Curentul, februarie 1935 (Anul 8, nr. 2513-2540)
1935-02-01 / nr. 2513
I AI -A (Continuare în tiaa.H-aX ! Naţiune decapitată după Interpelarea anunţată de directorul nostru in chestiunea salvării elementului românesc din Barourile tării, iată vărsate în aceste capitale desbateri şi impresionantele date procurate Marti de comunicarea d-lui George Cuza, astfel întregită şi lărgită, problema studenţilor şi avocaţilor români dobândeşte astăzi virtuţile unui vast proces politic şi social, destinat să definească obligaţiuni şi răspunderi nu numai pentru guvernul dela cârma Statului, ci şi pentru profesiunile convocate la discuţiune. Accidental, în aparenţă, — în realitate, printr un firesc determinism, — corporaţiunea Dreptului este investită cu temuta cinste de a inaugura necesara ofensivă de restaurare a elitelor etnice. Avocaţii, — printre cari uneori cu mândrie, alteori cu mai puţin orgoliu ne numărăm şi noi, în frunte cu Diţipctorul nostru, au deci datoria de a lua vinul de coarne namila, de a ataca pieptiş şi fără laşitate o problemă pentru a cărei rezolvare îi destină natural multiplele privilegii pe care breasla lor şi le-a arogat la conducerea acestui Stat acaparat de tribuni, de limbuţi şi de clănţăr Ca avocaţi, fireşte, suntem mândri când vedem ce frumos doineşte din beregată unul dintre ai noştri. Dar aceşti „ai noştri”, — se plâng prin autobuze mai toţi obştenii din celelalte corporaţiuni, — aceşti avocap (cari ne sunt nouă şi colegi) au ajuns dela o vreme să conduce atributiunile cele mai băltate, abordate de ei într’o mână cu codul de audientă iar în cealaltă cu o globală incompetentă. Așa strigă lu■mea, — așa urlă tara!... De ce ne-am fura mutual căciula, crutându-ne mărturisirea acestor răspici«; idevaturi?^ Avqcaţii la âhisbh'iBcr porMîtîllor» avocaţii la gss. \%ts, evbcstn ■ ro -Sti “■'•.pS- Used tomuiceev vwfiul boţeşte, şi cam parffâ^ral' se tot prosteşte, — firesc şi metodic întreaga* exasperare a tării este monopolizată, de această corporaţiune avocăţească, fără, care totuşi muite ar merge în România încă şi mai prost!».lată ceea ce trebue odată frânat. lată ceea ce avocaţii au astăzi cel dintâi interesul să curme!. . .Adevărul este că, — în faţa une contingente de licenţiaţi în cari majorităţi tot mai ameninţătoare erau dobândite de minoritari şi’ de venetici, — avocat, aceştia prea tiranizat! de superstiţia ,,Legalului” şi a „Constituţionalului” , nu au putut născoci alt‘procedeu de defensivă etnică decât aceastăblocare aparent corporativă, decât aceasta constituire a Barourilor în oligarhii interzise nouilor penetratiuni. Din lipsă unui curaj necesar, aşadar, ,— ţintind să ridice zăgaz mai ales ,în fata vagabonzilor venetici, — avocati au improvizat o lege, , Care îi discreditează ca breaslă. Gore paralizează recrutarea autohtonilor la constituirea nouilor elite juridice. Care, cu toate prevederile ei piezişe, nu ajunge să-i apere împotriva invaziunii minoritarilor hămesiţi, măi toţi' scopiţi' de orice scrupule profesionale, — aşadar mult mai înzestraţi ‘ cu aptitudini de concurenţă, de pricopsire şi de 'influenţă. " Toate acestea, pentru ce?— pentrucă, — fie sub superstiţia •Legalului'’ (care îl tot împiedica să ia act de Legitimitatea unei riposte de defensivă , românească), fie din complezenţă pentru clientela, aceea străină despre care cu o justă severitate vorbea d. George Cuza, ,— avocaţii noştri au refuzat, până astăzi să atace problema cu virilitatea, cu realitatea şi cu curagiul Directorului nostru. Reclamând imperios şi urgent, pentru rezolvarea simultană a problemei studenţeşti şi a chestiunii împrospătării elitelor sociale, indispensabila legiferare a Proporţionalitati legitime a elementului românesc în Barourl Astăzi, — în Barouri. Mâine, — în corporaţiunea medicilor. Poimâine, — în breasla inginerilor. Şi aşa mai departe, până la flanc. Flancul celeilalte extreme, îl consume legea de ocrotire a muncii româneşti, — al cărei regulament (mereu moşit) nu mai ajunge să se vadă odată râşnit de soborul care » tot cloceşte!— Dar Barourile trebue să înceapă. Dar avocat», — breslaşii tuturor privilegiilor, toptangii onorariilor cari revoltă pe atâţia naivi proPe Michail Choromanski Lam cunoscut mai zilele trecute în haliul unui hotel cochet din centrul Pragai. Un tânăr polonez blond cu obrajii incolori şi puii de nu ştiu ce lungă suferinţă, cu un nas aristocratic dăltuit după forme mediteraniene şi o frunte largă, melancolică. Când vorbea, buzele scriitorului polonez căpătau o uşoară tremurare descoperind un şir alb de canini puternici, ochii, neastâmpăraţi şi vii, se brumau de o strălucire metalică, iar mâinele porneau să contureze în aer sinuozitatea unui gând, unei idei. In acel moment mâna dreaptă în formă de cupă desena un semicerc convingător, potenţând oarecum energia unei imagini Şi gândul pornia înapoi spre anii adolescenţei şi spre începuturile activităţii lui literare. Avea în glas o tonalitate bărbătească, baritonală şi pe buze ii infloma un bob de sarcasm, care se transforma într’o ironie amară pentru semenii săi de dincolo de zidurile hotelului. Vorbia viu şi animat. Bergsonian prin structură, Choromanski are in faţa vieţii o atitudine energetică, vitalistă. „Urăsc inactivitatea”, spunea el, şi nu pricep cum foarte mulţi oameni îşi închipuie că, trăind, au parte numai de tragedii. Nu există tragedii ci numai tragedieni. Și încă de eftina calitate ! O nenorocire, sau o întâmplare oarecare, are asupra oamenilor un efect curativ sau dacă se poate spune chiar metamorfic. Sub pavilionul aceleiași întâmplări sentimentale primare, recrudescente se diminuiază topite de forţa patetică a nenorocirii. E ceva ce se desprinde din nuvela mea : „Fraţii albi”, în care ura dintre trei indivizi dispare biciuită de urgia unui viscol din stepa Ucrainei”. Şi mai departe Choromanski mi-a vorbit despre sensul moralei actuale, de morala femeei, a barbatului şi despre împrejurările în care a scris cunoscutul roman „Gelozie şi medicină”. Suferind de un picior tânărul scriitor (Choromanski are 30 ani) a avut prilejul să stea multă vreme în preajma medicilor şi spitalelor. „Mă cunosc aproape toţi medicii din Polonia _ spune Choromanski _ şi pot oricând să vizitez un spital şi să asist la orice fel de operaţie. Cum eu am mai scris un roman intitulat: „spitalul Crucii Roşii”, s’ar părea că am oarecare preferinţe pentru personagiile albe ale spitalelor. Nici de cum ! In afara de faptul că mă trag dintr’o familie de medici ,şi că am petrecut mult timp prin sălile de operaţii, n’am nimic comun cu astfel de preocupări Atăt romanul amintit cât şi „Gelozie şi medicină” nu sunt decât fragmente din viaţa de toate zilele, la care s’a, adaos evident, o foarte bogată lectură , de psihologie medicală”.Nu pun la îndoială afirmaţiile scriitorului polonez; am înţeles însă, că e o apărare oarecum voită. Choromanski îşi, refuză afinitatea cu ■ bisturiul şi, cloroformul. Drumurile creiaţiei »« ,mână. Insă spre margini de limanuri,,, unde soarta îşi estompează, ironia" suferinţei. Choromanski ,locueşte acum la Zakopane, o staţiuneclimaterică din Carpaţii polonezi şi-mi spunea că ar voi să petreacă ovară printre cântatorii de sănătate din staţiunile balneare româneşti de pe coasta Mării Negre. „De altfel,_ a continuat .Choromanski _ lucrez acum la un roman in două volume, de pesta o mie de pagini, Intitulat* 1/Scară în sus, IL Scară in jos, care să fie o fani sau imperioasa datoria de a porni astăzi cu curagiu şi cu orgoliu ofensiva dezrobitoare. La privilegii, când cauţi, pe noi avocat» ne descoperă în moţ şi în păr lumea. Să ne găsească la vârful avangărzi şi în clipa când patrulele rasei noastre asediate au semnalat primejdia încercuirii, iminenţa dezastrului, perspectiva decapitării mereu verificată de inflexibila experienţă, teoria elitelor sociale pe care o invoca deunăzi Directorul nostru nu ne predestinează unei alte soarte, dacă nu ne organizăm astăzi, dacă nu ivim cu o clipă mai curând sacrul dig al conservării etnice, vom , mai grabnic decât ne temem ceea ce este firesc să devenim: un Neam acefal. Mai rău, încă, o Naţiune manevrată de lintiţa unor colonişti venetici, o inertă pleavă de floţi la discreţia unui patriciat de haimanale nomade. Ion Dimitrescu O capitală de sălbatici Craiul de capitală al României este administrat ca o başbuzuciei fi.râ nici un respect pentru locuitorii lui. E un oraş In care goarnele, trompetele, soneriile, signalele fac, fără Încetare, o Întrecere infernali. Guiţi porci metalici pe sub ferestrele oamenilor, ziua şi noaptea, şi primăria ca şi poliţia nu ştie fi nu aude Vehicule cu şi firi arcuri, ctt şi firi cauciucuri, cu şi fără murdărie care se împrăștie dealungul parcursului, dau străzii un aspect de cocină și de balamuc menajat pentru tatfrese electorale. . . ,, Pe stab femeim iecxdiask afadms osdSSxua AfSaara a. strigă gazi, alții cărbuni, haine vechi, covrigi, păsări, ouă, briază, zarzavat, fiare vechi, peşte, umeri pentru haine, făraşe, lighiane, alţii sunt meşteri reparatori. E . foarte nostim, fi daci est bolnav sau,obosit nu-ţi rămâne decât si tragi cu revolverul Toţi plătesc taxa la’ primărie fi acolo unde mai trebue, pentru a obţine dreptul de a transforma Capitala intro imensă casă de nebuni. E puţin probabil ca domnii primari şi respectabilele autorităţi să se bucure de un egal tratament. Am văzut, sergenţi de stradă care au minunea să ia în deaproape cercetare” pe vagabondul care strigă peşte sub fereastra domnului deputat. *Chestiunea este de a se ajunge însă la un tratament omenos generalizat. Nu e admisibil ca pentru a menaja veniturile vătafilor comerţului, ambulant, mărturisite sau les, să tolerăm această batjocură faţă de care orice om cu demnitate are datoria să reacţioneze cu cravaşa. Roma e un oraş drăguţ cu ceva mai multe monumente decât Bucureştii. Este, domnule Primar, capitala Italiei, o ţărişoară cu care zicem ci ne înrudim. Acolo problema zgomotului a fost tratată cu asemnş seriozitate ca problema apei de băut. Din serviciu de circulaţie disciplinat şi care nu cunoaşte bacşişul, îşi trec datoria cu atâta vigilenţă Incit clacsoanele automobilelor au devenit inutile. O ordonanţă municipală le-a desfiinţat acum două luni. Roma e oraşul cu cea mai rapidă circulape şi cu cea nud mare linişte din lume. Evident mai sunt pe faţa pământului lifte deosebite, care au dreptul să rămână in sălbăticie. Daci onori autorităţii bucureştene înţeleg să facă din capitala României un oraş de neurastenici, barem şi aa ştia aceasta şi fiecare să-şi facă dreptate singur. Tămbălăul acestui oraş cu mimai şase sute de mii de locuitori denunţă indolenţa şi coruppa. Romulus Dianu Michail Choromanski de TR. IONESCU-NIŞCOV ?*• ANUL Vin No PAGINI -Vinari I Februari* IMS Director: PAMFIL ŞEIGARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Palatul Non atr. Doamnei, et. I Redacţia 3*4088, Administraţia 3-4080 Secretariatul a provine.. .3-4086 • Cabinetu! directorului . . .3-4084 ABONAMENTE: Ld 700 de au; 350 pe 6 lunii 200 pe 3 luni; pentru institupum «i Administreții Publice LeilOQO anual; pentru străinătate: Lei lTOpean; 900_ pe Aiuni; iOO pe 3 luni. Abonamentele încep la și 15 at luneL laa postali plătită In numerar «nf. ord t.îr. Generale P. T. T. nr. 55740/93 — Ce-i cu _____ ___________ , veselia asta pe tine? —Cum să nu fiu vesel? Trebue să fim cu toţii veselii !i’ai citit în gazete că miniştrii sunt bolnavi ele gripă şi nu mai pot să lucreze pentru ţară!... 31 Ianuarie 1933 - 31 Ianuarie 1935 Doi ani dela Instalarea regimului Hitler. Doi ani dela venirea dictaturii naţionaliste. Se pot deci examina semnele de viabilitate sau de anemie ale regimului ce hotărăşte de destinele istorice ale Germaniei Spre a preciza surprinderea buimăcitoare a biruintî! din 1933 a ci*maților cafenii, este suficient si afflaMm câteva grotei itontóataj© —Satem JSStgUK La.& SsaH&s''MfâSt stera! ©fi§* -dfeă- feeassE ';Le!’Populativ^ pdCEM/aceste rto»' duri semnate de Leon Blum: „Socialismul este astăzi forta preponderantă a Germaniei”. Iar la 14 Mai 1932, comentând victoria mareşalului Hindenburg, ales preşedinte al Reichului iapotriva Iul Hitler,—i tot „Le Populaire” publica această părere a Iul Leon Blum: »Hitler este respins. Nu ne ascundem bucuria, uşurarea, mândria. In patru săptămăni, victoria definitivă a lui Hitler va fi consumată. Visul urât Începe sâ se Împrăştie”. Ca in numerele dela Sul 9 Noembrie 1932, — sub titlul „Sfârşitul lui Hitler”, Leon Blum să reunoiască profeţiile. „Hitler, de acum încolo este exclus dela putere. Este exclus, — am putea spune, — chiar dela speranţa puterii. Nu numai că rasismul nu poate cuceri puterea, dar ulei măcar nu o poate ÎmpărţiIntre Hitler şi putere este ridicată o barieră peste care nu poate trece. Şi această Înfrângere definitivă a rasismului este, prin excelenţă, victoria social-democraţiei Ascensiunea la putere, legal sau ilegal, este deacumacolo închisă pentru Hitler”. Reprezentantul socialismului francez lua legitimele sale dorinţe drept semne ale unei realităţi In mers!. De altfel, democraţia socializantă ca şi socialismul comunicant au fost de o egală incapacitate la Înţelegerea fenomenului reacţiunitor naţionaliste apărând In Reich cu vuet de furtunoase valuri populare. Iu însăşi această Incapacitate de a Înţelege semnele vremii ia această neputinţă de auscultaţie a ritmului evoluţiei istorice,se poate citi Înfrângerea unei concepţii politice, începuturile Inactualtăţii ei Revoluţia bolşevică a fost socotită drept punct de plecare "a unei totale lichidări a vechei ordine capitaliste, spre treptata înlocuire a celei mai formidabile reacţiuni naţionaliste. De aici atenţia de animată ură cu care au fost urmărite toate fazele regimului hitlerist. S’a scontat un moment apropiatul sfârşit a! dictaturii lui Hitler în iunie 1934, când s’a executat acea sângeroasă „purificare*’ a partidului, când execuţiile sumare ale grutÊrá lKostej ás r-ß teír’® «Síit Od tfâgâeă Ikssrteă seäfersfettettesstekî rastete, prin noile forme de organizare socială, elaborate in cadrul viziunii marxiste a hunii. Nimeni nu mai punea la îndoială determinismul socialist, sensul evoluţiei sociale; discuţia era numai asupra cadenţei acestei evoluţii, doar asupra momentului când se va instaura noua ordine socialistă. ■ £fe*ce!a m c’q esc&asfe 'dMl o te* gKsc-tesfi Mrefete ■ taseasaaieH .480 JES31 Utasáeiul oa jft Sfter « 'Sa regiMfieshudlA Aatap&ăiifte ftá toas '-doranterul dd fhi&,:4cL .wri&inWuo a ate'ivtevtel btraitoerv- -'Sxad perte&l doriseră conriffaftth for &c**c*~wizrf***, ■ .......X '.Jf ■ ationaliste. Fascismul a fost socotit ca un fenomen cu un caracter strict local, reacțiunea naţionalistă, — ca un pas înapoi, spre a pregăti saltul final spre comunism. Nu a rostit oare cu toată convingerea Paul Boncour în Camera franceză, faimoasa apostrofă la adresa lui Mussolini: .Acest Cezar de carnaval”... pentru ca peste 12 ani drumul la Roma să apară Republicii ca o Canossă a erorilor de înţelegere şi de Interpretare a fenomenelor istorice, — erori ce definesc agonia democraţiei ca forţă călăuzitoare a vieţii politice a popoarelor? In pofida tuturor profeţiilor, fascismul italian a luat tot mai reliefate contururile durată, — de defnitival Or, acestei stabilizări a unui regim antidemocratic, şi naţionalist, nimeni nu i-a atribuit caracterul unui simptom istoric. Nimeni nu a socotit fascismul ca introducere la un alt ciclu al evoluţiei istorice, — la ciclul severelor discipline ierarhice, ca Înlocuire a mitului drepturilor „omului”, prin mitul drepturilor Naţiuni. De acela apariţia lui Hitler şi biruinţa lui totală de la 31 ianuarie 1933 (când a fost numit cancelar al Reichului) a surprins: va răsturna toate doctele profeţii democratice şi socialiste. De atunci Începe aşteptarea unei prăbuşiri sub povara problemelor nerezolvate. Hitler reprezenta o acţiune revoluţionară, de lichidare a complexului poltic democrato-socialist, deci nu un regim normal ci un regim nu numai in luptă cu fenomenele crizei economice, nu numai zorit să rezolve problemele curente, — dar chemat să schimbe radical şi structura Statului german, Berlinul, — care până la victoria lui Hitler era socotit ca un avantpost al comunismului rezumând toate speranţele unei bolşevizări a Europei a devenit deodată focarul Pamfil Şeicaru existaseră in cazul Mateotti, din primi ani ai fascismului — organismul mussolinian, dovedindu-se de o impresionantă robusteră, având forţa vitală de a reacţiona Împotriva toxinelor, înlăturând o devastare a organismului prin generalizarea răului. Pentru observatorii obiectivi, pentru cei ce nu se lasă amăgiţi de confuzia dorinţelor lor intime cu realităţile transfigurate de proecţia acestor dorinţe, — întâmplările din iunie 1930 au verificat vigoarea sălbatecă, robusteţa tumultoasă a regimului Hitler. Iar plebiscitul din Sarre, — prin afirmarea unei masive voinţe populare, prin impetuozitatea ralierii la regimul dictaturii, hitleriste, prin fanatica renunţare la avantajele materiale pe cari Ie oferea regimul libertăţii sub egida Ligii Naţiunilor, — dovedeşte că ne aflăm in faţa unei nouă faze istorice. Misticii libertăţii Individuale a democraţiei, — îi urmează mistica autorităţii Statului naţionalist, Colectivismului social, — conceput sub unghiul internaţionale! sociiste, —i urmează colectivismulsocial conceput sub egida Statului naţionalist şi autoritar. Hitlerismul rezumă dinamic concepţia unei reacțiuni antidemocratice. Animatorul nu condiţionează viabilitatea mişcării care îl depăşeşte exact cum unda Istoriei depăşeşte vicisitudinile unei existenţe individuale; hitlerismul este un act de credinţă, o formă a misticismului politic al poporului german, — o nouă schismă protestantă faţă de dogma universală a democraţiei. După doi ani — încă, — exeget» Ideologie! revoluţie! franceze, toţi profeţii democraţiei socializante, nu s’au atiosferizat cu idela de durată a fenomenului hitlerist. Plebisciful din Sarre a urmat la şase luni după sângeroasa represiune a insurecţiei lui Boehm„. DMICVMI DOlulCl Am precizat, poate inoportun pentru dorinţa de polemică a „Uniunii studenţilor români din Franţa“, că la origina acestei asociaţiuni (false) stă un jurământ strâmb faţă de ţară. Această „Uniune a studenţilor români din Franţa“ (a cărei conducere nu este avuabilă) a contestat anul trecut vreun înţeles cu putinţa zilei de 24 ianuarie. A votat în adunare generală că această zi nu există ca sărbătoare naţională a vreunui popor. Mâine vor vota, fără îndoială, că naţiunea română e o ipoteză utopică a lui Napoleon al IlI-lea care a născocit-o la 1859 și de atunci, prin urmare,douăzeci de milioane de fantome aniversează mecanic un divertisment împărătesc. Noi credem că faptul care a avut loc anul trecut în preajma zilei de 24 ianuarie, la Paris, riguros exact cum este în impertinenţa lui de necrezut, trebuește subliniat Încă, spre a feri publicul românesc de o confuzie. Credem, mai mult, că este locul de a ne întreba ce fiinţă legală poate avea, cu faţa spre ţară, o asociaţie de detestatori ai patriei, o grupare la baza căreia — aşa cum e constituită astăzi — stă un delict de ofensă violentă la adresa ţării. S‘a crezut la un moment dat, prin eroare, că o asociaţie care să se grupeze, aşa cum şedea bine în străinătate, românii şi minoritarii la un loc, era posibila printre studenţi din Paris. Buna credinţă a Românilor, a fotnâa, fii acestei fi»o ciâili, a fost cu ktitâliîaiâ sarprîns£ o mptura imediată, emară pilasă cauzei unei asociaţiuni noul, pe lângă cea din Rue de la Boucherte, a urmat actului „Uniunii studenţilor români din Franţa”. Această ruptură a verificat încă o dată celor ce-au săvârşit-o — înainte de a fi compromişi în forul lor interior şi în afară, în faţa studenţimii, de o tovărăşie nevrednică — neputinţa relaţiilor naţionale cu o lume care singură se aşează dincolo de legea cetăţenească fundamentală a sentimentului de patrie. Şi iată, această asociaţie, protestează astăzi, — în preajma zilei de 24 ianuarie. î şi dă lecţii .'studenţilor -din -ţară, prin moţiuni Ipubli.'citare? Pe baza cărei confuzii'triste a publicului pot fi posibile aceste manifestări care şterg hotarele? Nu e cu putinţă ca o asociaţie de cetăţeni români să afirme că pavilionul naţional — care distinge o sărbătoare naţională *— nu este vrednic de un salut, pentru un motiv sau altul, şi numai fiindcă această asociaţie se găseşte incidental în străinătate. Delicvenţi politici sunt adăpostiţi în occident, dar ei n au paşaport naţional. Ce este „Uninea studenţilor români’din Franţa” în urma acelui vot contra zilei de 24 ianuarie, decât o asociaţie de delicvenţi politici? De ce se mai bucură,o asemenea asociaţie, de un an, de girul paşaportului naţional? Ce bază are certificatul juridic de existenţă al acestei „Uniuni” de cetăţeni români? Întrebăm: Dragoş Vrânceană, Mussolini remaniat Echipa ministerială fascistă nu se află la prima remaniere. Nu Intră In cadrul acestui articol să evocăm figuri fixate. Ne reamintim fasi de remanierea lui Grandi fost ministru de externe al Italiei fasciste şi apoi, spontan, fără discuţii prealabila, imabilizat in postul de ambasador la Londra, pentru simplul motiv că în relaţiile lui diplomatice devenise prea mult „diplomat** şi „manierist” şi prea puţin „fascist”. Aceasta nu convenea lui Mussolini, pentu că rogonul fascist are o mentalitate proprie chiar în diplomaţie, de curaj şi loialitate. Intr'un regim de autonate şi disciplină aceste schimbări trec simplu şi expeditiv ca o scrisoare la cutie. Procedeul mussolinian este mai vechi, chiar de când, regimul fascist era neconsolidat şi avea nevoe tocmai pentru aceasta, de mai multă ordine şi ascultare. In Octombrie 22 anul 1922, Mus, asupra solini dealeea Romei, când,strul vechei făcuse marşul Contele Sforza mim Italii ’ democratice h 71 ....... 5 Paris. Îşi trimite demisia telegrafic, pretextând că nu acceptă un program politic naţionalist şi dictatorial. Mus.1, solmni, li trimite o scrisoare prin calre îl obligă să stea la locul lui căci^ altfel va suferi consecințele. Evident, după câtva timp, i s’au luat atribuțiile dar numai atunci când a vtui Di*teh. ‘ i- .V-'1 - : ' — lesă Czsag acesta cm^lâazt^jdztîi iu&c*q$1 4i .9** s*w8 spidăS. sa mu. ____ .... .... In - ultimul timp Massolity * remaniază 6 cabinete ministeriale. Rpaont organizatorul sindicatelor, profesionale este numit ministru al agriculturii^ Mulţi se întreabă I ce semnificaţie are acest fapt? Un ompăstrat un timp îndelungat în aceiaşi, atribuţie imncese In virtutea automatismului şi a rutinei. Este cazul directorilor generali din toate ministerele statelor democratice care deţin secretele instituţiilor pe care le conduc Încât se fac indispensabili şi nu pot fi înlocuiţi de chiriaşii grăbiţi ai politicei de partid. Aceasta nu se‘ în* tâmplă sub ceamul fascist. Un ministru specializat prea mult care şi-a făcut mica lui gaşcă şi trăeşte comod devine un‘ biurocrat, şi de A* ceea, este pur şi simplu înlocuit* pentru a menţine supleţea şi energia departamentului ministerial. ■ -Mussolini, in toată această circulaţie a echipelor ministeriale. Işi păstrează pentru dânsul portofoliul Internelor, al marinei, armatei, războiului şi externelor. Cine nu recunoaşte astăzi că afacerile externe ale statelor europene merg mână în mână cu pregătirea miltalâ? Cine ' au recunoaşte aceasta, nu va înţelege niciodată, de ce Mussolini '"a concentrat aceste ministere ia zrârta lui. Procedeul mussolinian este de mână forte. Ducele dă din când un sind o lecţie de autoritate şi disciplină Europei democratice. "* Nicolae Roşu Citiţi in pag. 12-ai de la național-ţărănişti Demisia d-lui G. G. Mironescu