Curentul, august 1935 (Anul 8, nr. 2690-2720)
1935-08-01 / nr. 2690
ANUL TIU No. 2690 12 PAGINI 3 LEI rJoi I August 1935 Director: PAMFIL ŞEIGARO REDACŢIA §1 administraţia Palatul Nifon str. Doamnei 1, ei I Redacţia 3-4088, Administrate 3-4080 Secretariatul şi Provincia , , 3-4085 Cabinetul directorului . . .3-4084 ABONAMENTE: 700 pc am 350 pc 6 lunii 200 pt 3 lunii pentru Rând, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 100Qr..i; pentru străinătate 1 Lei 1700 pe an ; SOO pe 4 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 și 15 ala »■"*! Taxa poştală plătită in numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Negri, dar fără rapăn * ....A 1 Tineretul universitar italian s’a înrolat în armatele care merg sa cucerească Abisinia. In întreaga Italie domneşte o rumoare pătrunzătoare şi adâncă, şi nu ne înşelăm, spunând că spiritul mussolinian pluteşte pretutindeni, animând iniţiativele care şovăe, susţinând pe cei care nu au încredere, organizând forţele combatante. Fără aceste calităţi morale ale regimului, şi în primul rând fără puterea dătătoare de viaţă a Ducelui, Italia nu ar fi încercat un răsboiu în Abisinia. După câte ştim, nu ne aflăm în faţa unei expediţiuni de încercare, după cum s-a întâmplat de atâtea ori Exploratorii italieni au pus de multă vreme un picior în Africa, au colonizat şi au organizat barbaria, au exploatat bogăţiile naturale, şi de unde, fără vrerea geniului european, continentul negru ar fi rămas tot în starea de barbarie primitivă, cu ajutorul civilizaţiei europene înfăţişarea lucrurilor s a schimbat fundamental. Ne-am pus întrebarea şi nu am căpătat încă un răspuns care să răstoarne premizele noastre: ce s’ar fi întâmplat cu Europa dacă în calea barbarilor nu s’ar fi ivit un spirit roman civilizator? Toţi acei care fraternizează cu negrii au în faţă o grandioasă experienţă istorică. Civilizaţia greco-romană, valorile spiritului european care astăzi dictează condiţiunile de viaţă ale întregului glob, au pătruns mai întâi pe calea armelor şi s’au impus prin constrângerea juridică. Chiar Japonia, singura ţară de altă culoare, care se făleşte de a avea o cultură proprie, este din punctul de vedere tehnic şi ştiinţific o pură creaţiune a spiritului european. De mai multă vreme, Italia flanchează Abisinia prin cele două colonii: Eritreea de la Marea Roşie şi Somalia de la răsărit, de pe litoralul oceanului Indian. Izolată în continent, fără eşirea la mare, cuprinsă între cele două făşii de pământ pe care fâlfâe steagul italian, Abisinia este o ţară care din punctul de vedere strategic nu mai putea dăinui pe harta Africei. Nu au rezistat atunci când italienii au pătruns în corpul poporului abisinian, aducându-i ingineri, medici, profesori şi preoţi, nu au rezistat nici chiar când englezii s’au făcut stăpâni pe o porţiune din Abisinia situată tot la Marea Roşie, şi Neguss-ul cu ai săi negri nu vor rezista nici acum. Nu pentru că vrem noi, ci pentru că soarta le stă împotrivă. Europenii zic, „vermina orientului’, un cuvânt de scârbă şi de lepădare a murdăriei a lenei, şi a idioţiei mongoloide. Europenii au văzut întotdeauna în ,,negrii din Africa” un neam de oameni din altă lume, barbar şi antropofag. Călătoriile lui Stanley sunt parcă din domeniul visului. Africa este presărată cu victimele Europei, cu morminte de albi. Civilizaţia a pătruns greu, şi pătrunderea ei nu a însemnat distrugerea popoarelor băştinaşe, ci dimpotrivă, menţinerea lor, civilizarea lor, îmblânzirea prin duhul religiei creştine. Europenii aveau nevoe de Africani, pentru că numai ei puteau fi călăuze bune, adaptabile la vicisitudinile climei, buni intermediari în relaţiile cu regiunile necolonizate încă. Iată atâtea consideraţiuni care legitimează penetraţiunea europeană. Dar să localizăm această dispută polemică să nu avem aerul că ne ciorovăim între noi pro sau contra răsboiului dintre Italia şi Abisinia. Nici când nu va izbucni o conflagraţie europeană din pricina necazurilor negrilor din Africa. Maimuţa pacifistă şi cabotinul democrat, speriat de primele focuri de puşcă schimbate la graniţa abisiniană a fi văzut posibil un răsboiu între Anglia şi Italia. Anglia a refuzat protectoratul cerut de patriotismul împăratului negrilor abisinieni şi autonomi. Delegaţii britanici la Liga Naţiunilor vor cere, poate, un arbitraj, temporizând rezolvarea conflictului abisinian. Italia va răspunde ferm, categoric, în virtutea geniului ei civilizator, şi în răspunsul nu, se va spovedi dorinţa de mai bane a sutelor mjj jg italieni care emigrează încolo de graniţele "Europei. Abisinia pentru politica de expansiune colonială a Ducelui este un debuşeu, un loc viran unde italienii pot munci în tihnă şi exploata bogăţiile pământului. Aşa procedează şi John Bull în India, în Egipt şi în multe alte colonii. Aşa procedau şi germanii până în anul 1919 când au pierdut coloniile, şi de atunci, — numărul lor crescând în Europa, — s’a ivit nevoia expansiunei continentale nu coloniale. Noi credem dimpotrivă, că problema coloniilor rezolvă cealaltă problemă, mult mai grea, a răsboiului de mâine din Europa. Dacă germanii şi italienii ar exporta în fiecare an o parte din surplusul de natalitate, tonusul răsboiului european s’ar reduce la zero. Intre compătimirea negrilor şi liniştea noastră, noi o alegem pe cea din urmă. Negrii se feresc de apa şi de săpunul civilizaţiei, când se ştie că tot negri rămân. Negri, dar fără rapăn. ____________Nicolae Roşu Stalinism la C.F.R. Ca orice sedentar căruia destinul nu i-a acordat încă privilegiul de a se afla printre pasageri, intr’un mare naufragiu, îmi suplinesc şi eu această lacună trăgând cu urechea la toate sgomotele cu ecou de catastrofă, reportagiile cu pitoresc senzaţional, din asemenea spectacole se pot extrage. In gara Predeal, alaltăen, am avut impresia că am căzut in sfârşit pe un astfel de peisagiu: strecurând in cutia poştală o scrisoare, am tresărit la zarva de pe coridorul vagonului de clasa 1 al trenului personal a bea poposit in staţiune. Gâlcevi, răcnete, scrâşnete... Tot cortegiul decorativ agreat de un gazetar cu obsesia evenimentului excepţional, dacă nu chiar un asasinat, cel puţin o bătaie mai fotogenică. — încotro merge trenul?... Spre Braşov?... — Nu... Coborâm spre Bucureşti. Este personalul nr. 3004, mă lămureşte amabil de pe peron şeful de tren. Fie şi in personalul nr. 3004!... De capul meu, burlac, cu permisul de liberă circulaţie in buzunar, face să-i trag o mică raită explorativă până la podul memorabil de la Valea Largă. Urc deci scara, şi trenul porneşte la vale, abea găsesc intre două geamanane, in coridorul tixit al vagonului de clasa I, un locşor în care să pot aştepta in picioare desfăşurarea evenmentelor. La Azuga, cinci noui pasageri isbutesc să blocheze deplin şi uşa vagonului şi intrarea iavaboului; la Buşteni, candidaţii la călătoria în clasa 1 organizează un adevărat asediu pentru a pătrunde cazaceşte peste pacienţii existenţi. Răgete, mârâieli, ghionţi şi brânciuri. Un locotenent cu soţia rămân disperaţi pe peron. — O fetiţă pălită de disenterie imploră zadarnic spre a obţine accesul la lavaboul liberator... Tamponat intre două valize, in general cu .JVUhai Viteazu’ pe piept se canoneşte săşi menţină soţia in echilibru, pe puntea metalică de deasupra tampoanelor, intre vagoane. Vreau să-l ajut să se descătuşeze din captivitate, dar mânerul geamantanului i-a fost rupt, in brutalul asalt al călătorilor. Jos, a căzut cartea de vizită a valizei: profit, pentru documentare și o citesc în fugă, ridicând-o. Silabisesc, generalul Flormeziu... — Haideţi la clasa III-a!... Poate sunt acolo j ocări! — propune un disperat. — Nu sunt! Şi-apoi, cum să mutăm bagajele şi copiii?... Copiii urlă, bagajele scârţâie, — dar aceasta este probabil noul sistem adoptat de C. F. R. pentru nivelarea diverselor asperităţi sociale... Promiscuitatea silnică, — exodul dela clasa 1 la clasa Ill-a in panica prăbuşirii pe terasament, — generalii peste caporali, iată desfătarea trenurilor de Luni, spre capitală. Ce s’o fi mai întâmplat până acolo nu știu: am coborât la Sinaia , cu pantofii masacrați. — De ce nu mai adăogaţi un vagon, domnule? ...Cu umărul proptit in şalele opulente ale unui domn respectabil, biet şeful staţiei Sinaia se chinuia să-l văre şi pe el in cisterna pasagerilor de clasa... Ion Dimitrescu Afacerea faimosului transfer îşi urmează, sub indiscreţia harnică a justiţiei, cursul, provocând insomnii unora, tulburând existenţa altora Se descoperă ceia ce nu era greu de bănuit, şi o serie de femei, unele din ele utilizate ca momeală, altele ca obiective ale unor pasiuni senile. In orice afacere, în afară de cantalup, mai există şi o cantalupă, o cantalupiţă, şi dacă nu-i femeea frumoasă, atunci omul se trudeşte să găsească una mai seducătoare, pe care s’o prezinte drept nepoată, drept verişoară, decoraţie indispensabilă pentru o masă intimă ... Ştiindu-se slăbiciunea erotică a românului, este momit cu aceste mijloace, cum în Germania, de o pildă, s’ar utiliza, pentru succesul cauzei, un tânăr eteb. Toate aceste picante descoperiri ale justiţiei vor da culoare şi divertisment reportajelor, vor menţine acelaş interes diverselor faze ale acestor întâmplări stârnite de graba operatorie a lui Vasilescu. Se prea poate ca, de la întâlnirea celor două Belgii pe sala cabinetelor de instrucţie, să se alănţue şi alte nefericiri similare, să se facă un fel de coadă, ca ia brutării în U. R. S. S. In definitiv nu Vasîlescu potcovarul a descoperit piatra filozofală a transferului şi nu numai industriile textile belgiene au avut bani de schimbat, sunt miliarde de lei blocaţi ce aşteaptă să ajungă la destinaţie, adică să se facă transferul necesar ca plăţile să poată fi efectuate la ţările ce au vândut mărfuri în România. Este un teren vast de cercetat Şi, până să se dibuiască toţi experţii transferurilor, va fi încă de muncă. S-ar putea ca să se frângă cabinetele de instrucţie muncind şi tot să nu dovedească mulţimea cazurilor suspecte. Dar să nu uităm că această vârzie morală nu schimbă, cu nimic, datele problemei transferului pentru cei cari suferă pe nedrept de toate aceste complicate operaţii ce au dat naştere acestei faune bogate de vasileşti şi nachi. Cine sunt pe drept direct Interes 1 sau în problema transferului? Importatorii de toate categoriile. Farmacistul, care este nevoit să-şi aducă de peste hotare tot materialul farmaceutic, librarul, industriaşul, adică toată industria şi tot comerţul românesc. Toţi aceşti oropsiţi, sunt încântați de păţania pezevenghilor ce se interpuneau între dreptul lor şi Banca Unionala, şi, fireşte, aplaudă, să-şi rupă palmele, spectacolul acesta de panică, pe care l-a provocat bazaconia cantalupului. Dar această operă de ecarisaj a justiţiei nu rezolvă problemele neurastenizante in legătură cu transferul. O ţară cu balanţă comercială pasivă (importă mai mult decât exportă) este firesc să nu dispună de devize, dar România exportă mult mai mult, adică are o balanţă comercială activă, deci, in chip logic, ar trebui să aibă o abundenta de devize. Când spunem România are o balanţă comercială activă ne rezemăm nu numai pe declaraţiile făcute de fostul ministru de industrie şi comerţ, ci şi pe unele date statistice de o nediscutată autoritate. Este firească nedumerirea mea profană: dacă avem mai mult export decât import, atunci avem şi echivalentul de devize; or, cum se explică raritatea devizelor, prosperitatea bursei negre şi existenţa unor profesionişti ai transferului, întâmplător tulburaţi în activitatea lor de indiscreţia justiţiei? Nu ignorăm necesitatea de transfer a cuponului datoriilor externe ale Statului, dar, oricum, mai rămâne Încă o bună parte de devize spre a îndestula necesităţile de transfer ale comerţului şi industriei. Banca Naţională şi-a asumat această sarcină, recunoaştem extrem de grea, rezultatele sunt cele ce se văd, fără să mai socotim, cele ce nu se vor vedea, şi aceste rezultate nu pot da mai departe valabilitate unui sistem. Nu ne facem nici o iluzie: oriunde rămâne o fărâmă de drept în arbitrarea unor hotărâri, ori unde poate exista o portiţă spre a interpreta, dincolo de litera severă a legii va exista şi corespondenţa hatârului. Că acest hatâr va fi făcut pentru zâmbetul tăgăduitor de tainice voluptăţi ale unei cantalupe sau cantalupite, sau fiindcă nu poţi refuza un prieten, sau un tovarăş politic, sau că hatârul îşi are răsplata în bani, nu interesează, rămâne întreagă iritanta portiţă a interpretării după cum vrea cel chemat să reglementeze ritmul plăţilor în străinătate. Că a existat o cotropire a hatârului asupra regulei unei drepte mecanice a transferului, nu mai încape îndoială şi nu era nevoe de escrocheria lui Vasilescu spre a fi convinşi. Abatorul Statului de la Constanţa nu poate fi pus în funcţie, fiindcă nu se acordă echivalentul in valută străină a două milioane de lei necesari importului plăcilor de faianţă ce formează placajul absolut indispensabil al sălilor de păstrat carnea tăiată. Cum Statul nu poate să utilizeze trei femei cu însuşiri minunate de alcov, cum nu poate nici să aibă prieteni care să fie prieteni cu cei ce hotărăsc distribuţia devizelor, cum nici nu poate utiliza iscusinţa de orientare a vasileştilor, nachţilor iniţiaţi în topografia transferului, Statul nu poate avea devize (două milioane un fleac), spre a pune în funcţie abatorul pentru export din Constanţa. Şi n’a avut Statul prieten influent nici măcar pe d. Vasile Sassu, ministrul de agricultură cu domiciliul politic la Constanţa. Iată de ce dincolo de desfăşurarea filmului picant regisat de cabinetele de instrucţie, mai important este însăşi problema transferului în raport cu chiar respiraţia de viaţă a comerţului şi industriei româneşti. Or, această problemă nu este în funcţie de vrednicia indiscretă a unui judecător de instrucţie, ci de capacitatea politică a unui guvern. Ce regim al reglementării transferului este hotărît să aplice guvernul? Pamfil Şeicaru in afară de filmul cantalupului Instantanee din vacanţă: Doamna şi Domnul au plecat în ascensiune pe munţi ■as Centrale cooperative de MIRCEA V. PIENESCU Mişcarea cooperativă privită ca o formă de organizare a societăţei are la baza ei ideia de federalizare. Unităţile izolate nu pot constitui o mişcare şi deci nu pot spera într’o generalizare, pe cale paşnică, a sistemului economic cooperativ nici chiar în unele sectoare ale economiei naţionale. Dar în practică există şi întreprinderi perfect cooperative care lucrează independent, ba chiar avem un sistem cooperativ care peste tot a dat rezultate excelente şi care totuşi nu recunoaşte acest principiu federalist. Doctrina dominantă însă face din federalizare un principiu de bază. In ţările unde mişcarea cooperativă a luat naştere ca o reacţiune contra capitalismului împilator al muncitorului lăsat izolat în lupta pentru existenţă, federala a însemnat o concentrare a forţelor şi o raţionalizare a operaţilor de aprovizionare sau de desfacere a produselor. Ca urmare a acestei funcţiuni federalele erau şi sunt expresiunea liberei voinţe de asociere a cooperativelor pentru care iau fiinţă şi în folosul cărora trebue să-şi exercite întreaga lor activitate. La noi în ţară, unde cooperaţia se naşte printr’o propagandă de sus în jos, dând totuşi naştere unor întreprinderi viabile şi autentice, impune federalizarea ca un act de liberă voinţă şi începând din 1906 iau fiinţă o serie de astfel de întreprinderi cu o viaţă foarte modestă dar proprie şi conformă rolului pentru care se înfiinţaseră. Prin legea din 1903 statul luând tutela cooperativelor exercitată prin Casa Centrală a Băncilor populare şi Cooperativelor Săteşti intră în luptă cu federalele chiar dela naşterea acestora. Lupta însă se termină prin adoptarea ideii de federalizare de către instituţia tutelară şi extinderea ei la 1918 şi asupra instituţiei centrale care capătă prin aceasta un rang în seria instituţiilor cooperative. Dar aceste instituţii născute din lege nu pot păstra rolul strict al instituţiilor federale fireşti şi activitatea lor însăşi duce la modificarea structurei prin Codul Cooperaţiei din 1928 şi apoi desfiinţarea lor prin legea din 1929. In ce priveşte federalele luate sub ocrotirea centralelor cooperative pierd caracterul lor autentic deoarece sunt îndrumate sau li se înlesneşte îndrumarea spre operaţiuni car nu le sunt fireşti. Ultima lege a cooperaţiei din 27 Martie 1935 prevede înfiinţarea unor federale cu caracter naţional menite a suplini instituţiile care în alte ţări sunt rezultatul voinţei proprii. Circulara No. 15006 din 28 Iunie 1935 anunţă cooperativelor din tară că aceste federale nationale au luat naştere şi invită şi alte cooperative să se înscrie. (Continuare ir 11*) Spaima domnişoarei Olga A ajuns la poliţie o reclamaţie foarte tristă sub aparenţele ei hazlii. Domnişoara Olga M. s’a plâns că, în lipsa unchiului ei de acasă, un hoţ s’a introdus pe fereastră în dormitorul ei, a scotocit nişte sertare, a furat ceea ce i-a trebuit şi s’a retras fără să formuleze barem scuze pentru deranj, fără să facă domnişoarei Olga un cât de mic compliment. Ziarele care au relatat faptul, pentru a conchide că nu e bine să dormim cu ferestrele deschise, adaugă şi amănuntul picant că, la vederea hoţului, domnişoara Olga, de teamă să nu fie ucisă, s’a ascuns sub pernă. Asta seamănă bine cu domnişoara Olga, şi dealtfel reduta sa de perne a stârnit admiraţia tuturor celor cari, în aceste timpuri răsboinice, îşi pun probleme defensive. O tranşee atât de agreabilă şi de comodă, transpune răsboiul în dantele şi-l apropie de ceea ce ar trebui să fie pacea. Hoţul a dovedit însă o lipsă de atenţiune , pentru care în secolul galanteriei orice femee bine născută ar fi fost în drept să se simtă jignită. N’a vrut hoţul decât bani. Ferestre deschise au existat în toate timpurile, dar ele n’au fost întotdeauna escaladate de hoţi. Au trecut prin ele şi prinţii. Romanele sunt pline de aşa zise „răpiri” care nu erau altceva decât intrarea cu unu şi ieşirea cu doi, prin aceeaş fereastră, prin care trecând, fata potrivea câte un suspin istoric. Era şi aceea o formă de consimţimânt... Aceia însă de bani nu se atingeau. Lor le trebuia numai inamicul de sub pernă. Te întrebi, zău, domnişoară Olga, când era mai bine, atunci sau acum ? Avantajul social care decurgea în mod firesc, — acela că fetele se măritau fără multă bătae de cap, fără dans excesiv şi fără inevitabilele promiscuităţi ale plajei, — acest avantaj era considerabil. Pe când astăzi, unui hoţ societatea refuză să-i recunoască până şi meritul incontestabil că el ajută la circulaţia bunurilor, în acest veac de tezaurizare progresivă, în safe-uri... In cazul nostru însă, înţelegem bine nu numai hoţia, dar şi mitocănia. Un asemenea mojic, domnişoară Olga, nu putea să caute decât bani. In loc de un proces de ultraj, de jignire nejustificată, va fi la Palatul Justiţiei, un proces de furt. Ce decădere! Insă domnişoara Olga va avea prilejul să reflecteze mai adânc asupra incidentului. In definitiv, se intră şi pe uşe, în zilele noastre, pentru acelaş lucru. Şi chiar când intrusul îşi complică operaţiile cu oarecare pourparler-uri sentimentale, poţi să ştii oare, stimată domnişoară Olga, dacă nu-1 interesează, cum s’ar spune, chestiunea de fond, adică tot banii ? In această privinţă, moravurile zilelor noastre ne permit să acordăm circumstanţe uşurătoare hoţului care nu vrea decât banii şi care cel puţin e sincer ! Fiindcă aşa cum spune un erou al lui Shakespeare, cine-mi fură punga, imi fură sărăcia, şi e un lucru regretabil, dar îi foloseşte şi lui intr’o oarecare măsură, •— dar cine-mi fură onoarea, acela nu e mai bogat prin furtul său, iar pe mine mă păgubeşte realmente. Domnişoarei Olga să-i pară bine, în tranşeea ei de perne. Romulus Dianu Lipovenii O vrajbă mare s’a iscat in lumea pravoslavnicilor cu ochi în a căror lumină s’a topit parcă ceva din seninul cerului, din verdele clopotniţelor, din limpezimea gârlelor, cu bărbi blonde cât nişte mături din paiu de secară. E vorba de credincioşii din preajma bălţilor şi râurilor Basarabiei noastre, cari se ceartă pentru înscăunarea unui episcop cu potcap ca o căldare de fiert borş şi cu pelerinuţă scurtă, tivită pe margini cu roşu, ce dă călugărilor lipoveni nu ştiu ce farmec zglobiu şi lumesc. In luna aceasta a lui cuptor, când soarele a păşit de mult in zodia leului, se dă in satul Necrasovca veche, lângă cetatea Ismailului, luptă aprigă intre cei cari sprijină pe episcopul Inochentie şi cei cari ţin cu episcopul Fenoghen. Şi dacă nici mitropolitul cel mare de la Fântâna Albă nu va putea aduce harul păcii între cele două tabere lipoveniste, atunci numai vănjoşia pumnilor va hotărî de partea cui stă prestigiul divin şi dreptatea. Purtăm lipovenilor cari n’au isbutit încă să aibă un cult recunoscut şi subvenţionat de stat, o simpatie caldă ce-şi are poate tălmăcirea în mistica unei credinţe plină de eresuri şi in nesfârşitul apelor pe care îşi agonisesc cu atâta trudă pâinea. O biserică de-a lor, cu păreţii albi ca o pânză de lotcă scăldată în soare, cu icoane de lemn în culori aduse parcă din livezi, de pe iazuri sau din amurguri ori revărsări de ziuă, cu sfinţi purtând aureole galbene ca nişte discuri de floarea soarelui, cu un iz uşor de peşte sărat învăluind altarul, este totdeauna un prilej de duioasă contemplare. Muzica clopotelor din turla verde turtită ca o ceapă, are ceva săltăreţ şi vesele ca dansurile lor. Întocmai ca la un teatru de păpuşi, fiecare limbă de clopot işi are sfoara într’o ladă din tinda bisericii la care ţârcovnicul cântă ca dintr’un clavir ale cărui ciocănele şi coarde răsunătoare ar fi undeva In cer... Dar cine n’a găzduit intr’o rasă lipovenească, nu-şi poate închipui acel rar sentiment de ospeţie şi de rânduială gospodărească izvorât dintr’un cult eretic al unor oameni prigoniţi şi blestemaţi de soboarele Rusiei. Cuprinsul odăilor gătit cu candele şi icoane înflorite, întrece curăţenia multor spiţerii de pe la noi. Am găzduit intr’o cameră unde albeaţa păreţilor era aşa de fără greş, încât nu se putea distinge linia despărţitoare a tavanului... Bătătura strâmtă era un adevărat acuarel îmbătător de flori gingaşe şi pometuri; şi nu e gospodar, cât de sărman, să nu-şi aibă cămăruţa pentru baia de aburi. Acolo, cu o iscusinţă înduioşător de primitivă, cu bolovani şi fiare vechi înroşite in vatra unde clocoteşte cada cu apă, cu smocuri de burueni mirositoare, lipoveanul se curăţă in toată Sâmbăta de unsoarea peştelui şi de păcate. Căci prin dibăcia celor cari au alcătuit formele exterioare ale cultului, baia face parte din ritual ca un mijloc de purificare şi de exorcizare a duhurilor necurate... E un contrast izbitor între murdăria vestimentară, oarecum fatală la nişte oameni care-şi agonisesc pâinea luptând cu mirosul şi grăsimea peştelui, şi între curăţenia de interior pe care o păzesc femeile. In Valcov, la o nuntă sărmană unde bărbaţi şi mueri bete de rachiu pisau praful unei ogrăzi in răgetele unei ceremonii răsuflate susţinută de răbufnelile unei tobe, te ai fi crezut în cel mai sălbatic trib polinezian. Dar când neam aruncat privirile pe ferestruţa camerei nupţiale, am descoperit un culcuş alb ca cel al Margaretei din decorul faustian. Cum oare, atâta ortodoxime de pe întinsul şesurilor şi plaiurilor noastre n’a rămas prin cultul celor sfinte cu deprinderea unei curăţenii mistice? De ce numai cocini de porci şi nici o cămăruţă pentru curăţirea trupului?... In satul unde am dăscălit doi ani, oamenii îşi clăteau Duminica picioarele in apa stătută din şanţul drumurilor. JoachUn EMis