Curentul, mai 1935 (Anul 8, nr. 2601-2629)

1935-05-02 / nr. 2601

ARUI VIII MO, TELEFON • Joi 2 Mai 1935 Director: PAMFIL ŞEIGARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei 1* et. 1 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; penauănci, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale lunei Taxa poştală plătită în numerar cont. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Redacția 3*4088, Administrația 3-4080 Secretariatul şi Provincia . . 3-4086 Cabinetul directorului . . .3-4084 Conferinţa Înţelegerii Balcanice Ce a mai rămas din tractate Care sunt pericolele care ameninţă pacea?, mă întreabă un cititor. Şi în ce consistă importanţa reuniunilor diplomatice faţă de aceste pericole? In ce măsură spiritul juridic al acestor reuniuni mai poate ţine în loc o politică a faptului împlinit, care a distrus tot tractatul de la Versailles ? Corespondentul nostru ocazional arată aceeaş nelinişte ca şi cei mai mulţi dintre oamenii chibzuiţi de astăzi. întrebările lui sunt foarte simple, dar ele se referă la miezul practic al preocupărilor din zilele noastre. Intr’adevăr, opera reuniunilor diplomatice este mai puţinvizibilă şi mai puţin sgomotoasă decât aceea a adversarilor ei. In al doilea rând, binele nu a avut niciodată publicitatea pe care o are răul şi e natural ca un act de Sălbăticie — o agresiune, o violare de angajament — să impresioneze mai mult opinia publică decât demersul autorităţii care a încercat să împiedice trecerea la fapte. Dar nu e mai puţin adevărat că până la urmă dreptul şi legalitatea îşi afirmă cu putere suveranitatea. Să mai socotim pericolele care ameninţă pacea ? Ştim doar cu folii cât spirit concesiv a pus Franţa în tratativele cu Germania, în timpul lui Stresemann. Reparaţiunile au fost scoase din preocupările internaţionale. Contabilitatea răsboiului pe care Germania a ţinut-o totuş atât de riguros după Sedan, a fost abandonată. Ţărmul stâng al ORhinului a fost evacuat înainte de termen, pentru a se arăta Berlinului bunăvoinţă şi înţelegere. De plebiscitul din Saar, Franţa s’a dezinteresat: ţară germană, trebuia să revină Germaniei. Daca Franţa ar fi urmărit altă politică decât "îlccu a. apropierii n îmto’o^^riî. Franţa nu avea decât să dea cea ttiai mică atenţiune comuniştilor gertaani din Saar, cari nu vroiau să audă de d. Hitler. Părăsiţi de protecţiunea franceză, părăsiţi de protecţiunea Vaticanului, comuniştii germani din Saar au trebuit să se înţeleagă cu Fuehrerul. Rezultatul plebiscitului ar fi fost însă incontestabil altul, dacă Franța ar fi urmărit alte obiective decât o amicală apropiere de Germania. Apoi Germania s’a reînarmat. I s’a tolerat acest lucru. A fost desavuată, la Geneva, pentru procedarea sa, mărturisită la 16 Martie. Acum însă nu se va învenina pacea continentului cu o chestiune de amor propriu. înarmările Germaniei vor fi legalizate şi este de dorit ca Reichul să-şi reia locul său la Societatea Naţiunilor, pe care n’ar fi trebuit să-l părăsească. Ce a mai rămas atunci din tractate ? Nimic decât clauzele teritoriale. Acestea sunt încă neatinse pentru că au fost bine păimite în regiunea cea mai expusă , în Sud- Est. Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică au apărat pacea şi continuă să o apere, cu un realism care s’a ilustrat în principiul că respectul reciproc între naţiuni începe ,prin respectul frontierelor. Ungaria nu s’a putut integra ritmului politicei de colaborare, a ridicat întotdeauna chestiunea revizionistă, fără nici un folos. Bulgaria, deasemeni nu a primit să intre în înţelegerea Balcanică. Singură Turcia a avut concepţiunea înaltă a uneivieţi internaţionale superioare. Gazi Kemal Atatürk, omul providenţial al Republicii Turceşti, şi colaboratorul lui, d. Tevfik Rüstü Aras, ministru de externe, au dat unei Europe încremenite de spectrul răsboiului care vine, exemplul magnific al unui pacifism care nu s’a mărginit numai în cadrul retoric. Fapt incontestabil este că Mica Înţelegere, care e mai mult continentală şi se sprijină în Mediterană numai prin Iugoslavia, are o colaboratoare pacifică în înţelegerea Balcanică, al cărei caracter mediteranean (Iugoslavia, Grecia, Turcia) se ramifică în zona continentală prin România. Sunt două organisme concepute pentru colaborare şi care au arătat bunăvoinţa care le animă, chiar în momentul greu pentru pace, la Geneva, după atentatul de la Marsilia. Iată, iubite cititorule, ceea ce au făcut reuniunile diplomatice : numai binele, atunci când binele a fost posibil, — niciodată un rău incontestabil, aşa cum au făcut statele ce s’au ţinut departe de opera diplomaţilor. La 10 Maiu, cum s’a anunţat, Consiliul Permanent al înţelegerii Balcanice se întruneşte la Bucureşti. Se va proceda la un examen, în comun, al situaţiunii generale în Europa. De comun acord, se vor lua hotărâri pentru a preveni cele mai nefavorabile eventualităţi. România nu este singură. România are aliaţi pe care i-a apropiat d. N. Titulescu. Problemele României sunt cunoscute de aceşti aliaţi şi apărate în orice ocazii. Sunt probleme fără clopoţei, despre care e bine să nu se vorbească prea des. In orice caz, atâta cât a mai rămas viu din tractatele de pace, va fi bine apărat în Sud-Est. Iar dacă în mâinile acelora cari ne contestă frontierele, aşa cum le contestă pe ale Iugoslaviei sau pe ale Cehoslovaciei, sau pe ale Greciei, sau pe ale Turciei, — vor fi date arme, blocul alianţei, blocul păcii, va deveni cu atât mai strâns. Nu e momentul să insistăm asupra altor feţe ale acestei probleme. Pentru cei cari ar mai avea vre-o nedumerire, conferinţa Inţelegerei Balcanice de la Bucureşti o va sipi. De aceea desbinările politice interne ale momentului trebue să amuţească, pentru ca naţiunea noastră să poată primi pe ambasadorii naţiunilor aliate, la 10, 11 şi 12 Maiu. Romulus Diaaiu HESaantiOtifla ri- Ce aşteptăm de la editori ln luna Bucureştilor, la mijloc, ca un sâmbure în fruct, se integrează să protoaritui complexul de festivităţi şi o stare de evervescenţă a oficialităţii, propaganda pentru carte va beneficia de nenumărate şi neaşteptate înlesniri. Cu atât mai bine Dar fiindcă după încheerea festivităţilor, ca a doua zi după orice bal, realitatea cea permanentă apare mai tristă, credem nimerit ca acest prilej să fie folosit dincolo de rezultatele imediate ale unei singure săptămâni. Adică, in loc să ne mulţumim cu un bilanţ limitat la 7 zile, să pregătim un interes de mai lungă durată pentru soarta cărţii. Şi in acest scop, iată ce-am aştepta de la editori pentru a sgudui nepăsarea oficialităţii: un tablou sinoptic, prezentând comparativ preţul hârtiei la noi şi în diferite ţări străine; povara vamală care apasă asupra maşinilor şi materialelor de tipografie in comparaţie cu alte maşini şi materiale introduse in ţară cu avantagii pentru a sluji prosperitatea „industriilor naţionale” protejate: un tablou comparativ al beneficiilor pe care le recoltă editorul, librarul şi autorul intr’o ţară de mare tiraj, la o singură carte cu succes, faţă de mizeria beneficiului la o carte de succes din ţara românească. Astfel se vor evidenţia dificultăţile cu care luptă editorul, librarul şi autorul în epoca ofensivelor culturale din dulcea Românie. Se va şti in sfârşit că statul cultural urgiseşte editorul şi cartea in favoarea industriei protejuite a hârtiei, că negoţul de librărie nu se bucură de nici un regim mai blând cum s’ar cuveni pentru o mobilare a breslei, că autorul nu poate trăi din produsul creaţiei sale aşa cum se hrăneşte orice autor de aiurea, ci e obligat sau să cerşească sub diferite forme umilitoare asistenţă a societăţii ori să lucreze până la istovire, de vreme ce o carte de succes abia ii asigură casa şi masa pe două luni, plus un costum de haine ii rate. Se vor şti acestea cu tablou de cifre comparative. Şi oficialitatea gata să toasteze la plăsnuiri, se va rușina poate de propria sa ipocrizie festivă. Ion Darie — Da de ce nu tai, măi omule, iarba aia de pe casă? — Am s’o tai eu, dar astăzi, ca tot omul, vreau să fac și eu întâi RÂS ai pe iarbă verde. Orfanii Malului De ziua aceasta sărbătorească a muncii, mai rupe o zi de vacanţă în plus şi breasla noastră gazetărească: ar fi să rezervăm pentru ea puţină recunoştinţă unuia dintre noi, ziaristului Karl Marx, — dacă nu am şti că „socializarea” zilei de 1 Mai este o inovaţiune mai recentă a altor agitatori reformişti, dacă nu am constata pretutindeni ireparabilul divorţ dintre nouile generaţii SptîrUuatiile calambururi alci 111« 1“xismului. N’apuci să ieşi după petrecere la iarbă verde decât până la prima mănăstire din jurul oraşului, — este destul să meditezi doar câteva clipe din cerdacul arhondăriei, privind modestele orizonturi ale celor câteva hectare asupra cărora se mai exercită astăzi stăpânirea stareţului, şi fără mare caznă intelectuală afli cât de inexacte şi de absurde apar după un veac „ineluctabilele” pronosticuri ale sociologiei marxiste, de vreme ce în tara noastră exista o mult mai puternică Și mai impresionantă concentrare capitalistă odinioară, înainte de secularizarea averilor mănăstirești, decât astăzi în veacul parcelărilor ••• Sărbătoare a muncii, — da, întâmpinare a primăverii, — bucuros. Dar onomastică a socialismului?«. Ziua de 1 Mai şi-a pierdut definitiv această semnificaţiune, succesiv exploatată de diversele „Internaţionale” cu idealuri antitetice şi cu porecle numerice. Internaţionala l-a, a Il-a, a Ill-a, a IV-a.. Cine ştie?». Peste noapte, fără să fi aflat noi, s’au constituit şi a V-a, înregistrându-şi şi ea numărul la vestiarul istoriei. Patentă este însă evidenta că discipolii şi neofiţii s’au năucit integral, la loteria acestei complicate numerotaţii. Dar nu aceste puerile jocuri ale disidenţilor sacrei dogme au determinat discreditarea socialismului în preţuirea tineretului contimporan, deplin înstrăinat de evanghelia sfântului Karl al urii de clasă. Defunct, este astăzi socialismul pentru o infirmitate congenitală, elementară, concepţia materialistă a istoriei, întradevăr, este substanţial legată de acel determinism implacabil pe care ştiinţa îl repudiază astăzi unanimă, deşi el a terorizat perseverent cercetarea ştiinţifică şi filozofică a secolului trecut. Marx nu făcuse decât să aplice în econo care-l fulgerase în seminar şi pe tânărul Renan, — alt docil apologet al istoricismului. Determinismul acesta, — germinând în fantezia câtorva intelectuali sau belferi de spiţă burgheză şi aristocratică, — a zămislit o doctrină socială pentru uzul proletarilor, in teorie, — in realitate pentru exploatarea şi tâmpirea lor. Numai proletari nu au fost generoşii strămoşi în a căror lms«araSul Marx a furat cu lopata, la constituirea acestui „marxism“ în care ucenicii săi ar vrea să vadă adevăratul început al socialismului!». Promovaţi eroi ai unei tenebroase drame istorice, investiţi cu misiunea de instrumente ale unei mistice idei, — muncitorii s’au trezit deodată mobilizat la alimentarea ambiţiilor câtorva duzini de furibunzi esteţi, al căror idiom confunda mereu lupta de clasă şi socialismul, concurenţa intereselor şi revoluţia socială, catastrofa economică finală şi salvatoarea eliberare a omenirii. Dar deceniile trecură, — priviţi, — exegeţii marxismului de nuanţă orientală se războiră cumplit cu scoliaştii marxismului de siluetă mai occidentală, epuizând în controverse toate interpretările posibile ale „cugetării originale” a slăvitului lor Marx, se ciorovăiră fastidios la scărpinatul sfintelor texte, — dar la confruntarea finală cu realităţile contimporane trebuiră toţi să constate că fenomenele acestea noui nu se mai comportau nicăeri după injoncţiunile perimatei lor doctrine. Toată cazuistica era neputincioasă să dovedească lumii că universul ar accelera astăzi o concentrare capitalistă înfăptuită după prevederile lui Marx; dimpotrivă, — persiflânduse doctrina care pretindea că aceste capitaluri se vor concentra într’un foarte mic număr de mâini, — se constată pretutindeni că epoca modernă acumulează (nu concentrează) capitalurile, repartizându-le însă între Indivizi din ce In ce mai numeroşi, în măsura în care sunt facilitate posibilităţile de fracţionare a valorilor mobile. Dar chiar de s’ar fi realizat această concentrare capitalistă, — evoluţia economică şi politică a societăţilor contimporane a dovedit că nimic nu justifică presupunerea că acest imaginar „determinism economic“ ar canaliza veleităţi colective în sensul acelei mie metodele primare ale filologiei supreme catastrofe sociale atât de mult scontate de marxişti. Şi chiar această catastrofă socială, — de-ar fi fost să survină odată, — cine ne putea asigura că ea avea să se identifice neapărat cu noţiunea de revoluţie socialistă?... întrebările acestea, — cu mulţi ani Înaintea noastră, — şi le punea cândva marxistul belgian Henri de Man, ajuns astăzi ministru al regelui Leopold 111 într’un cabinet de concentrare burgiana. Pentru el ca şi pentru ceilalţi lucizi observatori ai evoluţiei contimporane, era evident că nu este nici un fel de paralelism obligatoriu Intre gradul de mizerie al masselor proletare şi vehemenţa convingerilor lor socialiste. Proletarizarea şi şomajul pot da o revoluţie, — marxistă ici, dincolo anarhistă, până la acestea. Insă, excesul mizeriei materiale sau morale a dat în Germania (patria dialectului socialist) cel mai frenetic dintre naţionalismele actuale, « hitlerismul rasist!». Nici mizeria proletarului, nici agravarea luptei de clasă, nu mână neapărat la socialism: au înţeles bine asta agitatorii socialişti, ale căror dispute şi controverse asupra istoriei interesează pretutindeni atât de puţin un tineret plin totuşi de curiozitate intelectuală pentru toate interpretările filozofice ale universului şi destinului sirian. .,Af ...... L7 Desmintiţi de realitate, terorizaţi de superstiţia unor texte desuete, marxiştii se văd astăzi pretutindeni reduşi la o letargică defensivă ideologică. Cu panoplia redusă la câteva formule de propagandă, — mai toate cârpite cu metafore împrumutate arsenalului militar, — aceşti orfani continuă să divinizeze tainicele forţe chiar după ce ie-au uitat rostul şi numele. Dinamica mişcărilor muncitoreşti i-a eliminat, — din clipa în care lucrătorul a priceput că nu era pentru marxism decât un factor abstract în hipotetica ecuaţie algebrică a unei şi mai incerte revoluţii sociale. Cât priveşte tineretul, — vastul flux de suflete noui al generaţiei care creşte, — el cere o concepţiune pasionată a vieţii, nu teorii economice cu pretenţii de interpretări ale istoriei. Prea ţeapăn ca sociologie, marxismul pare prea meschin ca regulă de călăuzire spirituală. In această deficienţă a fost deja obârşit găzduit verdictul de condamnare. Ion Dimitrescu Vamă şi vameşi Este cert că sălbăticirea moravurilor în epoca de după războiu, se manifestă mai vădit decât oriunde la punctele de frontieră. înainte de 1914, George Duhamel a cutreerat jumătate din Europa cu o simplă carte de vizită în locul oricărei legitimaţii. L’am pofti să mai încerce şi astăzi! Ar trece din post de poliţie, în post de poliţie. Vina acestei realităţi fireşte că n’o poartă nimeni. Asprimea formalităţilor de la frontiere, cu revizuiri de acte, de bagaje, percheziţii corporale şi confruntarea paşapoartelor cu o listă neagră de indezirabili sau suspecţi, este rezultatul unui complex politic şi economic, care va să ridice între stat şi stat o barieră cât mai anevoie de răzbătut. Fiecare stat îşi apără devizele, valuta, producţia naţională, artificial întreţinută prin regimuri protecţioniste; se mai apără fiecare stat şi de mosafiri nepoftiţi — agenţi ai comunismului ori fascismului, ai iridentelor, conspiratori şi colportori de broşuri clandestine, candidaţi la şomaj pe socoteala unui buget naţional, etc, etc. Deci, în această privinţă, ne putem consola că Europa occidentală din 1935 a ajuns la soluţia noastră dinainte de 1914 Ne-am nivelat Complicatele şi rigidele formalităţi de frontieră, care începeau pentru călătorul apusean abia la graniţa Rusiei, a Bulgariei şi României, s’au generalizat într’un „continent balcanizat“ pe urma războiului. Totuşi ca să nu rămânem mai prejos, la aceste stricteţi de poliţie vamală, năravul pământului adăogat o brutalitate stupidă şi inutilă, care şi faţa străinilor va să dea o foarte pitorească şi umilitoare culoare locală — specificul nostru naţional. Intr’adevăr, dacă unele puncte de frontieră ca acele de pe la Arad, Timişoara şi Oradea-Mare, s’au remarcat prin civilizata educaţie a personalului de control; în schimb, într’un port cu mare trafic cu mult slăvită Constanţa, poliţia de vamă a ajuns de pomină prin brutalitatea şi neghiobia vameşilor adăpaţi la tradiţia orientului. In port, există un prea frumos edificiu cu săli pentru controlul bagajelor. De ce agenţii de control desfac geamandanele călătorilor direct pe cheiu, în praf, trântind conţinutul răscolit pe Ies pedea goală? De ce, de-o pildă, expun sub ochii amuzaţi ai altor călători şi a golanilor din port, bagajele şi lingerie intimă a unei femei care a călătorit cu vaporul douătrei săptămâni şi deci a aglomerat destulă rufărie purtată? Exibiţia aceasta a unor Ungerii intime provoacă evident hazul golănimei în aşteptare de scene picante. Insă femee ne povestea această mizerie cu lacrimi în ochi, ca o primă impresie la întoarcerea în ţară, după o lipsă de doi ani De la distanţă, nostalgia îi transfigurase patria Abia a păşit zece metri pe pământul natal şi a intrat în contact cu adevărata realitate materializată într’un vameş care scurmă în geamandane ca porcul cu râtul în troacă, răsturnând cămăşile şi chiloţii pe lespedea cheiului, ajutându-se cu vârful ghetei, când nu-i ajung labele superioare. Că un slujbaş îşi face datoria, foarte frumos şi lăudabil. Dar brutalitatea şi proasta creştere, nu se pot confunda cu severitatea în exerciţiul funcţiei. Şi-apoi dece s’a mai ridicat un atât de măreţ edificiu de cheiul portului, la Constanţa, dacă examinarea bagajelor se execută în praf şi gunoaie, pe bolovani, într’o improvizaţie de mascaradă ? Facem propagandă turistică. Ne-am creiat iluzia că am putea ademeni străinii să ne viziteze ţara de dragul pitoreştilor privelişti. Cel dintâi contact al străinului cu ţara, deci cea dintâi impresie, rămân pe socoteala unui barbar fără cei şapte ani de-acasă. E un aperitiv al altor neplăceri care îl aşteaptă mai târziu, la hotel, la birt, la circumscripţia de poliţie, la dulcile năravuri ale pământului. Propaganda turistică presupune înainte de toate educaţia personalului oficial ori particular cu care străinul e obligat să aibă de-a face. Altfel toate prospectele şi proectele mint? îi mint pe alţii şi ne mint pe noi, hrănindu-ne cu deşarte iluzii. Cezar Petrescu Gara de Nord Optica altuia e totdeauna interesantă. (Am cunoscut, în copilărie un profesor care, aflându-se in mare vrăjmăşie cu un cumnat al său, li fura din când in când ochelarii, mimai pentru a-şi da seama de aspectul sub care duşmanul lui de moarte — cumnatu-său, adică, — vede lumea înconjurătoare). Deşi purcezând dintro cauză meschină (era vorba de o moştenire de vreo douăzeci de mii de lei, ce urma să se împartă intre ei) metoda fostului meu profesor mi-a râmas. De-ţi convine ori de nu-ți convine, de-ţi place ori de nu-ţi place, opinia unui străin de cauză prezintă interes şi cată a fi ţinută in seamă, chiar tntr’o chestiune in care te-ai crezut, tttt dreptăți a da, de unul singur, un diet. Zilele trecute îmi aşteptam, ffîâfeţ dimineaţă, o rudă din provincie, paralajul peronului Gării de Nord. Ruda n’a venit; în schimb, triam pomenit strâns in braţe de un vlăjgan înalt, Ptt ochi albaştri şi cu dinţi de cal* — How-do-you-do!.» Din mila unui părinte care Şi-a crificat până şi bană de tare pentru a mă înarma cât mai în lupta pentru existenţă, ştiu douătrei boabe englezeşti, atât cel cât sâ-i pot repeta această bizară rare care, tradusă cuvânt cu cuvânt, înseamnă: „Ce faci tu, faci!...’ . L-am identificat aproape Kne Watt era un inginer englez pe care Lan cunoscut, pentru prima oară, cu un an înainte de începerea războiului mondial. Obţinuse, prin concurs, o bursă in ţara lui şi venise să facă studii de specialitate asupra petrolului românesc. De atunci a mai revenit de trei ori; asta era, deci, a patra oară... Am căutat să fiu, faţă de el, un cât mai cumsecade amfitrion şi m’am oferit să-l conduc la un hotel de mâna întâia; dar el a zăbovit dinadins in gară, comentândîn limba germană, pe care mi-o ştia mai familiară prefacerile din ultimii ani ai Gării de Nord: — Aveţi o gară cum sunt prea puţine in Europa. Mă impresionează cu atât mai mult, cu cât am apucat-o strâmptă şi meschină. Ţii minte în 19147... Am făcut, de politeţă, un gest aprobativ. Încurajat,englezul meu a continuat să-mi explice: — Gara unei metropole, adică a celui mai de seamă oraş, e cartea de vizită a unei ţări. Prima impresie a unui străin ce debarcă în capitala unei ţări e indelibilă. Aveţi o gară admirabilă, şi estetică şi confortabilă. („Confortably’’, în englezeşte). E o lucrare vastă; planul ei trebue să fi germinat într’un singur creer de om... Eu îl aprobaiu, maşinal, şi gândul mă ducea la un fost militar care, sacrificându-şi o carieră sigură şi briliantă şi luându-şi in gât răspunderea unei flagrante nesocotiri a Legii Contabilităţii Publice, a croit Gara de Nord (cartea de vizită a Bucureştiului, cum spunea englezul meu), mânuind zeci şi sute de mii de cărămizi necesare acestei vaste edificări, fărăi să se înfrupte dintr’una, măcar... Grigore Patriciu 3 oara* (Continuare în pag. liaj) Rezultatele întâilor şcoli II In Decembrie 1933 „Societatea pentru Cultura şi Literatura din Bucovina” înfiinţează o şcoală superioară ţărănească la Stânca Roşa lângă Cernăuţi din iniţiativa d-lui prof. Nandriş. Cei 20 de gospodari, toţi agricultori între 19-30 de ani, unii din ei căsătoriţi, au urmat cursurile timp de trei luni (7 Dec.—11 Martie), fiind adăpostiţi in Internatul şcoalei unde au de AP.CULEA avut gratuit masa şi casa. Cei mai mulţi aveau şcoala primară complectă, iar câţiva 2 clase secundare, de agricultură sau de meserii, reîntorşi însă la coamele plugului. In internat au stat împreună cu ei profesorii interni, între cari 3 absolvenţi universitari şi un agronom. Elevii s’au gospodărit singuri şi s’au autodisciplinat prin consensul tuturor. „Elevii şi profesorii au format o comunitate, o mass isr fmilie in care s’au discutat diferite chestiuni, s’a cântat, s’au făcut excursii. Profesorii locuind împreună cu elevii, participând la nevoile şi bucuriile elevilor, au înţeles sâ stabilească între dânşii şi elevi legături sufleteşti cari au creat o atmosferă favorabilă pentru realizarea scopului şcoalei. Prin metoda de a discuta contradictoriu toate chestiunile ce se puneau, elevii au devenit un element activ al şcoalei alături de profesori. De multe ori elevii erau aceia cari puneau o problemă, o discutau împreună cu profesorul respectiv, apoi trăgeau concluzii din convorbirile avute şi căutau să le aplice la aflarea adevărului. Profesorii au fost numai îndrumătorii elevilor, căutând să le adâncească puterea de pătrundere şi gândire, şi să le întărească voinţa şi dorinţa de a cunoaşte...” (din darea de seamă). Deosebit de cei 4 profesori cari erau în tot timpul cu elevii, au mai ţinut conferinţe vreo 28 intelectuali şi specialişti practicieni din Cernăuţi şi în şedinţe zilnice la cari luau parte şi sătenii din Stânca-Roşu. In orele a. m. s’au făcut lecţii din literatura şi istoria Românilor, cunoştinţe de drept, instrucţie morală şi socială, religie, geografie, igienă, cântări, lecţii şi demonstraţii de agricultură, ştiinţe fizico-naturale şi matematică aplicată. In după arata şi lecturi, discuţii de legi, despre cărţi, experienţe, vizite, sporturi, lucrări de tâmplărie. Elevii au fost duşi să atistela un proces de omor ce se judeca tocmai atunci la Curtea cu juraţi, întorşi în internat, au urmat lungi discuţii formându-se un juriu dintre ei care şi-a dat sentinţa. „elevii au arătat cu această ocazie o profundăînţelegere a cauzelor sociale cari duc la crimă”. Duminicile şi sărbătorile au mers la biserică. Au deprins să cânte în cor, să joace teatru, organizând câteva şezători pentru săteni şi cea de la încheerea cursurilor. Examenul final a prilejuit sâ se constate rezultatele. De unde la început unii abia puteau să citească acum discutau literatură, agricultură şi chiar unele chestiuni de drept. Şcoala ţărănească de la Braşov organizată de dr. N. Căliman şi prof. Iongolan în cadrul Astrei, a durat o lună de zile cu ţărani din judeţ între 22-40 de ani. Nu prea tineri fiindcă aceştia nu aveai gospodării ale lor unde să aplice, nici din cei porniţi spre bătrâneţe greu de urnit din rutina lor. S’a căutat să se aducă câte 2-3 din acelaş sat ca să nu rămână izolaţi în lucrul lor de acasă. S’au făcut lecţii de agricultură, pomicultură, zootehnie, silvicultură, apicultură, cooperaţie, igienă şi medicină, literatură, geografie şi istorie românească, lecţii de religie, morală şi instrucţie civică, despre biblioteci, apoi s-au organizat coruri, exerciţii fizice, excursii. Braşovenii pot fi mândri că în această primăvară au încheiat a doua școală țară.