Curentul, decembrie 1934-ianuarie 1935 (Anul 7, nr. 2454-2483)

1934-12-25 / nr. 2478

, C'en varen­X­­ct. Fiindcă a debutat cu­ volumul Scri­sorile unui razăş, Cezar Petrescu este socotit drept un scriitor tradiţio­­nal ist■ passeist, reacţionar, închis proaspetelor chemări ale timpului. Câteva romane de mai târziu, jude­­cate superficial ar îndreptăţi întru câtva această opinie: Comoara Rege­­lui Dromichet, Aurul Negru, Apostol, chiar întunecare într’o bună măsură. Dar acelaş Cezar Petrescu a scris Baletul Mecanic, Simfonia Fantasti­că, Dumineca Orbului, volumele de no­­vele: Omul din vis. Omul care şi-a găsit umbra. Aranca, Ştima lacurilor. Cărţi de psichologie foarte modernă şi subtilă, unde teoriile lui Freud se întâlnesc cu ale lui Adler şi unde st. mosiera ritmul, ideile motor şi tipu­rile perindate in decursul paginilor sunt dacă se poate spune de ul­timă oră. Acelaş Cezar Petrescu, tra­diţionalist, autohtonist şi reacţionar. — E vorba de­ un roman, de-o via­­ţă romanţată sau de-un studiu bio­bibliografic ? . __ Roman. Tot ce poate să fie mai roman. Viaţa în sine a lui Emi­­nescu, tragică, situată în epocă, an­grenată în destinul familiei sale re­prezintă elementele unui patetic ro­man, chiar dacă am uita că eroul principal e cel mai mare poet român. Să ne imaginăm că s'ar fi numit Popescu, Ionescu sau Petrescu şi că n’ar fi realizat nimic din opera sa nepieritoare, că ar fi fost numai o promisiune neîndeplinită, un medio­cru ca oricare altul. Chiar cu acest destin şi încă viaţa sa urmărită an cu an, paralel cu opera dar în afară de operă, şi tot depăşeşte materialul comun al unui roman Ai citit cumva Jude, obscurul, romanul lui Thomas Hardy? E un d­estin obscur, destinul acestui Jude. Un destin imaginar, plăs­muit da fantezia unui romancier. In­tru cât e mai „romanţabil’’ decât o existenţă trăită, reală, aşa cum a fost viaţa lui Eminescu? Ţin minte că astăvară într’o lungă discuţie cu regretatul G. Bogdan.Duică, neîn­trecut eminescolog, timp de două ore er/am căsuit să-l conving că nu voi ? Şi cum ai conceput romanul? Care a fost punctul de plecare? — Mărturisesc că e un vis vechiu al meu. Datează pot spune din ado­­lescenţă, de când am citit Geniu * DAtORiiLE MEDICULUI a străbătut Europa cu trenul, cu au­tomobilul şi cu avionul de vreo două­­sprezece ori, când îl cauţi dacă nu e as­­cuns la Braşov ori la vreun conac, de prieteni unde î şi scrie romanul d­e la Paris sau la Barcelona, la Malta sau la Neapole, undeva la Geneva la o şedinţă a Societăţii Naţiunilor sau în vecinătatea Parisului la o fabrică de avioane. Cum se împacă această pa­radoxală dedublare ? ENIGEVSA DESCI­FRATĂ DE EL ÎNSUŞI Am căutat de câteva ori să-i des­­cifrăm enigma. Ne-a răspuns sură­­zând : __ Tradiţionalist şi autohtonist sunt, fiindcă mă simt înrădăcinat aici, din acest pământ şi din aceşti străbuni m’am născut. Dar a fi tra­diţionalist şi autohtonist u­u în­­seamnă a refuza baia cotidiană, a nu-ţi schimba ciorapii, a purta co­­joc şi iţan şi a te tămădui cu des­cântece şi leacuri băbeşti, în loc să apelezi la medic şi la aparatul de radiografie. Sunt tradiţionalist şi autohtonist mai ales când am păşit graniţa. Perspectiva în spaţiu, as­­pectul altor civilizaţii şi culturi cu altă tradiţie, mă întăresc în convin­gerea că ţara şi neamul meu au alt destin, alt ritm de evoluţie__ şi că datoria scriitorului e să nu se lase cucerit de formele străine de im­port, ci să contribue la cristaliza­­rea ideilor şi formelor în condiţiile speciale ale specificului naţional. A fi autohtonist şi tradiţionalist nu înseamnă a pleda pentru carul cu boi, după cum a fi modernist şi oc­cidental nu înseamnă a arbora cra­vată de pe avenue de l’Opera, ne­glijând să-ţi speli jegul de pe pi­cioare. Nu era decât logic desechilibrantă, care ne-a silit să a­­doptăm forme înainte de a le adapta fondului. Cunoaştem că de doi ani Cezar Petrescu lucrează la o voluminoasă operă inspirată din viaţa lui Mihai Eminescu. Roman ? Viaţă romanţată? Monografie ? L-am surprins asupra faptului, a­­dică în cabinetul de lucru cu raftu­rile de cărţi înălţate până în tavan şi nu l-am slăbit până ce nu s’a confe­sat. Spovedanie plină de interes şi de reflecţii ingenioase, precum se va ve. „Tot ce poate fi mai roman, scrie o viaţă romanţată, ci un roman. Susţinea că dintr’o viaţă trăită nu se poate realiza un roman. Lipsesc a­­numit­e elemente, eşti e­talonat de a­­numite realităţi precise, n’ai jocul li­ber al fanteziei... ş. a. m. d. Eu cred, cum susţineam şi atunci, că dim­potrivă vieţile romanţate reprezintă un gen hibrid. Romanul, autenticul roman ţesut pe cana­vana unei vieţi trăite nu e o excepţie. A dovedit-o o­dată Merejcowski când a scris Romanul lui Leonardo da Vinci. Au dovedit-o de altfel toţi romancierii fără excepţie, când dela o existenţă obscură şi de la un fapt divers, s’au inspirat pentru a­ scrie romane monu­mentale ca Ana Karenin a lui Tols­toi sau Discipolul lui Bourget. A­­mândouă aceste romane au fost ins­pirate de realitate. „Ana Karenin” de o sinucidere identică în mare parte cu sinuciderea eroinei. Discipolul dintr’un proces celebru pe timpuri în care eroul jucase aproape acelaș rol ca eroul lui Bourget. Să nu uităm că romancierul nu e constrâns să copie­ze realitatea, căci realitatea e adese­ori neverosimilă, ci să dea o versiu­ne plauzibilă, posibilă a realităţii. De acest principiu m’am condus şi eu „Un vis vechiu al meu“ I II I IIIIMIW I !"■ I.III !.■!—II ■■III MM—IIIMI—IMII I !■! 1.1 pustiu, romanul neisprăvit şi tineresc unde Eminescu a exprimat o mare parte din sufletul şi din viaţa sa şi din ideile sale de atunci, ca de altfel şi în Sărmanul Dionis. Dar planul efectiv al romanului cutează mai din­coace. De acum patru sau cinci ani. E o amintire care mi-e scumpă... Un drum jilav de primăvară, cu automo­bilul, între Craiova şi Severin. Stră­­băteam drumul acela cu prietenul Pamfil Şeicaru, şi cum străbătusem sate şi sate, discuţia a ajuns la uimi­toarea unitate a tipurilor ţărăneşti, a limbei, a portului, a gospodăriilor de ţară. Nu eram la prima călătorie împreună. De nenumărate ori am parcurs aşa ţara în Moldova şi în Bucovina, în Ard­eal şi în Banat, în Oltenia şi în Dobrogea. Şi ne-a lo­vit pe amândoi faptul că nu făceam întâia oară această reflecţie, tot aşa cum a rămas scrisă şi de la Mihai E­­minescu. Discuţia a lunecat mai de­­parte, la destinul lui Eminescu la viaţa sa nomadă de adolescent, la transpunerea acestei experienţe de românism în opera sa de mai târziu: „De ce nu scrii odată romanul lui — Ce te-a îndemnat să alegi titlul romanului „LUCEAFĂRUL’’? Nu e cam riscat? — înţeleg deci că ai stăruit mult asupra anilor de copilărie şi asupra atmosferei familiare. N’ar reprezintă aceasta o disproporţie faţă de restul romanului? — Nu cred. Nu pot să cred. Tot destinul lui Eminescu de mai târziu, omul şi poetul, se resimte de aceşti ani ai copilăriei şi ai adolescenţei. Lăsând la o parte accentele subiecti­ve din opera sa: ,,unde eşti copilă­rie cu pădurea ta cu tot?’’, lăsând la­ o parte interpretările psihologiei mo­­derne care dau atâta importanţă a­­mintirilor şi refulărilor din copilărie — chiar dincolo de aceste conside­rente, cred că o mare parte din o­­pera gânditorului politic şi social E­­minescu îşi are origina în experienţe­le sale de copil şi adolescent. S-o luăm cu puţină ordine. Copilul de mijlociu moşier moldovan, deprins să hoinărească în libertate, a luat pri­mul contact cu disciplina civilizaţiei şi culturei occidentale la Cernăuţi, la şcoala primară şi la K. K. Ober- Gymnasium. Imaginează puţin sen­timentele acestui puiu de sălba­tec moldovan, exilat printre stră­ini, supus la rigorile unui regim DATORIILE CÂRCIUMAR­ULUI Eminescu? — m’a întrebat Pamfil Şeicaru cu vehemenţa lui autoritară, care te pune deodată într’o situaţie de inferioritate şi­ îţi dă impresie că te-ai făcut vinovat cu ceva faţă de tine şi d­e viaţă... De ce, într'adevăr?.. Ideia a germiniat. Şi-a făcut drum. Am rămas gânditor tot restul călăto­riei. Iar gândul acela l-am purtat cu mine un an, doi, adunând conştient şi inconştient materialul necesar pe două planuri,­­pe cel al romancierului şi pe cel al biografului. Căci ţin să subliniez faptul că dacă romancierul îşi permite în decursul romanului oa­recare libertăţi de interpretare a rea­­lităţii, adevărul biografic a rămas respectat până la sfârşit. N’am scris o pagină care priveşte strict viaţa lui Eminescu, fără alte zece deschise , . ■ ; . V " r- r- ; -d •' *Y”, în faţă, biografii, monografii, memo­rii, volume ce critică, reviste ale timpului. De ce : „Luceafărul“ ? — Nu-mi pare deloc. Indicaţia a dat-o chiar Eminescu pe marginea u­­nui manuscris aflat la Academie. la­şcolar cu pecetea austriacă. Este de mirare că măcar de două ori a fugit pe urma căruţelor , să ajungă acasă, chiar cu riscul răfuelilor care-l aş­teptau din partea căminarului Gher­­ghieş Eminovici, cel ce nu ştia de gluma ? — Şi adolescenţa ? Anii puber­tăţii’? Este o epocă obsemă, pe care n’au putut-o lămuri nici biografii... — Cu atâta mai mult. Au intuit’o. Romancierul are mai multă libertate de... intuiţie. In această epocă ob­scură şi ingrată, Mihai Eminescu, vagabondul, a făcut cea mai crudă dar şi cea mai fecundă experienţă de viaţă. A colindat­­nu ţara mică ele atunci, ci toate ţinuturile româneşti cu excepţia Basarabiei. Şi-a cunos­cut ţara, şi-a cunoscut neamul. Ex­perienţa — după propria sa mărtu­­risire — a servit gazetarului şi poe­tului. Am stăruit asupra acestei e­­poci, fiindcă se simte prezentă în operă, în cartele de culegeri popu­lare, fiindcă , ea a dat pecetea poetului prin care a glăsuit un neam întreg. In vreme ce Vasile Alecsandri îşi cu­noştea ţara văzută din caleaşca, din­tă de altfel citatul întreg­ ,în des­­crierea unui voiaj in ţările române, germanul K. povesteşte legenda LU­CEAFĂRULUI. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i­ am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte insă, pe pă­mânt, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. Foi nare moarte dar nare nici­ noroc" A­­ceastă însemnare scrisă de mâna lui Eminescu pe marginea unei variante a Luceafărul, ca Veronica şi Cătălin.... danie... Şi cum îmi povestea de cu­rând d. Brătescu.Voineşti, după con­fidenţele lui Ti­t­u Maiorescu, era o spovedanie cu o rădăcină adânc înfiptă în tragedia lui Eminescu... El a fost Luceafărul, ca Veronica şi Cătălin... Caragiale. Tot ce poate fi mai uşor de înţeles şi de admis. Dar în inter­pretarea mea n’am redus axa roma­nului Luceafărul la acest episod de ■dragoste, deşi a fost decisiv în viaţa lui Eminescu, fiindcă Veronica Micle a fost marea şi chinuita pasiune a existenţei sale. Interpretarea se poa­te extinde la întregul destin al lui Eminescu şi la întreaga lui viaţă, cerdacul conacului şi mai târziu de pe fereastra vagonului de tren, E­­minescu o străbătuse cu piciorul sau în convoaiele de cară. A cunoscut-o şi a fost pătruns de realităţi mai pro­funde, aşa cum se înfig într-un suflet tânăr şi dureros prin destin. Contro­versele biografilor asupra acestei epoci sfârşesc în ipoteze. Am dat predilecţie celor mai plausibile, ţi­nând mai ales socoteală de faptul că Mihai Eminescu n’a fost un copil precoce, o minune în genul lui Mo­­zart sau a lui Thomas de Quencey dacă nu te surprinde cumva compa­­aţia. Poeziile începătorului nu a­­nunţă geniul din Luceafărul , Scriso­rile, etc. S’ar spune că sufletul poe­tului a avut întâi nevoie să fie fe­cundat de toată spiritualitatea ro­mânească, de experienţele hoinarului şi sufleurului Eminescu, pentru a scoate accentele de mai târziu, de la Viena, Berlin, Iaşi ,ş­i Bucureşti. Ce e poetul? __ Aşa­dar socoteşti poetul un produs al mediului, al climatului moral ? __ Să nu exagerăm. Nu-i vorba de aşa­ ceva. Mai ales cu Eminescu, nu poate fi vorba de aşa ceva, cu el care a depăşit timpul şi strâm­tele hotare ale ţării sale. Am acor­dat fără exagerare mediului impor­tanţa care i se cuvine şi nimic mai mult. Eminescu, geniul lui E­­minescu, nu s-a format ca o plantă cu rădăcini aeriene. S’a nutrit­ veşnic din pământ românesc, din trecut ro­mânesc dominând însă aceste reali­tăţi, prelucrându-le printr’o subtilă elaborare, dând cel mai strălucit exemplu de năzuinţa autohtonismului către universalitate. Ochii săi au străbătut prin realitatea înconjură­toare, dincolo de timp, în trecut şi în viitor. Dar experienţa prezentului i-a scos accente care s’au imortalizat în operă. Cu ochi reci citim în bio­grafii că Eminescu s’a născut în a­­nul cutare şi în locul cutare (există şi aci controverse), că a învăţat la Cernăuţi în anii cutare, că a fost la Blaj, la Braşov, la Sibiu, în anii cu­tare, că şi-a urmat studiile la Viena şi la Berlin... ş. a. m. d. II înţelegem însă mai bine pe Eminescu de­ atunci şi pe Eminescu cel veşnic, dacă îl situăm plastic, ca să spun aşa în e­­pocă, în Ipoteştii, Botoşanii, Blajul, Braşovul, Viena, Berlinul, Iaşii şi Bucureştii de­ atunci. Domnia lui Cuza Vodă, cei dintâi ani din domnia lui Carol I, războiul dela 77-78... Lite­ratura românească, proza şi romanul în special, n’au lăsat aproape nimic viu pentru a ne ajuta să reconstituim atmosfera acestor timpuri, un docu­ment de valoarea şi de autenticitatea Ciocoilor vechi şi noui. Oamenii, ideile, uliţile, casele, procesele de primenire ale categoriilor sociale, occidentalizarea altoită pe o reali­tate orientalizată — lipsesc dintr’o evocare literară de ansamblu, cu un caracter documentar ca romanul realist, şi toate acestea pot sluji N’ar fi fost greu să mă servesc poate de tehnografia timpului. Să caut o fotografie a d-lui Ştefan Wolf şi să-l zugrăvesc aidoma, cum lu­crează sculptorii de monumente fu­nerare chipul răposaţilor după al­­bumurile familiei. La ce bun ? Am crezut mai interesant să dau o fi­gură reprezentativă, sintetică, a di­­rectorului de școală austriacă de la periferia imperiului, nu cum va fi fost, ci cum ar fi fost logic să fie. Nu cred că romancierul e o­­bligat să copieze realitatea, ci să re­dea una plausibilă, versiunea cea mai acceptabilă a realităţii. Cât despre documentare, te rog priveşte... Surâzând, Cezar Petrescu a ridicat mâna spre trei rafturi de cărţi, reviste, fotografii şi documente insi­­rându-se dintr-un capăt al peretelui la celălalt. — Nu documentaţia mi-a lipsit... Dacă voi fi trecut peste ea pe a­­locuri, n’am făcut-o din ignoranţă deşi «iu râvnesc la gloria de emi-Pentru a explica anumite idei şi ati­tudini ale lui Eminescu, mai mult decât o interpretare savantă. Am căutat să umplu acest gol. La per­­sonagiile reale, familia Eminovici, prietenii lui Mihai dela Cernăuţi, Blaj, Viena, Iaşi, Bucureşti, Cercul Junimea, redacţia Timpului, la toate aceste figuri unde am respectat pe cât posibil documentul timpului, cu libertatea acordată romancierului am adăugat un mic contingent de perso­nagii imaginare, caracteristice epo­­cei, reprezentative pentru că prin ele se exprimă anumite categorii, a­­numite idei şi curente. E întru câtva procedeul lui Me­rejcowski din Romanul lui Leonardo da Vinci. Dincolo de realitatea do­cumentară şi în marginea acestei stricte realităţi, câteva personagii­­sinteză, cristalizând caractere şi atit­tudini dominante, specifice vremii. Condus de acelaş principiu, acolo unde între biografii calificaţi s’a născut o controversă asupra unei date, am optat pentru cea mai favo­rabilă preocupării mele de a închega un roman, nu o viață romanțată. — Pot uza de un exemplu-două ? —­ Să încercăm... Bunăoară Ha­rieta afirmă în scrisorile ei că a ră­mas oloagă la cinci ani. O martoră a copilăriei sale, care de altfel a în­curcat mult biografii, o oarecare d-ra­găut, pretinde că Harieta s’a paralizat de picioare cam pe la vârsta de 9 ani, fiindcă dormise într’o încă­pere nouă şi încă umedă a casei cela Ipoteşti. Intre aceste două infor­maţii, am ales pe cea mai suspectă, a d-rei Tăut, fiindcă în economia ro­­manului era cea mai potrivită viziu­nii mele, nu de biograf, ci de ro­­mancier. Tot aşa, ca să dau un exem­plu din alte zece, n’am crezut abso­lut necesar să respect cu fidelitate persoana fizică şi psihică a directo­rului Ştefan Wolf de la K. K. Ober­­gymnasium din Cernăuţi. Ştefan Gold nescolog. Când am depăşit docu­­mentul, am făcut-o cu bună ştiinţă, fiindcă aşa-mi cerea romancierul, economia romanului. N. Pârvu Pătruns pe aceste idei, nu e de mi­rare că scriitorul Cezar Petrescu s’a simţit atras de opera şi de viaţa lui Mihai Eminescu, de destinul său li­terar şi omenesc. Şi Mihai Eminescu a cutreerat străinătăţile. Şi el şi-a fă­cut cultura la şcolile înalte din Vie­­na şi Berlin, şi el a purtat din chilie în chilie vrafurile de cărţi ale mari­lor cugetători şi poeţi occidentali, împăcând toată această zestre a cul­turii universale cu bătrânii cronicari de acasă, ridicându-se împotriva in­fluenţei austriece, condamnând civili­zarea forțată, rapidă, superficială și dea mai jos. fi _ ''teâau Jh.Pl€ vientei, r&ntewi fi viwfeu rvtiA.a*ifaJă­z&rtPfefihsJcic, /l&pu. ccm c/c v, novensi, eaccj&tf­­mcm (Trian­g, AJ ciucfuzahrr c/e ct/uunivti in, cultura. / ^ Aaus „Tragedia familiei Eminovici“ - Ai scris cu alte cuvinte trage. ţină încredere, Mihai, hoinarul, va- j numai într atât condensat subiec­ția gemului ,n mediul ost.l al contem. gabondul... poetul! Nu se află paratul unui roman’ poranilor? ‘­­ f —, Dacă vrei... De fapt m'a ur­mărit și am urmărit un complex de idei. In primul rând am căutat să-l situez pe Eminescu în mediul său fa­miliar. Cred că paralel cu tragedia lui Eminescu, există o tragedie a fa­miliei Eminovici. Să recapitulăm pu­ţin datele aşa cum le oferă monogra­fiile. O mamă predestinată canceru­lui. Un tată energic, ambiţios, ridi­cat de jos, căpătuit cu un grad de boierie măruntă tocmai când s’au co­­borît pronomiile. Un frate mai mare, Şerban, doctorul, mort la treizeci şi ceva de ani, tuberculos şi cu accese de demenţă. Alt frate, Iorgu, milita­­rul, mort înainte de a împlini trei­zeci de ani, după un accident cu mai lungi complicaţii de boală. Ne­­culai — Neculai cel prost, fiindcă era bun — sinucis după ce-a trecut prin toate fazele sifilisului. Ilie mort la 16-17 ani. Harieta paralizat! Şi doi supravieţuitori. Aglaia şi Mateiu... Dintr’o familie numeroasă boala şi moartea au secerat pe rând toate vlăstarele în care căminarul Gheorghe Eminovici îşi pusese încre­derea unei continuităţi dincolo de vremelnica sa făptură. Iar numele, raţiunea de existenţă a neamului E­­minovici, au fost salvate de copilul în care căminarul avea cea mai pu­ Copilăria şi adolescenţa poetului datoriile a^ s' DATORIILE SOLDATULUI RAMAN INTACTE SE POT REDUCE DE ACORD cu cucoana si Bucătăreasa RAMAN ASA CUM LE-AM POMENIT DATORI­­­LE ŞCOLARILOR RE­LI CSrî OASE PASTELE ni l, CRivrosti . DUMNEZEII ’ REDUSE SIMŢITOR NU SE POT REDUCE DATORI­I­LE DE PRIETENI MAI REDUSE NICI NU SE POATE CURENTUL Cum s’a realizat ffffitirrrriiiTmMi *u*4 Pe Jiu în sus Freamătă’n apus Mesteacăn subţire; Cui mai dă de ştire Frunza când o cade ? Nu mai sunt balade. In sus pe Jiu Geaba mi-ţi mai ştiu Pas de trecătoare, Taină de răcoare, Han fără uluci; Nu mai sunt haiduci. Munte cu Jii Sub frunzare vii Mă chiamă să cânt Când nu bate vânt Alean din trecut De mine ştiut. Marţi 25 Decembrie 1934

Next