Curentul, iunie 1935 (Anul 8, nr. 2630-2658)
1935-06-01 / nr. 2630
PAGINI J?/BIU ANUL VIII No. 2030 Sâmbătă 1 Iunie 1933 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACȚIA ADMINISTRAȚIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. 1 * Redacția 3-4088, Administrația 3-4030 TELEFON 11 Secretariatul şi Provincia . . 3-4086 ( Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: im «rO pe aa; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an ; 600 pe 4 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conf. orm. Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 f Constituţie - -----1 - ■ _ . Fiindcă de tânărul partid al d-lui Gheorghe Brătianu ne leagă emoţionante şi trainice amintiri, — datând toate din vremurile eroice ale Restauraţiei, — am citit atent în „Mişcarea” de seara trecută disisul rostit de d-sa la Gib. Ne-a cântat să regăsim proclamat „dreptul Românilor de a fi stăpâni în ţara lor”, într’o vreme când şefi ca d-nii Goga şi Vaida înfruntă atâtea vrăjmăşii, precizând amănunţit modalităţile de aplicare a acestui necesar principiu, — am fi preferat însă să-l vedem examinat şi reliefat în cuvântarea d-lui Gheorghe Brătianu ceva mai puţin evaziv. Căci nu se împacă „dreptul Românilor de a fi stăpâni în ţara lor” cu fetişismul legalist atât de ostentativ şi de demonstrativ afişat de „Frontul constituţional”. Legile au fost, mai toate, fabricate de politiciani tiranizaţi din umbră de samsarii triburilor venetice. Cine vrea restaurarea privilegiului Românului în ţara lui, prin urmare nu trebue să proclame ca principiu primordial, superior şi dominator, regalismul superstiţios. Nici constituţionalismul. Nici liberalismul intransigent. Căci liberalismul fanatic, — liberalismul şefului care (după ce a refuzat să accepte pentru partid altă emblemă decât cea de „partid liberal”) declară că va şti să apere achiziţiile democraţiei constituţionale, dobândite „nu cu lanţurile şerbid ci cu spiritul libertăţii", — liberalismul acesta interzice astăzi Românului de a fi stăpân în ţara lui, cum l-ar vrea d. Gheorghe Brătianu. Familiarizat cu dialectica ştiinţifică, este straniu cum nu vede d-sa contradicţia, ori protec-t tionismul etnic pe care îl revendică pentru naţiunea majoritară formula cu „dreptul Românului de a fi stăpân în ţara lui”, — ori liberalismul şi egalitarismul care situează pe Rumân şi pe Levantin pe aceeaşi linie a startului social. Câtă vreme va continua să proclajime supremaţia sublimelor dogme democratice, încununate de „spiritul libertăţii”, — d. Gheorghe Brătianu nu ne va putea deci convinge că pledează convins şi pentru „drepturile Românilor de a fi stăpâni viața lor". Există însă în cuvântarea de la Gib o contradicţie cu mult mai gravă, — cu atât mai neliniştitoare cu cât are aparenţa unui lapidar silogism. Este formula gravată de redacţie pe frontispiciul discursului: „Am afirmat şi afirmăm că nu Dinastia a dat ţării Constituţia, ci Constituţia ne-a dat Dinastie, ca ■un contract social şi politic prin care Naţiunea română a voit să-şi asigure chezăşia existenţei sale independente: stabilitate şi încredere înăuntru, demnitate şi prestigiu în siară”. Pentru garantarea atâtor beneficii interne şi externe, aşadar, nu s’a găsit altă soluţiune decât adoptarea Monarhiei. De acord. Adoptarea aceasta s’a făcut prin contract social, ca în candida doctrină a lui Rousseau, să trecem peste controversă, spre a poposi la impresionantul truism: „Nu Dinastia a dat ţării Constituţia, ci Constituţia ne-a dat Dinastic. „Straşnic!”, — vor exclama naivii, pasionaţi de cronologie rudimentară. „Ei, şi?”, — vor riposta (fără nici un gust de paradox) oamenii cu instinctul şi cu practica logicei autentice. Ei, şi?... Este ca şi cum ai afirma solemn: „Nu copilul ne-a dat forcepsul, ci forcepsul ne-a scos copilul”. Ceeace nu te împiedică să te ocupi ulterior mai mult de copil decât de forceps. Ceeace a fost la un anumit moment util, poate ulterior deveni nociv. Ceea ce a fost anterior, poate pierde cu vremea privilegiile de prioritate, înaintea Constituţiei, a fost o revoluţie, apoi paşoptismul, mai înainte eterna: unele s’au tras din altele, dar nu înseamnă că cele survenite întâi ar merita mai mult veneraţia noastră decât cele zămislite ulterior, chiar din precedentele!... Esenţial este să stabileşti nu anteriorităţile, ci priorităţile: să ai instinctul şi inteligenţa care stabileşte (calitativ, altfel decât în timp) ordinea de importanţă a problemelor, hierarhia instituţianilor. După ce?... După facilitatea sau dificultatea de a le găsi subtitute valabile, Constituţia se poate în şi Dinastie locui. Un legitimism monarhic, — operă a timpului, rod al binefacerilor dăruite de Dinastie naţiunii,— nu se reface decât prin cel mai excepţional miracol şi foarte lent, doar cu colaborarea deceniilor, uneori a veacurilor. Concluziune: indiferent de anterioritatea Constituţiei, există prioritatea Monarhiei. Asta contează. Asta primează. Şi încă ceva, — ceva care restitue Monarhiei (chiar acolo unde ea a fost instituită de textele unei Constitutiuni) legitima ei anterioritate. Monarhia, — mai pe scurt, arhia, adică în româneşte comandamentul unic, — este un fenomen social care precede pretutindeni înjghebarea celorlalte raporturi între elementele gregare ştie unei societăți civilizate, întâi s’a ivit cârmuitorul cu biciul sau cu buzduganul, — pentru a institui ordinea colectivă, temperând egoismele indivizilor din trib, — şi pe urmă au devenit posibile înţelegerile şi conventiunile civile, acele „contracte sociale si politice" pe cari d. Gheorghe Brătianu, istoric, le declară anterioare Monarhiei. Regele pacificator şi federator, — în adevărata logică politică, — este prin însăşi fizica întocmirilor umane anterior pactelor sociale. Dar ce-i mai trebue oare Suveranului acest suplimentar atribut al anteriorităţii, când (încă mai dominatoare decât prioritatea comandamentului domnesc) îi este Lui asigurată legitimitatea zămislită de binefacerile pe care Dinastia le-a procurat Naţiunii în deceniile ei de fecundă permanentă, în anii când ea a folosit şi a creat prin jocul unor iniţiative cari nu erau nicăeri consemnate şi descrise în Constituţia aia, sacra, care „ne-a dat Dinastia”?... Ion Dimitrescu In foyerul teatrului Comoedia, optzeci de pictori şi desenatori, in majoritate tineri şi in majoritate puţin cunoscuţi, ne înfăţişează imaginea Bucureştilor care se duc. Nu vorbim despre valoarea documentară a acestor peisagii şi a acestei atmosfere, menite să aparţină in scurtă vreme unui trecut. Dacă urbanistica a devenit sub imperiul vieţii citadine din ce în ce mai complexe, o ştiinţă şi o disciplină, dacă sub acest semn, în occident marile oraşe cu tradiţii şi monumente seculare, se transformă adaptându-se altui ritm al veacului ,din schimb, după năravul pământului. Capitala noastră a căzut intr’o adevărată frenezie de camelionism. Sub imboldul unei arhitecturi maghiareiudee, fără nici o legătură cu tradiţia şi cu temperamentul nostru etnic. Bucureştii îşi modifică înfăţişarea de la o zi la alta, fără nici un discernământ şi mai ales fără preocuparea de a păstra ceia ce e mai preţios unei cetăţi: pecetea sa particulară, specificul cu rădăcini în trecut. O hidoasă împestriţare arhitectonică, o barbarizare lipsită de armonie, o superstiţie a utilului şi confortului, in dauna unităţii de atmosferă, au isbutit să desfigureze Capitala in câţiva ani, să ne-o înstrăineze de suflet. O capitală de ţară e altceva. Urbaniştii noştri au uitat aceasta, grăbiţi să adopte o modă, in loc să adapteze un principiu la o realitate. Exact ceiace s’a întâmplat cu atâtea legiuiri şi forme din occident, importate de trei sferturi de veac, fără a ne lăsa timpul necesar unei asimilări. Cei optzeci de pictori şi desenatori care expun în foagerul Teatrului Comoedia, au izbutit ei, să ne descopere şi să ne arate frumuseţea bârfitului Bucureşti care dispare. Şi este impresionant discernământul cu care au ştiut să aleagă ceia ce e mai caracteristic capitalei. Ochiul plastic, alegând cu precizie un colţ armonic de peisagiu şi de atmosferă, o stradă, o casă, o biserică, o piaţă... Spuneam că majoritatea acestor tineri artişti sunt cu desăvârşire necunoscuţi. S 'au remarcat cu acest prilej. Au dovedit încă odată ce ignorate talente zac în această tânără generaţie, svăilită într’o existenţă vitregă, ţinută departe de posibilităţile unei realizări. Ce se va alege mâine de aceste făgăduieli ale viitorului? In ce renunţare la artă se vor împotmoli? Cu deprimarea acestor întrebări fără răspuns am părăsit minunata expoziţie din Foyerul Teatrului Compedia. Şi aceste întrebări deschise viitorului, sunt încă mai dureroase pentru sufletul nostru, decât regretul pentru trecutul unui oraș devastat de o nesăbuită febră a catodionismului urbanistic. Cezar Petrescu Cum va trăi ţăranul în Statul ţărănesc... Patologia adolescenţei?.. Trepidaţia vieţii moderne ne-a ieşit sensibilitatea; sensaţionalul capătă un tot mai accentuat contur de fapt divers. In sgomot, toate sunetele se contopesc, îşi pierd specificul, se anulează în acel ultragiu acustic al sgomotului. Din această rărire a emoţiilor inedite, reese şi neastâmpărul vieţii moderne. Şi acea plastică crispată a omului de azi. Revărsat în afară, risipit în continuă mişcare, nu are omul de azi răgazul acelor dialoguri interioare, acelor desbateri ale conştiinţei lui proprii, ce dădeau odinioară o adâncime sufletului, ce-i creia şi lui capacitatea de înţelegere umană. Sensibilitatea nu se formează din risipirea în afară, ci din concentrarea lăuntrică, din filtrarea impresiilor, din selectarea lor. Suntem mai puţin umani, suntem mai puţin emotivi; prezenţa tot mai covârşitoare a maşinei în viaţa socială ne modifică pe nesimţite fiinţa, ne dă o înţelegere mai rece şi mai aspră a vieţii. Aceste alterări ne fac să participăm adesea indiferenţi la întâmplări ce, pentru părinţii noştri, ar fi părut grozăvii. Ne acomodăm vremurilor, ne aclimatizăm vieţii sociale modelate de maşinism. Se întâmplă însă câteodată să apară câte o întâmplare ce birue indiferenţa noastră, ce ne sgudue profund, frângând linia obicinuitei noastre nepăsări. S’a întâmplat, la un liceu din Craiova, un fapt de o rară expresivitate, un fapt ce defineşte spăimântător o stare de spirit, o deviere monstruoasă, ineditul sensaţional chiar pentru obosiţii noştri nervi. De ani de zile, un profesor era victima ispăşitoare a unor acte de sadism colectiv al elevilor. De la batjocură, la loviri, şi sistematic, cu o sporită voluptate, se chinuia nefericita victimă. Când un elev simţea necesitatea unei destinderi fizice, îi mai plesnea o palmă. Alţii voiau să-l vadă tremurând de spaima morţii şi-i propteau revolverul în piept, iar alţii, — mai puţini brutali, dar cu înclinări obscene, — făceau în clasă interogatorul intimităţilor conjugale. Micii demoni îşi aveau perversa lor desfătare, iar profesorul, —otrivit, înebunit de spaimă, — îşi accepta porţia de umilinţă ca un osândit, ca un pariu al vieţii. Cât de puternică şi de colorată este imaginaţia lui Jules Vailés, în romanul „L’Enfant“ (din ciclul „Jacques Vingtras“) când din amintirile copilăriei, din existenta tragică a tatălui său, profesor repetitor la un liceu, creiază ceva din drama obscură a acestor existente strivite, — ce nu poate să se apropie de creiatia monstruoasă a acestor copii de liceu, mai inventivi, mai crânceni în sadica lor desfătare. Mai cumplit decât o pagină halucinantă din Dostoievski, din înăbuşirea unui roman de Sologuri, mai sinistru decât gestul ucigaş care curmă într’o fulgerare o suferinţă. Elevii şi-au păstrat victima, şi-au chinuit-o cu o savantă dozare. Nu este un caz izolat, — actul sau actele unei desfigurări patologice a noţiunii de om, — ci actele colective ale unei clase întregi, complacerea în această pângărire a unui suflet omenesc. Dar această voluptate colectivă într’o infamie devenită un ritual, formează sensaţionalul, ineditul sinistru, ce prilejueşte, ca într’o lumină de fulger, să prinzi ce se ascunde în besnă. Adolescenta generoasă, adolescenta romantică, adolescenţa cu exuberanţele ei pline de poezie şi de idealism, — adolescenta pe care am ştiut-o, a cărei amintire ne face indulgenţi faţă de unele greşeli ale celor tineri, adolescenţa înduioşatelor noastre evocări, — nu mai există. Nu în Capitală, — într’un oraş de provincie, unde ca incorigibili romantici situăm refugiul romantic al poeziei, — adolescenţii unui liceu dau semnele unei atât de fioroase perversităţi, că pot forma subiecte de clinică psihiatră. Interesează mai puţin victima, acel profesor osândit să îndure exuberanţa patologică a elevilor; şi oricât am simţi ceva din suferinţa mută, îngropată în obscura existenţă a profesorului, mai puternic ne impresionează acest caz de degenerescenţă colectivă. Un avertisment, — un groaznic avertisment. Intre toţi elevii, între 30 de elevi — unul, măcar unul să se fi înduioşat! Măcar unul să fi simţit cum clocoteşte în el revolta împotriva noţiunii de om ultragiate, nu în profesorul ce ispăşea demonia elevilor, ci în înseşi acele suflete tinere ce se complăceau să chinuiască o biată fiinţă. E în această unanimitate, ceva de clinică psihiatră. Aceasta-i şcoala?... Aceasta-i cultura? Aceasta-i marele bun al culturii? Dar la ce se pot aştepta părinţii de la asemenea bestii? Îşi închipue că bătrâneţea lor va găsi un reazim, o apărare iubitoare în aceste odrasle sadice, antrenate în voluptatea torturii la care pot supune un om? Dar ce pot folosi societăţii asemenea cazuri de demenţă morală? Mai puţin înspăimântă un violent al crimei, decât un degenerat. Şi ne-a îngrozit acest exemplu de astanimitate în voluptatea torturii la care pot supune un om. Să facem procesul vinovaţilor? Să încercăm a defini răspunderile? Să acuzăm pe părinţii care nu se gândesc că monştri cresc sub înduioşată lor privire? Să acuzăm profesorii cari nu se gândesc la formaţia sufletului, la mlădierea tinerilor mlădiţe în armonia unei umane sensibilităţi? Să ne ridicăm furtunoşi împotriva directorului liceului, care în loc de şcoală conduce un balamuc? Zadarnic, zadarnic... Dacă suntem în faţa unui prodrom al adolescenţii? încerc să prind un sens, încerc să găsesc un răspuns, dar grozăvia faptului depăşeşte orice posibilitate de explicaţie. Şi această adolescentă ne vesteşte la ce ne putem aştepta. In definitiv, are cineva curajul să pună integral problema tineretului? Ministrul Instrucţiei publice are cuvântul. Pamfil Şeicaru • Situaţia în Grecia, înainte de alegeri In timp ce curţile marţiale de la Atena, dela Salonic, dela Cavalla şi dela Salamina lucrau pentru purificarea cadrelor armatei, după revoluţia din Martie, guvernul Greciei, în frunte cu d. Taldaris pregătea cu tenacitate reformele constituţionale pe care le anunţase, pentru consolidarea Statului. S-au petrecut lucrurile întocmai aşa cum le-am anunţat noi din Salonic şi mai apoi din Cavalla, în timpul şi după tulburările revoluţiei: o parte din ofiţeri au fost condamnaţi, altă parte, împreună cu funcţionarii cari au secondat mişcarea au fost scoşi din slujbe, însfârşit o altă categorie a cunoscut rigorile mutărilor disciplinare, prin garnizoane îndepărtate, adevărate exiluri în miniatură. Guvernul in acest timp, prepară, sub loviturile opoziţiei, o reformă dintre cele mai grele. Noua Constituţie a Greciei, inspirată de elita republicană, a înscris unele principii de bază a căror dreaptă linie va trebui să dea ţării prestigiul de care are nevoe. Se va înscrie în Constituţie că „regimul republican este declarat intangibil şi că nu poate face obiectul niciunei discuţiuni; că libertăţile publice sunt absolute şi generale, iar suspendarea lor în caz de necesitate nu poate fi decretată decât de puterea legislativă; că Senatul va fi suprimat, iar numărul deputaţilor din Cameră va fi urcat la 300; că iniţiativa legilor, conferită în general Camerei deputaţilor şi guvernului, este rezervată, în materie financiară, exclusiv puterii executive; că dreptul de dizolvare a parlamentului este de resortul Şefului Statului, în urma propunerii prealabile, făcută de guvern; că alegerea Preşedintelui de Republică va fi făcută direct de popor, că atribuţiunile şi prerogativele puterii executive sunt întărite prin restricţiunea drepturilor actuale ale Camerei, relative la votul de încredere, etc... Astfel relatează corespondentul atenian al lui „Le Temps”, profilul viitoarei Constituţii elene. Se întâmplă însă că această reformă republicană se desăvârşeşte în Grecia în mod simultan cu sporirea curentului monarchist. Generalul Metaxas, şeful partidului monarchist, jenează într’o măsură enormă opera de guvernământ. Suprimarea sistemului bicameral în Grecia, revenirea la acest sistem unicameral, nu e numai o reformă făcută în scopul simplificării aparatului legislativ. Reforma atinge grav partidul venizelist, care era copios reprezintat în Senat. Această lovitură administrată partidului d-lui Venizelos a sporit nu numai lactanţa care însufleţeşte opoziţia dar a întărit cadrele şi a atins cuprinsul acestor partide. In vederea alegerilor legislative de la 15 iunie, guvernul d-lui Taldaris a conceput o destindere în raporturile dintre guvernul său şi opoziţie. Lucru greu şi delicat, fiindcă cei mai mulţi şefi ai opoziţiei se află în închisori sau în exil, regimul intern este acela al stării de asediu, în guvern se află unii cari ar preferi reîntoarcerea la un regim de stabilitate politică, chiar dacă ar fi nevoe, pentru realizarea acestui postulat, de a se face apel la fostul rege George. Singurul care lucrează hotărât şi cu forţe crescute în această direcţie este generalul Metaxas, Inamicul regimului republican, de acord, mai mult decât s’ar putea crede, cu d-nii Michalocopulos şi Papandreos, duşmanii personali ai d-lui .Venizelos. In această atmosferă, evident, grija guvernului de a da consultatiuniii populare de la 15 Iunie un caracter de imparţialitate, întâmpină serioase dificultăţi. ffUQatiunSias Oismi ■«aa——«awiBJiuj—a— Inimile bune sunt rugate Inimile caritabile, fericitele inimi caritabile care se mai află rătăcite printre egoişti şi căpcăuni, bietele inimi caritabile — al căror obol sceptic mai îndulceşte mizeria câte unui păcătos, de care mai abuzează câte un excroc — inimile cantabile s’au sezisat de un sărac anunţ înserat intr’îm ziar de dimineaţă cu următorul cuprins: „Marele mutilat de războiu Mitrofan Ţigănuş din comuna Orhincea judeţul Orhei se sbate în cea mai neagră mizerie împreună cu soţia şi trei copii. Inimile bune sunt rugate sa vină în ajutorul acestei nefericite familii”. Patria pe care o onorează marele biet mutilat este aceia in care el mai crede insă, căci un mutilat nu poate să nu creadă in patrie. Nu poţi pierde ochii, picioarele şi mâinile pentru nimic. Vă înşelaţi crezând că această patrie e totuna cu „patria” de la bucătărie. Avem de-a face cu două patrii, una aruncată ca Cenuşăreasă in coteţ şi alta cuibărită asemenea ţigăncii hulpave in pernele onorurilor. Marele mutilat, aruncat în mizerie, cunoaşte mâna maşteră a ţigăncii. El cu nevasta şi copii se prăpădesc de foame în judeţul Orheiului şi botoasa îşi înfundă fesele in onoruri mai adânc şi comandă grăsimi şi dulciuri de masă. Şi mănâncă. Şi mănâncă.A li curge grăsimea pe bărbie şi la încheeturile buzelor a făcut căşi de dulciuri. In faţa ei, ca în faţa Mesalinei, stau la rând voinicii cei mai flocoşi şi înzorzonaţi ai vieţii politice din care ea alege pe rând, câte unul, pentru a-l ferici cu bunătăţile ei. In gunoi undeva odihneşte intru mizerie marele mutilat (fără picioare, ochi şi mâini) şi Cenuşăreasa. Cenuşăreasa, patria uzurpată, este imortală, dar săracul sfert de om este muritor şi supus durerii. Confratele Zaharia Stancu, om de inimă şi amic al oropsiţilor, vorbea deunăzi de soarta atroce a lui Mitrofan Ţigănuş şi amintea de viaţa invalizilor. De la viaţa invalizilor trecea la viaţa oamenilor politici, amanţii ţigăncii cu emblemă. Se prăpădeşte în adevăr marele mutilat, împreună cu copiii şi nevasta, i se sting şi i se usucă măruntaele în el, — cum i s’au stins ochii şi i s’au uscat membrele,i de foame şi nu-l ştie nimenea. Afară de inimile caritabile. (Şi unde sunt inimile caritabile?) nimeni nu află că acest om neom cere. Ţara este ridicată pe umerii unor sfărimături eroice de oameni, pe care îi vezi din când în când, umplând Capitala pentru că simte nevoia să-i mai vadă şi să-i mai chinuiască I. O. V.-ul. Ţara stă bine, se ţine solid pe aceste eroice sfărămături. Şi pe terasa de sus a ţării, la mese aerisite de curent, de confort,in sobor de banchete, patrioţii. Mănâncă grăsimi şi dulciuri şi fac planuri, unde vor petrece vara şi cum vor excrgita noui regimuri de stat pentru această ţară. Inimile bune sunt rugate să plângă. Dragoş Vrânceanuu (Continuare în nou. Mi-ar fi Cronica literară de fulGULAE IIOŞU Ştefan Baciu: „Poemele poetului tânăr“; Virgil Gheorghiu : „Marea vânătoare“; Simion Stolnicu: „Podeleat“. Poezii. Ed. „Fund. pentru literatură şi artă Regele Carol II“. 1935 Spunea cineva: cresc poeţii ca bureţii. Acolo unde este întuneric şi umezeală, scot unul după altul pălăria, şi rupând frunza putredă a iemei sunt cuprinşi de o nebunie dionisiacă de ai crede că tot pământul se nărue şi că poeţii sunt vestitorii acestui cataclism. Nu-i nici emulaţie, nici credinţă desăvârşită în arta poetică, ci numai, o sbenguială drăcească de spirite cu întruchipare omenească. Ezoterismul literar afectează forme de gândire noui, strict personale şi netransmisibile, şi expresiile, cuvintele şi imaginele jertfesc de obiceiu gândul, chiar atunci când există intr’adevăr. Pornind să urinezi pe astre şi cu o îndrăznaelă cinică să-ţi proţăpeşti labele picioarelor în zenit ca pentru a scrie pe bolta azurie a cerului, fără îndoială că vei izbuti să înfricoşezi pe muritorii de rând, aşezându-te deasupra lor. Poezia devine astfel o sperietoare, un instrument nou, ,,bon pour épater les bourgeois”. E tineresc şi lăudabil să procedezi anapoda, şi să te împotriveşti vântului. Dar când acest joc devine obositor şi hâd, când poeţii se răsucesc şi tremură din toate încheeturile asemenea dervişilor care cad in crize cataleptice şi extatice, atunci avem dreptul să ne întrebăm dacă această hilariantă păcăleală nu îmbracă haina unei case de nebuni. Gluma începe să fie periculoasă. Poeţii jucându-se cu focul şi-au inflamat mintea, au răbufnit în imagini fumurii şi încleştaţi de neputinţă s’au prăvălit agonici în poalele modernismului. Noi nu avem o rânduială românească pentru a explica modernismul. Influenţa ne-a venit de aiurea. învăţământul lui Baudelaire Mailarme şi Rimbaud cerea ca din poezie să se facă un mijloc de cunoaştere. In primul rând Rimbaud, acest taumaturg demoniac, a dat verbului puteri nebănuite, de pătrundere în toate tainele simţurilor, şi de transformare a vieţii subconştiente şi a visului în imagini amorfe şi ininteligibile. Pe această cale s’a pus în evidenţă facultatea magică a poetului care recunoaşte esenţele universale ale sufletului omenesc, din care răsare o lume nouă, necunoscută, intr’o prezentare personală şi autentică. Opera de artă a început să abdice de la funcţia ei esenţială: comunicativitatea. Nu i se mai recunoaşte această calitate. Emoţia poetică, strict personală, începe să se comunice prin sugestie sau să aştepte harul înţelegerii printr-o simultaneitate întâmplătoare. Poeţii nu au pierdut luciditatea, ba dimpotrivă, au devenit hiper-lucizi, incât, lumea devenind transparentă a luat forme şi culori noui. Poetul modern, liric şi romantic până la obsesie, individualist excesiv, se pune pe el în centrul poeziei şi al universului de senzaţii planetare. De la dânsul pornesc undele creaţiei care se răspândesc în toate părţile. Trebue să explicăm acest termen. Cei vechi vedeau ei înşişi în poet un profet,frates, vizionar, dar încadrat disciplinei sociale. Trecând prin avatarele simbolismului, conceptul acesta a devenit hiperbolic, monstruos şi apocaliptic. Poezia în concepţia poeţilor modernişti este ceva mai mult decât un mijloc de cunoaştere. Este ea însăşi o cunoaştere în sine, care transcende lumea reală, concretă, sau existentă în memorie sub diferite înfăţişări. De aici, acea optică deformantă, acea viziune de presbiţ, — în sfârşit, frecvenţa grandiosului, a transcendentului şi a universalului în opera poetică. Neregăsindu-se în mulajul strămoşilor săi, poetul modern se cerea un nou demiurg, dar nu izbuteşte decât să redea imagina hipertrofiată a lui Gulliver in ţara piticilor. D. ştefan Baciu, — grăeşte ’n van : „Prin lanuri să păşeşti cu munţii, — sai pe umeri La gât, făşii de zări să-ţi legi cravate, Germanice balade să scandezi, să numeri Fântânile de secetă şi sete deşertate”. („Poemul poetului tânăr”, p 7). Această sete de infinit, un fel de nepăsare, de dezinvoltură tinerească, ce scuipă pe granit şi rupe feru’n două, ne este dragă, o iubim cu adevărat, pentru că trădează o izbucnire de forţe eroice, dinamice, optimiste. Că această concepţie, se nărue deocamdată în versuri schiloade, nu ne întristează; ea rămâne un izvor nativ de bărbăţie şi o putere de creaţie. Am subliniat această idee şi cu prilejul analizei