Curentul, septembrie 1935 (Anul 8, nr. 2721-2750)
1935-09-01 / nr. 2721
* d. dr. Angelescu Motorul intim al unei pasiuni creeatoare poate fi în actualitate de foarte multe ori deformat: poate fi rău interpretat în judecata cu bună sau rea credință, dar niciodată folosul real pentru comunitatea în care se realizează acea pasiune în fapte, finalitatea ei spre bine, nu poate fi denaturată; prin faptă devine pozitivă şi materială; rezultatele îi sunt ponderabile. Omul unei pasiuni creeatoare se dărueşte întreg înfăptuirii. In toate epocile^ de abject egoism şi de vânzoleală politică, apar astfel de oameni posedaţi de pasiuni creeatoare care devin anacronicii timpului lorUn anacronic al vremii noastre politice este si d. dr. Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice. Ca si vechii ministri de pe vremuri, d-sa este un om bogat. N’are nevoie de devize si de transferuri. Orgoliul de a fi ministru i-a fost de mult satisfăcut din plin. La fel cu oamenii politici de pe vremuri care erau tari şi liberi pentru că erau desinteresaţi în viaţa publică şi erau invulnerabili pentru că aveau de dat vieţii civice iar nu de cerut, d. dr. Angelescu este tare, este liber şi de aceea nu cedează nimic din ceea ce constitue pasiunea vieţii sale: şcoala. Nu suntem dintre cei ce ridicăm osanale, nu pentru că ar fi genul mai greu, dar pentru că ne place şi nouă să fim liberi. Să recunoaştem însă formidabila şi neobişnuita pasiune pe care acest bătrân profesor o are pentru şcoală, şi să mai recunoaştem cât este de excepţională printre noi figura aceasta a unui om care şi-ar putea plăti luxul tuturor voiajurilor de agrement, care ar putea face pe viciosul rafinat şi blazat şi care în loc să întârzie pe o Rivieră oarecare epatând străinătatea, ca mai toţi politicienii noştri, străbate ţara pe şosele prăfuite, pentru a inspecta vreo umilă şcoală de sat sau pentru a ridica o nouă construcţie de şcoală în alt sat tot de sărăcăcios şi care din zi purta în noapte apleacă urechea la toate nevoile mici şi mari ale corpului didactic, numai din pasiunea de a face bine. Un om bătrân care ar avea nevoie de o bine meritată linişte, se supune unei munci şi unei corvezi atât de istovitoare punându-şi clipă cu clipă la dispoziţia altora pentru nevoile lor; iată ce putem numi o pasiune civică. Academia de Arte Frumoase din Bucureşti a perigrinat de la înfiinţare şi până astăzi din ruine în ru-ine , a fost pe vremuri adăpostită prin podul vechei Universităţi un timp, un alt timp în grajdurile şi ruinele vechii monetarii de pe şoseaua Kiseleff ca pe urmă să fie găzduită câţiva ani într’o mică sală a Ateneului Român până acum douăzeci de ani când a fost mutată în ruinele unei clădiri de pe calea Griviţei 22 unde este si i- Cum. Este cea mai mizeră academie de Arte Frumoase ce şi-o poate cineva imagina o academie de artă în care nu există săli de cursuri teoretice care trebuesc ţinute aiurea prin oraş. O academie de artă care nu are o colecţie de tablouri şi sculpturi şi care nu are o sală de artă antică, în care elevii - studenţi viitori artişti şi profesori sunt adăpostiţi şi înghesuiţi în nişte ateliere cu zidurile crăpate şi care stau să se nărite. Această situaţie era cunoscută de an de zile tuturor dar nimeni n’a simţit imboldul de a soluţiona chestiunea clădirei Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti. Când ne credeam mai părăsiţi şi năpăstuit între aceste ziduri, a venit tot d. dr. Angelescu care a găsit soluţia contractării unui împrumut al ministerului Instrucţiunii publice în valoare de 5 milioane pentru a începe construcţia Palatului Academiei de Arte Frumoase pe terenul Cetăţii Universitare. Desigur că foarte multe greutăţi i se vor opune. Va avea de luptat cu rutinarii în probleme de artă, cu guvernul reprezentant al crizei economice care zice desigur „de artă stăm noi acum ?“, cu miniştrii de finanţe, cu toată lumea. Astfel un om de bunătatea şi de gentileţea d-lui dr. Angelescu numai din dezinteresată pasiune pentru şcoală îşi complică viaţa, îşi creează greutăţi, având singura vină a unei pasiuni pentru care trebue să muncească istovitor. D. dr. Angelescu avea însă o poliţă de plătit: d-sa care este unul dintre primii colecţionari ai lui Luchian şi are două camere cu tablouri de ale acestui mare pictor român, avea căderea să construiască academia unde a învăţat să picteze un Luchian. O. Han Amor funest întocmai ca în sumbrele poeme ale lui Young, un farmacist bucureştean se întâlneşte cu iubita, la miezul nopţii, in cimitirul din Sinaia, încearcă s’o ucidă, şi’şi răpune apoi zilele cu câteva gloanţe de revolver. Fondul macabru, de un romantism desuet, al acestei drame, il strică numai un amănunt de un crud realism: asupra doamnei, s’a găsit un teanc de bancnote ce se presupune a fi aparţinut celui care s’a jertfit cu atâta elan pe altarul împodobit cu chiparoşi funebri ai lui Venus Libilina... Bietul om!... Uitase, se vede, că Schopenhauer însuși, care vedea lumea, această tristă Sansara budistă, ca pe un vast sped de incurabili, a osândit suicidul. Amorul, a spus-o tristul filozof, nu-i decât expresia voinței fie a trăi a acestui univers in paguba insului, și dacă nici un grăunte de praf nu se poate preface în Nimx, atunci cum poate nimici moartea fiinţa unuisinucigaş, fie şi din dragoste?... Dar drama aceasta a unui om înamorat de o femee măritată ce nu vroia să-şi părăsească soţul ales, are pe departe, ceva asemănător cu aceea a sărmanului Werther îndrăgostit de blânda şi iubitoarea Lotte. Se ştie că această dramă amoroasă a fost trăită autentic de Goethe, dar fără funestul epilog, pe care l-a lăsat ca pe un fatum neîndurat atâtor generaţii de cititori şi cititoare care s-au zburat creerii ori au băut otravă plângând pe pagini e idilei de la Wetzlar... A fost o contagiune de lacrămi, de suspine, de gânduri funebre care a bântuit până in pragul acestui secol. Dar Goethe n- a iubit aşa. Viaţa lui ar trebui să slujească de catechism erotic oricărui june sentimental. După *Charlotte Buff, a iubit-o pe Fradi din von Klettenberg care i-a inspirat pagini din Faust; apoi pe Elisabeth Schönemann; apoi pe Christine Vulpius cu care s’a căsătorit; apoi pe Minna Herzlieb pentru care a scris romanul Afinităţii elective; apoi, cam pe la optzeci de ani, pe Sofia şi nu mai ştim cum o chema... Căci pentru Goethe, dragostea era ceva stenic, izvor de craţie, nu de moarte. Elisabetei Schönemann ii închină el celebra baladă a Regelui din Thule şi o poezie. Neue Liebe, neues Leben (Altă dragoste, altă viaţă), in care îşi îndeamnă inima cam eftin şi săltăreţ, aşa: Die Verändung. ach, wie gross! Liebe! Liebe! lass mich los! Adică, ce lucru mare’i variafialea ■nai slăbeşte-mă, dragoste! Joachim Botez ARUL VH! No. 2721 12 PAGINI 3 LEIDuminică 1 Septembrie 1935 Credinţasi mapa ei putere de CONSTANTIN M. CIOCAZAN Intr’o şedinţă spiritistă dictată de un mediu în transă acum câţiva ani, am fost însărcinat săi ţin o conferinţă despre credinţa şi magica ei putere’’. Mi s’a adău- gat că documentarea trebuincio-asă subiectului s’o caut în autoriinecunoscuţi mie, atunci): Ieţanu, Apolonius de Tiana şi Agripa. Şi totdeodată mi sa făgăduit că mi se va indica unde sa gă, sesc aceşti autori şi chiar, poate, mi se vor aduce. Intr’adevăr in aceeaşi si seara, şedinţa fiind intr’o cameră specială, s’a produs un aşa zis „aport spiritist’, o carte groasă de 608 pagini, cartonată, care nu se afla înainte nicăieri şi deci nici în acea cameră, s’a prăbuşit cu sgomot pe pardoseală, la picioarele meie. Am ridicat cartea. Era „Puterea credinţei şi operaţiunea ei magică" de Isidor Iojanu, dedicată de autor doctorului C. L Istrati. Trebuie să observ că după câtva timp, intr’o altă şedinţă, cu un alt mediu doctor in medicină, la Craiova, mi s’au comunicat următoarele: .Cărţii de împrumut îi lipsesc paginile de la 249 până la 253", ceiace nici cu care nu citisem decât abia până la pagina 150 nu ştiam, şi nici din asistenţi nimeni nu putea şti, căci nu văzuseră cartea, iar eu nu le spusesem nimic. Putem compara credinţa cu un far care străpunge negura drumului aceluia care caută lumina lul şi-l călăuzeşte prin negura viscolului care-i orbeşte vederea. Credinţa e baza tutuor ştiinţelor care sfârşesc prin a o contrma, cum zice d-rul Istati când scrie că adevărata ştiinţă nu se opune credinţei, care este religia viitorului. Desvoltând credinţa facem ştiinţă, spre a ajunge la cunoştinţă, care este rezultatul ostenelilor a mii de cercetători, ale căror afirmaţiuni toţi le credem fără a le verifica. Aşa de pildă ni se afirmă ci noi nu ne îndoim nici o clipă, că există un proces fizicohimic de digestiune, unul de asimilare şi altul de dezasimilare; o secreţiune a ficatului, a rinichilor, a glandelor; că există, în fine, o entitate numită „inconştientul". Toţi le primim de bine şi credem în realitatea lor, fără a ne trece prin minte ca să le verificăm noi înşine. Şi crezând noi ştim. Chiar matematica, pentru a explica spaţiul, mărimea, împărţirea la infinit, ş. a, are şi ea la bază credinţa. De asemenea himia nu poate explica decât tot prin credinţă afinitatea colectivă care-i este baza. Tot aşa toate ştiinţele ca botanica, fiziologia, mineralogia, etc., se întemeiază pe credinţă spre a explica, fie felurite forme de cristale, fie încolţirea grăuntelui semănat şi desvoltarea ulterioară a plantei, fie fecundarea oului şi creşterea fiinţei; dar ce este viaţa? ce simţirea? ce cugetarea? decât tot credinţă. Aşa că suntem nevoiţi să credem că există o putere care produce toate aceste fenomene, şi atunci, în virtutea legii cauzalităţii, siliţi suntem să atribuim toate acestea unei puteri emanând din Dumnezeu, de care omul se apropie, cum susţine Newton, prin mai multă ştiinţă. Pe Dumnezeu nu-l putem vedea, dar o simţim. Insă putem noi să-L demonstrăm? Răspund categoric: da. Dar nu prin reacţiuni de laborator, nu pe cale experimentală. Dacă mintea noastră nu e îndestulată cu simţirea care ni-L afirmăm bine înţeles in măsura în care omul e înzestrat cu această simţire — printr’o înlănţuire de silogisme bine cugetate, şi mergând de la cunoscut la necunoscut, de la om la univers, de la mărginit la nemărginit, judecata noastră logică ni-L confirmă, ni-L demonstrează, şi această demonstraţiune a raţiunii trebue să îndestuleze cu prisosinţă minţile omeneşti, tot aşa cum ne îndestulează, fără ca să mai crâcnim, numeroase date ale ştiinţei pozitive care au valoare axiomatică şi a căror demonstraţie nu se face decât pe cale silogistică, după cum se fac toate demonstraţiunile algebrice. Nu voi aminti, spre pildă, decât două asemenea axiome luate din biologie: anafilaxia şi inconştientul. Ştiinţa întreagă se admite, însă demonstraţiunea lor nu se face decât exclusiv pe cale dialectică. Prin urmare, în zadar nu cer unii ca să li-L arătăm. După cum în zadar Tiranul din antichitate cerea filozofului său ca să ii arate pe Dumnezeu, la care filozoful i-a cerut, pe o zi caldă și senină, să se uite drept în soare, iar Tiranul i-a răspuns: „Ce, vrei să orbesc”? _ „Nebunule, i-a replicat filozoful, dacă nu te poţi uita la soare care e făcut de Dumnezeu cum crezi oare că ai să te poţi uita la însuşi Dumnezeu? Iată dar credinţa pe temelii ştiinţifice. Numai prin credinţă poporul român a putut înfrânge vitregia seculară a vremilor istorice, până veni blagoslovitul ceas al Învierii. Regăsim în toată strălucirea ei această credinţă puternic ancorată in inimile strămoşilor noştri. Ea le-a dat îndemnul să-şi lege numele, prin daniile lor, de atâtea aşezăminte de cult şi binefacere, biserici şi spitale, care au adus şi încă mai aduc întru câtva folos celor mulţi şi nevoiaşi sufleteşte şi trupeşte. Adevărata credinţă nu se ascunde. Un admirabil exemplu de puterea credinţei şi de sincera ei afirmare ni-i dă marele poch, mareşalul francez căruia i se datorează în mare parte victoria aliaţilor în războiul mondial. Ca profesor de istorie militară, strategie şi tactică, el spunea elevilor săi de la şcoala de răsboi: „Numai aceia sunt fericiţi, cari so ! Continuare în p.Ui. SI&! Vi La Congresul International de turism de la Budapesta, România Vai representată pHn d-nii Sergiu Dimitriu şi Miti- Unea. (Ziarele) _D. AftOMETOIANU: Cum, d-lor, adică dv. sunteţi cei mai reprezentativi turişti? Dar uitaţi-vă la geamantanul meu. Vorba aiai care actele vorbeşte... întâmplările de la Albinei îşi au Statele necazurile lor, ce se involburează în neastâmpărul grijilor; şi fiecare zi aduce probleme noui, că abia pot prididi guvernele să Ie ţină piept! Se sbat, încercând mereu soluţii, — şi nu isbutesc. Când se renunţă la stabilizarea monetară, alergându-se pe povârnişul inflaţiei, când se revine cu o grabă de panică la stabilizare. In raporturie comerciale cu celelalte State, necontenit se încearcă altceva; însăşi nestatornicia soluţiilor indică greutăţile imense cu care au de luptat. încotro întorci privirea, te întâmpină aceleaşi grave atitudini. Fiecare Stat caută să-şi împuţineze cât mai mult din noianul greutaţilor. Căutăm să ne fălim însă cu Statul nostru, care îşi mai sporeşte numărul greutăţilor în loc să le reducă! Aşa, — ca să se mai vitejească puţin, — a născocit şi răfuiala cu acei credincioşi ai bisericii ortodoxe caii ţin să-şi prăznuiască sărbătorile după stihii vechiu. Intr’o zi, sfântul Sinod a socotit necesar să potrivească calendarul bisericesc cu noul calendar al oficialităţilor. Şi poate că nimic nu s’ar fi turburat, dacă nu ar fi mirosit unii oameni politici că este rost de utilizare ca temă electorală, bună de agitat. O şoaptă ici, o mutră smerită dincolo, văicăreală de pravoslavnic, — după cum se cerea, până ce s’a prins, şi oamenii s’au simţit îndepărtaţi de tradiţia lor, deveniţi „papistaşi”. Adică au început să se socoată nenorociţi, fiindcă li s’a schimbat calendarul. Mai ales în Basarabia, agitaţia în jurul stilului vechiu a prins. Când autorităţile au vrut să oblige pe preotul din Albineţ să slujească după stilul nou, oamenii s’au strâns în jurul preotului; au devenit agresivi, cu acel accent de fanatism ce nu poate fi niciodată înfruntat fără mari riscuri. In învălmăşală, s au tras focuri de armă: n’au lipsit nici morţi, nici răniţi. Pe urma acestei nenorocite întâmplări, ţăranii din Albineţ au rămas şi mai îndârjiţi partizani ai stilului vechiu, şi mai fanatici în solidaritatea lor cu preotul ce nu vrea să ţină seama de hotărârile sfântului Sinod. Dar ce amestec are Statul în această socoteală bisericească? Pe cât ştim, biserica ortodoxă este autonomă; legat de ei cu Statul sunt numai bugetare. In ce priveşte disciplina şi selecţia peri malului bisericesc, ministerul cultelor nu are nici un amestec, şi mai ales nici o putere. Dacă treburile bisericeşti merg bine sau merg prost, ministerul nu are nici merit şi nici vină; dacă într’o eparhie se petrec neorândueii, ininiatorul cultelor este fără nici o cădere să se amestece. Deci nu înţeleg ce rost a avut intervenţia jandarmilor, spre a pedepsi pe recalcitrantul preot, ce nu vroia să ţină seamă de hotărîrea sfântului Sinod de a schimba stilul în cronologia sărbătorilor, înţeleg să fi intervenit autoritatea spirituală a episcopului, care să fi impus preotului respectarea disciplinii, înţeleg să fi fost scos din rândurile slujbaşilor altarului. Dar nu înţeleg ce rost a avut intervenţia jandarmilor, într’un domeniu ce nu aparţine ordinei publice, ci aparţine ordinei ortodoxe a bisericii autonome. Este foarte firesc ca episcopul să-şi vrea preoţii încadraţi disciplinii; este foarte plauzibil să nu admită o altă rânduiaîă a calendarului decât cea hotărîtă de sfântul Sinod, — dar această rânduială s’o facă episcopul, nu s’o facă jandarmul! Cu preponderenţa pe care o are (cu superioritatea de cultură, — cu toate însuşirile lui sufleteşti...) episcopul îşi poate impune autoritatea; poate obliga la disciplină pe slujitorii altarului. Dar jandarmul, — ce rost are? I se dă ordin, şi-l execută: aceasta este menirea lui. Deci când li s’a dat ordin să-l scuture pe preot, jandarmii s’au dus să execute; iar când ţăranii s’au împotrivit prea ameninţători, le-au aplicat duşul unor salve de foc. Unii din ţărani s’au potolit, chiar pe vecii vecilor. Jandarmii nu sunt cu nimic vinovaţi, ci vina o poartă cei ce au făcut apel la forţa publică, adică episcop a chemat să-şi pună singur rânduită printre preoţi. Dar stăm, uluiţi, în faţa acestei ciudăţenii: pe deo parte, biserica ortodoxă este autonomă, şi caută să accentueze neamestecul Statului în rândurile bisericii; iar pe de alta, oăsută să utiizeze pe jandarm ca exponent al disciplinilor religioase. Apare într’un sat o sectă, mai totdeauna simptom al unei necesităţi sufleteşti ce nu-şi mai află mângâerea în cadrul bisericii. In loc să fie simubată acuia ea preotului, în loc să se recucerească credincioşii rătăciţi, ca propagandist religios se întrebuinţează jandarmul, adică se angajează organele Statului într’un domeniu cu totul străin menirii Statului. Preotul — singur — este chemat să stârpească sectele, cu exemplaritatea purtării lui, cu devotamentul pe care îl are faţă de altar, cu acel idealism militant, cu puterea lui de convingere! Fiind o problemă sufletească, preotul singur este chemat s’o rezolve. Iar nu jandarmul!... Dacă ţăranii nu vor să urmeze rânduiala calendaristică fixată de sfântul Sinod, atunci nu are ce căuta aci jandarmul, ci preoţii şi episcopul, întrucât se simte Statul stânjenit de chipul cum îşi ţin praznicele cetăţenii? întrucât tulbură mersul administrativ al ţării rânduiala bisericească a calendarului găgăuţilor, lipovenilor sau a huţanilor? Ce interesează pe Stat actul de nesupunere al unui preot faţă de autoritatea episcopului? Biserica să-şi facă singură rânduială în cele bisericeşti, obstacolele sufleteşti nu se înlătură cu jandarmii, ci cu puterea de convingere a slujitorilor altarului. De cele întâmplate la Albineţ, răspunderea integrală o are episcopul în eparhia căruia un preot nu s’a supus hotăririlor sfântului Sinod, îşi are Statul necazurile lui destule!... Ce-i mai trebue să-şi adauge şi altele, care nu-i aparţin? Pamfil Şeicaru Director: PAMFIL SESCARD REDACTIA ADMINISTRAȚIA Palatul NRon str. Doamnei 1, et 1 Redacta iMBtfti, AUmwis trapa 3-4080 Secretar intuiți Provină* . ..3-4088 Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: TOO pe ms 850 pe 8 luni; 200 pt 3 lunii pentru _id, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anuali pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 900 pe luni 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 și 1500 lunci. Taxa poştală plătită in numerar conf ord' Oii. Generale P. T. T. nr. 05740/02» ^EUSFONI ! Tabere de cercetaşi Aproape mai toate ungherele pitoreşti şi sănătoase ale ţării au fost presărate în această vară sfârşită, de taberele coloniilor cercetăşeşti. Alături de scumpele hoteluri şi de adeseori hidoasele vile ale anarhiei arhitectonice care leagă o construcţie cubistă după modelul Algerului şi Tunisului într’o văgăună de munte cu brădet, alături de birturile cu taraf de lăutari şi de promenadele unde burghezia noastră pestriţă şi caragelească îşi răsfaţă toaletele în sunetele fanfarei militare — răsleţită de aceste aspecte groteşti ale aglomeraţiilor vilegiaturo-balteare,— s’au înălţat corturile tineretului într’altfel încadrate în natura armonică şi întru o altfel de viaţă. Acolo, seara, se aprindeau focuri străjereşti, răsunau cântece şi râsete proaspete, înviind o veche tradiţie a unei ţări de păstori cărăuşi şi muncitori de clacă. Acolo, dimineaţa, din zori, porneau desfătările în aer liber, disciplinate numai atât cât este nevoie ca o plăcere să nu devină o corvadă. Copiii s’au întors acasă dogoriţi de soare şi învârtoşaţi de apa rece a râurilor, cu plămânii purificaţi de ozon şi cu sufletul înobilat de generoasele simţiminte camaradereşti, pe care mai târziu viaţa le ucide ori le meschinizează. Cine-şi mai aminteşte că a avut cândva o inimă de copil, cunoaşte ce înseamnă o asemenea vacanţă. Mai ales când comandanţii cohortelor, au purtat grija ca pe copiii dela şes să-i ducă la munte, pe cei dela munte la mare, pe cei din Ardeal în vechea ţară, într’o bine socotită primenire de mediu, de peisagii de climat. Mi-a fost dat să iau parte la o mică sărbătoare de despărţire, a unei asemenea ofpere, venită din ţinutul Aradului pe ţărmul Oltului, în Vâlcea, lângă Călimăneşti. O sărbătoare simplă, tinerească, unde, încheind o vacanţă, copiii au ţinut să arate cu o legitimă mândrie mai bătrânilor micile lor virtuţi cercetăşeşti. Minunate corturi de-o chibzuită gospodărie nomadă. Minunată preocupare de a împodobi aşezarea provizorie a unei vacanţe, cu tot ce punea natura la îndemână cu o dărnicie încă nevămuită de laba speculatorului: întreceri sportive, jocuri între echipe, cântece, toate într’o disciplină firească şi elastică, fără asprime, aşa cum se alcătueşte dela sine o viaţă colectivă, înainte de a fi atinsă de instinctul dominaţiei, de aviditate, de vindictă, adică de soarta societăţilor omeneşti încâinoşate în lupta vieţii. Acolo totul rămăsese încă armonic, spontan, generos. Cum să se şteargă grabnic o asemenea amintire ? Urmărind mişcarea elastică a muşchilor tineri, jocurile într-un singur şi solidar ritm, gândeam fără voie la viaţa cealaltă a copiilor dn parcul unde se desfăşura monotona şi meschina existenţă a vilegiaturistului burghez, care a venit înainte de toate să-şi exhibeze câteva toalete pocite şi să-şi împopoţoneze după chipul şi asemănarea sa odraslele rachitice şi scrofuloase. Adevarata viaţă se află la periferia staţiunii climaterice, în câteva corturi pe malul apei. Dincoace se adunase tot ce e mai hâd şi grotesc, mai trivial şi mahalagesc, din vanităţile şi năravurile unei burghezii crepusculare. Cum să nu binecuvântezi acest® iniţiative cercetăşeşti care au smuls măcar o vară copiii dela tristele exemple şi mizerii ale unei familii în descompunere, pentru ia-i reda naturii, pentru a-i purifica într’o baie de simplitate şi de Sănătate ? Când maimuţăreala scoate femeile din casă aproape de amiază la aşa zisele cure de soare, numai fiindcă e la modă să te întorci bronzată din vilegiatură, lecţiile copiilor deşteptaţi din zori să primească în piept razele cele într’adevăr sănătoase, îmi păreau de-o tristă ironie. Au ajuns copiii să dea lecţii mamelor ! Dar fiindcă aşa sunt vremurile, e îmbucurător că se mai găsesc măcar dascăli de ispravă, care în fruntea cohortelor cercetăşeşti şi cu apăsătoarea povară a răspunderilor, au consimţit şi consimt să-şi sacrifice o vacanţă, pentru a trăi în mijlocul acestor colonii tinereşti, de-o proaspătă şi robustă tradiţie. Cezar Petrescu Voluntarul de război Marconi Marele inventator GugUelmo Marconi — unul din ctitorii actualei civilizaţii, la nivelul acelor care au fost Newton, Watt ori Pasteur, — acela de ale cărui noui isprăvi auzim Ut* td una. rim uitat. In preajma încercării prin care trece Italia, ci este cetăţean ca oricare altul al ţării sale, şi-a cerut să intre voluntar în armata din Africa. Fericită Italiei Ne obişnuisem ca atâtea personalităţi ştiinţifice ale timpului, in virtutea unei erori de raţionament, să profeseze idei confrerii ideii de peticie, să propage o înaltă şi inutilă evanghelie a negării hotarelor patriei. Ne obişnuisem a vedea unele din aceste personalităţi vărîte — poate fără voia lor — în diverse comitete de protest, de opinie internaţionalistă. Cel mai mare inventator în viaţă, al timpului, Gugelmo Marconi, vina şi pune pecetia convingerii sale pe acea datorie sacră de cetăţean pe care trebue să o aibă fiecare om.Marele inventator vrea să fie soldat şi vreasă servească patriei. Ştiinţa este universală — dar suportul permanent al ştiinţei ca şi al tuturor bunurilor civilizaţiei, este conştiinţa deplină de om a fiecăruia. Exemplul acesta al popularului şi nemuritorului om de ştiinţă italian, este ceva frumos in epoca noastră, este ceva inedit. Europa se întoarce la un simţ mai puternic al cadrelor inebranjabile ale sufletului — pe contrapunctul însuşi al celor mai înaintate puncte de progres pe care le poate ajunge. Aceasta este lecţia Italiei — aceasta este lecţia lui Gugelmo Marconi. Permanenţa simţului de patrie şi universalismului valorii ştiinţifice sunt elemente, egal de preţioase, ale spiritului omenesc. De exemplu, pe deasupra, pentru massa poporului italian din cadrele armatei! O expediţie care are în sânul ei pe primul om de ştiinţă, pe „copilul de rege” al intelectualităţii ţării, şi pe ginerele şi fiii dictatorului, nu are a se teme de defecţiune morală. Şi unde nu este defecţiune morală, nouăzeci şi nouă la sută nu va fi nici o defecţiune. Voluntariatul lui Gugelmo Marconi este un act reprezentativ al epocii. Dragoş Vrânceanu