Curentul, aprilie 1935 (Anul 8, nr. 2572-2599)

1935-04-01 / nr. 2572

AK UE VIII Ko- 2572 POPAS DUMINICALComoara bătrânului Morţii se uită repede, poate ca în străfundul mileniilor, primul om care a crestat pe o bucată de os, cu o neîndemânare de copil, con­turul unui obiect, ori al unui ani­mal, sau s’a încumetat să deseneze stângaciu imaginea unei alte făp­turi umane, — gestul acesta spon­tan din care urma să purceadă arta, nu a fost decât gestul Împotrivirii faţă de implacabila uitare a morţii... Instinctul de viaţă s’a împotrivit grafic morţii: a voit să supravie­ţuiască într’o linie, intri o scrijără­­tură pe piatră, în orice supravieţui­re care ar putea depăşi dezolanta vremelnicie a existenţei umane. O telegramă anunţa vânzarea comorilor strânse în cursul unei vieţi de Louis Barthou. Câte luni au trecut dela asasinatul dela Mar­silia? Şi ni se pare că asupra amin­tirii bătrânului sprinten s’au ros­togolit în lespezi de uitare secois.« Ai uneori impresia că Louis Barthou a fost contimporanul lui Alexandru cel mare, — că bătrânelul cu neas­tâmpăr de viaţă, cu sclipiri de inte­ligenţă în ochi, a trăit nu­meri, ci pe vremea lui Aristotel. Morţii se uită repede, uitarea cicatrizează rănile amintirilor, şi ca şi când n’ar­e fost nimic, evenimentele Încâlcesc amin­tirile, le ieşesc severele contururi, le estompează într’o emotivitate de calmă, melancolică, vagă aducere aminte. Peste numele răsunător, peste ob­sedantul nume al telegramelor ex­terne, peste Louis Barthou, —­ de luni de zile, — se aşezase firească şi neînduplecată uitarea, când o te­legramă ne-a anunţat vânzarea co­morilor Barthou. Nu teancuri de acţiuni, nu depo­zite de devize, ori purcele de aur, ci doar cărţi rare cu dedicaţii, ma­nuscrise, scrisori intime, tot CG 3 alimentat pasiunea de o viaţă a u­­nui intelectual de elită. O carte veche îşi are negrăita ei poezie, dar tocmai această poezie a paginilor îngălbenite de vreme Se intensified prin acel adaos al unei dedicaţii, al unei însemnări pe un colţ de pagină, adaos ce dă o at­mosferă, ca un ecou şoptit al unei alte vieţi, Louis Barthou a fost unul dintre cei mai pasionaţi colecţionari. Pair dea manuscrisul volumului „Les fleurs du mal” al lui Baudelaire, — nu se da in lături să utilizeze orice mijloc spre a viola taina acelei dra­me intime a lui Victor Hugo, rezu­mată în legăturile de iubire dintre Adela Hugo, soţia marelui poet şi Sainte Beuve, criticul, prietenul său. O corespondentă, o scrisoare izolată, o carte pe paginile căreia a visat Robespierre adolescent, e­­nigme ale unei epoci descifrate în câteva rânduri fugare, svârlite ne­glijent pe o pagină... Epoca roman­tică, — acea fastuoasă reprezen­taţie de mari pasiuni ce căutau pu­blicitate şi singularizări de atitu­dini, destinate să uimească posteri­tatea după ce a zăpăcit pe contem­porani, — tot teatratismul liric al unei epoci de retorică, de emfază, de patetism cromolitografic, de convenţional declamator, a fonnat in special epoca neastâmpărului de curiozitate a pasionatului colecţio­nar Louis Barthou. Adesea, această pasiune nu-şi a­­legea mijloacele spre a se satisface: o carte rară pe care zărise o dedi­caţie preţioasă, ce rezuma accentul unei personalităţi sau ecoul unei e­­poci, era pândită cu râvnă, aştep­tată cu înfiorarea unui adolescent la prima întâlnire de dragoste, ob­ţinută cu orice preţ, spre a intra în acea intimitate de comori intelec­tuale, spre a intregi fizionomia unei epoci. Această pasiune a lui Louis Bar­thou a format adesea temă pentru atacuri violente, de o şi mai violentă nedreptate; dar ce poate frâna o asemenea pasiune? Şi iată că acest muzeu, in care un om strânsese cu o pasiune de a­­var atâtea comori de amintiri,­­ iată că această familie răsărită pe urm­a unei vieţi de colecţionar, se împrăştie, prin scoaterea în vânzare la licitaţie. Probabil, rude mai puţin iubitoare de aceste colecţii de şoapte grafice ale trecutului, mai puţin înţelegă­toare, au socotit necesar să valo­rifice comoara bătrânului „maniac”. Şi manuscrisele, cărţile rare cu dedicaţii, scrisorile se vor împrăş­tia; vor pribegi iarăşi până ce o altă pasiune va porni să le adune iarăşi, să te colecţioneze ca odi­nioară Louis Barthou. Simţi o adiere de tristeţă: încerci o Înduioşare pentru comoara bă­trânului, răvăşită de urmaşi. Dar înţelegi de unde venea acea uimi­toare prospeţime de Inteligenţă, a­­cea sprinteneală de spirit, acea rară vioiciune a omului politic Louis Barthou. Politica — orice s’ar spune, —­in orice condiţii s’ar face, prin în­suşi faptul că obligă să iei contact cu mulţimea, cu asprele ei nevoi, să te familiarizezi cu erorile şi cu necesităţile ei, — trivializează. Nu există mulţimi de elită; de aceea rămâne ceva de sgură vulgară pe urma contactului cu mulţimile. Gân­direa este un act individual, o sin­gularizare distantă şi aristocrată; nobleţă ei contrastează cu tumul­tul de viaţă primară, cu clocotul de instincte­­ al masselor De aceia omul politic, când vrea să-şi păs­treze tonul altitudinea intelectuală, trebue să-Si fixeze unele refugii unele evadări in colturi de pură spiritualitate. Pe urma unei cam­panii electorale, pe urma unei vije­lioase şedinţe a parlamentului, după o mare Întrunire publică, se Întoar­ce cu ceva scăzut, mototolit în austeritatea gândirii. Şi atunci bi­blioteca apare ca un refugiu, ca o bao de Împrospătare a spiritului, ca un pretext de regăsire In tot ce este mai curat, mai nobil in fiinţa omului Din această disciplină de o viaţă îşi trăgea bătrânul Louis Barthou acea uimitoare tinereţe a spiritului, acele resurse ale inteligenţii nealte­ra­te de greul anilor. Comoara bă­trânului colecţionar ii asigura îm­prospătarea puterilor de rezistenţă faţă de ultragiul sporit al anilor. Pe foile unui manuscris al lui Alfred de Vigny, Musset, Lamar­tine sau Gauthier,­­ bătrânul „ma­niac” Îşi exersa elasticitatea ima­ginaţiei, spre a evoca o lume dis­părută, spre a încerca familiarita­tea până în cele mai neînsemnate amănunte intime. , O terapeutică de poezie ce men­ţinea fragede puterile Înţelegerii,— un exerciţiu de imaginaţie şi de a­­­mânunţită observaţie. Comoara bătrânului colecţionar explică taina unei minţi ce a în­fruntat, tânără, vicisitudinile Ineren­te vârstei. Vă imaginaţi desfacerea labora­torului spiritual al unui om politic român? Cam ce-ar putea să se scos la vânzare? Dacă s’ar Întâmpla să se facă In­ventarul bibliotecii, colecţiei de ta­blouri, de obiecte de artă a majo­rităţii oamenilor politici, ce identi­ficări dezolante s’ar face! Cum să poată modela el armonios Statul, când nu sunt deprinşi cu armonia biruinilor spirituale, când in dome­niul gândirii au rămas aşa de stin­gheri, când cugetarea lor este ade­sea gângăveală? Cum vreţi să-l socotim vrednici de o nobilă şi desinteresată pasiune pentru binele public, când nu pot avea neprihănitul viciu al unei pa­siuni intelectuale ? Bătrânul maniac Louis Barthou, care din huetul trivial şi din vul­garitatea vieţii publice se refugia în taina pasiunii lui de cărturar, pu­tea să aducă şi vieţii publice cât de puţin din aceste vagabondări in domeniile idealiste. Dar ce vreţi să însemne viaţa noastră politică, — acest for al pasiunilor, — când In intimitatea lor oamenii politici nu cultivă nici o pasiune a spiritului, nu cunosc evadările în lumea idei­lor, nu cunosc voluptatea nobilelor depăşiri ale măruntului cotidian, ca să poată îmbrăţişa viaţa în toată ampla ei rostogolire în neant? Bieţi iobagi ai momentului, ce nu se vor deosebi de mulţimea pe care o conduc, ale cărei destine vor să le proecteze lucid în incertitudinea viitorului! Viziunea viitorului unei Naţiuni are exact amploarea respi­raţiei intelectuale a conducătorilor ei politicii Inventariindu-se viaţa lor intimă, din ce se alcătueşte re­fugiul ostenelii strânse pe urma vol­burii de pasiuni a forului, nu-i greu de măsurat şi unghiul viziunii des­tinelor naţiei. Pe urma lui Louis Barthou s’a vândut colecţia de manuscrise, cârti rare, documente, toată comoara idealistă a unui bătrân... Faceţi com­paraţiile, apropierile necesare, dacă voiţi să încercaţi tristeţa inferiori­tăţii... ’ Pamfil Seb­as cu LOUIS BARTHOU ­­1 Aprilie I... Onomastica glumei, — sub pa­­tronagiul cuvioasei Maria Egip­teanca, spune calendarul. Vernisa­jul lui Prier, — cu farse macabre, cu false bucurii, cu isprăvi de haz... Haz după necaz, firește, că mai ales așa are hazul farmec!.... Să nu ne mirăm deci dacă uvertura acestei noui luni se iveşte la amur­gul unei săptămâni constelate cu scrâşnete răzbunătoare în Dealul Patriarhiei, cu hemoglobină naţio­nal-ţărănistă la Cluj, şi cu bocete domestice prin cam toate gospodă­riile obsedate de avertismentul chiriei. 1 Aprilie !„.. Spre a consacra mai solemn data aceasta ca zi festivă a veseliei, guvernul a îngăduit (în grija lui milostivă de prostime) ca şi as­tăzi, în sfânta sărbătoare a Du­minecii, să fie deschise percepţiile pentru înlesnirea contribuabililor. Cui nu-i vine să creadă?... Cine se îndoeşte, nu are decât să se ducă să verifice informaţia noastră!... Până deseară, cu reputata lui os­pitalitate receptivă şi perceptivă, fiscul vă stă delicat la dispoziţie, cu toate ghişeurile deschise pen­tru încasări!«. Te pomeneşti că vărsâmintele contributive ce se vor face astăzi, toate, nici nu vor fi socotite la descărcarea cetăţeni­lor, au să fie probabil incorporate toate sub capitolul farsei, în­­tr’un buget care pe lângă acestea ,va mai conţine încă atâtea alte mistificări, ficţiuni şi păcăleli. Cu mistificări s’a inaugurat săp­tămâna, desmorţită din letargia odihnei cu falsa veste a revoluţiei fasciste în Austria. In glumă a cul­minat aceeaşi săptămână, când s'a supărat d. Dinu Brătianu pe cirea­­dă, de-a plecat dela Cameră trân­tind perdeaua din uşa hemiciclu­­rii. Păcăliţi s’au pomenit în sfârşit WZSivu optimişti din comitetul executiv naţional-ţărănist, când au avut candoarea să fixeze ca ulti­mă scadenţă a pocăirii „valachiş­­tilor” poznaşul termen de 1 Apri­lie!... Pentru ca tocmai în ajunul buclucaşei zile să-i încingă sei­menii d-lui­ Maniu CU pretorienii d-lui Vaida o homerică mardeală la Cluj, în sublima lor ofensivă „pro Patria"/«. Tragică şi atroce cafteală fratricidă, — epizod de război civil mai sfâşietor decât cel dintre grecii din fundul Balca­nilor, ba chiar mai ruinător şi mai omicid război civil, — din moment ce pierderile beligeranţilor de la Cluj par să fi fost până aseară de trei ori mai grele decât acelea ale combatanţilor de la Salonic. Este drept că ne rămân încă superiori Grecii la capitolul drahmelor dis­părute, dar să nu ne umilească prea mult cu această superioritate, fiindcă (de !) când ne vom pune noi să socotim în contabilitatea noas­tră şi milioanele fraudelor de la Jandarmerie!..« In vreme ce la Cluj, alcoolizaţi de ebrietatea fidelităţii pentru as­cetul castelor rezerve, maniştii transformau redacţia „Patriei” un eşafod al vaidiştilor ciungiţi şi slu­jiţi,­­ la Bucureşti noul partid se constituia, momentan fără titulatu­ră oficială, — dar în schimb ono­rat din primul moment de adeziu­nile câtorva importanţi foşti mi­niştri. Tot oameni cu greutate, ba chiar cu stofă,— ceeace nu este oricui prea accesibil, pe vremurile astea de grevă cronică la Buhuşîl... Nu s’au intimidat şefii, nici măcar n’au tresărit uimiţi, aflând că la sediul din Cluj ar fi fost în ajun ceva „muzica'i vendetta corsi­­cană (cu polifonic acompaniament calabrez) cădea doar în plină co­memorare a iu Vincenzo Bellini... Ion Dimitrescu i-WiHTii m^i——M Ziua Domnului Sf. Evanghelie din duminica acea­sta ne reaminteşte cam­ sunt condiţiile adevăratei urmări a­­dănţuitorului: Oricine voeşte să vie după mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde. Iar cine va pierde sufletul său, pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui... (,Marcu 8, 34—35). Aceste dumnezeeşti cuvinte ne lă­muresc şi greutatea de a fi adevărat creştin şi jalnica mediocritate a creş­tinismului zilelor noastre. Măsurând stările noastre şi însufleţirea noastră creştină cu această măsură inamovi­bilă, lăsată nouă de Mântuitorul, ve­dem cât suntem de departe de sfânta severitate cerută de militantismul creştin. Ştim, din experienţa noastră pă­mântească, preţul servirii devotate, nu treburile şi nu chemările lamei aces­teia. Cunoaştem prea bine ce însem­nează zelul unui profesor, căldura unui artist, sau avântul unui soldat. De aci pornesc toate clasificările, ar­probările şi premiile noastre. Regre­tăm ştiinţa unui dascăl, ori­care ar fi ea, când il vedem pe catedră, flasc şi adormit. Întoarcem capul şi ne es­chivăm când ne dăm seama că acest sau acel pretins preot al artei nu are flacăra sacră. Iar in timp de război­, înţelegem cine e militar adevărat şi cine e militar de decor. Tot aşa şi mult mai mult decât atât, este chemarea creştină. Cine a trăit măcar o zi, în viaţa lui, frumuseţea desăvârşitei devoţiuni ştie prea bine că in cetăţuia creştină lenea, amâna­rea şi evaziunea sunt inadmisibile. Mijlociul şi căldicelul sunt de neîm­păcat cu înalta seriozitate a credinţei viu­ fâcătoare. In Apocalipsă, Domnul trimite prin Ioan Evanghelistul, episcopului bise­ricii din Laodichia, acest mandat se­ver. Ştim faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbite. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căl­dicel, nici fierbinte nici rece, am să te vărs din gura mea... Aşa suntem noi, imensa majoritate, in zilele de faţă. Pentru aceea, marea distincţiune creştină de altă dată e de­functă printre noi. Este o uzurpare a numelui de creştin, să ne numim creştini şi să trăim, ca azi, in perma­nenta călcare a tuturor poruncilor mântuitoare. Dreptatea acestor constatări e bine s-o învederăm cu grabă şi din porni­rea noastră proprie. Să nu lăsăm ca mersul vieţii şi grămădir­ea nelegiuirii să ne facă să vedem, la lumina de­zastrului, dreptatea lui Dumnezeu. El rabdă îndelung dar loveşte greu. Să căutăm neîncetat să asigurăm „cetăţii” noastre cel puţin atâţia drepţi câţi sunt ceruţi, in ziua răzbu­nării, ca Sodom­a şi Gomora să mai rămână pe pământ. Gala Galaction Păcăleli de 1 Aprilie Director: PAMFIL ŞEIGARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei­­, et. I TELEFON I Redacţia 3-41188, Administraţia 3-4080 Secretariatul şi Provincia , , 3-4080 Ca­bunetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 8 lunii 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual, pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 900 pe 3 luni Abonamentele incep la 1 fi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conf­­ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Românii din secuime Dureros este să vedem cum rasa se conrupe şi se împuţinează pe propriul său pământ, în mijlocul popoarelor aduse de vânt, cutropi­­toare, cum în satele pe care altă­dată, fie cât de demult, se populau Românii, hotarul unei alte seminţii se intinde ca un mal ce se surpă în­cet înăbuşind plantaţiile câmpului şi aducând o floră necunoscută cu el. Această mişcare de pământuri bio­logice, unul peste altul, după pute­rea oarbă a sângelui, se face astăzi — în zilele pan-românismului — mai ameninţătoare. Urmele desna­­ţionalizaţilor descoperite de istori­cii veghetori, ne strâng inima şi re­dau simţul pericolului tragic al di­minuării rasei. Ca în urma unor cu­rioase săpături, în populaţiile secu­­eşti, la puţină adâncime se desco­păr straturile valahe de populaţie, recunoscute încă după semnul crucii ortodoxe, dar moarte şi putrezite sufleteşte pentru această naţiune a noastră. Vigurosul neam valah, în­muiat în tendoanele şi muşchii lui de o tiranică presiune, a înclinat la la un moment dat capul pentru ca mulţimea aproape canibalică a ra­sei adverse să-l năpădească, să-l în­genuncheze, să-l stoarcă pe încetul, să-l transforme în zâmbetul privi­rilor lui familiare şi in sunetul vor­belor lui şi mai familiare. Sângele i-a fost furat din vine şi isteţimea din spirit, pentru ca sub firma unor nume asiatice să nu mai recunoaş­tem astăzi, în zeci de sate, străve­chea noastră tulpină românească. Procesul tragic şi crud pentru noi care se întâmplă in secuime, trebue, nu să ne trezească atenţia, ci să ne infioare instinctele. Nu pu­tem sta nepăsători, ca nişte turişti privind un muşuroi de furnici unde se devorează un gândac, în faţa a­­cestui proces ce se desfăşoară în inima geografică a ţării. Deşi, de o­­biceiu, abia ca turişti ajunşi pe dru­murile din Trei­ Scaune, ne dăm sea­ma un moment, amuzant, de reali­tatea primejdiei străinismului pe a­­ceste locuri. Românii sunt astăzi turişti cum Ungurii, aceşti venetici, cultivă de o mie de ani arta dură a împămân­tenirii. Nenoroc acelor populaţii ale noa­stre ajunse de încolăcirea sălbatică şi păgână a rădăcinilor pe care în­cearcă să le adâncească ei în pă­­mânt! Nenoroc acelor familii ţără­neşti care de o mie cinci sute de ani au vorbit cu sunete şi vorbe care se aud la Veneţia şi la Roma şi as­tăzi îşi diformează buzele şi limba, îşi desfigurează inima, invocând pe Dumnezeu cu vorbele tătăreşti ale Ungurilor! Nu este deajuns sa compătimim pe aceste populaţii româneşti, căci popoarele nu trăesc din compăti­mirea de sine oricât de adâncă ar fi ea. Şcoala Şi biserica româneas­că sunt slabe în secuime, sunt mi­nate fiindcă structura etnică şi so­cială a noastră este subminata. Desnaţionalizarea, rapidă vertigi­noasă, pe care o consemna în cifre un ziar de dimineaţă, arată un punct slab, călcâiul lui Ahile al or­ganismului naţional, arată un grad de inferioritate vitală, demoraliza­tor pentru noi. Desnaţionalizarea Românilor nu se poate continua în epoca româ­nismului regrupat. Biserica şi şcoa­la românească din secuime tre­­buesc supuse unui regim de fa­voare pentru că ele sunt oficiile de cadastru ale sângelui şi domeniilor conştiinţei noastre. Ele fixează di­gul care încercueşte lacurile de seminţie străină, — a căror culoa­re nu este aceia a ochilor indo- germanici — pentru ca aceste lacuri, ciudate în reflexul apelor lor, di­ficile şi sufocante în compoziţia lor chimică asemenea lacurilor vulcanice de pe Gurghiul, să nu se reverse peste satele valahe, să se inunde. Biserica trebue potenţată în se­cuime, făcută să câştige nervul iredent de mai înainte. Şi şcoala trebue amplificată şi consolidată­­ în fiecare sat. Numai în acest fel suferinţa atroce a împuţinării şi pieirii poa­te fi cruţată unor populaţii fră­ţeşti care căzute în coma asimi­lării nu ne mai recunosc glasul la­tin şi au uitat cum ne numim. Dragoş Vrânceanu o ! Unii vin şi alţii pleacă Cam aşa decurge cadrilul de la Ge­neva, Germania se înarmează, dar ac­ceptă să reintre in Societatea Naţiuni­lor după prealabile tocmeli. Japonia e gata înarmată şi pleacă fără un consolator „la revedere!" In interviewul acordat ziarelor ja­poneze ,,Mainichi” din Osaka şi „Ni­­chinichi din To­kio, d. Avenal, se­cretarul general al Societăţii Naţiu­nilor şi-a exprimat profunda sa părere de rău că hotărârea Japoniei rămâne nestrămutată. Pentru pacea lumii, fără iuno­al că nici reîntoarcerea Germaniei in So­­cietatea Naţiunilor, nici plecarea Ja­poniei, nu înseamnă o însemnare a H­­ontului. Cadrilul se complică în fiecare zi cu figuri inedite. Vizita pe continent a d-lui Anthony Eden, lordul sigiliului privat, e socotită de cercurile sovie­tice ca un eveniment de o impor­tanţă capitală. Anglia dovedeşte ast­fel încă odată că se opune şi că se va opune cu energie Împotriva ori­cărui bloc european antisovietic. Dar în extremul răsărit tunurile Japoniei stau in coasta sovietelor, după cum gata stau să se îndrepte şi către Pa­cific, unde o răfuială cu Statele Unite e numai amânată, nu înlăturată defini­tiv. Faţă de aceste complicaţiuni in­ternaţionale care se pregătesc din­colo de limita geografică a vechiului continent, cine­ ar putea jura oare că pacea Europei rămâne o chestiune strict legată de pactele de neagresiune europene? Focul se poate aprinde aiu­rea. Desigur că se pregăteşte şi aiurea. Plecarea Japoniei ratifică formal o stare de fapt mai veche. Cea mai te­mută putere armată a extremului ră­sărit, are de sprijinit pe frontul Asiei exact aceleaşi năzuinţi de expansiune pentru care se pregăteşte militar Ger­mania pe frontul Europei. Intrun ase­menea cleşte se va afla strânsă Ru­sia sovietică. La ce vor putea sluji opunerile Angliei? Ameninţările se ridică din toate părţile. Unii vin, alţii pleacă. Uzinele de arme şi muniţii dau zor cu proas­pete furnituri. Singura realitate e­­a­ceasta. Cezar Petrescu

Next