna numai la un rol de arbitru. Regele făcea, bineînţeles, ce voia, dar tot aşa făcea şi ţara. Regele a iertat multe. Nu s’a răsboit cu nici un vorbăreţ, cu nici un cârtitor. Pamfletele contra lui erau numeroase , nu-l interesau. Fireşte, pentru o politică naţională în care avea şi Czernin de spus un cuvânt, era tare grea guvernarea. Conu Petrache de la Ţibăneşti ştia multă carte. El scornise ţării deviza: Regele şi Dorobanţul, şi era foarte frumos. Dar în acelaş timp pe Carp nu-l interesa chestiunea românilor din afară de România mică. Chestia Macedoniei era pentru el chestia Hecubei, o nenorocită soţie, mamă a nouăsprezece copii, care se boceşte la toată lumea şi pe care Grecii o ucid cu pietre, iar zeii o transformă în căţea. Românii din Transilvania să fie cuminţi, să pupe mâna Ungurilor, că n’avem timp să ne ocupăm de ei!... Cum să nu devină odioasă o epocă reprezintată de astfel de miniştri? Regele însă ne-a iubit. A construit în ţară. A luptat pentru ea şi a murit la timp, înainte de intrarea României în răsboiu. Era o zi ploioasă, mă găseam, copil în clasa a doua primară, pe o prispă de ţară, într’o vilegiatură întârziată şi am aflat că Regele a murit. Cu puţin înainte, îl văzusem în haine albe, solemn, la Bucureşti. Acum când ştiu ce dramă de familie l’a sbuciumat şi ce prinţ autentic trăia în el, înţeleg şi politica lui şi nerecunoştinţa care l’a acoperit. Dorobanţul s’a dovedit uituc... Romulus Dianu Presa din provincie La Constanţa, au început desbaterile congresului general a presei din provincie. Nu vom rătăci acum, cu aprecieri istorice asupra importanţei pe care a avut-o şi o are presa din ţară. O presupun cunoscută. In redacţiile din provincie musteşte aceiaşi vervă acidulată a scrisului cotidian ca şi in Capitală. Deosebirea nu este de nuanţă şi nici de talent, ci numai de loc. Bătălia in Bucureşti se dă in mare, cu pontifii cluburilor politice, cu vâltoarea utopiilor, cu irascibilitatea acelora care nu recunosc în presă un post de observaţiune, de control, şi de multe ori chiar, de anticipare a sancţiunilor. In provincie, tactica scrisului este localizată, şi de aceia, gazetarul trebue să fie mai abil iar situaţia lui periclitată mai frecvent. Toate aceste temeri, care se întorc prin ricoşeu împotriva scrisului, vor trebui îndepărtate. Gazetarul are nevoe de un minim de libertate în cadrul manifestărilor sale. Nici condiţiile precare ale vieţii, nici indolenţa nababului care plăteşte reclama, nici îngâmfarea semidoctului care priveşte neîncrezător peste umăr nu pot creia gazetarului o stare de inferioritate şi de subordine. Aceste deziderate trebuesc traduse in fapt. Din desbaterile şi din moţiunea congresului va trebui să se desprindă netăgăduit o hotărâre fermă de realizare. Zichriglii dirt, ts rot? ire c it? pet net›oo der pt p remise gratuite pe căile ferate. O informaţie promptă şi complectă presupune o deplasare rapidă. Reportajul este condiţia de existenţă a vieţii publice în societatea civilizată. Ceia ce gazetarii solicită astăzi, trebuia să se acorde de mult din iniţiativa statului. Tot in aceiaşi ordine de idei, aflu în desbaterea congresului un raport care se ocupă de retragerea gazetarilor la pensie. Nimic mai firesc şi mai necesar decât încădrarea mânuitorilor condeiului într’o casă de asigurări care să le vie în ajutor fără tocmeală şi întârziere atunci când bătrâneţele nu mai îngăduie lupta pe şantier. Dacă ne-am opri numai aici însă, am întâmpina replica acelora cari sunt dispuşi să vadă în congresul de la Constanţa numai un prilej de revendicări profesionale. Dar tot pe primul plan se află presa populară şi presa românească din Ardeal. Rolul cultural al presei din provincie este notoriu. Gazetarul este un adjutant perpetuu al instrucţiei publice. El continuă cartea didactică şi pătrunde cu scrisul său acolo unde nu se iveşte volumul de literatură. Pentru această osteneală eminamente dezinteresată, va trebui să aibă oricând sprijinul necondiţionat al instituţiilor de cultură şi al statului. Cât priveşte presa românească din Ardeal ea presupune o grabnică recomfortare. Gazetele minoritare îi fac o concurenţă de desfiinţare. Nu exagerez afirmând, că in acest ţinut problema presei româneşti este legată de problema statului. Cu atenţia îndreptată asupra acestor revendicări, vedem în congresul de la Constanţa un bun început de realizare. Nicolae Roşu REGELE ŞI DOROBANŢUL D. DOUMERGUE Luni I Octombrie 1934 Director: Pannineanu REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I Cabinetul directorului . . . . 3—4084 Redacta 3 —4088, Administrația 3—4080 Secretariatul şi Provincia . . . 3—4086 ABONAMENTE * Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 000 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită In numerar conford. Dir. Generale P. T. T. n. 55740/929.