Curentul, octombrie 1934 (Anul 7, nr. 2393-2423)

1934-10-01 / nr. 2393

Popas duminical Tocmai când să spunem şi noi că am păşit într’adevăr în stagiunea tea­trală, a încetat subit teatralismul di­plomatic al plenipotenţiarilor polonezi risipiţi pe întinsul continentului: nu mai suflă nimic în megafoanele pu­blicităţii nici d. Beck, renumitul ra­jah al poznelor, nici d. Arcisewskyy, reputat Cresus al gafelor... Lipsiţi de aceste preţioase divertismente, ne simţim par’că sporită impacienta con­statând că nu mai soseşte odată, în sfârşit, mult aşteptata caravană a Legaţiunii sovietice: să-i admirăm li­muzinele fără supape, să-i iscodim spioanele cu blonde cosite şi cu slave farmece, să ne mai animăm şi noi puţin acropola, în definitivi... Căci, — priviţi, — în vreme ce unii din­tre miniştri ne dispar în tenebroasele desişuri ale Erebului sultănit de Ha­des şi de Proserpina, restul echipei guvernamentale hoinăreşte cam pre­tutindeni: nu mai vorbim de opo­ziţie, în fruntea căreia d. Mihalache s’a pus să plagieze selectul destin al lui Petru-cel-Mare, cutreerând inter­mitent Europa occidentală spre a tot agonisi capital de iniţiative refor­matoare pentru desaga partidului. La întoarcere, negreşit, îl vom admira sacrificând iarăşi câteva ocale din ve­chile superstiţiuni democratice, — cu aceeaşi abnegaţiune cu care jertfea odinioară Agamemnon pe fiica sa Ifi­­genia pe altarul zeiţei Artemis din Aulis, la porunca oracolului iscodit de vraciul Calchas... Pentru că de patria legislatorului Solon veni vorba, — şi tocmai în momentul când legislatorii noştri con­tinuă să somnaleze în vacanţă, — să binecuvântăm destinul care a de­mobilizat din nou flotila parlamenta­rilor sindicalizaţi în comisiunea de anchetă Skoda. Ameţiţi de pro­spectele martorilor, ale loteriei şi ale împrumutului intern, nu mai ştiau bieţii gospodari indigeni dacă tre­ime să alerge mai întâi la depoziţii,­­tineri sau la depozite!... Nu Ivr ar fi crotat cât uraganul din­ Japonia sau cât explozia de la­­Gresford, dar după atâtea confruntări şi contradicţiuni, în niciunul dintre cei audiaţi nu lovea epidemia de scarlatină, astfel cum ar fi dictat o elementară „justiţie imanentă“. Ve­deai pe cutare general, — constelat de cruci onorifice şi de comandorii, — afişând o memorie brusc afectată de flebită, în vreme ce improvizaţii judecători îl contemplau­­cu privirile dispreţuitoare ale lui Hipolit pentru Afrodita: nici un afrodisiac din lume nu isbutea dificilul orgasm al amin­tirilor decolorate, d­erecţiunea me­moriei nu putea fi cu nimic stârnită. Ce să mai facă inutil chetă anche­tatorii, când discreţiunile rămâneau tot atât de impenetrabile ca şi nostal­giile grupului­­?... A preferat deci comisia să tragă provizoriu obloa­nele, şi astfel lectura depoziţiunilor a încetat de a mai accelera funcţiunile renale ale obştenilor cari aveau can­doarea să le mai parcurgă... Cine va avea acum curagiul să re­zume acest everest de depozițiuni?... Omul care se va achita de această sarcină va fi de o mie de ori mai demn de omagii decât miile de de­bitori agricoli cari-și achită cu punc­tualitate pe întregul întins al țării cambiile scăzute la marele soroc. A sosit şi scadenţa aceasta, cum va sosi odată şi aceea a plebiscitului din Sarre, cum va veni şi remanierea,­­ unica operaţiune de simplificare a aparatului de Stat pe care o aş­teaptă cu nesaţ toată lumea, nu de alta, dar nici finala de football a Cupei României, donată de d. Vaida şi disputată astăzi în faţa Suveranu­lui, nu este atât de captivantă ca îm­bulzirea candidaţilor la taburetele de subsecretari, sub privirile amuzate ale norodului. Nu vedeţi?... Nimeni nu se ocupa, nimeni nu ştia de d. ministru Teo­­dorescu, până mai alaltăieri. Demi­­sionă şi el ca omul, ieri, şi a ajuns astăzi mai popular decât mistralul la Avignon sau decât Băltăreţul la Olteniţa 11 Ion Dimitrescu ZIUA DOMNULUI In gospodăria bisericii noastre tre­­bue să constatăm, cu părere de rău, aceiaşi nepricepere şi nepăsare, ca şi imi gospodăriile celelalte naţionale. Pă­­durile sunt brăcuite sau putrezesc neex­­ploatate. Torenţii, primăvara, rad, pe întinderi mari, vasele şi arăturile. Bălţi oaste stau nesecate şi fac solul nepro­ductiv... Tot aşa se întâmplă şi in bi­serică. De pildă, la fiecare sfântă liturghie, citim «apostolul», adică o pericopă din cartea Faptele Sfinţilor Apostoli sau din epistolele lor. Lecţiunile acestea sunt de un preţ nesfârşit pentru instrui­rea credincioşilor noştri şi pentru con­­so­lilarea pietăţii lor. După cum trebue să ştie orice creştin, Noul Testament cuprinde 27 de cărţi. Din aceste 22, patru sunt cele patru Sfinte Evanghelii. Celelalte toate sunt un fel de alveolă de aur, care coprinde şi fixează împă­tritul diamant al Sfintei Evanghelii. Dacă pericopă zisă «apostol» ar fi pusă in lumină, prin recitire şi prin predică, la fiecare sfântă liturghie, am reedita, cu fericire, zilele didactice din biserica primară. Materialul istoric,­­dogmatic, apologetic, moral... din aceste lecţiuni apostolare, nu poate fi sleit niciodată. Predicile cari ar pleca de la «apostol» ar avea totdeauna avantajul unor clarificări istorice prealabile, cari, ar sprijini uigurus pi­cun[,in.gctcv. .ut*­c creştine urmărite. lată, in Duminica de azi, se citeşte, in biserică, un fragment din Epistola a doua către Corinteni şi anume: 11, 31—12, 9. Acest fragment — unul din cele mai vibratoare cari au izvorât din sufletul marelui Apostol Pavel — este un fel de rezumat al istoriei bisericii primare, de la convertirea sfântului a­­po­stol şi până la anii luptelor sale din Corint. E aici atât adevăr, atâta des­tăinuire, atâta omenesc potenţat de pu­terea dumnezeiască, în­cât nu numai, un abil predicator, dar şi un modest vorbitor bisericesc (bine orientat asu­pra materiei) ar putea să zidească ad­mirabil pe a­scultătorii săi, la caşul de predică. Prea puţini din credincioşii noştri au idee de imensele depozite de istoricitate şi de autenticitate, din cari credinţa creştină îşi extrage puterea şi îndreptăţirea. Viaţa sfinţilor Pavel şi Petru, luptele şi tribulaţiile lor ome­neşti, armatele de colaboratori car­­i însoţeau de la răsărit spre apus, intra­rea lor în Roma şi gloria martiriului lor, însemnează cea mai zbuciumată, mai instructivă, mai clăditoare şi mai fericită epopee trăită, din câte cunoaşte istoria omenirii. Dar aceste avuţii fabuloase dorm în praful bătrânelor ceasloave, arhaice şi stângace ca limbă, necunoscute şi ne­cercetate, ca profunzime istorică. In­teertătoarele (dar binefăcătoarele­ con­strângeri ale zilelor de faţă, trebue să ne aducem aminte: cât de multe s’ar cuveni să dregem şi să restaurăm, din divina noastră moştenire. Şi cât mai grabnic şi cât mai inimos! Căci, iată, ne iau alţii înainte! Gala Galactism ODATĂ BOLOVANII ÎNLĂTURAŢ!, I 7 ...SE ....Şl SE .JAR CU .....SE ASTUPĂ GROPILE BAAATE DRUMUL . ŞOSELE şiMOMELE NETEZEŞTE CALEA­­....SE STROPEŞTE ....Şl . ŞOSEAUA. SE FACE TROTUARUl drumurilor INTRAREA ÎN MINISTER i­scursul d lui Gaston dohmték Evenimentul cel mai bogat în con­secinţe este, fără îndoială, discursul pronunţat de d. Gaston Doumergue, prin care anunţă lupta împotriva coaliţiei socialisto-comuniste (ce vrea să pregătească tulburări socia­le prin anarhizarea monetară a de­valorizării) şi ca o condiţie a biru­­inţii ideii de ordine, restaurarea imperioasă, urgentă a autorităţii, reforma constituţiei. Ceva mai mult decât un discurs­­program: un act de curaj politic. Se pare că în Franţa curajul poli­tic, temerara înfruntare a erorilor devastatoare, acea salutară frânare, se incarnează în câte-un bătrân. In 1817, — când moralul Franţei era a­­meninţat de neastâmpărul propa­gandei defetiste, când era nevoe de o voinţă neînduplecată, de o auto­ritate cu un brutal dinamism, — a găşit la comandă Georges Clémen­­ceau. Bătrânul Iacobin, — fanati­cul Victoriei, — a fost neînduple­cat în voinţa lui de a lichida amin­tirea Sedanului, de a reda Patriei luminozitatea biruinţii. A fost, de fapt, inchizitorul ce apăra dogma Victoriei totale; şi nu s’a sfiit să socotească îndoiala drept trădare, — iar pe osteniţii sforţărilor luptătoa­re drept fermenţi ai înfrângerii. Fără dictatura lui Georges Clémen­­­­ceau, fără ferocitatea bătrânului Ia­cobin, victoria n’ar fi fost cu Putin­ţă; a fost nevoe de cravaşa lui Clé­­menceau spre a intensifica sforţă­rile poporului francez, — a fost ne­­voe de autoritatea neînduplecată a bătrânului Iacobin, spre a amuţi glasurile descurajării, spre a îm­brânci Franţa pe drumurile Victo­riei... Să nu uităm originile guvernului Gaston Doumergue, să nu uităm că guvernul radical-socialist Baladier a căzut alunecând pe dâra de sânge a foştilor combatanţi mitraliaţi în wisky a sguduit sufletul francez, i-a răscolit forţele de reacţiune mo­rală, i-a frământat puterile de re­voltă, a mobilizat amintirile fron­tului, batjocorite de nevolnicia ban­delor de politicieni. In jurul miste­rioasei şi atât de oportunei sinuci­deri a escrocului Stawisky, au în­­­ceput să joace pline de spaimă um­brele complicilor, pe care opinia publică îi bănuia, şi chiar îi iden­tifica. Parlamentul ezita; guvernul radical-socialist tergiversa, ca să poată obţine amnistia uitării, ine­rentă timpului care macină contu­rurile iritante ale unei afaceri de scandal. Şi deodată, organizaţiile foştilor combatanţi au început să se mişce: masive, neînduplecate, justiţiare, — înaintând în mase compacte, în ca­denţa sumbră a crâncenelor hotă- I rîri spre Palais Bourbon (Camera franceză). Frot, — ministrul de in­terne al lui Daladier, — a deslăn­ţuit prăpădul focului de mitraliere, executând cea mai abjectă repre­siune. In acele zile de zăpăceală şi de spaimă, s’a simţit disperata nevoe a unei autorităţi care să redea Fran­ţei garanţiile morale necesare: aşa am avut guvernul Gaston Doumer­gue, la 6 Februarie 1934. Partidele de stânga, intimidate, au ratificat printr’o resemnată şi totală supu­nere noul guvern, socotit de ele ca o simplă paranteză în ritualul jo­cului parlamentar. Când au văzut însă provizoratul luând înfăţişare de durată, socialiştii lui Léon Blum au făcut cauză ca comuniştii, şi la­olaltă cu radical-socialiştii au des- lănţuit campania pentru devalori­zarea francului, ca anarhia mone­tară să deschidă larg porţile anar­hiei propriu-zise. Agitaţia, prin sindicatele munci­toreşti şi de funcţionari,­­ transfor­mate în adevărate instrumente ale dezordine! permanente în Stat, — creiarea unei atmosfere de panică, adică tot ce poate sluji ca introdu­cere, tot ce poate prefața o febră de stânga. Iată ce a determinat discur­sul rostit de d. Gaston Doumergue, iată ce a constrâns pe salvatorul or­­dinei franceze să păşească la ideia reformei Statului : «Ceia ce este mai necesar, este să ai un guvern înarmat cu toată autoritatea». Regimul democratic este un re­gim al tranzacţiilor, al acomodări­lor Statului, prin succesivele abdi­cări ale autorităţii. In faţa oricărei ameninţări, regimul democratic tri­mite soli de pace fiind gata de a ac­cepta cele mai umilitoare condiţii. O laşitate ridicată la rangul de dogmă, frica de a înfrunta riscuri­­le unei măsurări de forţe, acea sis­tematică retragere în faţa ideii de sancţionare­ a anarhiei, — exact ce­va din psihologia si-sm: bolnav ce av u ujiui nji­ isaiuut­ră. Regimurile stau sub şantajul sistematic al violenţii, n'au curajul să stârpească anarhia ce este cu­prinsă în germene în orice gest de insurecţie. De aici, vigoarea regi­murilor revoluţionare, care mi se sfiesc să aplice martingala morţii, până ce extermină pe toţi­ schisma­ticii nouei ordine sociale. Criza Statului democrat este evi­dentă, şi discursul d-lui Gaston Dou­­mergue este o mărturisire. «Cu slaba putere de care dispun, — căci eu nu sunt dictator, — nu voiu putea să ajung la mare lucru, dacă ţara nu mă ajută, şi dacă nu se disciplinează curajos ea singură». Acest apel la auto-disciplină, a­­ceastă aşteptare a unei conştiinţe active a colectivităţii, formează fal­sa Premiză a oricărui democrat, ca şi când disciplina fiecăruia nu ar fi teama de sancţiuni, intrată în tresăririle reflexe. Fireşte, un demo­crat de veche tradiţie ca d. Gaston Doumergue nu poate propune decât unele sfioase soluţii, menite să re­­dea un suflu de energie, o respira­ţie autoritară guvernelor. «Să dăm guvernelor­­ autoritatea necesară de care au nevoe, atribuind în primul rând şefului lor, prin câ­teva cuvinte inserate în constituţie, calitatea de prim-ministru pe care trebue să o aibă. Să îngăduim aces­tuia, în caz de desacord al guvernu­lui cu Camera , să poată face ime­diat apel la ţară, fără să mai re­curgă la formalităţile şi procedurile actuale». «Fiţi siguri că vor fi rare crizele ministeriale când teama de o dizol­vare imediată, va veni să potoleas­că ambiţiile nerăbdătoare şi adesea foarte puţin justificate, care sunt adesea la origina crizelor, şi nu des, acordurile adânci asupra ideilor sau principiilor». Adică a înzestra pe şeful guver­nului cu forţa necesară de intimi­dare a năvârl­oşilor parlamentului. Şi d. Gaston Doumergue explică: «In Franţa, şeful guvernului, pe care îl numim preşedinte de consi­liu, nu este decât o ficţiune. Nu este învestit cu o autoritate specială. Constituţia îl ignoră,­­ şi nu face menţiune. In drept şi în fapt, el este un ministru ca toţi ceilalţi, ce­­ia ce nu-i dă autoritate suficientă spre a fi arbitru între colegi». O altă însângerare terapeutică a demagogiei parlamentare propusă de d. Gaston Doumergue este opre­liştea celor fără răspundere de a propune noui cheltueli bugetare. «Să înscrim pe de altă Parte in Constituţie, că numai guvernul sin­gur va propune cheltueli şi că acea­stă iniţiativă nu va putea fi luată de către membrii uneia sau ceilalte adunări. Iată un mijloc de a smulge din mâna partidelor ce se află în pr■ poziţie un mijloc de animare a aş­­teptărilor neghioabe, împiedicând orice încercare de a pune rânduială în finanţele Statului. Cu acel­aş răspicat curaj d. Gaston Doumergue atacă problema rapor­turilor dintre funcţionari şi stat: «Funcţionarii sunt cetăţeni privi­legiaţi. Sunt asiguraţi să aibă un salar şi o pensie. Viaţa, pentru cei­lalţi cetăţeni, este plină de hazard, şi de riscurile unei ruini complecte. Sunt expuşi să nu mai aibă un ban pentru a trăi. Siguranţa pe care o dau funcţionarilor un tratament şi o nnno'o. o oî n­ n n nom­ In at'aTi-uikil vieţii, va trebui să-şi aibă în schimb obligaţia de a accepta unele disci­pline de care cetăţenii nefuncţionarî sunt scutiţi. «Asigurarea de a avea un corp de funcţionari ai Statului sever disci­plinaţi, supuşi obligaţiilor şi a că­ror insurecţie contra Statului să nu fie îngăduită. Democraţia a îngăduit desvolta­­rea sindicatului, adică organizarea forţelor de descompunere a Statu­lui; astăzi Statul ameninţat în cen­trele lui vitale simte necesitatea să reacţioneze. Aceiaşi energică afir­mare a unei atitudini antianarhice a precizat d. Gaston Doumergue şi contra sofismului inflaţiei, avant garda de totdeauna a oricărei desa­­gregari anarhice a Statului. Este a­tât de plină de învăţăminte acea monografie a lui Ombou (1756-1820) ministrul de finanţe ce a prezidat prăbuşirea finanţelor revoluţiei franceze (volumul lui Raoul Ar­mand apărut în 1926 în editura Perrin). Toată istoria devastatoare a sofismului inflaţiei îşi găseşte o pitorească aplicare. Când partidele de stânga agită devalorizarea, pre­şedintele Gaston Doumergue se îm­potriveşte cu intuiţia primejdiei conţinute în orice anarhie monetară. Dar este un minunat spectacol — demn de amintirea lui Georges Cle­­pienceau — pateticul acestei energii de împotrivire tălăzuirilor anarhice, energie încarnată în bătrânul Gas­ton Doumergue. Pamfel Şeicaru Douăzeci de ani de la moartea Regelui Carol I... O notiţă pri­zărită în ziare ne-am amintit figura acestui monarch întemeietor al Di­nastiei, cuceritor al independenţii, şi german până în albul ochilor. Cât a fost de iubit se poate vedea nu din discursurile timpului şi din plecăciunile curtenilor, ci din fap­tul că regele Carol I nu are nici până astăzi o statue în Capitala pe care a ridicat-o şi că nu figu­rează decât într’un baso­relief la­teral, pe statuia unuia dintre mi­niştrii lui. A fost un Rege constituţional dar avea gustul actelor de voinţă abso­lută şi după 1910, când a concediat un guvern liberal din senin s’a pu­tut spune că a pierdut toate sim­patiile în ţară. Succesorul a fost guvernul nominativ, personal, pre­zidat de conu Petrache dela Ţibă­­neşti, adică de Carp. Istoria asta s’a repetat, fiindcă regele avea o voinţă germană care se exercita în mijlocul unui popor cu alte însuşiri majore, dar fără aceasta. Că avea o concepţie politică su­perioară, nu încape îndoială, dar nu cunoştea sentimentul adânc al po­porului. Asta s’a văzut nu numai în felul cum îşi constituia şi schimba guvernele, susţinând pe conserva­tori, pentru ca imediat după aceea să ţină la putere timp de doispre­zece ani neîntrerupţi, pe liberali — şi una şi alta, prin neglijarea sentimentului ţării. In politica externă acest monarch a arătat însă cât rămăsese de de­parte de realitatea vie, pe care n’o consulta şi pe care socotea să o învingă prin voinţă, exclusiv. După 48 ani de domnie, ţara liberă răs­turna întreg barajul de forme şi îngrădiri şi intra în răsboiul mon­dial lângă aceia pe care Carol I nu-i voise. O Cl CJJU2». llcspise, el nu ar fi întră­pat un absolutism în haine constitu­ţionale, că ar fi vrut să guverneze singur, a fost opinia guvernelor concediate. Ca orice om de acţiune Regele Carol nu se putea resemna numai la un rol de arbitru. Regele făcea, bineînţeles, ce voia, dar tot aşa făcea şi ţara. Regele a iertat multe. Nu s’a răsboit cu nici un vorbăreţ, cu nici un câr­titor. Pamfletele contra lui erau nu­meroase , nu-l interesau. Fireşte, pentru o politică naţio­nală în care avea şi Czernin de spus un cuvânt, era tare grea gu­vernarea. Conu Petrache de la Ţi­­băneşti ştia multă carte. El scornise ţării deviza: Regele şi Dorobanţul, şi era foarte frumos. Dar în acelaş timp pe Carp nu-l interesa ches­tiunea românilor din afară de Ro­mânia mică. Chestia Macedoniei era pentru el chestia Hecubei, o neno­rocită soţie, mamă a nouăsprezece copii, care se boceşte la toată lu­mea şi pe care Grecii o ucid cu pie­tre, iar zeii o transformă în căţea. Românii din Transilvania să fie cuminţi, să pupe mâna Ungurilor, că n’avem timp să ne ocupăm de ei!... Cum să nu devină odioasă o epocă reprezintată de astfel de mi­niştri? Regele însă ne-a iubit. A construit în ţară. A luptat pentru ea şi a murit la timp, înainte de intrarea României în răsboiu. Era o zi plo­ioasă, mă găseam, copil în clasa a doua primară, pe o prispă de ţară, într’o vilegiatură întârziată şi am aflat că Regele a murit. Cu puţin înainte, îl văzusem în haine albe, solemn, la Bucureşti. Acum când ştiu ce dramă de familie l’a sbu­­ciumat şi ce prinţ autentic trăia în el, înţeleg şi politica lui şi ne­recunoştinţa care l’a acoperit. Dorobanţul s’a dovedit uituc... Romulus Dianu Presa din provincie La Constanţa, au început desbaterile congresului general a presei din pro­vincie. Nu vom rătăci acum, cu apre­cieri istorice asupra importanţei pe care a avut-o şi o are presa din ţară. O pre­supun cunoscută. In redacţiile din pro­vincie musteşte aceiaşi vervă acidu­lată a scrisului cotidian ca şi in Capi­tală. Deosebirea nu este de nuanţă şi nici de talent, ci numai de loc. Bătălia in Bucureşti se dă in mare, cu pontifii cluburilor politice, cu vâltoarea utopii­lor, cu irascibilitatea acelora care nu recunosc în presă un post de observa­­ţiune, de control, şi de multe ori chiar, de anticipare a sancţiunilor. In pro­vincie, tactica scrisului este localizată, şi de aceia, gazetarul trebue să fie mai abil iar situaţia lui periclitată mai frecvent. Toate aceste temeri, care se întorc prin ricoşeu împotriva scrisului, vor trebui îndepărtate. Gazetarul are nevoe de un minim de libertate în cadrul manifestărilor sale. Nici condiţiile precare ale vieţii, nici indolenţa nababului care plăteşte re­clama, nici îngâmfarea semidoctului care priveşte neîncrezător peste umăr nu pot creia gazetarului o stare de in­ferioritate şi de subordine. Aceste de­ziderate trebuesc traduse in fapt. Din desbaterile şi din moţiunea con­gresului va trebui să se desprindă ne­tăgăduit o hotărâre fermă de realizare. Zichr­iglii dirt, ts rot? ire c it? pet net›oo der pt p re­mise gratuite pe căile ferate. O infor­maţie promptă şi complectă presupune o deplasare rapidă. Reportajul este condiţia de existenţă a vieţii publice în societatea civilizată. Ceia ce gazetarii solicită astăzi, trebuia să­ se acorde de mult din iniţiativa statului. Tot in a­­ceiaşi ordine de idei, aflu în desbaterea congresului un raport care se ocupă de retragerea gazetarilor la pensie. Nimic mai firesc şi mai necesar decât încă­­drarea mânuitorilor condeiului într’o casă de asigurări care să le vie în aju­tor fără tocmeală şi întârziere atunci când bătrâneţele nu mai îngăduie lupta pe şantier. Dacă ne-am opri numai aici însă, am întâmpina replica acelora cari sunt dispuşi să vadă în congresul de la Constanţa numai un prilej de re­vendicări profesionale. Dar tot pe pri­mul plan se află presa populară şi presa românească din Ardeal. Rolul cultural al presei din provincie este notoriu. Gazetarul este un adju­tant perpetuu al instrucţiei publice. El continuă cartea didactică şi pătrunde cu scrisul său acolo unde nu se iveşte volumul de literatură. Pentru această osteneală eminamente dezinteresată, va trebui să aibă oricând sprijinul ne­condiţionat al instituţiilor de cultură şi al statului. Cât priveşte presa româ­nească din Ardeal ea presupune o grabnică recomfortare. Gazetele mino­ritare îi fac o concurenţă de desfiin­ţare. Nu exagerez afirmând, că in a­­cest ţinut problema presei româneşti este legată de problema statului. Cu atenţia îndreptată asupra acestor revendicări, vedem în congresul de la Constanţa un bun început de realizare. Nicolae Roşu REGELE ŞI DOROBANŢUL D. DOUMERGUE Luni I Octombrie 1934 Director: Panni­­neanu REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. I Cabinetul directorului . .­­ . . 3—4084 Redacta 3 —4088, Administrația 3—4080 Secretariatul şi Provincia . . . 3—4086 ABONAMENTE * Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 000 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită In numerar conf­ord. Dir. Generale P. T. T. n. 55740/929.

Next