Curentul, iulie 1935 (Anul 8, nr. 2659-2689)
1935-07-06 / nr. 2664
AN 111* Vili NO. 2664 12 PAGINI 1 M21 Sâmbătă 6 Iulie 1935 Director: PAMFIL SEICARD REDACȚIA §1 ADMINISTRAȚIA Palatul Nifon str. Doamnei 1, et 1 Pilotaj financiar Este plăcut sa-ţi primeşti o recompensă, chiar atunci când gratificaţia ti se toarnă de pe fundul bidonului, chiar tardivă, o răsplată este generatoare de orgoliu. Uneori,— când te surprinde în situaţiuni şi preocupări cari te-au făcut de mult să uiţi până şi regretul recompensei zadarnic sperate. — satisfacţia distincţiei ivite subit este încă şi mai agreabilă, încercăm astfel să ne închipuim câtă plăcere va fi resimţit de ministru Victor Antonescu, deunăzi, pomenindu-se răsplătit după aproape 17 ani cu „Virtutea Aeronautică", pentru temerarul său sbor de curier diplomatic, în toamna anului 1917, de la Salonic la Iaşi !... Cu câtă melancolie, iarăşi, se va fi lăsat aseară vistiernicul nostru sărbătorit şi întinerit de cavaleri, „Virtuţii Aeronautice**, la banchetul pe care tinerii piloţi au ţinut să-l ofere camaradului, înaintaşului şi ministrului !... Un ministru de finanţe răzleţit ca simplu camarad printre atâţia aventuroşi sburători, — iată ceea ce ajunge pentru a strecura puţină groază în sufletele contribuabililor mai sperioşi: nu este însă primejdie ca sprintenul sexagenar să decoleze din chibzuitul său empirism, angajându-se (ca arțăgosul său predecesor) în viite, cabrări și doppinguri bugetare !... Pilot financiar cu brevetul verificat în vremurile normale, d. Victor Antonescu este din rasa navigatorilor cărora le place să planeze cu motorul stins "• ştie şi isbuteşte să-şi caleze la momentul potrivit elicea, amintindu-şi mereu că idealul pentru un ministru de finanţe este să nu fie popular, de vreme ce fanfara lui de cotidiană publicitate rămâne tot toba perceptorului... Legatar al linei vistierii pe care d. Slăvescu i-a lăsat-o într-o situaţiune destul de asemănătoare cu aceea a rezervoarelor avioanelor noastre — d. Victor Antonescu a izbutit totuşi să-şi refacă lent plenul de esenţă , şi din scadenţă în scadenţă, între o negociere la Praga şi un raid explorator la Paris, izbuteşte să aterizeze lunar făra accidente la sorocul salariilor. Deşi ursita l-a detaşat la o escadrilă guvernamentală populată cu atâţia piloţi de catastrofă, specializaţi în griparea cilindrelor şi în înecul carburatoarelor!... Dresajul sborului este desigur un excelent antrenament al voinţei prompte, rare sunt, printre îndeletnicirile aristocratice ale omului, acelea care să desvolte ca Pilotajul facultăţile cârmuitorului care judecă şi decide rapid, rezolvând instantaneu o situaţiune dificilă, lichidând expeditiv un obstacol neprevăzut La epoca destul de depărtată când d. Victor Antonescu pornea în riscatul său sbor, primejdiile erau pentru pasager tot atât de patente ca şi pentru pi- totul de front: le trebuia ambilor o egală doză de curaj şi de luciditate. — mesagiul însoţitorului era chiar mai important decât misiunea pilotului. Atunci va fi experimentat de Victor Antonescu eficacitatea rutei la mare altitudine, — acolo unde nu mai ajung proiectilele micilor pâlcuri terestre, acolo unde pot fi ignorate intrigile meschine ale ariviștilor din diversele tabere. N’ar fi oare oportună ideea de a impune pe viitor tuturor vistiernicilor noștri un modest stagiu pe aeroport ?... Arta de a perfora golurile de aer le-ar sugera, poate, ingenioase manevre pentru escaladarea golurilor bugetare: tactica atacurilor aeriene i-ar antrena la mai multă economie de efort şi de muniţiuni, convingându-i să mai tempereze pasiunea anumitor perceptori pentru bombardamentul fiscal dându-le energia de anritaagenţilor executori atâtea inutile raiduri de represalii contributive Adesea fără să tragă un singur glonţ de mitralieră. — numai prin iscusinţa poziţiei de atac şi de urmărire, — un as ca Fonck isbutea să-şi constrângă inamicul la aterizare şi la predare. Pilotul virtuoz sileşte astfel pe victimă să depună armele, — idealul ministru de finanţe obţine fără luptă de la contribuabil să depună banii... Bunul pilot urcă progresiv cât mai sus pe jghiabul văsduhului, — bunul prepelicar de biruri coboară Ventilai cât mai adânc în chimirul contribuabilului , importantul este ca recordul să nu provoace sburătorului hemoptizii, — esenţialul este ca nărăvaşul contribuabil să nu scâşnească prea fioros sub hemoragie. D. Victor Antonescu are mâna uşoară şi elicea discretă: predecesorul său, dimpotrivă, era închis la suflet dar prefera eşapamentul deschis. D. Slăvescu învăţase finanţele din manuale, — d. Victor Antonescu le-a învăţat la ucenicia realităţilor, deosebire tot atât de capitală ca şi aceea dintre Şcoala de Război şi şcoala războiului... a »••••• Ion Dimitrescu A murit Citroen La Paris s-a stins din viaţă. Citroen, marele american al Franţei, încă acum doi ani, de când a depus bilanţul societăţii pentru construcţia de automobile şi de când turnul Eiffel a încetat a mai împroşca nopţile Parisului cu numele său repe- tat de o sută şi de o mie de ori cu litere de foc pe cer, de atunci încă legenda lui Citroen îşi dăduse obştesculsfârşit. Omul şi-a mai rutit existenţa A mai pierdut câteva milioane la cărţi — cum l-am văzut svârlind într’o singură seară vreo două milioane jumătate la Cannes. — a continuat să fie nelipsit la cursele de cai, la premiere, la toate manifestările de unde o celebritate mondială nu poate lipsi. Dar pretutindeni, prezent nu mai era Citroen cel autentic şi de un insolent optimism de acum, 5—6 ani, ci numai spectrult numai umbra lui Citroen, un „cadavru viu”, un colonel Chabert al industriei şi finanţelor mai rătăcind ţară toşt printre contemporani. îşi mai aduce oare cineva aminte despre acea „cronică a timpului nostru intitulată 10 C. V. şi scrisă de Ilya Ehrenbourg in 1930? Se afla acolo zugrăvită sub o formă romanţată şi cu o stranie anticipare, toată drama contemporană a capitalismului şi industrialismului, cu şerbii respectivi cari nu sunt numea cei din uzini, ci şi cei dela conducerea uzinelor, prinşi intr’o roată ce se învârteşte cu necurmate. Tot aşa cum prevăzuse catastrofa lui Kreuger, in romanul „EUROPA. SOCIETATE ANONIMA’’, tot aşa Ilya Ehrenbourg disecase cu anticipare mănuntele întreprinderilor Citroen in 10 C. V. cealaltă cronică a timpurilor noastre. Recitiţi cărţile. Vă veţi convinge că nu sociologii şi politicienii şi istoricii au înţeles ritmul veacului, ci paradoxal, romancierii, literatorii care lucrează cu fantesia fluidă, cu intuiţia. Moartea lui Citroen punctează un ciclu mai de mult închis. S’a risipit superstiţia americanismului cu planuri fabuloase şi cu prosperitate de scurtă durată. Reţeta de dincolo de ocean nu s’a putut adapta in Europa. S’a lovit de tradiţii, de rezistenţa elementului uman, de o civilizaţie plămădită şi evoluând un alt ritm. De fapt Citroen, a fost un cobai sacrificat în laboratorul de experienţe economicondustriale europene. A dovedit, pe propria sa piele, că tot ce-i îngăduit lui Ford în America, nu-i este îngăduit nimănui in Europa. Chiar avenura cea mai cutezătoare, presupune nainte de toate o adaptare la mediul la condiţiile impuse de realitatea în spaţiu. Fordismul trece printr-o criză in America. Dar probabil că e numai o criză de ajustare. In Europa a dus de-a dreptul la Catastrofe. Citroen nu a fost prima victimă, nu va rămâne nici ea din urmă. Cezar Petrescu — E aşa de grea schimbarea constituţiei, de s’a iscat conflict între guvern şi d. Dinu Brătianu?... — Nu e, dar vezi, la mijloc, e mai mult^vorba de o schimbare în partidul Liberal »■» Un bilanţ spăimântător: bacalaureatul Primele date privitoare la rezultatele examenului de bacalaureat pe care le-am primit, arată o spăimântătoare nepregătire a elementelor sortite să intre pe băncile universităţilor, să sporească rândurile „tineretului conştient”, să formeze mai târziu elitele conducătoare ale destinelor acestei ţări. Răspunsurile date sunt de un pitoresc deosebit, ignoranţa lor enciclopedică este într’adevăr impresionantă. Nu ştiu nimic, nu i-a pasionat nimic în anii liceului, n’au nici o noţiune precisă în nici un domeniu. Fireşte nu surprindea odinioarâ neîndemânarea literară a unui elev, fiindcă această insuficienţă era din plin compensată printr’o temeinică pregătire la matematici, la ştiinţele fizico-chimice şi invers: elevul refractar ştiinţelor exacte înfăţişa cunoştinţi literare ce depăşeau cu mult ceia ce fixau ca limită programele şcolare. Era o selecţie firească, era o designare a tendinţelor, o delimitare a pasiunilor cărturăreşti. Astăzi se pare că elevii in chip egal nu se împacă nici cu literatura, nici cu ştiinţele exacte, străbat anii liceului cu o indiferenţă universală, mulţumindu-se doar cu un act de simplă şi foarte aproximativă frecventă. Te munceşte legitima întrebare: dar cum au putut străbate anii liceului, cum au putut ajunge până la bacalaureat cu o aşa de consecventă indiferentă faţă de studiile ce li - au predat? Ce-au făcut in tot acest timp profesorii? Ce-au făcut părinţii? Dacă li s’a dat notă de trecere înseamnă că oarecum au satisfăcut acel minim de cunoştinti pe care ie prevede programa analitică şi dacă au putut asimila acel minim de cunoştinti înseamnă implicit că la examenul de bacalaureat nu pot da răspunsuri prăpăstioase, au un cuprins de cunoştinţi cari satisfac exigenţele unui juriu examinator. Un elev care se prezintă la examenul de bacalaureat şi nu poate da un răspuns la Întrebări ce presupun o cunoaştere de noţiuni elementare, formează dovada unei grave scăderi a învăţământului secundar,deci o acuzaţie ce se aduce profesorilor. Cum au fost trecuţi din clasa în clasa veselii ştrengari ai enciclopedicei ignorante? Nu poţi admite că această promovare, dacă ar fi avut severitatea supravegherii de fiecare an, ar fi dat rezultatele de azi. Se simte o scădere a pasiunii didactice, se simte o lipsă de interes, o birocratizare a profesorilor ce nu mai privesc spre elevi ca spre făpturi menite să fie modelate sufleteşte de aceşti grădinari ai mintii. S’a frânt ceva in pasiunea de odinioară a profesorilor, nu mai svâcneşte acel elan, profesorii nu mai au plăcerea de a se vedea continuaţi de elevii lor. Este adevărat că trăim un climat ostil cârtii, este adevărat că din ce in ce impun mai puţin respect fanaticii învăţăturii, dar tocmai in asemenea împrejurări sunt necesari profesorii, când coboară noaptea peste biblioteci, peste laboratoare. Virtualităţile spirituale ale unei naţiuni se elaborează în Şcoli, în acea muncă obscură, în acea risipă a sufletului, în acea devastare a propriilor idealuri, spre a creşte potenţialele spirituale ale unei ţări. Or, în această epocă de criză a culturii, de eclipsă a pasiunilor inteligenţii atenţia noastră să se îndrepte spre corpul profesoral. Rezultatele de la bacalaureat şi, mai mult decât aceste rezultate dezastruoase, răspunsurile date, prăpăstiile ce le-au putut rosti cu candoare, spăimântătoarea ignoranţă a candidaţilor verifica situaţia reală a învăţământului secundar. O înviorare a corpului didactic, o creştere a puterilor lor sufleteşti, un control mai serios, o stimulare a celor istovite sufleteşte, o răsplătire a celor vrednici, o sancţionare a celor nevolnici; orice măsură este bună, numai pasivitatea este dezastruoasă, fiindcă an de an se verifică intensitatea, profunzimea răului. Şi acum un an, şi acum doi, trei, patru ani aceleaşi răspunsuri ce păreau culese din reviste humoristice, aceleaşi tresăriri de îngrijorare dar fără nici o urmare de îndreptare. Ca în vechiul adagiu latin „video bona, meliora, proboque, deteriora sequor’’, toată lumea este de acord asupra acestei adânci destrămări a liceului, toată lumea îşi aduce aminte de liceul de acum douăzeci de ani, iar cei mai bătrâni îşi amintesc şi de liceul românesc înainte de reforma lui Haret, acel liceu care a dat atâtea serii strălucite în universităţi, dar nimeni nu face nimic spre a opri acest proces de destrămare. In afară de înviorarea corpului profesoral, în afară de un control sever al liceelor mai este necesară şi colaborarea părinţilor. Oricât s’ar trudi profesorii, oricât de aspră ar fi disciplina în licee, oricât i-ar examina pe elevi, truda aceasta a şcolii rămâne zadarnica dacă părinţii nu-şi înţeleg rostul, nu vor să-şi apere copiii. Părinţii pregătesc viitorul copiilor,părinţii îngrijesc de rosturile viitoare ale odraslelor şi să continue acasă controlul, supravegherea de fiecare moment a copiilor. Căminul răvăşit de o concepţie de emancipare precoce, de presupusa menajare a individualităţii mucoşilor iată la ce rezultate duce. Bilanţul îngăduinţii părinţilor, bilanţul slăbiciunii părinţilor se poate vedea în rezultatele examenului de bacalaureat. Părinţii prin ruperea contactului cu şcoala işi nenorocesc copiii. Şi anul acesta strigătul de alarmă va răsuna un pustiu, iar lenea de matură judecată a bătrânilor pregătește dezastrul copiilor ce se ridică investit de certificatele enciclopedicei lor ignorante. Pamfil Șeicaru Cronica literară de NICOLAE ROŞU Cezar Petresci:: „Luceafărul“ — Roman Ed. „Naţionala Ciornei“ Viaţa, noastră se scurge într'o epocă ce se caracterizează in parte prin nevoia cunoaşterii lui Mihai Eminescu. Cunoaştere nu Înseamnă trăire, şi mai cu seamă orientare în spiritualitatea şi ideologia eminesciană. Epoca noastră nu este clasică, nici echilibrată, nici lucidă. Modernismul se situează agresiv, anarhic şi nebulos, la antipodul lui Mihai Eminescu. Şi totuşi, nevoia cunoaşterii, a pătrunderii, a reconstituirei, este evidentă, frenetică, de o certă actualitate,, unanimă chiar. In repertoriul de 231 de contribuţiuni biografice din „Viaţa lui Mihai Eminescu”, scrisă de d. G. Călinescu, mai mult de trei pătrimi sunt publicate în ani de dincoace de 1921. Nu-l putem încă înţelege şi urma pe Mihai Eminescu, pentru că nu-l cunoaştem. Nu ne-am putut asimila ideile lui, pentru că în noi vieţuieşte o umilinţă, şi o frică stupidă de iobagi ai democraţiei speriaţi de teoriile şi de metafizica revoluţionară. Nu am valorificat sensul clasicismului eminescian, pentru că în epoca noastră, de maturitate literară, am intrat în raza de influenţă a curentelor decadente. Cultura de astăzi, este falsă şi putredă. Maşinismul în civilizaţie, democraţia în politică,sportul în cultură ne îndepărtează agresiv de inteligenţa luminoasă a clasicismului aristocratic. Unde vom ajunge? Care va fi sfârşitul? Nu putem răspunde încă. Dar dibuim totuşi, o rază de lumină, un punct de convergenţă. In jurul lui Mihai Eminescu s’a urzit o legendă. Nimeni nu îndrăzneşte să se ridice împotriva-i cu un cuvânt de ocară. Nici acei care nu-1 cunosc sau nu-1 înţeleg. Zeflemeaua, critica şi bârfeala, se prăbuşesc în faţa acestei maiestuoase proecţiuni. Mihai Eminescu este un mit. Paroxismul românităţii, profetul universalismului culturii româneşti. Din bibliografia d-lui G. Călinescu nu am desprins nici o trăire complectă, organică, autentică şi combativă. Contribuţii documentare numai. D. Cezar Petrescu, a mers câţiva ani dearândul pe urmele documentării bio-bibliografice, şi când materialul s'a sedimentat, concepţia de reconstrucţie a luat forme arhitecturale, nemărginita dorinţă a romancierului de a se depăşi pe sine nu i-a dat prilejul să rămâe aici, la o simplă viaţă de om, la o viaţă romanţată. Din zona documentară a bibliotecei, d. Cezar Petrescu a trecut în atmosfera timpului, în ambianţa locului. Atunci deabea, „Luceafărul” a început să se ivească. Biografia nu cunoaşte decât ceea ce s’a aflat, şi nu poate spune decât ceia ce poate documenta. Este un gen închistat, fără imaginaţie şi intuiţie. Oricât ar fi de complectă, biografia are nenumărate goluri, uneori substanţiale, alte ori soluţii de continuitate, peste cari nu poate întinde o punte de trecere. Ştiinţa. La pus plumb in aripi. Romanul comfabulează, leagă evenimentele, le înlânţite intr’o scurgere unitară. Timpul nu are goluri, şi în spaţiu nu se ivesc absenţe. Reconstruirea istorică, documentară, ştiinţifică, este necesară, şi este prezentă pretutindeni în „Luceafărul” lui Cezar Petarescu. Romancierul aduce contribuţia de evocare, imaginaţie, ficţiune şi intuiţie poetică. Să ne explicăm. Viaţa romanţată este literaturizarea unei biografii. Actualismul şi facilitatea, rutina literară, vin în sprijinul scriitorului care romanţează. Leon Daudet, a avut viziunea lui Shakespeare la Elseneur, şi dintr’un condei, într’o singură respiraţie a scris „Le voyage de Shakespeare”, una din cele mai bune cărţi, dar fără îndoială, o contribuţie literară în afară de genul, viaţa şi epoca marelui dramaturg. René Benjamin a tratat un Balzac epizodic, în luptă cu viaţa, împreună cu triumful geniului, în luptă cu moartea. Alăturea de furnicarul de oameni şi de idei din epoca lui. Amintirile înflorite de descrieri amănunţite, de evocări, de portretizări, dau un cadru literar închipuirii. Romanţare deci. Romanul începe din altă zonă, din îmbinarea ficţiunei literare cu realitatea vieţii trăite. Acei care romanţează privesc dinafară, obiectivând personagiul central, „Luceafărul” dimpotrivă, este un roman de retrăire adâncă şi autentică, de transfigurare sufletească în timp şi în spaţiu, de subiectivare şi proecţiune înafară. O contribuţiune certă de reincarnare şi autobiografie. Fenomenul este posibil, când ne gândim la dinamismul fantasticului interior în opera literară a lui Cezar petrescu. Eroii lui Cezar petrescu sunt în cămările puternice ale unor vieţi trăite anterior, dând întotdeauna iluzia verosimilului. Situându-se în epoca lui Mihai Eminescu, d. Cezar Petrescu şi-a structurat esenţial concepţia despre viaţă, ţinând seamă în primul rând de obiectivele vremii de atunci, de prefacerile sociale şi de psihologia oamenilor de sub domnia lui Cuza-Vodă şi începutul domniei Regelui Carol Ion Eminescu, situat in timp şi spaţiu, condiţionat de evenimentele istorice şi ideile timpului său, un Eminescu încadrat organic epocei şi locului, care să dea transcrierei o tonalitate adecvată deContinuare în pag. lia-- TELEFON*I Redacţia 3-4088, Administrația 3-4080 Secretariatul ţi Provincia . . 3-4086 Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 lunii pentru Bănci, instituţiuni ţi Administraţii Publice Lei 1000 anali pentru străinătate Lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15; ala«"»! Taxa poștală plătită în numerar conf. arat Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 . . .. Cooperaţia care reînvie de MIRCEA V. PIENESCU De un an tot ni se promite reînvierea cooperaţiei, care printr’o lege nouă se va transforma complect. Uitându-se de cei în drept că mişcare cooperativă înseamnă întreprinderi economice, iar acestea nu sunt niciodată fructul unei legi, ci al unei acţiuni practice, s’a căutat acreditarea acestei atât de false credinţe că vom asista la reînvierea cooperaţiei numai pentru că parlamentul a votat o lege. Profundă eroare, dăunătoare şi ideei cooperative şi economiei naţionale în general. Cum însă „potemchinismul“ este în cooperaţia românească o regulă, se aplică şi de data aceasta spre a ne da iluzia reînvierei. Prin coloanele acestui ziar ne-am propus să denunţăm orice încercare de a prezenta drept cooperaţie toate monstruozităţile economice sub care se ascund profitorii, deoarece aceste întreprinderi sunt o nenorocire şi pentru ideia cooperativă şi pentru economia generală. Am arătat într-un număr trecut cum se transformă cooperativele în oficii de distribuire a alcoolului şi implicit în cuiburi de propagare a alcoolismului, numai şi numai pentru a favoriza câţiva prieteni politici şi a perpetua existenţa unor instituţii, care, în cadrul lor firesc nu se pot menţine. Nu pledăm act pentru încadrarea realităţii în tiparele teoretice şi nici nu dorim să fiem entusiasmul creator al unora, ci ne străduim să facem să se înţeleagă că dând numele de cooperative şi tratând ca atare instituţii care nu corespund acestui nume, dăunăm maiîntâi economia naţională şi deci interesul general şi în al doilea rând ideia cooperativă însăşi în drumul ei spre realizare. De câtăva vreme ministerul de agricultură invită cooperativele să ceară parchete din pădurile statului, spre exploatare. Şi invitaţia spune că pentru aceasta trebue un proces-verbal, un mic studiu şi alte câteva acte, pompos enunţate, pe baza cărora se obţine pădurea. Se cunoaşte în ţara noastră plaga exploatării pădurilor statului prin cooperative care se constituiau formal, luau parchetul şi apoi îi treceau respectivului exploatator, mai mult sau mai puţin „valah”, spre fericirea celor câţiva prieteni cari aveau conducerea cooperativei. Prin aceasta se dăuna statul care obţinea un preţ mai mic, cel puţin cu ceea ce revenea cooperatorilor , dar se dăuna şi ideia de cooperaţie care se discredita în ochii tuturor celor care ar fi trebuit să se întovărăşească. Prin invitaţia ministerului sistemul se reeditează şi aceasta este numită reînvierea cooperaţiei Cooperativele forestiere cu excepţia câtorva, sunt perfect încadrate în potemchiriada coopera-,tivă de la noi. Statul dădea pădurea, centralele dădeau bani şi cu aceştia se făceau întreprinderi în care nu intrau nici lucrători şi nici consumatori de lemne, ci nişte domni, foarte onorabili, cari însă nu’aveau nimic comun cu exploatarea forestieră. Se făcea exploatarea, se instalau gatere şi decauville-uri şi treaba mergea bine în perioada când preţul era mereu în creştere şi marfa căutată. Când însă a venit criza şi nu s’a mai putut vinde aşa uşor lemnul, domnii onorabili au găsit client tot pe stat care l-a cumpărat. In acest mod s’a achitat parchetul şi s’au plătit, instalaţiile, rămânând ca beneficiul să fie căutat la cei câţiva conducători. Aceste întreprinderi, chiar atunci când sunt bine conduse şi cu o activitate frumoasă nu au nimic cooperativ în ele deoarece nu dau naştere şi nu trăesc pentru a satisface un interes al membrilor. Locuitorii din satul unde sunt astfel de cooperative, continuă să fie lucrători, plătiţi cu salariu ca în orice întreprindere capitalistă şi noi putem cita deserizări când erau chiar mai prost plătiţi la cooperativă decât la firmele similare. Exploatarea şi comercializarea nu au nimic cooperativ în ele. Şi atunci ne întrebăm, pentru ce să facem acel sacrificiu din patrimoniul statului, reprezentat prin (Continuare în pag. 11 a) Un muzeu municipal Materialul realmente bogat strâns cu prilejul expoziţiei retrospective a Capitalei, precum şi atmosfera creată de ceea ce am putea numi festivităţile in cinstea Bucureştilor, au făcut plauzibilă realizarea unui muzeu, municipal, D. primar Donescu a vorbit chiar de construirea acestui muzeu. Toate aceste lucruri sunt evident remarcabile. Vedem pe bucureştenii noştri câştigaţi unor preocupări pe care nu le cred ochilor. Am văzut pe bucureştenii noştri gustând savoarea evocării unei vieţi, de ieri a Capitalei, impresionaţi în mod plăcut de un spectacol care, la urma urmei, nu le gâdila nici o slăbiciune sensuală sau de alt gen. Căci departe de a li se fi oferit rulete şi cabareturi bine montate, li s’au dat lecţii de tradiţionalism şi gust incontestabil . Acestea toate sunt, cum ziceam, lucrări remarcabile şi nimeni nu poate nega valoarea pe care o au. Din sânul preocupărilor de tot soiul născute în jurul vieţii de ieri şi evoluţiei urbanistice a Capitalei trebuia să nască ideea acestei instituţii al cărei rost s’a verificat înainte ca ea să fi luat fiinţă: un muzeu municipal. Atmosfera urbană a Capitalei devine, cu astfel de instituţii, moralmente respirabilă. Căci Bucureştii sunt un oraş unde omul se poate sălbătici foarte uşor. Punctele de reper ale unei vieţi familiare sunt puţine. Nu numai ceea ce era pe-aici acum cinzeci de ani nu se cunoate, dar nici ceea ce era acum zece ani, acum cinci ani. Fără o minimă conştiinţă de continuitate nu se poate crea un oraş mare, cu atât mai mult o Capitală. O Capitală nu poate fi o aşezare nomadă nici nu se poate mărgini la o tradiţie de mahala. Ce va conţine noul muzeu pe care d. primar Al. Donescu a ţinut să anunţe că-l va pune în construcţie, va fi fără îndoială interesant. Ceeace e plăcut să amintim, să subliniem este încă odată, interesul trezit, atmosfera creiată. Tot ce s’a organizat in onoarea retrospectivă a Capitalei, dela conferinţe la radio ori in alte locuri, până la expoziţii a trezit interes. Conferinţele au fost ascultate, expoziţiile comentate. Şi toate acestea sunt lucruri remarcabile. Dragoş Vrânceanu