Curentul, aprilie 1935 (Anul 8, nr. 2572-2599)
1935-04-01 / nr. 2572
AK UE VIII Ko- 2572 POPAS DUMINICALComoara bătrânului Morţii se uită repede, poate ca în străfundul mileniilor, primul om care a crestat pe o bucată de os, cu o neîndemânare de copil, conturul unui obiect, ori al unui animal, sau s’a încumetat să deseneze stângaciu imaginea unei alte făpturi umane, — gestul acesta spontan din care urma să purceadă arta, nu a fost decât gestul Împotrivirii faţă de implacabila uitare a morţii... Instinctul de viaţă s’a împotrivit grafic morţii: a voit să supravieţuiască într’o linie, intri o scrijărătură pe piatră, în orice supravieţuire care ar putea depăşi dezolanta vremelnicie a existenţei umane. O telegramă anunţa vânzarea comorilor strânse în cursul unei vieţi de Louis Barthou. Câte luni au trecut dela asasinatul dela Marsilia? Şi ni se pare că asupra amintirii bătrânului sprinten s’au rostogolit în lespezi de uitare secois.« Ai uneori impresia că Louis Barthou a fost contimporanul lui Alexandru cel mare, — că bătrânelul cu neastâmpăr de viaţă, cu sclipiri de inteligenţă în ochi, a trăit numeri, ci pe vremea lui Aristotel. Morţii se uită repede, uitarea cicatrizează rănile amintirilor, şi ca şi când n’are fost nimic, evenimentele Încâlcesc amintirile, le ieşesc severele contururi, le estompează într’o emotivitate de calmă, melancolică, vagă aducere aminte. Peste numele răsunător, peste obsedantul nume al telegramelor externe, peste Louis Barthou, — de luni de zile, — se aşezase firească şi neînduplecată uitarea, când o telegramă ne-a anunţat vânzarea comorilor Barthou. Nu teancuri de acţiuni, nu depozite de devize, ori purcele de aur, ci doar cărţi rare cu dedicaţii, manuscrise, scrisori intime, tot CG 3 alimentat pasiunea de o viaţă a unui intelectual de elită. O carte veche îşi are negrăita ei poezie, dar tocmai această poezie a paginilor îngălbenite de vreme Se intensified prin acel adaos al unei dedicaţii, al unei însemnări pe un colţ de pagină, adaos ce dă o atmosferă, ca un ecou şoptit al unei alte vieţi, Louis Barthou a fost unul dintre cei mai pasionaţi colecţionari. Pair dea manuscrisul volumului „Les fleurs du mal” al lui Baudelaire, — nu se da in lături să utilizeze orice mijloc spre a viola taina acelei drame intime a lui Victor Hugo, rezumată în legăturile de iubire dintre Adela Hugo, soţia marelui poet şi Sainte Beuve, criticul, prietenul său. O corespondentă, o scrisoare izolată, o carte pe paginile căreia a visat Robespierre adolescent, enigme ale unei epoci descifrate în câteva rânduri fugare, svârlite neglijent pe o pagină... Epoca romantică, — acea fastuoasă reprezentaţie de mari pasiuni ce căutau publicitate şi singularizări de atitudini, destinate să uimească posteritatea după ce a zăpăcit pe contemporani, — tot teatratismul liric al unei epoci de retorică, de emfază, de patetism cromolitografic, de convenţional declamator, a fonnat in special epoca neastâmpărului de curiozitate a pasionatului colecţionar Louis Barthou. Adesea, această pasiune nu-şi alegea mijloacele spre a se satisface: o carte rară pe care zărise o dedicaţie preţioasă, ce rezuma accentul unei personalităţi sau ecoul unei epoci, era pândită cu râvnă, aşteptată cu înfiorarea unui adolescent la prima întâlnire de dragoste, obţinută cu orice preţ, spre a intra în acea intimitate de comori intelectuale, spre a intregi fizionomia unei epoci. Această pasiune a lui Louis Barthou a format adesea temă pentru atacuri violente, de o şi mai violentă nedreptate; dar ce poate frâna o asemenea pasiune? Şi iată că acest muzeu, in care un om strânsese cu o pasiune de avar atâtea comori de amintiri, iată că această familie răsărită pe urma unei vieţi de colecţionar, se împrăştie, prin scoaterea în vânzare la licitaţie. Probabil, rude mai puţin iubitoare de aceste colecţii de şoapte grafice ale trecutului, mai puţin înţelegătoare, au socotit necesar să valorifice comoara bătrânului „maniac”. Şi manuscrisele, cărţile rare cu dedicaţii, scrisorile se vor împrăştia; vor pribegi iarăşi până ce o altă pasiune va porni să le adune iarăşi, să te colecţioneze ca odinioară Louis Barthou. Simţi o adiere de tristeţă: încerci o Înduioşare pentru comoara bătrânului, răvăşită de urmaşi. Dar înţelegi de unde venea acea uimitoare prospeţime de Inteligenţă, acea sprinteneală de spirit, acea rară vioiciune a omului politic Louis Barthou. Politica — orice s’ar spune, —in orice condiţii s’ar face, prin însuşi faptul că obligă să iei contact cu mulţimea, cu asprele ei nevoi, să te familiarizezi cu erorile şi cu necesităţile ei, — trivializează. Nu există mulţimi de elită; de aceea rămâne ceva de sgură vulgară pe urma contactului cu mulţimile. Gândirea este un act individual, o singularizare distantă şi aristocrată; nobleţă ei contrastează cu tumultul de viaţă primară, cu clocotul de instincte al masselor De aceia omul politic, când vrea să-şi păstreze tonul altitudinea intelectuală, trebue să-Si fixeze unele refugii unele evadări in colturi de pură spiritualitate. Pe urma unei campanii electorale, pe urma unei vijelioase şedinţe a parlamentului, după o mare Întrunire publică, se Întoarce cu ceva scăzut, mototolit în austeritatea gândirii. Şi atunci biblioteca apare ca un refugiu, ca o bao de Împrospătare a spiritului, ca un pretext de regăsire In tot ce este mai curat, mai nobil in fiinţa omului Din această disciplină de o viaţă îşi trăgea bătrânul Louis Barthou acea uimitoare tinereţe a spiritului, acele resurse ale inteligenţii nealterate de greul anilor. Comoara bătrânului colecţionar ii asigura împrospătarea puterilor de rezistenţă faţă de ultragiul sporit al anilor. Pe foile unui manuscris al lui Alfred de Vigny, Musset, Lamartine sau Gauthier, bătrânul „maniac” Îşi exersa elasticitatea imaginaţiei, spre a evoca o lume dispărută, spre a încerca familiaritatea până în cele mai neînsemnate amănunte intime. , O terapeutică de poezie ce menţinea fragede puterile Înţelegerii,— un exerciţiu de imaginaţie şi de amânunţită observaţie. Comoara bătrânului colecţionar explică taina unei minţi ce a înfruntat, tânără, vicisitudinile Inerente vârstei. Vă imaginaţi desfacerea laboratorului spiritual al unui om politic român? Cam ce-ar putea să se scos la vânzare? Dacă s’ar Întâmpla să se facă Inventarul bibliotecii, colecţiei de tablouri, de obiecte de artă a majorităţii oamenilor politici, ce identificări dezolante s’ar face! Cum să poată modela el armonios Statul, când nu sunt deprinşi cu armonia biruinilor spirituale, când in domeniul gândirii au rămas aşa de stingheri, când cugetarea lor este adesea gângăveală? Cum vreţi să-l socotim vrednici de o nobilă şi desinteresată pasiune pentru binele public, când nu pot avea neprihănitul viciu al unei pasiuni intelectuale ? Bătrânul maniac Louis Barthou, care din huetul trivial şi din vulgaritatea vieţii publice se refugia în taina pasiunii lui de cărturar, putea să aducă şi vieţii publice cât de puţin din aceste vagabondări in domeniile idealiste. Dar ce vreţi să însemne viaţa noastră politică, — acest for al pasiunilor, — când In intimitatea lor oamenii politici nu cultivă nici o pasiune a spiritului, nu cunosc evadările în lumea ideilor, nu cunosc voluptatea nobilelor depăşiri ale măruntului cotidian, ca să poată îmbrăţişa viaţa în toată ampla ei rostogolire în neant? Bieţi iobagi ai momentului, ce nu se vor deosebi de mulţimea pe care o conduc, ale cărei destine vor să le proecteze lucid în incertitudinea viitorului! Viziunea viitorului unei Naţiuni are exact amploarea respiraţiei intelectuale a conducătorilor ei politicii Inventariindu-se viaţa lor intimă, din ce se alcătueşte refugiul ostenelii strânse pe urma volburii de pasiuni a forului, nu-i greu de măsurat şi unghiul viziunii destinelor naţiei. Pe urma lui Louis Barthou s’a vândut colecţia de manuscrise, cârti rare, documente, toată comoara idealistă a unui bătrân... Faceţi comparaţiile, apropierile necesare, dacă voiţi să încercaţi tristeţa inferiorităţii... ’ Pamfil Sebas cu LOUIS BARTHOU 1 Aprilie I... Onomastica glumei, — sub patronagiul cuvioasei Maria Egipteanca, spune calendarul. Vernisajul lui Prier, — cu farse macabre, cu false bucurii, cu isprăvi de haz... Haz după necaz, firește, că mai ales așa are hazul farmec!.... Să nu ne mirăm deci dacă uvertura acestei noui luni se iveşte la amurgul unei săptămâni constelate cu scrâşnete răzbunătoare în Dealul Patriarhiei, cu hemoglobină naţional-ţărănistă la Cluj, şi cu bocete domestice prin cam toate gospodăriile obsedate de avertismentul chiriei. 1 Aprilie !„.. Spre a consacra mai solemn data aceasta ca zi festivă a veseliei, guvernul a îngăduit (în grija lui milostivă de prostime) ca şi astăzi, în sfânta sărbătoare a Duminecii, să fie deschise percepţiile pentru înlesnirea contribuabililor. Cui nu-i vine să creadă?... Cine se îndoeşte, nu are decât să se ducă să verifice informaţia noastră!... Până deseară, cu reputata lui ospitalitate receptivă şi perceptivă, fiscul vă stă delicat la dispoziţie, cu toate ghişeurile deschise pentru încasări!«. Te pomeneşti că vărsâmintele contributive ce se vor face astăzi, toate, nici nu vor fi socotite la descărcarea cetăţenilor, au să fie probabil incorporate toate sub capitolul farsei, într’un buget care pe lângă acestea ,va mai conţine încă atâtea alte mistificări, ficţiuni şi păcăleli. Cu mistificări s’a inaugurat săptămâna, desmorţită din letargia odihnei cu falsa veste a revoluţiei fasciste în Austria. In glumă a culminat aceeaşi săptămână, când s'a supărat d. Dinu Brătianu pe cireadă, de-a plecat dela Cameră trântind perdeaua din uşa hemiciclurii. Păcăliţi s’au pomenit în sfârşit WZSivu optimişti din comitetul executiv naţional-ţărănist, când au avut candoarea să fixeze ca ultimă scadenţă a pocăirii „valachiştilor” poznaşul termen de 1 Aprilie!... Pentru ca tocmai în ajunul buclucaşei zile să-i încingă seimenii d-lui Maniu CU pretorienii d-lui Vaida o homerică mardeală la Cluj, în sublima lor ofensivă „pro Patria"/«. Tragică şi atroce cafteală fratricidă, — epizod de război civil mai sfâşietor decât cel dintre grecii din fundul Balcanilor, ba chiar mai ruinător şi mai omicid război civil, — din moment ce pierderile beligeranţilor de la Cluj par să fi fost până aseară de trei ori mai grele decât acelea ale combatanţilor de la Salonic. Este drept că ne rămân încă superiori Grecii la capitolul drahmelor dispărute, dar să nu ne umilească prea mult cu această superioritate, fiindcă (de !) când ne vom pune noi să socotim în contabilitatea noastră şi milioanele fraudelor de la Jandarmerie!..« In vreme ce la Cluj, alcoolizaţi de ebrietatea fidelităţii pentru ascetul castelor rezerve, maniştii transformau redacţia „Patriei” un eşafod al vaidiştilor ciungiţi şi slujiţi, la Bucureşti noul partid se constituia, momentan fără titulatură oficială, — dar în schimb onorat din primul moment de adeziunile câtorva importanţi foşti miniştri. Tot oameni cu greutate, ba chiar cu stofă,— ceeace nu este oricui prea accesibil, pe vremurile astea de grevă cronică la Buhuşîl... Nu s’au intimidat şefii, nici măcar n’au tresărit uimiţi, aflând că la sediul din Cluj ar fi fost în ajun ceva „muzica'i vendetta corsicană (cu polifonic acompaniament calabrez) cădea doar în plină comemorare a iu Vincenzo Bellini... Ion Dimitrescu i-WiHTii m^i——M Ziua Domnului Sf. Evanghelie din duminica aceasta ne reaminteşte cam sunt condiţiile adevăratei urmări adănţuitorului: Oricine voeşte să vie după mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde. Iar cine va pierde sufletul său, pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui... (,Marcu 8, 34—35). Aceste dumnezeeşti cuvinte ne lămuresc şi greutatea de a fi adevărat creştin şi jalnica mediocritate a creştinismului zilelor noastre. Măsurând stările noastre şi însufleţirea noastră creştină cu această măsură inamovibilă, lăsată nouă de Mântuitorul, vedem cât suntem de departe de sfânta severitate cerută de militantismul creştin. Ştim, din experienţa noastră pământească, preţul servirii devotate, nu treburile şi nu chemările lamei acesteia. Cunoaştem prea bine ce însemnează zelul unui profesor, căldura unui artist, sau avântul unui soldat. De aci pornesc toate clasificările, arprobările şi premiile noastre. Regretăm ştiinţa unui dascăl, oricare ar fi ea, când il vedem pe catedră, flasc şi adormit. Întoarcem capul şi ne eschivăm când ne dăm seama că acest sau acel pretins preot al artei nu are flacăra sacră. Iar in timp de război, înţelegem cine e militar adevărat şi cine e militar de decor. Tot aşa şi mult mai mult decât atât, este chemarea creştină. Cine a trăit măcar o zi, în viaţa lui, frumuseţea desăvârşitei devoţiuni ştie prea bine că in cetăţuia creştină lenea, amânarea şi evaziunea sunt inadmisibile. Mijlociul şi căldicelul sunt de neîmpăcat cu înalta seriozitate a credinţei viu fâcătoare. In Apocalipsă, Domnul trimite prin Ioan Evanghelistul, episcopului bisericii din Laodichia, acest mandat sever. Ştim faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbite. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel, nici fierbinte nici rece, am să te vărs din gura mea... Aşa suntem noi, imensa majoritate, in zilele de faţă. Pentru aceea, marea distincţiune creştină de altă dată e defunctă printre noi. Este o uzurpare a numelui de creştin, să ne numim creştini şi să trăim, ca azi, in permanenta călcare a tuturor poruncilor mântuitoare. Dreptatea acestor constatări e bine s-o învederăm cu grabă şi din pornirea noastră proprie. Să nu lăsăm ca mersul vieţii şi grămădirea nelegiuirii să ne facă să vedem, la lumina dezastrului, dreptatea lui Dumnezeu. El rabdă îndelung dar loveşte greu. Să căutăm neîncetat să asigurăm „cetăţii” noastre cel puţin atâţia drepţi câţi sunt ceruţi, in ziua răzbunării, ca Sodoma şi Gomora să mai rămână pe pământ. Gala Galaction Păcăleli de 1 Aprilie Director: PAMFIL ŞEIGARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. I TELEFON I Redacţia 3-41188, Administraţia 3-4080 Secretariatul şi Provincia , , 3-4080 Cabunetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 8 lunii 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual, pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 900 pe 3 luni Abonamentele incep la 1 fi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conford Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Românii din secuime Dureros este să vedem cum rasa se conrupe şi se împuţinează pe propriul său pământ, în mijlocul popoarelor aduse de vânt, cutropitoare, cum în satele pe care altădată, fie cât de demult, se populau Românii, hotarul unei alte seminţii se intinde ca un mal ce se surpă încet înăbuşind plantaţiile câmpului şi aducând o floră necunoscută cu el. Această mişcare de pământuri biologice, unul peste altul, după puterea oarbă a sângelui, se face astăzi — în zilele pan-românismului — mai ameninţătoare. Urmele desnaţionalizaţilor descoperite de istoricii veghetori, ne strâng inima şi redau simţul pericolului tragic al diminuării rasei. Ca în urma unor curioase săpături, în populaţiile secueşti, la puţină adâncime se descopăr straturile valahe de populaţie, recunoscute încă după semnul crucii ortodoxe, dar moarte şi putrezite sufleteşte pentru această naţiune a noastră. Vigurosul neam valah, înmuiat în tendoanele şi muşchii lui de o tiranică presiune, a înclinat la la un moment dat capul pentru ca mulţimea aproape canibalică a rasei adverse să-l năpădească, să-l îngenuncheze, să-l stoarcă pe încetul, să-l transforme în zâmbetul privirilor lui familiare şi in sunetul vorbelor lui şi mai familiare. Sângele i-a fost furat din vine şi isteţimea din spirit, pentru ca sub firma unor nume asiatice să nu mai recunoaştem astăzi, în zeci de sate, străvechea noastră tulpină românească. Procesul tragic şi crud pentru noi care se întâmplă in secuime, trebue, nu să ne trezească atenţia, ci să ne infioare instinctele. Nu putem sta nepăsători, ca nişte turişti privind un muşuroi de furnici unde se devorează un gândac, în faţa acestui proces ce se desfăşoară în inima geografică a ţării. Deşi, de obiceiu, abia ca turişti ajunşi pe drumurile din Trei Scaune, ne dăm seama un moment, amuzant, de realitatea primejdiei străinismului pe aceste locuri. Românii sunt astăzi turişti cum Ungurii, aceşti venetici, cultivă de o mie de ani arta dură a împământenirii. Nenoroc acelor populaţii ale noastre ajunse de încolăcirea sălbatică şi păgână a rădăcinilor pe care încearcă să le adâncească ei în pământ! Nenoroc acelor familii ţărăneşti care de o mie cinci sute de ani au vorbit cu sunete şi vorbe care se aud la Veneţia şi la Roma şi astăzi îşi diformează buzele şi limba, îşi desfigurează inima, invocând pe Dumnezeu cu vorbele tătăreşti ale Ungurilor! Nu este deajuns sa compătimim pe aceste populaţii româneşti, căci popoarele nu trăesc din compătimirea de sine oricât de adâncă ar fi ea. Şcoala Şi biserica românească sunt slabe în secuime, sunt minate fiindcă structura etnică şi socială a noastră este subminata. Desnaţionalizarea, rapidă vertiginoasă, pe care o consemna în cifre un ziar de dimineaţă, arată un punct slab, călcâiul lui Ahile al organismului naţional, arată un grad de inferioritate vitală, demoralizator pentru noi. Desnaţionalizarea Românilor nu se poate continua în epoca românismului regrupat. Biserica şi şcoala românească din secuime trebuesc supuse unui regim de favoare pentru că ele sunt oficiile de cadastru ale sângelui şi domeniilor conştiinţei noastre. Ele fixează digul care încercueşte lacurile de seminţie străină, — a căror culoare nu este aceia a ochilor indo- germanici — pentru ca aceste lacuri, ciudate în reflexul apelor lor, dificile şi sufocante în compoziţia lor chimică asemenea lacurilor vulcanice de pe Gurghiul, să nu se reverse peste satele valahe, să se inunde. Biserica trebue potenţată în secuime, făcută să câştige nervul iredent de mai înainte. Şi şcoala trebue amplificată şi consolidată în fiecare sat. Numai în acest fel suferinţa atroce a împuţinării şi pieirii poate fi cruţată unor populaţii frăţeşti care căzute în coma asimilării nu ne mai recunosc glasul latin şi au uitat cum ne numim. Dragoş Vrânceanu o ! Unii vin şi alţii pleacă Cam aşa decurge cadrilul de la Geneva, Germania se înarmează, dar acceptă să reintre in Societatea Naţiunilor după prealabile tocmeli. Japonia e gata înarmată şi pleacă fără un consolator „la revedere!" In interviewul acordat ziarelor japoneze ,,Mainichi” din Osaka şi „Nichinichi din Tokio, d. Avenal, secretarul general al Societăţii Naţiunilor şi-a exprimat profunda sa părere de rău că hotărârea Japoniei rămâne nestrămutată. Pentru pacea lumii, fără iunoal că nici reîntoarcerea Germaniei in Societatea Naţiunilor, nici plecarea Japoniei, nu înseamnă o însemnare a Hontului. Cadrilul se complică în fiecare zi cu figuri inedite. Vizita pe continent a d-lui Anthony Eden, lordul sigiliului privat, e socotită de cercurile sovietice ca un eveniment de o importanţă capitală. Anglia dovedeşte astfel încă odată că se opune şi că se va opune cu energie Împotriva oricărui bloc european antisovietic. Dar în extremul răsărit tunurile Japoniei stau in coasta sovietelor, după cum gata stau să se îndrepte şi către Pacific, unde o răfuială cu Statele Unite e numai amânată, nu înlăturată definitiv. Faţă de aceste complicaţiuni internaţionale care se pregătesc dincolo de limita geografică a vechiului continent, cine ar putea jura oare că pacea Europei rămâne o chestiune strict legată de pactele de neagresiune europene? Focul se poate aprinde aiurea. Desigur că se pregăteşte şi aiurea. Plecarea Japoniei ratifică formal o stare de fapt mai veche. Cea mai temută putere armată a extremului răsărit, are de sprijinit pe frontul Asiei exact aceleaşi năzuinţi de expansiune pentru care se pregăteşte militar Germania pe frontul Europei. Intrun asemenea cleşte se va afla strânsă Rusia sovietică. La ce vor putea sluji opunerile Angliei? Ameninţările se ridică din toate părţile. Unii vin, alţii pleacă. Uzinele de arme şi muniţii dau zor cu proaspete furnituri. Singura realitate eaceasta. Cezar Petrescu