Curentul, iulie 1935 (Anul 8, nr. 2659-2689)

1935-07-06 / nr. 2664

AN 111* Vili NO. 2664 12 PAGINI 1 M21 Sâmbătă 6 Iulie 1935 Director: PAMFIL SEICARD REDACȚIA §1 ADMINISTRAȚIA Palatul Nifon str. Doamnei 1, et 1 Pilotaj financiar Este plăcut sa-ţi primeşti o re­compensă, chiar atunci când gra­­tificaţia ti se toarnă de pe fundul bidonului, chiar tardivă, o răs­plată este generatoare de orgoliu. Uneori,­— când te surprinde în situaţiuni şi preocupări cari te-au făcut de mult să uiţi până şi re­gretul recompensei zadarnic spe­rate. — satisfacţia distincţiei ivite subit este încă şi mai agreabilă, încercăm astfel să ne închipuim câtă plăcere va fi resimţit de mi­nistru Victor Antonescu, deunăzi, pomenindu-se răsplătit după a­­proape 17 ani cu „Virtutea Aero­nautică­", pentru temerarul său sbor de curier diplomatic, în toamna anului 1917, de la Salonic la Iaşi !... Cu câtă melancolie, ia­răşi, se va fi lăsat aseară vistier­nicul nostru sărbătorit şi întinerit de cavaleri, „Virtuţii Aeronau­tice**, la banchetul pe care tinerii piloţi au ţinut să-l ofere camara­dului, înaintaşului şi ministrului !... Un ministru de finanţe răzleţit ca simplu camarad printre atâţia aventuroşi sburători, — iată ceea ce ajunge­ pentru a strecura puţină groază în sufletele contri­buabililor mai sperioşi: nu este însă primejdie ca sprintenul sexa­genar să decoleze din chibzuitul său empirism, angajându-se (ca arțăgosul său predecesor) în viite, cabrări și doppinguri bugetare !... Pilot financiar cu brevetul verifi­cat în vremurile normale, d. Vic­tor Antonescu este din rasa navi­gatorilor cărora le place să pla­neze cu motorul stins "• ştie şi is­­buteşte să-şi caleze la momentul potrivit elicea,­­ amintindu-şi mereu că idealul pentru un mi­nistru de finanţe este să nu fie popular, de vreme ce fanfara lui de cotidiană publicitate rămâne tot toba perceptorului... Legatar al linei vistierii pe care d. Slăvescu i-a lăsat-o într-o situaţiune destul de asemănătoare cu aceea a re­zervoa­relor avioanelor noastre — d. Victor Antonescu a izbutit totuşi să-şi refacă lent plenul de esenţă , şi din scadenţă în sca­denţă, între o negociere la Praga şi­ un raid explorator la Paris, iz­buteşte să aterizeze lunar făra accidente la sorocul salariilor. Deşi ursita l-a detaşat la o es­cadrilă guvernamentală populată cu atâţia piloţi de catastrofă, spe­cializaţi în griparea cilindrelor şi în înecul carburatoarelor!... Dresajul sborului este desigur un excelent antrenament al voin­ţei prompte, rare sunt, printre îndeletnicirile aristocratice ale omului, acelea care să desvolte ca Pilotajul facultăţile cârmuitorului care judecă şi decide rapid, rezol­vând instantaneu o situaţiune difi­cilă, lichidând expeditiv un obsta­col neprevăzut La epoca destul de depărtată când d. Victor Anto­nescu pornea în riscatul său sbor, primejdiile erau pentru pasager tot atât de patente ca şi pentru pi- totul de front: le trebuia ambilor o egală doză de curaj şi de lucidi­tate. — mesagiul însoţitorului era chiar mai important decât misiu­nea pilotului. Atunci va fi experi­mentat de Victor Antonescu efica­citatea rutei la mare altitudine, — acolo unde nu mai ajung proiecti­lele micilor pâlcuri terestre, acolo unde pot fi ignorate intrigile mes­chine ale ariviștilor din diversele tabere. N’ar fi oare oportună ideea de a impune pe viitor tuturor vis­tiernicilor noștri un modest stagiu pe aeroport ?... Arta de a perfora golurile de aer le-ar sugera, poate, ingenioase manevre pentru escala­darea golurilor bugetare: tactica atacurilor aeriene i-ar antrena la mai multă economie de efort şi de muniţiuni, convingându-i să mai tempereze pasiunea anumitor per­ceptori pentru bombardamentul fiscal dându-le energia de a­nrita­­agenţilor executori atâtea inutile raiduri de represalii contributive Adesea fără să tragă un singur glonţ de mitralieră. — numai prin iscusinţa poziţiei de atac şi de ur­mărire, —­ un as ca Fonck isbutea să-şi constrângă inamicul la ate­rizare şi la predare. Pilotul vir­tuoz sileşte astfel pe victimă să depună armele, — idealul minis­­tru de finanţe obţine fără luptă de la contribuabil să depună banii... Bunul pilot urcă progresiv cât mai sus pe jghiabul văsduhului, — bu­nul prepelicar de biruri coboară Ventilai cât mai adânc în chimirul contribuabilului , importantul este ca recordul să nu provoace sbu­­rătorului hemoptizii, — esenţialul este ca nărăvaşul contribuabil să nu scâşnească prea fioros sub he­moragie. D. Victor Antonescu are mâna uşoară şi elicea discretă: predecesorul său, dimpotrivă, era închis la suflet dar prefera eşapa­­mentul deschis. D. Slăvescu învă­ţase finanţele din manuale, — d. Victor Antonescu le-a­ învăţat la ucenicia realităţilor, deosebire tot atât de capitală ca şi aceea dintre Şcoala de Război şi şcoala războiului... a »••••• Ion Dimitrescu A murit Citroen La Paris s-a stins din viaţă. Citroen, marele american al Franţei, încă acum doi ani, de când a depus bilanţul societăţii pentru con­strucţia de automobile şi de când tur­nul Eiffel a încetat a mai împroşca nopţile Parisului cu numele său repe-­ tat de o sută şi de o mie de ori cu li­tere de foc pe cer, de atunci încă le­genda lui Citroen îşi dăduse obştescul­­sfârşit. Omul şi-a mai rutit existenţa A mai pierdut câteva milioane la cărţi — cum l-am văzut svârlind într’o sin­gură seară vre­o două milioane jumă­tate la Cannes. — a continuat să fie nelipsit la cursele de cai, la premiere, la toate manifestările de unde o ce­lebritate mondială nu poate lipsi. Dar pretutindeni, prezent nu mai era Ci­­troen cel autentic şi de­ un insolent optimism de acum, 5—6 ani, ci numai spectrult numai umbra lui Citroen, un „cadavru viu”, un colonel Chabert al industriei şi finanţelor mai rătăcind ţară toşt printre contemporani. îşi mai aduce oare cineva aminte despre acea „cronică a timpului nos­tru intitulată 10 C. V. şi scrisă de Ilya Ehrenbourg in 1930? Se afla acolo zugrăvită sub o formă romanţată şi cu o stranie anticipare, toată drama contemporană a capitalismului şi in­dustrialismului, cu şerbii respectivi cari nu sunt numea cei din uzini, ci şi cei dela conducerea uzinelor, prinşi intr’o roată ce se învârteşte cu ne­curmate. Tot aşa cum prevăzuse ca­tastrofa lui Kreuger, in romanul „EU­ROPA. SOCIETATE ANONIMA’’, tot aşa Ilya Ehrenbourg disecase cu anticipare mănunt­ele întreprinderilor Citroen in 10 C. V. cealaltă cronică a timpurilor noastre. Recitiţi cărţile. Vă veţi convinge că nu sociologii şi poli­ticienii şi istoricii au înţeles ritmul veacului, ci paradoxal, romancierii, li­teratorii care lucrează cu fantesia fluidă, cu intuiţia. Moartea lui Citroen punctează un ciclu mai de mult închis. S’a risipit superstiţia americanismului cu planuri fabuloase şi cu prosperitate de scurtă durată. Reţeta de dincolo de ocean nu s’a putut adapta in Europa. S’a lovit de tradiţii, de rezistenţa elemen­tului uman, de­ o civilizaţie plămădită şi evoluând un alt ritm. De fapt Ci­troen, a fost un cobai sacrificat în la­boratorul de experienţe economico­­ndustriale europene. A dovedit, pe propria sa piele, că tot ce-i îngăduit lui Ford în America, nu-i este îngă­duit nimănui in Europa. Chiar aven­­ura cea mai cutezătoare, presupune nainte de toate o adaptare la mediul la condiţiile impuse de realitatea în spaţiu. Fordismul trece printr-o criză in America. Dar probabil că e numai o criză de ajustare. In Europa a dus de-a dreptul la Catastrofe. Citroen nu a fost prima victimă, nu va rămâne nici ea din urmă. Cezar Petrescu — E aşa de grea schi­mb­area constituţiei, de s’a iscat conflict între gu­­vern şi d. Dinu Brătianu?... — Nu e, dar vezi, la mijloc, e mai mult^vorba de o schimbare în partidul Liberal »■» Un bilanţ spăimântător: bacalaureatul Primele date privitoare la rezul­tatele examenului de bacalaureat pe care le-am primit, arată o spăi­­mântătoare nepregătire a elemen­telor sortite să intre pe băncile u­­niversităţilor, să sporească rându­rile „tineretului conştient”, să for­meze mai târziu elitele conducă­toare ale destinelor acestei ţări. Răspunsurile date sunt de un pito­resc deosebit, ignoranţa lor enci­clopedică este într’adevăr impre­sionantă. Nu ştiu nimic, nu i-a pa­sionat nimic în anii liceului, n’au nici o noţiune precisă în nici un domeniu. Fireşte nu surprindea o­­dinioarâ neîndemânarea literară a unui elev, fiindcă această insufi­cienţă era din plin compensată printr’o temeinică pregătire la ma­tematici, la ştiinţele fizico-chimice şi invers: elevul refractar ştiinţelor exacte înfăţişa cunoştinţi literare ce depăşeau cu mult ceia ce fixau ca limită programele şcolare. Era o selecţie firească, era o designare a tendinţelor, o delimitare a pasiu­nilor cărturăreşti. Astăzi se pare că elevii in chip egal nu se împacă nici cu literatura, nici cu ştiinţele exacte, străbat anii liceului cu o indiferenţă universală, mulţumin­­du-se doar cu un act de simplă şi foarte aproximativă frecventă. Te munceşte legitima întrebare: dar cum au putut străbate anii liceului, cum au putut ajunge până la baca­laureat cu o aşa de consecventă in­diferentă faţă de studiile ce li - au predat? Ce-au făcut in tot acest timp profesorii? Ce-au făcut pă­rinţii? Dacă li s’a dat notă de tre­cere înseamnă că oarecum au sa­tisfăcut acel minim de cunoştinti pe care ie prevede programa ana­litică şi dacă au putut asimila acel minim de cunoştinti înseamnă im­plicit că la examenul de bacalau­reat nu pot da răspunsuri prăpăs­tioase, au un cuprins de cunoştinţi cari satisfac exigenţele unui juriu examinator. Un elev care se pre­zintă la examenul de bacalaureat şi nu poate da­­ un răspuns la Între­bări ce presupun o cunoaştere de noţiuni elementare, formează do­vada unei grave scăderi a învăţă­mântului secundar,­deci o acuzaţie ce se aduce profesorilor. Cum au fost trecuţi din clasa în clasa ve­selii ştrengari ai enciclopedicei ig­norante? Nu poţi admite că această promovare, dacă ar fi avut seve­ritatea supravegherii de fiecare an, ar fi dat rezultatele de azi. Se sim­te o scădere a pasiunii didactice, se simte o lipsă de interes, o bi­rocratizare a profesorilor ce nu mai privesc spre elevi ca spre făpturi menite să fie modelate sufleteşte de aceşti grădinari ai mintii. S’a frânt ceva in pasiunea de odinioa­ră a profesorilor, nu mai svâcneşte acel elan, profesorii nu mai au plă­cerea de a se vedea continuaţi de elevii lor. Este adevărat că trăim un climat ostil cârtii, este adevă­rat că din ce in ce impun mai pu­ţin respect fanaticii învăţăturii, dar tocmai in asemenea împrejurări sunt necesari profesorii, când co­boară noaptea peste biblioteci, pe­ste laboratoare. Virtualităţile spi­rituale ale unei naţiuni se elabo­rează în Şcoli, în acea muncă obs­cură, în acea risipă a sufletului, în acea devastare a propriilor idea­luri, spre a creşte potenţialele spi­rituale ale unei ţări. Or, în această epocă de criză a culturii, de eclip­să a pasiunilor inteligenţii atenţia noastră să se îndrepte spre corpul profesoral. Rezultatele de la baca­laureat şi, mai mult decât aceste rezultate dezastruoase, răspunsu­rile date, prăpăstiile ce le-au putut rosti cu candoare, spăimântă­­toarea ignoranţă a candidaţilor ve­­rifica situaţia reală a învăţămân­tului secundar. O înviorare a cor­pului didactic, o creştere a puteri­lor lor sufleteşti, un control mai se­rios, o stimulare a celor istovite sufleteşte, o răsplătire a celor vred­­nici, o sancţionare a celor nevol­nici; orice măsură este bună, numai pasivitatea este dezastruoasă, fiind­că an de an se verifică intensita­tea, profunzimea răului. Şi acum un an, şi acum doi, trei, patru ani aceleaşi răspunsuri ce păreau cu­lese din reviste humoristice, ace­leaşi tresăriri de îngrijorare dar fără nici o urmare de îndreptare. Ca în vechiul adagiu latin „video bona, meliora, proboque, deteriora sequor’’, toată lumea este de a­­cord asupra acestei adânci des­trămări a liceului, toată lumea îşi aduce aminte de liceul de acum douăzeci de ani, iar cei mai bătrâni îşi amintesc şi de liceul românesc înainte de reforma lui Haret, acel liceu care a dat atâtea serii stră­lucite în universităţi, dar nimeni nu face nimic spre a opri acest proces de destrămare. In afară de înviorarea corpului profesoral, în afară de un control sever al licee­lor mai este necesară şi colabora­rea părinţilor. Oricât s’ar trudi profesorii, ori­cât de aspră ar fi disciplina în li­cee, oricât i-ar examina pe elevi, truda aceasta a şcolii rămâne za­darnica dacă părinţii nu-şi înţeleg rostul, nu vor să-şi apere copiii. Părinţii pregătesc viitorul copiilor,­­părinţii îngrijesc de rosturile vii­toare ale odraslelor şi să continue acasă controlul, supravegherea de fiecare moment a copiilor. Căminul răvăşit de o concepţie de emanci­pare precoce, de presupusa mena­jare a individualităţii mucoşilor iată la ce rezultate duce. Bilanţul îngăduinţii părinţilor, bilanţul slă­biciunii părinţilor se poate vedea în rezultatele examenului de baca­laureat. Părinţii prin ruperea contactului cu şcoala işi nenorocesc copiii. Şi anul acesta strigătul de alarmă va răsuna un pustiu, iar lenea de ma­tură judecată a bătrânilor pregă­tește dezastrul copiilor ce se ridică investit­ de certificatele enciclope­dicei lor ignorante. Pamfil Șeicaru Cronica literară de NICOLAE ROŞU Cezar Petresci:: „Luceafărul“ — Roman Ed. „Naţionala­ Ciornei“ Viaţa, noastră se scurge într'o epocă ce se caracterizează in parte prin nevoia cunoaşterii lui Mihai Eminescu. Cunoaştere nu Înseam­nă trăire, şi mai cu seamă orien­tare în spiritualitatea şi ideologia eminesciană. Epoca noastră nu este clasică, nici echilibrată, nici lucidă. Modernismul se situează a­­gresiv, anarhic şi nebulos, la anti­podul lui Mihai Eminescu. Şi to­tuşi, nevoia cunoaşterii, a pătrun­derii, a reconstituirei, este eviden­tă, frenetică, de o certă actualita­te,, unanimă chiar. In repertoriul de 231 de contribuţiuni biografice din „Viaţa lui Mihai Eminescu”, scrisă d­e d. G. Călinescu, mai mult de trei pătrimi sunt publicate în ani de dincoace de 1921. Nu-l pu­tem­ încă înţelege şi urma pe Mi­hai Eminescu, pentru că nu-l cu­noaştem. Nu ne-am putut asimila ideile lui, pentru că în noi vieţu­ieşte o umilinţă, şi o frică stupidă de iobagi ai democraţiei speriaţi de teoriile şi de metafizica revoluţio­nară. Nu am valorificat sensul clasicismului eminescian, pentru că în epoca noastră, de maturitate li­terară, am intrat în raza de influ­enţă a curentelor decadente. Cul­tura de astăzi, este falsă şi putre­dă. Maşinismul în civilizaţie, de­mocraţia în politică,­sportul­ în cultură ne îndepărtează agresiv de inteligenţa luminoasă a clasicis­mului aristocratic. Unde vom ajun­ge? Care va fi sfârşitul? Nu pu­tem răspunde încă. Dar dibuim to­tuşi, o rază de lumină, un punct de convergenţă. In jurul lui Mihai Eminescu s’a urzit o legendă. Nimeni nu îndrăz­neşte să se ridice împotriva-i cu un cuvânt de ocară. Nici acei care nu-1 cunosc sau nu-1 înţeleg. Ze­flemeaua, critica şi bârfeala, se prăbuşesc în faţa acestei maies­tuoase proecţiuni. Mihai Eminescu este un mit. Paroxismul românită­­ţii, profetul universalismului cul­turii româneşti. Din bibliografia d-lui G. Călinescu nu am desprins nici o trăire complectă, organică, autentică şi combativă. Contribuţii documentare numai. D. Cezar Petrescu, a mers câţiva ani dearândul pe urmele docu­mentării bio-bibliografice, şi când materialul s'a sedimentat, concep­ţia de reconstrucţie a luat forme arhitecturale, nemărginita dorinţă a romancierului de a se depăşi pe sine nu i-a dat prilejul să rămâe aici, la o simplă viaţă de om, la o viaţă romanţată. Din zona do­cumentară a bibliotecei, d. Cezar Petrescu a trecut în atmosfera timpului, în ambianţa locului. A­­tunci deabea, „Luceafărul” a în­ceput să se ivească. Biografia nu cunoaşte decât ceea ce s’a aflat, şi nu poate spune decât ceia ce poate documenta. Este un gen închistat, fără imaginaţie şi intuiţie. Ori­cât ar fi de complectă, biografia are nenumărate goluri, uneori subs­tanţiale, alte ori soluţii de conti­nuitate, peste cari nu poate în­tinde o punte de trecere. Ştiinţa. La pus plumb in aripi. Romanul comfabulează, leagă e­­venimentele, le înlânţite intr’o scurgere unitară. Timpul nu are goluri, şi în spaţiu nu se ivesc ab­senţe. Reconstruirea istorică, do­cumentară, ştiinţifică, este nece­sară, şi este prezentă pretutindeni în „Luceafărul” lui Cezar Pe­­­tarescu. Romancierul aduce contribuţia de evocare, imaginaţie, ficţiune şi intuiţie poetică. Să ne explicăm. Viaţa romanţată este literaturiza­rea unei biografii. Actualismul şi facilitatea, rutina literară, vin în sprijinul scriitorului care roman­­ţează. Leon Daudet, a avut viziu­nea lui Shakespeare la Elseneur, şi dintr’un condei, într’o singură res­piraţie a scris „Le voyage de Sha­kespeare”, una din cele mai bune cărţi, dar fără îndoială, o contri­buţie literară în afară de genul, viaţa şi epoca marelui dramaturg. René Benjamin a tratat un Bal­zac epizodic, în luptă cu viaţa, îm­preună cu triumful geniului, în luptă cu moartea. Alăturea de fur­nicarul de oameni şi de idei din e­­poca lui. Amintirile înflorite de descrieri amănunţite, de evocări, de portretizări, dau un cadru li­terar închipuirii. Romanţare deci. Romanul începe din altă zonă, din îmbinarea ficţiunei literare cu re­alitatea vieţii trăite. Acei care romanţează privesc dinafară, obiectivând personagiul central, „Luceafărul” dimpotrivă, este un roman de retrăire adâncă şi autentică, de transfigurare su­fletească în timp şi în spaţiu, de subiectivare şi proecţiune înafară. O contribuţiune certă de reincar­nare şi autobiografie. Fenomenul este posibil, când ne gândim la di­namismul fantasticului interior în opera literară a lui Cezar petrescu. Eroii lui Cezar petrescu sunt în­ cămările puternice ale unor vieţi trăite anterior, dând întotdeauna iluzia verosimilului. Situându-se în epoca lui Mihai Eminescu, d. Ce­zar Petrescu şi-a structurat esen­ţial concepţia despre viaţă, ţinând seamă în primul rând de obiective­le vremii de atunci, de prefacerile sociale şi de psihologia oamenilor de sub domnia lui Cuza-Vodă şi în­­ceputul domniei Regelui Carol I­­on Eminescu, situat in timp şi spaţiu, condiţionat de evenimente­le istorice şi ideile timpului său, un Eminescu încadrat organic e­­pocei şi locului, care să dea tran­­scrierei o tonalitate adecvată de­­Continuare în pag. li­a-- TELEFON*I Redacţia 3-4088, Administrația 3-4080 Secretariatul ţi Provincia . . 3-4086 Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 lunii pentru Bănci, instituţiuni ţi Administraţii Publice Lei 1000 anali pentru străinătate­­ Lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15; ala­­«"»! Taxa poștală plătită în numerar conf. arat Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 . . .. Cooperaţia care reînvie de MIRCEA V. PIENESCU De un an tot ni se promite re­învierea cooperaţiei, care printr’o lege nouă se va transforma com­plect. Uitându-se de cei în drept că mişcare cooperativă înseamnă întreprinderi economice, iar aces­tea nu sunt niciodată fructul unei legi, ci al unei acţiuni practice, s’a căutat acreditarea acestei atât de false credinţe că vom asista la reînvierea cooperaţiei numai pen­­tru că parlamentul a votat o lege. Profundă eroare, dăunătoare şi ideei cooperative şi economiei na­ţionale în general. Cum însă „potemchinismul“ este în cooperaţia românească o re­gulă, se aplică şi de data aceasta spre a ne da iluzia reînvierei. Prin coloanele acestui ziar ne-am propus să denunţăm orice încer­care de a prezenta drept coopera­ţie toate monstruozităţile econo­mice sub care se ascund profito­rii, deoarece aceste întreprinderi sunt o nenorocire şi pentru ideia cooperativă şi pentru economia generală. Am arătat într-un număr trecut cum se transformă cooperativele în oficii de distribuire a alcoolului şi implicit în cuiburi de propagare a alcoolismului, numai şi numai pentru a favoriza câţiva prieteni politici şi a perpetua existenţa unor instituţii, care, în cadrul lor firesc nu se pot menţine. Nu ple­dăm act pentru încadrarea reali­tăţii în tiparele teoretice şi nici nu dorim să fiem entusiasmul creator al unora, ci ne străduim să facem să se înţeleagă că dând numele de cooperative şi tratând ca atare instituţii care nu cores­pund acestui­ nume, dăunăm mai­­întâi economia naţională şi deci interesul general şi în al doilea rând ideia cooperativă însăşi în drumul ei spre realizare. De câtăva vreme ministerul de agricultură invită cooperativele să ceară parchete din pădurile statu­lui, spre exploatare. Şi invitaţia spune că pentru aceasta trebue un proces-verbal, un mic studiu şi alte câteva acte, pompos enunţate, pe baza cărora se obţine pădurea. Se cunoaşte în ţara noastră plaga exploatării pădurilor statului prin cooperative care se constituiau formal, luau parchetul şi apoi îi treceau respectivului exploatator, mai mult sau mai puţin „valah”, spre fericirea celor câţiva prieteni cari aveau conducerea cooperati­vei. Prin aceasta se dăuna statul care obţinea un preţ mai mic, cel puţin cu ceea ce revenea coopera­torilor , dar se dăuna şi ideia de cooperaţie care se discredita în ochii tuturor celor care ar fi tre­buit să se întovărăşească. Prin in­vitaţia ministerului sistemul se reeditează şi aceasta este numită reînvierea cooperaţiei Cooperativele forestiere cu ex­cepţia câtorva, sunt perfect înca­drate în potemchiriada coopera-,­tivă de la noi. Statul dădea pădu­rea, centralele dădeau bani şi cu aceştia se făceau întreprinderi în care nu intrau nici lucrători şi nici consumatori de lemne, ci nişte domni, foarte onorabili, cari însă nu’aveau nimic comun cu exploatarea forestieră. Se făcea exploatarea, se instalau gatere şi decauville-uri şi treaba mergea bine în perioada când preţul era mereu în creştere şi marfa căutată. Când însă a ve­nit criza şi nu s’a mai putut vinde aşa uşor lemnul, domnii onorabili au găsit client tot pe stat care l-a cumpărat. In acest mod s’a achitat parchetul şi s’au plătit, ins­talaţiile, rămânând ca beneficiul să fie căutat la cei câţiva condu­cători. Aceste întreprinderi, chiar atunci când sunt bine conduse şi cu o ac­tivitate frumoasă nu au nimic co­operativ în ele de­oarece nu dau naştere şi nu trăesc pentru a sa­tisface un interes al membrilor. Locuitorii din satul unde sunt ast­fel de cooperative, continuă să fie lucrători, plătiţi cu salariu ca în orice întreprindere capitalistă şi noi putem cita dese­riză­ri când erau chiar mai prost plătiţi la cooperativă decât la firmele simi­lare. Exploatarea şi comercializa­rea nu au nimic cooperativ în ele. Şi atunci ne întrebăm, pentru ce să facem acel sacrificiu din patri­moniul statului, reprezentat prin (­Continuare în pag. 11­ a) Un muzeu municipal Materialul realmente bogat strâns cu prilejul expoziţiei retrospective a Capitalei, precum şi atmosfera creată de ceea ce am putea numi festivităţile in cinstea Bucureştilor, au făcut plau­zibilă realizarea unui muzeu, municipal, D. primar Donescu a vorbit chiar de construirea acestui muzeu. Toate aceste lucruri sunt evident remarcabile. Vedem pe bucureştenii noştri câştigaţi unor preocupări pe care nu le cred ochilor. Am văzut pe bucureştenii noştri gustând savoarea evocării unei vieţi, de ieri a Capitalei, impresionaţi în mod plăcut de un spectacol care, la urma urmei, nu le gâdila nici o slăbiciune sensuală sau de alt gen. Căci departe de a li se fi oferit rulete şi cabareturi bine mon­tate, li s’au dat lecţii de tradiţionalism şi gust incontestabil . Acestea toate sunt, cum ziceam, lucrări remarcabile şi nimeni nu poate­­ nega valoarea pe care o au. Din sânul preocupărilor de tot soiul născute în jurul vieţii de ieri şi evoluţiei urba­nistice a Capitalei trebuia să nască ideea acestei instituţii al cărei rost s’a verificat înainte ca ea să fi luat fiinţă: un muzeu municipal. Atmosfera urbană a Capitalei de­vine, cu astfel de instituţii, moralmente respirabilă. Căci Bucureştii sunt un oraş unde omul se poate sălbătici foarte uşor. Punctele de reper ale unei vieţi familiare sunt puţine. Nu numai ceea ce era pe-aici acum cinzeci de ani nu se cunoate, dar nici ceea ce era acum zece ani, acum cinci ani. Fără o minimă conştiinţă de continuitate nu se poate cre­a un oraş mare, cu atât mai mult o Capitală. O Capitală nu poate fi o aşezare nomadă nici nu se poate mărgini la o tradiţie de mahala. Ce va conţine noul muzeu pe care d. primar Al. Donescu a ţinut să a­­nunţe că-l va pune în construcţie, va fi fără îndoială interesant. Ceea­ce e plăcut să amintim, să subliniem este încă odată, interesul trezit, at­mosfera creiată. Tot ce s’a organizat in onoarea retrospectivă a Capitalei, dela conferinţe la radio ori in alte lo­curi, până la expoziţii­­ a trezit interes. Conferinţele au fost ascultate, expo­ziţiile comentate. Şi toate acestea sunt lucruri remar­cabile. Dragoş Vrânceanu

Next