Curentul, august 1935 (Anul 8, nr. 2690-2720)

1935-08-01 / nr. 2690

ANUL TIU No. 2690 12 PAGINI 3 LEI rJoi I August 1935 Director: PAMFIL ŞEIGARO REDACŢIA §1 administraţia Palatul Nifon str. Doamnei 1, ei I­­ Redacţia 3-4088, Administrate 3-4080 Secretariatul şi Provincia , , 3-4085 Cabinetul directorului . . .3-4084 ABONAMENTE: 700 pc am 350 pc 6 lunii 200 pt 3 lunii pentru Rând, instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 100Q­­r..i; pentru străinătate 1 Lei 1700 pe an ; SOO pe 4 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 și 15 ala »■­"*! Taxa poştală plătită in numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Negri, dar fără rapăn * ....A 1 Tineretul universitar italian s’a înrolat în armatele care merg sa cucerească Abisinia. In întreaga Italie domneşte o rumoare pătrun­zătoare şi adâncă, şi nu ne înşe­lăm, spunând că spiritul mussoli­­nian pluteşte pretutindeni, ani­mând iniţiativele care şovăe, sus­ţinând pe cei care nu au încredere, organizând forţele combatante. Fără aceste calităţi morale ale regimului, şi în primul rând fără puterea dătătoare de viaţă a Du­celui, Italia nu ar fi încercat un răsboiu în Abisinia. După câte ştim, nu ne aflăm în faţa unei expediţiuni de încercare, după cum s-a întâmplat de atâtea ori Exploratorii italieni au pus de multă vreme un picior în Africa, au colonizat şi au organizat bar­baria, au exploatat bogăţiile natu­rale, şi de unde, fără vrerea geniu­lui european, continentul negru ar fi rămas tot în starea de barbarie primitivă, cu ajutorul civilizaţiei europene înfăţişarea lucrurilor s a schimbat fundamental. Ne-am pus întrebarea şi nu am căpătat încă un răspuns care să răstoarne pre­­mizele noastre: ce s’ar fi întâm­plat cu Europa dacă în calea bar­barilor nu s’ar fi ivit un spirit ro­man civilizator? Toţi acei care fraternizează cu negrii au în faţă o grandioasă ex­perienţă istorică. Civilizaţia gre­­co-romană, valorile spiritului eu­ropean care astăzi dictează con­­diţiunile de viaţă ale întregului glob, au pătruns mai întâi pe ca­lea armelor şi s’au impus prin constrângerea juridică. Chiar Ja­ponia, singura ţară de altă culoa­re, care se făleşte de a avea o cultură proprie, este din punctul de vedere tehnic şi ştiinţific o pură creaţiune a spiritului european. De mai multă vreme, Italia flan­­chează Abisinia prin cele două colonii: Eritreea de la Marea Ro­şie şi Somalia de la răsărit, de pe litoralul oceanului Indian. Izolată în continent, fără eşirea la mare, cuprinsă între cele două făşii de pământ pe care fâlfâe steagul ita­lian, Abisinia este o ţară care din punctul de vedere strategic nu mai putea dăinui pe harta Africei. Nu au rezistat atunci când italienii au pătruns în corpul poporului a­­bisinian, aducându-i ingineri, me­dici, profesori şi preoţi, nu au re­zistat nici chiar când englezii s’au făcut stăpâni pe o porţiune din A­­bisinia situată tot la Marea Roşie, şi Neguss-ul cu ai săi negri nu vor rezista nici acum. Nu pentru că vrem noi, ci pentru că soarta le stă împotrivă. Europenii zic, „ver­mina orientului’, un cuvânt de scârbă şi de lepădare a murdăriei a lenei, şi a idioţiei mongoloide. Europenii au văzut întotdeauna în ,,negrii din Africa” un neam de oa­meni din altă lume, barbar şi an­tropofag. Călătoriile lui Stanley sunt parcă din domeniul visu­lui. Africa este presărată cu victi­mele Europei, cu morminte de albi. Civilizaţia a pătruns greu, şi pătrunderea ei nu a însemnat dis­trugerea popoarelor băştinaşe, ci dimpotrivă, menţinerea lor, civili­zarea lor, îmblânzirea prin duhul religiei creştine. Europenii aveau nevoe de Africani, pentru că nu­mai ei puteau fi călăuze bune, a­­daptabile la vicisitudinile climei, buni intermediari în relaţiile cu regiunile necolonizate încă. Iată atâtea consideraţiuni care legitimează penetraţiunea euro­peană. Dar să localizăm această dispu­tă polemică să nu avem aerul că ne ciorovăim între noi pro sau contra răsboiului dintre Italia şi Abisinia. Nici când nu va izbucni o conflagraţie europeană din pri­cina necazurilor negrilor din Afri­ca. Maimuţa pacifistă şi cabotinul democrat, speriat de primele focuri de puşcă schimbate la gra­niţa abisiniană a fi văzut posibil un răsboiu între Anglia şi Italia. Anglia a refuzat protectoratul ce­rut de patriotismul împăratului negrilor abisinieni şi autonomi. Delegaţii britanici la Liga Naţiu­nilor vor cere, poate, un arbitraj, temporizând rezolvarea conflictu­lui abisinian. Italia va răspunde ferm, categoric, în virtutea geniu­lui ei civilizator, şi în răspunsul nu, se va spovedi dorinţa de mai bane a sutelor mjj jg italieni care emigrează încolo de grani­ţele "Europei. Abisinia pentru politica de ex­pansiune colonială a Ducelui este un debuşeu, un loc viran unde ita­lienii pot munci în tihnă şi ex­ploata bogăţiile pământului. Aşa procedează şi John Bull în India, în Egipt şi în multe alte colonii. Aşa procedau şi germanii până în anul 1919 când au pierdut colonii­le, şi de atunci, — numărul lor cres­când în Europa, — s’a ivit nevoia expansiunei continentale nu colo­niale. Noi credem dimpotrivă, că problema coloniilor rezolvă cea­laltă problemă, mult mai grea, a răsboiului de mâine din Europa. Dacă germanii şi italienii ar ex­porta în fiecare an o parte din surplusul de natalitate, tonusul răsboiului european s’ar reduce la zero. Intre compătimirea negrilor şi liniştea noastră, noi o alegem pe cea din urmă. Negrii se feresc de apa şi de să­punul civilizaţiei, când se ştie că tot negri rămân. Negri, dar fără rapăn. ____________Nicolae Roşu Stalinism la C.F.R. Ca orice sedentar căruia destinul nu i-a acordat încă privilegiul de a se afla printre pasageri, intr’un mare naufragiu, îmi suplinesc şi eu această lacună trăgând cu urechea la toate sgomotele cu ecou de catastrofă, re­­portagiile cu pitoresc senzaţional, din asemenea spectacole se pot extrage. In gara Predeal, alaltăen, am avut impresia că am căzut in sfârşit pe un astfel de peisagiu: strecurând in cu­tia poştală o scrisoare, am tresărit la zarva de pe coridorul vagonului de clasa 1 al trenului personal a bea po­posit in staţiune. Gâlcevi, răcnete, scrâşnete... Tot cortegiul decorativ agreat de un gazetar cu obsesia eve­nimentului excepţional,­­ dacă nu chiar un asasinat, cel puţin o bătaie mai fotogenică. — încotro merge trenul?... Spre Braşov?... — Nu... Coborâm spre Bucureşti. Este personalul nr. 3004, mă lămu­reşte amabil de pe peron şeful de tren. Fie şi in personalul nr. 3004!... De capul meu, burlac, cu permisul de li­beră circulaţie in buzunar, face să-i trag o mică raită explorativă până la podul memorabil de la Valea Largă. Urc deci scara, şi trenul porneşte la vale, abea găsesc intre două geaman­ane, in coridorul tixit al vagonului de clasa I, un locşor în care să pot aştepta in picioare desfăşurarea eve­­nmentelor. La Azuga, cinci noui pasageri is­­butesc să blocheze deplin şi uşa va­gonului şi intrarea iavaboului; la Buşteni, candidaţii la călătoria în cla­­­sa 1 organizează un adevărat asediu­­ pentru a pătrunde cazaceşte peste pacienţii existenţi. Răgete, mârâieli, ghionţi şi brânciuri. Un locotenent cu soţia rămân disperaţi pe peron. — O fetiţă pălită de disenterie imploră zadarnic spre a obţine accesul la la­­vaboul liberator... Tamponat intre două valize, in general cu .JVUhai Viteazu­’ pe piept se canoneşte să­­şi menţină soţia in echilibru, pe pun­tea metalică de deasupra tampoane­lor, intre vagoane. Vreau să-l ajut să se descătuşeze din captivitate, dar mânerul geamantanului i-a fost rupt, in brutalul asalt al călătorilor. Jos, a căzut cartea de vizită a vali­zei: profit, pentru documentare și o citesc în fugă, ridicând-o. Silabisesc, generalul Flormeziu... — Haideţi la clasa III-a!... Poate sunt acolo j ocări! — propune un dis­perat. — Nu sunt! Şi-apoi, cum să mu­tăm bagajele şi copiii?... Copiii urlă, bagajele scârţâie, — dar aceasta este probabil noul sistem adoptat de C. F. R. pentru nivelarea diverselor asperităţi sociale... Promis­cuitatea silnică, — exodul dela clasa 1 la clasa Ill-a in panica prăbuşirii pe terasament, — generalii peste ca­porali, iată desfătarea trenurilor de Luni, spre capitală. Ce s’o fi mai în­tâmplat până acolo nu știu: am co­borât la Sinaia , cu pantofii masa­crați. — De ce nu mai adăogaţi un va­gon, domnule? ...Cu umărul proptit in şalele opu­lente ale unui domn respectabil, biet şeful staţiei Sinaia se chinuia să-l vă­re şi pe el in cisterna pasagerilor de clasa­­... Ion Dimitre­scu Afacerea faimosului transfer îşi urmează, sub indiscreţia harnică a justiţiei, cursul, provocând insomnii unora, tulburând existenţa altora Se descoperă ceia ce nu era greu de bănuit, şi o serie de femei, unele din ele utilizate ca momeală, altele ca obiective ale unor pasiuni senile. In orice afacere, în afară de can­­talup, mai există şi o cantalupă, o cantalupiţă, şi dacă nu-i femeea frumoasă, atunci omul se trudeşte să găsească una mai seducătoare, pe care s’o prezinte drept nepoată, drept verişoară, decoraţie indis­pensabilă pentru o masă intimă ... Ştiindu-se slăbiciunea erotică a ro­mânului, este momit cu aceste mij­loace, cum în Germania, de o pildă, s’ar utiliza, pentru succesul cauzei, un tânăr eteb. Toate aceste picante descoperiri ale justiţiei vor da cu­loare şi divertisment reportajelor, vor menţine acelaş interes diverse­lor faze ale acestor întâmplări stâr­nite de graba operatorie a lui Va­­­­silescu. Se prea poate ca, de la în­tâlnirea celor două Belgii pe sala cabinetelor de instrucţie, să se a­lănţue şi alte nefericiri similare, să se facă un fel de coadă, ca ia bru­tării în U. R. S. S. In definitiv nu Vasîlescu potco­varul a descoperit piatra filozofală a transferului şi nu numai indus­triile textile belgiene au avut bani de schimbat, sunt miliarde de lei blocaţi ce aşteaptă să ajungă la destinaţie, adică să se facă trans­ferul necesar ca plăţile să poată fi efectuate la ţările ce au vândut mărfuri în România. Este u­n teren vast de cercetat Şi, până să se di­­buiască toţi experţii transferu­rilor, va fi încă de muncă. S-ar putea ca să se frângă cabinetele de instrucţie muncind şi tot să nu dovedească mulţimea cazurilor suspecte. Dar să nu uităm că această vâr­zie morală nu schimbă, cu nimic, datele problemei transferului pen­tru cei cari suferă pe nedrept de toate aceste complicate operaţii ce­ au dat naştere acestei faune bo­gate de vasileşti şi nach­i. Cine sunt pe drept direct Interes 1 sa­u­ în problema transferului? Importatorii de toate categoriile. Farmacistul, care este nevoit să-şi aducă de peste hotare tot materia­lul farmaceutic, librarul, industria­şul, adică toată industria şi tot co­merţul românesc. Toţi aceşti orop­siţi, sunt încântați de păţania pe­zevenghilor ce se interpuneau între dreptul lor şi Banca Un­­ion­ala, şi, fireşte, aplaudă, să-şi rupă palmele, spectacolul acesta de panică, pe care l-a provocat bazaconia canta­­lupului. Dar această operă de ecarisaj a justiţiei nu rezolvă problemele neu­­rastenizante in legătură cu transfe­rul. O ţară cu balanţă comercială pa­sivă (importă mai mult decât ex­portă) este firesc să nu dispună de devize, dar România exportă mult mai mult, adică are o balanţă co­mercială activă, deci, in chip lo­gic, ar trebui să aibă o abundenta de devize. Când spunem România are o balanţă comercială activă ne rezemăm nu numai pe declaraţiile făcute de fostul ministru de indus­trie şi comerţ, ci şi pe unele date statistice de o nediscutată autori­tate. Este firească nedumerirea mea profană: dacă avem mai mult ex­port decât import, atunci avem şi echivalentul de devize; or, cum se explică raritatea devizelor, prospe­ritatea bursei negre şi existenţa unor profesionişti ai transferului, întâmplător tulburaţi în activitatea lor de indiscreţia justiţiei? Nu ignorăm necesitatea de trans­fer a cuponului datoriilor externe ale Statului, dar, oricum, mai ră­mâne Încă o bună parte de devize spre a îndestula necesităţile de transfer ale comerţului şi indus­triei. Banca Naţională şi-a asumat această sarcină, recunoaştem ex­trem de grea, rezultatele sunt cele ce se văd, fără să mai socotim, cele ce nu se vor vedea, şi aceste rezultate nu pot da mai departe valabilitate unui sistem. Nu ne facem nici o iluzie: ori­unde rămâne o fărâmă de drept în arbitrarea unor hotărâri, ori unde poate exista o portiţă spre a inter­preta, dincolo de litera severă a legii va exista şi corespondenţa ha­târului. Că acest hatâr va fi făcut pentru zâmbetul tăgăduitor de tai­nice voluptăţi ale unei cantalupe sau cantalupite, sau fiindcă nu poţi refuza un prieten, sau un tova­răş politic, sau că hatârul îşi are răsplata în bani, nu interesează, rămâne întreagă iritanta portiţă a interpretării după cum vrea cel chemat să reglementeze ritmul plă­ţilor în străinătate. Că a existat o cotropire a hatârului asupra regu­­lei unei drepte mecanice a trans­ferului, nu mai încape îndoială şi nu era nevoe de escrocheria lui Vasilescu spre a fi convinşi. Abatorul Statului de la Constanţa nu poate fi pus în funcţie, fiindcă nu se acordă echivalentul in valută străină a două milioane de lei ne­cesari importului plăcilor de faianţă ce formează placajul absolut indis­pensabil al sălilor de păstrat car­nea tăiată. Cum Statul nu poate să utilizeze trei femei cu însuşiri minunate de alcov, cum nu poate nici să aibă prieteni care să fie prieteni cu cei ce hotărăsc distribuţia devizelor, cum nici nu poate utiliza iscusinţa de orientare a vasileştilor, nachţi­­lor iniţiaţi în topografia transferu­lui, Statul nu poate avea devize (două milioane un fleac), spre a pune în funcţie abatorul pentru ex­port din Constanţa. Şi n’a avut Statul prieten influent nici măcar pe d. Vasile Sassu, ministrul de a­­gricultură cu domiciliul politic la Constanţa. Iată de ce dincolo de desfăşura­rea filmului picant regisat de ca­binetele de instrucţie, mai impor­tant este însăşi problema transfe­rului în raport cu chiar respiraţia de viaţă a comerţului şi industriei româneşti. Or, această problemă nu este în funcţie de vrednicia indiscretă a unui judecător de instrucţie, ci de capacitatea politică a unui guvern. Ce regim al reglementării trans­ferului este hotărît să aplice gu­vernul? Pamfil Şeicaru in afară de filmul cantalupului ­ Instantanee din vacanţă: Doamna şi Domnul au plecat în ascensiune pe munţi ■as Centrale cooperative de MIRCEA V. PIENESCU Mişcarea cooperativă privită ca o formă de organizare a societă­­ţei are la baza ei ideia de federa­lizare. Unităţile izolate nu pot constitui o mişcare şi deci nu pot spera într’o generalizare, pe cale paşnică, a sistemului economic cooperativ nici chiar în unele sec­toare ale economiei naţionale. Dar în practică există şi întreprinderi perfect cooperative care lucrează independent, ba chiar avem un sistem cooperativ care peste tot a dat rezultate excelente şi care to­tuşi nu recunoaşte acest principiu federalist. Doctrina dominantă însă face din federalizare un principiu de bază. In ţările unde mişcarea coope­­rativă a luat naştere ca o reacţiu­­ne contra capitalismului împilator al muncitorului lăsat izolat în lup­ta pentru existenţă, federala a în­semnat o concentrare a forţelor şi o raţionalizare a operaţilor de aprovizionare sau de desfacere a produselor. Ca urmare a acestei funcţiuni federalele erau şi sunt expresiunea liberei voinţe de a­­sociere a cooperativelor pentru care iau fiinţă şi în folosul cărora trebue să-şi exercite întreaga lor activitate. La noi în ţară, unde cooperaţia se naşte printr’o propagandă de sus în jos, dând totuşi naştere unor întreprinderi viabile şi auten­tice, impune federalizarea ca un act de liberă voinţă şi începând din 1906 iau fiinţă o serie de ast­fel de întreprinderi cu o viaţă foarte modestă dar proprie şi con­formă rolului pentru care se în­fiinţaseră. Prin legea din 1903 statul luând tutela cooperativelor exercitată prin Casa Centrală a Băncilor populare şi Cooperativelor Săteşti intră în luptă cu federalele chiar dela naşterea acestora. Lupta însă se termină prin adoptarea ideii de federalizare de către instituţia tu­telară şi extinderea ei la 1918 şi asupra instituţiei centrale care ca­pătă prin aceasta un rang în seria instituţiilor cooperative. Dar aceste instituţii născute din lege nu pot păstra rolul strict al instituţiilor federale fireşti şi acti­vitatea lor însăşi duce la modifi­carea structurei prin Codul Coo­peraţiei din 1928 şi apoi desfiinţa­rea lor prin legea din 1929. In ce priveşte federalele luate sub ocrotirea centralelor coopera­tive pierd caracterul lor autentic deoarece sunt îndrumate sau li se înlesneşte îndrumarea spre o­­peraţiuni car nu le sunt fireşti. Ultima lege a cooperaţiei din 27 Martie 1935 prevede înfiinţarea unor federale cu caracter naţional menite a suplini instituţiile care în alte ţări sunt rezultatul voinţei proprii. Circulara No. 15006 din 28 Iunie 1935 anunţă cooperativelor din tară că aceste federale nationale au luat naştere şi invită şi alte cooperative să se înscrie. (Continuare ir 11­*) Spaima domnişoarei Olga A ajuns la poliţie o reclamaţie foarte tristă sub aparenţele ei hazlii. Domnişoara Olga M. s’a plâns că, în lipsa unchiului ei de acasă, un hoţ s’a introdus pe fe­reastră în dormitorul ei, a scoto­cit nişte sertare, a furat ceea ce i-a trebuit şi s’a retras fără să formuleze barem scuze pentru de­ranj, fără să facă domnişoarei Ol­ga un cât de mic compliment. Ziarele care au relatat faptul, pentru a conchide că nu e bine să dormim cu ferestrele deschise, a­­daugă şi amănuntul picant că, la vederea hoţului, domnişoara Olga, de teamă să nu fie ucisă, s’a as­cuns sub pernă. Asta seamănă bine cu domni­şoara Olga, şi dealtfel reduta sa de perne a stârnit admiraţia tutu­ror celor cari, în aceste timpuri răsboinice, îşi pun probleme de­fensive. O tranşee atât de agreabilă şi de comodă, transpune răsboiul în dantele şi-l apropie de ceea ce ar trebui să fie pacea. Hoţul a dovedit însă o lipsă de atenţiune , pentru care în secolul galanteriei orice femee bine năs­cută ar fi fost în drept să se simtă jignită. N’a vrut hoţul decât bani. Ferestre deschise au existat în toate timpurile, dar ele n’au fost întotdeauna escaladate de hoţi. Au trecut prin ele şi prinţii. Ro­manele sunt pline de aşa zise „ră­piri” care nu erau altceva decât intrarea cu unu şi ieşirea cu doi, prin aceeaş fereastră, prin care trecând, fata potrivea câte un sus­pin istoric. Era şi aceea o formă de con­simţimânt... Aceia însă de bani nu se atin­geau. Lor le trebuia numai inami­cul de sub pernă. Te întrebi, zău, domnişoară Olga, când era mai bine, atunci sau acum ? Avantajul social care decurgea în mod firesc, — acela că fetele se măritau fără multă bătae de cap, fără dans excesiv şi fără inevitabilele promiscuităţi ale plajei, — acest avantaj era consi­derabil. Pe când astăzi, unui hoţ societatea refuză să-i recunoască până şi meritul incontestabil că el ajută la circulaţia bunurilor, în a­cest veac de tezaurizare progresi­vă, în safe-uri... In cazul nostru însă, înţelegem bine nu numai hoţia, dar şi mito­cănia. Un asemenea mojic, dom­­­nişoară Olga, nu putea să caute decât bani. In loc de un proces de ultraj, de jignire ne­justificată, va fi la Palatul Justiţiei, un proces de furt. Ce decădere! Insă domnişoara Olga va avea prilejul să reflecteze mai adânc asupra incidentului. In definitiv, se intră şi pe uşe, în zilele noastre, pentru acelaş lucru. Şi chiar când intrusul îşi com­plică operaţiile cu oarecare pour­­parler-uri sentimentale, poţi să ştii oare, stimată domnişoară Olga, dacă nu-1 interesează, cum s’ar spune, chestiunea de fond, adică tot banii ? In această privinţă, moravurile zilelor noastre ne permit să acor­dăm circumstanţe uşurătoare ho­ţului care nu vrea decât banii şi care cel puţin e sincer ! Fiindcă aşa cum spune un erou al lui Shakespeare, cine-mi fură punga, imi fură sărăcia, şi e un lucru regretabil, dar îi foloseşte şi lui intr’o oarecare măsură, •— dar cine-mi fură onoarea, acela nu e mai bogat prin furtul său, iar pe mine mă păgubeşte realmente. Domnişoarei Olga să-i pară bine, în tranşeea ei de perne. Romulus Dianu Lipovenii O vrajbă mare s’a iscat in lumea pravoslavnicilor cu ochi în a căror lumină s’a topit parcă ceva din seni­nul cerului, din verdele clopotniţelor, din limpezimea gârlelor, cu bărbi blonde cât nişte mături din paiu de secară. E vorba de credincioşii din preajma bălţilor şi râurilor Basara­biei noastre, cari se ceartă pentru în­scăunarea unui episcop cu potcap ca o căldare de fiert borş şi cu pelerinu­­ţă scurtă, tivită pe margini cu roşu, ce dă călugărilor lipoveni nu ştiu ce farmec zglobiu şi lumesc. In luna aceasta a lui cuptor, când soarele a păşit de mult in zodia le­ului, se dă in satul Necrasovca ve­che, lângă cetatea Ismailului, luptă aprigă intre cei cari sprijină pe e­­piscopul Inochentie şi cei cari ţin cu episcopul Fenoghen. Şi dacă nici mitropolitul cel mare de la Fântâna Albă nu va putea aduce harul păcii între cele două tabere lipoveniste, atunci numai vănjoşia pumnilor va hotărî de partea cui stă prestigiul divin şi dreptatea. Purtăm lipovenilor cari n’au isbu­­tit încă să aibă un cult recunoscut şi subvenţionat de stat, o simpatie caldă ce-şi are poate tălmăcirea în mistica unei credinţe plină de eresuri şi in nesfârşitul apelor pe care îşi agonisesc cu atâta trudă pâinea. O biserică de-a lor, cu păreţii albi ca o pânză de lotcă scăldată în soare, cu icoane de lemn în culori aduse parcă din livezi, de pe iazuri sau din amurguri ori revărsări de ziuă, cu sfinţi purtând aureole galbene ca niş­te discuri de floarea soarelui, cu un iz uşor de peşte sărat învăluind altarul, este totdeauna un prilej de duioasă contemplare. Muzica clopo­telor din turla verde turtită ca o cea­pă, are ceva săltăreţ şi vesele ca dan­surile lor. Întocmai ca la un teatru de păpuşi, fiecare limbă de clopot işi are sfoara într’o ladă din tinda bi­sericii la care ţârcovnicul cântă ca dintr’un clavir ale cărui ciocănele şi coarde răsunătoare ar fi undeva In cer... Dar cine n’a găzduit intr’o rasă lipovenească, nu-şi poate închipui a­­cel rar sentiment de ospeţie şi de rânduială gospodărească izvorât din­­tr’un cult eretic al unor oameni pri­goniţi şi blestemaţi de soboarele Ru­siei. Cuprinsul odăilor gătit cu can­dele şi icoane înflorite, întrece cură­ţenia multor spiţerii de pe la noi. Am găzduit intr’o cameră unde al­beaţa păreţilor era aşa de fără greş, încât nu se putea distinge linia des­părţitoare a tavanului... Bătătura strâmtă era un adevărat acuarel îm­bătător de flori gingaşe şi pometuri; şi nu e gospodar, cât de sărman, să nu-şi aibă cămăruţa pentru baia de aburi. Acolo, cu o iscusinţă înduio­şător de primitivă, cu bolovani şi fiare vechi înroşite in vatra unde clocoteşte cada cu apă, cu smocuri de burueni mirositoare, lipoveanul se curăţă in toată Sâmbăta de unsoarea peştelui şi de păcate. Căci prin di­băcia celor cari au alcătuit formele exterioare ale cultului, baia face par­te din ritual ca un mijloc de purifi­care şi de exorcizare a duhurilor ne­curate... E un contrast izbitor între mur­dăria vestimentară, oarecum fatală la nişte oameni care-şi agonisesc pâinea luptând cu mirosul şi grăsimea peş­telui, şi între curăţenia de interior pe care o păzesc femeile. In Valcov, la o nuntă sărmană unde bărbaţi şi mu­­eri bete de rachiu pisau praful unei ogrăzi in răgetele unei ceremonii ră­suflate susţinută de răbufnelile unei tobe, te­ ai fi crezut în cel mai săl­batic trib polinezian. Dar când ne­am aruncat privirile pe ferestruţa camerei nupţiale, am descoperit un culcuş alb ca cel al Margaretei din decorul faustian. Cum oare, atâta ortodoxime de pe întinsul şesurilor şi plaiurilor noastre n’a rămas prin cultul celor sfinte cu deprinderea unei curăţenii mistice? De ce numai cocini de porci şi nici o cămăruţă pentru curăţirea trupu­lui?... In satul unde am dăscălit doi ani, oamenii îşi clăteau Duminica picioarele in apa stătută din şanţul drumurilor. JoachUn EMis

Next