Curentul, iunie 1935 (Anul 8, nr. 2630-2658)

1935-06-01 / nr. 2630

PAGINI J?/B­­I­U ANUL VIII No. 2030 Sâmbătă 1 Iunie 1933 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACȚIA ADMINISTRAȚIA Palatul Nifon str. Doamnei­­, et. 1 * Redacția 3-4088, Administrația 3-4030 TELEFON 11 Secretariatul şi Provincia . . 3-4086 ( Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABO­N­AMENTE: im «rO pe aa; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an ; 600 pe 4 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conf. orm. Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 ­­ f Constituţie - -----1 - ■ _ .­ Fiindcă de tânărul partid al d-lui Gheorghe Brătianu ne leagă emo­ţionante şi trainice amintiri, — da­tând toate din vremurile eroice ale Restauraţiei, — am citit atent în „Mişcarea” de seara trecută dis­isul rostit de d-sa la Gib. Ne-a cântat să regăsim proclamat „dreptul Românilor de a fi stăpâni în ţara lor”, într’o vreme când şefi ca d-nii Goga şi Vaida înfrun­tă atâtea vrăjmăşii, precizând amă­nunţit modalităţile de aplicare a acestui necesar principiu, — am fi preferat însă să-l vedem exami­nat şi reliefat în cuvântarea d-lui Gheorghe Brătianu ceva mai pu­ţin evaziv. Căci nu se împacă „dreptul Ro­mânilor de a fi stăpâni în ţara lor” cu fetişismul legalist atât de ostentativ şi de demonstrativ afi­şat de „Frontul constituţional”. Legile au fost, mai toate, fabricate de politiciani tiranizaţi din umbră de samsarii triburilor venetice. Cine vrea restaurarea privilegiului Românului în ţara lui, prin urmare nu trebue să proclame ca principiu primordial, superior şi dominator, regalismul superstiţios. Nici con­stituţionalismul. Nici liberalismul intransigent. Căci liberalismul fanatic, — li­beralismul şefului care (după ce a refuzat să accepte pentru partid altă emblemă decât cea de „partid liberal”) declară că va şti să apere achiziţiile democraţiei constituţio­nale, dobândite „nu cu lanţurile şerbid ci cu spiritul libertăţii", — liberalismul acesta interzice astăzi Românului de a fi stăpân în ţara lui, cum l-ar vrea d. Gheorghe Brătianu. Familiarizat cu dialecti­ca ştiinţifică, este straniu cum nu­­ vede d-sa contradicţia, ori protec-t tionismul etnic pe care îl revendi­că pentru naţiunea majoritară for­mula cu „dreptul Românului de a fi stăpân în ţara lui”, — ori libe­ralismul şi egalitarismul care si­tuează pe Rumân şi pe Levantin pe aceeaşi linie a startului social. Câtă vreme va continua să procla­­jim­e­ supremaţia sublimelor dogme­­ democratice, încununate de „spiri­tul libertăţii”, — d. Gheorghe Bră­tianu nu ne va putea deci convin­ge că pledează convins şi pentru „drepturile Românilor de a fi stă­pâni vi­­ața lor". Există însă în cuvântarea de la Gib o contradicţie cu mult mai gravă, — cu atât mai neliniştitoa­re cu c­ât are aparenţa unui lapi­dar silogism. Este formula gra­vată de redacţie pe frontispiciul discursului: „Am afirmat şi afirmăm că nu Dinastia a dat ţării Constituţia, ci Constituţia ne-a dat Dinastie, ca ■un contract social şi politic prin care Naţiunea română a voit să-şi asigure chezăşia existenţei sale in­dependente­: stabilitate şi încredere înăuntru, demnitate şi prestigiu în siară”. Pentru garantarea atâtor bene­ficii interne şi externe, aşadar, nu s’a găsit altă soluţiune decât adop­tarea Monarhiei. De acord. Adop­tarea aceasta s’a făcut prin con­tract social, ca în candida doctrină a lui Rousseau, să trecem peste controversă, spre a poposi la im­presionantul truism: „Nu Dinastia a dat ţării Constituţia, ci Consti­tuţia ne-a dat Dinastic. „Straşnic!”, — vor exclama naivii, pasionaţi de cronologie ru­dimentară. „Ei, şi?”, — vor riposta (fără nici un gust de paradox) oamenii cu instinctul şi cu practica logicei autentice. Ei, şi?... Este ca şi cum ai afirma solemn: „Nu copilul ne-a dat forcepsul, ci forcepsul ne-a scos copilul”. Ceeace nu te împie­dică să te ocupi ulterior mai mult de copil decât de forceps. Ceeace a fost la un anumit mo­ment util, poate ulterior deveni no­civ. Ceea ce a fost anterior, poate pierde cu vremea privilegiile de prioritate, înaintea Constituţiei, a fost o revoluţie, apoi paşoptismul, mai înainte eterna: unele s’au tras din altele, dar nu înseamnă că cele survenite întâi ar merita mai mult veneraţia noastră decât cele zămislite ulterior, chiar din prece­dentele!... Esenţial este să stabi­leşti nu anteriorităţile, ci priorită­ţile­: să ai instinctul şi inteligenţa care stabileşte (calitativ, altfel de­cât în timp) ordinea de importanţă a problemelor, hierarhia instituţia­­nilor. După ce?... După facilitatea sau dificultatea de a le găsi subtitute valabile, Constituţia se poate în­ şi Dinastie locui. Un legitimism monarhic, — operă a timpului, rod al bineface­rilor dăruite de Dinastie naţiunii,— nu se reface decât prin cel mai excepţional miracol şi foarte lent, doar cu colaborarea deceniilor, uneori a veacurilor. Concluziune: indiferent de anterio­ritatea Constituţiei, există priori­tatea Monarhiei. Asta contează. Asta primează. Şi încă ceva, — ceva care restitue Monarhiei (chiar acolo unde ea a fost institui­tă de textele unei Constitutiuni) le­gitima ei anterioritate. Monarhia, — mai pe scurt, arhia, adică în ro­mâneşte comandamentul unic, — este un fenomen social care pre­cede pretutindeni înjghebarea ce­lorlalte raporturi între elementele gregare ştie unei societăți civilizate, întâi s’a ivit cârmuitorul cu biciul sau cu buzduganul, — pentru a in­stitui ordinea colectivă, temperând egoismele indivizilor din trib, — şi pe urmă au devenit posibile în­ţelegerile şi conventiunile civile, acele „contracte sociale si politice" pe cari d. Gheorghe Brătianu, isto­ric, le declară anterioare Monar­hiei. Regele pacificator şi federa­­tor, — în adevărata logică politi­că, — este prin însăşi fizica în­tocmirilor umane anterior pacte­lor sociale. Dar ce-i mai trebue oare Suveranului acest suplimentar atribut al anteriorităţii, când (încă mai dominatoare decât prioritatea comandamentului domnesc) îi este Lui asigurată legitimitatea zămis­lită de binefacerile pe care Dinas­tia le-a procurat Naţiunii în dece­niile ei de fecundă permanentă, în anii când ea a folosit şi a creat prin jocul unor iniţiative cari nu erau nicăeri consemnate şi descri­se în Constituţia aia, sacra, care „ne-a dat Dinastia”?... Ion Dimitrescu In foyerul teatrului Comoedia, opt­zeci de pictori şi desenatori, in ma­joritate tineri şi in majoritate puţin cunoscuţi, ne înfăţişează imaginea Bucureştilor care se duc. Nu vorbim despre valoarea documentară a aces­tor peisagii şi a acestei atmosfere, menite să aparţină in scurtă vreme unui trecut. Dacă urbanistica a deve­nit sub imperiul vieţii citadine din ce în ce mai complexe, o ştiinţă şi o dis­ciplină, dacă sub acest semn, în occi­dent marile oraşe cu tradiţii şi monu­mente seculare, se transformă adap­tându-se altui ritm al veacului ,d­in schimb, după năravul pământului. Capitala noastră a căzut intr’o ade­vărată frenezie de camelionism. Sub imboldul unei arhitecturi maghiare­­iudee, fără nici o legătură cu tradiţia şi cu temperamentul nostru etnic. Bu­cureştii îşi modifică înfăţişarea de la o zi la alta, fără nici un discernă­mânt şi mai ales fără preocuparea de a păstra ceia ce e mai preţios unei ce­tăţi: pecetea sa particulară, specifi­cul cu rădăcini în trecut. O hidoasă împestriţare arhitecto­nică, o barbarizare lipsită de armonie, o superstiţie a utilului şi confortului, in dauna unităţii de atmosferă, au is­­butit să desfigureze Capitala in câţi­va ani, să ne-o înstrăineze de suflet. O capitală de ţară e altceva. Urba­­niştii noştri au uitat aceasta, grăbiţi să adopte o modă, in loc să adapteze un principiu la o realitate. Exact ceiace s’a întâmplat cu atâtea legiuiri şi forme din occident, importate de trei sferturi de veac, fără a ne lăsa timpul necesar unei asimilări. Cei optzeci de pictori şi desenatori care expun în foagerul Teatrului Co­moedia, au izbutit ei, să ne descopere şi să ne arate frumuseţea bârfitului Bucureşti care dispare. Şi este impre­sionant discernământul cu care au ştiut să aleagă ceia ce e mai caracte­ristic capitalei. Ochiul plastic, ale­gând cu precizie un colţ armonic de peisagiu şi de atmosferă, o stradă, o casă, o biserică, o piaţă... Spuneam că majoritatea acestor tineri artişti sunt cu desăvârşire necunoscuţi. S 'au remarcat cu acest prilej. Au dovedit încă odată ce ignorate talente zac în această tânără generaţie, svăilită în­tr’o existenţă vitregă, ţinută departe de posibilităţile unei realizări. Ce se va alege mâine de aceste făgăduieli ale viitorului? In ce renunţare la artă se vor împotmoli? Cu deprimarea a­­cestor întrebări fără răspuns am pă­răsit minunata expoziţie din Foyerul Teatrului Compedia. Şi aceste între­bări deschise viitorului, sunt încă mai dureroase pentru sufletul nostru, de­cât regretul pentru trecutul unui oraș devastat de­ o nesăbuită febră a ca­­todionismului urbanistic. Cezar Petrescu Cum va trăi ţăranul în Statul ţărănesc... Patologia adolescenţei?.. Trepidaţia vieţii moderne ne-a ieşit sensibilitatea; sensaţionalul capătă un tot mai accentuat con­tur de fapt divers. In sgomot, toate sunetele se contopesc, îşi pierd specificul, se anulează în acel ul­­tragiu acustic al sgomotului. Din această rărire a emoţiilor inedite, reese şi neastâmpărul vieţii moderne. Şi acea plastică crispată a omului de azi. Revărsat în afară, risipit în continuă mişcare, nu are omul de azi răgazul acelor dialo­guri interioare, acelor desbateri ale conştiinţei lui proprii, ce dădeau odinioară o adâncime sufletului, ce-i creia şi lui capacitatea de în­ţelegere umană. Sensibilitatea nu se formează din risipirea în afară, ci din con­centrarea lăuntrică, din filtrarea impresiilor, din selectarea lor. Sun­tem mai puţin umani, suntem mai puţin­ emotivi; prezenţa tot mai covârşitoare a maşinei în viaţa so­cială ne modifică pe nesimţite fiin­ţa, ne dă o înţelegere mai rece şi mai aspră a vieţii. Aceste alterări ne fac să partici­păm adesea indiferenţi la întâm­plări ce, pentru părinţii noştri, ar fi părut grozăvii. Ne acomodăm vremurilor, ne aclimatizăm vieţii sociale modelate de maşinism. Se întâmplă însă câte­odată să apară câte o întâmplare ce birue indife­renţa noastră, ce ne sgudue pro­fund, frângând linia obicinuitei noa­stre nepăsări. S’a întâmplat, la un liceu din Cra­iova, un fapt de o rară expresivi­tate, un fapt ce defineşte spăi­­mântător o stare de spirit, o devie­re monstruoasă, ineditul sensaţio­nal chiar pentru obosiţii noştri nervi. De ani de zile, un profesor era victima ispăşitoare a unor acte de sadism colectiv al elevilor. De la batjocură, la loviri, şi sistematic, cu o sporită voluptate, se chinuia nefericita victimă. Când un elev simţea necesitatea unei destinderi fizice, îi mai plesnea o palmă. Alţii voiau să-l vadă tremurând de spai­­ma morţii şi-i propteau revolverul în piept, iar alţii, — mai puţini bru­tali, dar cu înclinări obscene, —­­ făceau în clasă interogatorul inti­mităţilor conjugale. Micii demoni îşi aveau perversa lor desfătare, iar profesorul­, —­otrivit, înebunit de spaimă, — îşi accepta porţia de umilinţă ca un osândit, ca un pariu al vieţii. Cât de puternică şi de colorată este imaginaţia lui Jules Vailés, în ro­manul „L’Enfant“ (din ciclul „Jac­ques Vingtras“) când din amintirile copilăriei, din existenta tragică a tatălui său, profesor repetitor la un liceu, creiază ceva din drama obs­cură a acestor existente strivite, — ce nu poate să se apropie de creia­­tia monstruoasă a acestor copii de liceu, mai inventivi, mai crânceni în sadica lor desfătare. Mai cum­plit decât o pagină halucinantă din Dostoievski, din înăbuşirea unui roman de Sologuri, mai sinistru de­cât gestul ucigaş care curmă într’o fulgerare o suferinţă. Elevii şi-au păstrat victima, şi-au chinuit-o cu o savantă dozare. Nu este un caz izolat, — actul sau actele unei desfigurări patolo­gice a noţiunii de om, — ci actele colective ale unei clase întregi, complacerea în această pângărire a unui suflet omenesc. Dar această voluptate colectivă într’o infamie devenită un ritual, formează sensaţionalul, ineditul si­nistru, ce prilejueşte, ca într’o lu­­mină de fulger, să prinzi ce se as­cunde în besnă. Adolescenta generoasă, adoles­centa romantică, adolescenţa cu exuberanţele ei pline de poezie şi de idealism, — adolescenta pe care am ştiut-o, a cărei amintire ne face indulgenţi faţă de unele greşeli ale celor tineri, adolescenţa înduioşa­­telor noastre evocări, — nu mai există. Nu în Capitală, — într’un oraş de provincie, unde ca incori­­gibili romantici situăm refugiul ro­mantic al poeziei, — adolescenţii unui liceu dau semnele unei atât de fioroase perversităţi, că pot forma subiecte de clinică psihiatră. Interesează mai puţin victima,­­ acel profesor osândit să îndure e­­xuberanţa patologică a elevilor; şi oricât am simţi ceva din suferinţa mută, îngropată în obscura exis­tenţă a profesorului, mai puternic ne impresionează acest caz de de­generescenţă colectivă. Un avertisment, — un groaznic avertisment. Intre toţi elevii, între 30 de elevi — unul, măcar unul să se fi înduioşat! Măcar unul să fi simţit cum clocoteşte în el revolta împotriva noţiunii de om ultragiate, nu în profesorul ce ispăşea demon­­ia elevilor, ci în înseşi acele su­flete tinere ce se complăceau să chinuiască o biată fiinţă. E în această unanimitate, ceva de clinică psihiatră. Aceasta-i şcoala?... Aceasta-i cultura? Aceasta-i marele bun al culturii? Dar la ce se pot aştepta părinţii de la asemenea bestii? Îşi închipue că bătrâneţea lor va găsi un reazim, o apărare iubitoare în aceste odrasle sadice, antrenate în voluptatea torturii la care pot supu­ne un om? Dar ce pot folosi socie­tăţii asemenea cazuri de demenţă morală? Mai puţin înspăimântă un violent al crimei, decât un degenerat. Şi ne-a îngrozit acest exemplu de a­­stanimitate în voluptatea torturii la care pot supune un om. Să facem procesul vinovaţilor? Să încercăm a defini răspunderile? Să acuzăm pe părinţii care nu se gândesc că monştri cresc sub în­duioşată lor privire? Să acuzăm profesorii cari nu se gândesc la formaţia sufletului, la mlădierea tinerilor mlădiţe în armonia unei umane sensibilităţi? Să ne ridicăm furtunoşi împotriva directorului li­ceului, care în loc de şcoală con­duce un balamuc? Zadarnic, zadarnic... Dacă sun­tem în faţa unui prodrom al ado­lescenţii? încerc să prind un sens, încerc să găsesc un răspuns, dar grozăvia faptului depăşeşte orice posibilitate de explicaţie. Şi această adolescentă ne ves­teşte la ce ne putem aştepta. In definitiv, are cineva curajul să pună integral problema tineretului? Ministrul Instrucţiei publice are cuvântul. Pamfil Şeicaru • Situaţia în Grecia, înainte de alegeri In timp ce curţile marţiale de la Atena, dela Salonic, dela Cavalla şi dela Salamina lucrau pentru pu­rificarea cadrelor armatei, după revoluţia din Martie, guvernul Greciei, în frunte cu d. Taldaris pregătea cu tenacitate reformele constituţionale pe care le anun­ţase, pentru consolidarea Statului. S-au petrecut lucrurile întocmai aşa cum le-am anunţat noi din Sa­lonic şi mai apoi din Cavalla, în timpul şi după tulburările revolu­ţiei: o parte din ofiţeri au fost con­damnaţi, altă parte, împreună cu funcţionarii cari au secondat miş­carea au fost scoşi din slujbe, în­­sfârşit o altă categorie a cunoscut rigorile mutărilor disciplinare, prin garnizoane îndepărtate, adevărate exiluri în miniatură. Guvernul in acest timp, prepară, sub loviturile opoziţiei, o reformă dintre cele mai grele. Noua Cons­tituţie a Greciei, inspirată de elita republicană, a înscris unele princi­pii de bază a căror dreaptă linie va trebui să dea ţării prestigiul de care are nevoe. Se va înscrie în Constituţie că „regimul republican este declarat intangibil şi că nu poate face o­­biectul niciunei discuţiuni; că li­bertăţile publice sunt absolute şi generale, iar suspendarea lor în caz de necesitate nu poate fi de­cretată decât de puterea legislati­vă; că Senatul va fi suprimat, iar numărul deputaţilor din Cameră va fi urcat la 300; că iniţiativa legi­lor, conferită în general Camerei deputaţilor şi guvernului, este re­zervată, în materie financiară, ex­clusiv puterii executive; că drep­tul de dizolvare a parlamentului este de resortul Şefului Statului, în urm­a propunerii prealabile, făcută de guvern; că alegerea Preşedin­telui de Republică va fi făcută di­rect de popor, că atribuţiunile şi prerogativele puterii executive sunt întărite prin restricţiunea dreptu­rilor actuale ale Camerei, relative la votul de încredere, etc... Astfel relatează corespondentul atenian al lui „Le Temps”, profilul viitoarei Constituţii elene. Se întâmplă însă că această re­formă republicană se desăvârşeş­te în Grecia în mod simultan cu sporirea curentului monarchist. Ge­neralul Metaxas, şeful partidului monarchist, jenează într’o măsură enormă opera de guvernământ. Suprimarea sistemului bicameral în Grecia, revenirea la acest sistem unicameral, nu e numai o reformă făcută în scopul simplificării apa­ratului legislativ. Reforma atinge grav partidul venizelist, care era copios reprezintat în Senat. Aceas­tă lovitură administrată partidului d-lui Venizelos a sporit nu numai lactanţa care însufleţeşte opoziţia dar a întărit cadrele şi a atins cu­prinsul acestor partide. In vederea alegerilor legislative de la 15 iunie, guvernul d-lui Tal­daris a conceput o destindere în raporturile dintre guvernul său şi opoziţie. Lucru greu şi delicat, fiindcă cei mai mulţi şefi ai opozi­ţiei se află în închisori sau în exil, regimul intern este acela al stării de asediu, în guvern se află unii cari ar preferi reîntoarcerea la un regim de stabilitate politică, chiar dacă ar fi nevoe, pentru realizarea acestui postulat, de a se face apel la fostul rege George. Singurul care lucrează hotărât şi cu forţe crescute în această direc­ţie este generalul Metaxas, Inami­cul regimului republican, de acord, mai mult decât s’ar putea crede, cu d-nii Michalocopulos şi Papan­­dreos, duşmanii personali ai d-lui .Venizelos. In această atmosferă, evident, grija guvernului de a da consulta­­tiuniii populare de la 15 Iunie un ca­racter de imparţialitate, întâmpină serioase dificultăţi. ffUQatiunSias Oismi ■«aa——«awiBJiuj—a— Inimile bune sunt rugate Inimile caritabile, fericitele inimi ca­­ritabile care se mai află rătăcite prin­tre egoişti şi căpcăuni, bietele inimi caritabile — al căror obol sceptic mai îndulceşte mizeria câte unui păcătos, de care mai abuzează câte un excroc — inimile cantabile s’au sezisat de un sărac anunţ înserat intr’îm ziar de di­mineaţă cu următorul cuprins: „Ma­rele mutilat de războiu Mitrofan Ţi­gănuş din comuna Orhincea judeţul Orhei se sbate în cea mai neagră mi­zerie împreună cu soţia şi trei copii. Inimile bune sunt rugate sa vină în ajutorul acestei nefericite familii”. Patria pe care o onorează marele biet mutilat este aceia in care el mai crede insă, căci un mutilat nu poate să nu creadă in patrie. Nu poţi pier­de ochii, picioarele şi mâinile pentru nimic. Vă înşelaţi crezând că această patrie e totuna cu „patria” de la bu­cătărie. Avem de-a face cu două pa­trii, una aruncată ca Cenuşăreasă in coteţ şi alta cuibărită asemenea ţi­găncii hulpave in pernele onorurilor. Marele mutilat, aruncat în mizerie, cunoaşte mâna maşteră a ţigăncii. El cu nevasta şi copii se prăpădesc de foame în judeţul Orheiului şi botoasa îşi înfundă fesele in onoruri mai a­­dânc şi comandă grăsimi şi dulciuri de masă. Şi mănâncă. Şi mănâncă.A li curge grăsimea pe bărbie şi la închee­­turile buzelor a făcut căşi de dulciuri. In faţa ei, ca în faţa Mesalinei, stau la rând voinicii cei mai flocoşi şi în­zorzonaţi ai vieţii politice din care ea alege pe rând, câte unul, pentru a-l ferici cu bunătăţile ei. In gunoi undeva odihneşte intru mizerie marele mutilat (fără picioare, ochi şi mâini) şi Cenuşăreasa. Cenu­şăreasa, patria uzurpată, este imorta­­lă, dar săracul sfert de om este mu­ritor şi supus durerii. Confratele Zaharia Stancu, om de inimă şi amic al oropsiţilor, vorbea deunăzi de soarta atroce a lui Mitro­fan Ţigănuş şi amintea de viaţa inva­lizilor. De la viaţa invalizilor trecea la viaţa oamenilor politici, amanţii ţi­găncii cu emblemă. Se prăpădeşte în adevăr marele mutilat, împreună cu copiii şi nevasta, i se sting şi i se usu­că măruntaele în el, — cum i s’au stins ochii şi i s’au uscat membrele,­i de foame şi nu-l ştie nimenea. Afară de inimile caritabile. (Şi unde sunt inimile caritabile?) nimeni nu află că acest om neom cere. Ţara este ridi­cată pe umerii unor sfărimături eroice de oameni, pe care îi vezi din când în când, umplând Capitala pentru că simte nevoia să-i mai vadă şi să-i mai chinuiască I. O. V.-ul. Ţara stă bine, se ţine solid pe aceste eroice sfărămă­­turi. Şi pe terasa de sus a ţării, la mese aerisite de curent, de confort,­­in sobor de banchete, patrioţii. Mă­nâncă grăsimi şi dulciuri şi fac pla­nuri, unde vor petrece vara şi cum vor excrgita noui regimuri de stat pentru această ţară. Inimile bune sunt rugate să plângă. Dragoş Vrânceanuu (Continuare în nou. Mi-ar fi Cronica literară de fulGULAE IIOŞU Ştefan Baciu: „Poemele poetului tânăr“; Virgil Gheorghiu : „Marea vânătoare“; Simion Stolnicu: „Pod­eleat“. Poezii. Ed. „Fund. pentru literatură şi artă Regele Carol II“. 1935 Spunea cineva: cresc poeţii ca bureţii. Acolo unde este întuneric şi umezeală, scot unul după altul pălăria, şi rupând frunza putredă a iemei sunt cuprinşi de o nebu­nie dionisiacă de ai crede că tot pământul se nărue şi că poeţii sunt vestitorii acestui cataclism. Nu-i nici emulaţie, nici credinţă desă­vârşită în arta poetică, ci numai, o sbenguială drăcească de spirite cu întruchipare omenească. Ezo­terismul literar afectează forme de gândire noui, strict personale şi ne­­transmisibile, şi expresiile, cuvin­tele şi imaginele jertfesc de obi­­ceiu gândul, chiar atunci când e­­xistă intr’adevăr. Pornind să uri­nezi pe astre şi cu o îndrăznaelă cinică să-ţi proţăpeşti labele pi­cioarelor în zenit ca pentru a scrie pe bolta azurie a cerului, fără îndoială că vei izbuti să înfri­coşezi pe muritorii de rând, aşe­­zându-te deasupra lor. Poezia de­vine astfel o sperietoare, un ins­trument nou, ,,bon pour épater les bourgeois”. E tineresc şi lăudabil să proce­dezi anapoda, şi să te împotriveşti vântului. Dar când acest joc de­vine obositor şi hâd, când poeţii se răsucesc şi tremură din toate încheeturile asemenea dervişilor care cad in crize cataleptice şi ex­tatice, atunci avem dreptul să ne întrebăm dacă această hilariantă păcăleală nu îmbracă haina unei case de nebuni. Gluma începe să fie periculoasă. Poeţii jucându-se cu focul şi-au inflamat mintea, au răbufnit în imagini fumurii şi în­cleştaţi de neputinţă s’au prăvălit agonici în poalele modernismului. Noi nu avem o rânduială româ­nească pentru a explica modernis­mul. I­nfluenţa ne-a venit de aiu­rea. învăţământul lui Baudelaire Mailarme şi Rimbaud cerea ca din poezie să se facă un mijloc de cu­noaştere. In primul rând Rimbaud, acest taumaturg demoniac, a dat verbului puteri nebănuite, de pă­trundere în toate tainele simţuri­lor, şi de transformare a vieţii sub­­conştiente şi a visului în imagini amorfe şi ininteligibile. Pe această cale s’a pus în evidenţă facultatea magică a poetului care recunoaşte esenţele universale ale sufletului omenesc, din care răsare o lume nouă, necunoscută, intr’o prezenta­re personală şi autentică. Opera de artă a început să abdice de la func­ţia ei esenţială: comunicativitatea. Nu i se mai recunoaşte această calitate. Emoţia poetică, strict per­sonală, începe să se comunice prin sugestie sau să aştepte harul înţe­legerii printr-o simultaneitate în­tâmplătoare. Poeţii nu au pierdut luciditatea, ba dimpotrivă, au de­venit hiper-lucizi, incât, lumea de­venind transparentă a luat forme şi culori noui. Poetul modern, liric şi romantic până la obsesie, indi­vidualist excesiv, se pune pe el în centrul poeziei şi al universului de senzaţii planetare. De la dânsul pornesc undele creaţiei care se răs­pândesc în toate părţile. Trebue să explicăm acest termen. Cei vechi vedeau ei înşişi în poet un profet,frates,­­ vizionar, dar în­cadrat disciplinei sociale. Trecând prin avatarele simbolismului, con­ceptul acesta a devenit hiperbolic, monstruos şi apocaliptic. Poezia în concepţia poeţilor modernişti este ceva mai mult decât un mijloc de cunoaştere. Este ea însăşi o cu­noaştere în sine, care transcende lumea reală, concretă, sau existen­tă în memorie sub diferite înfăţi­şări. De aici, acea optică defor­mantă, acea viziune de presbiţ,­ — în sfârşit, frecvenţa grandiosului, a transcendentului şi a universalu­lui în opera poetică. Neregăsindu-se în mulajul stră­moşilor săi, poetul modern se cerea un nou demiurg, dar nu izbuteşte decât să redea imagina hipertrofi­ată a lui Gulliver in ţara piticilor. D. ştefan Baciu, — grăeşte ’n van : „Prin lanuri să păşeşti cu munţii, — sai pe umeri La gât, făşii de zări să-ţi legi cra­vate, Germanice balade să scandezi, să numeri Fântânile de secetă şi sete deşer­tate”. („Poemul poetului tânăr”, p 7). Această sete de infinit, un fel de nepăsare, de dezinvoltură tinerea­scă, ce scuipă pe granit şi rupe fe­­ru’n două, ne este dragă, o iubim cu adevărat, pentru că trădează o izbucnire de forţe eroice, dinamice, optimiste. Că această concepţie, se nărue deocamdată în versuri schi­­loade, nu ne întristează; ea rămâ­ne un izvor nativ de bărbăţie şi o putere de creaţie. Am subliniat a­­ceastă idee şi cu prilejul analizei

Next