Curentul, septembrie 1935 (Anul 8, nr. 2721-2750)

1935-09-01 / nr. 2721

* d. dr. Angelescu Motorul intim al unei pasiuni creeatoare poate fi în actualitate de foarte­ multe ori deformat: poate fi rău interpretat în judeca­ta cu bună sau rea credință, dar nici­odată folosul real pentru co­munitatea în care se realizează acea pasiune în fapte, finalitatea ei spre bine, nu poate fi denatu­rată; prin faptă devine pozitivă şi materială; rezultatele îi sunt pon­derabile. Omul unei pasiuni creeatoare se dărueşte întreg înfăptuirii. In toate­ epocile^ de abject egoism şi de vânzoleală politică, apar astfel de oameni posedaţi de pasiuni creeatoare care devin anacronicii timpului lor­­Un anacronic al vre­mii noastre politice este si d. dr. Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice. Ca si vechii ministri de pe vremuri, d-sa este un om bo­gat. N’are nevoie de devize si de transferuri. Orgoliul de a fi mi­nistru i-a fost de mult satisfăcut din plin. La fel cu oamenii poli­tici de pe vremuri care erau tari şi liberi pentru că erau desintere­­saţi în viaţa publică şi erau invul­nerabili pentru că aveau de dat vieţii civice iar nu de cerut, d. dr. Angelescu este tare, este liber şi de aceea nu cedează nimic din ceea ce constitue pasiunea vieţii sale: şcoala. Nu suntem dintre cei ce ridicăm osanale, nu pentru că ar fi genul mai greu­, dar pentru că ne place şi n­ouă să fim liberi. Să recunoaş­tem însă formidabila şi neobişnui­ta pasiune pe care acest bătrân profesor o are pentru şcoală, şi să mai recunoaştem cât este de ex­cepţională printre noi figura aceas­ta a unui om care şi-ar putea plăti luxul tuturor voiajurilor de agre­ment, care ar putea face pe vi­ciosul rafinat şi blazat şi care în loc să întârzie pe o Rivieră oare­care epatând străinătatea, ca mai toţi politicienii noştri, străbate ţara pe şosele prăfuite, pentru a inspecta vreo umilă şcoală de sat sau pentru a ridica o nouă con­strucţie­ de şcoală în alt sat tot­­ de sărăcăcios şi care din zi purta în noapte apleacă urechea la toate nevoile mici şi mari ale corpului didactic, numai din pasiunea de a face bine. Un om bătrân care ar avea ne­voie de o bine meritată linişte, se supune unei munci şi unei corvezi atât de istovitoare punându-şi cli­pă cu clipă la dispoziţia altora pentru nevoile lor; iată ce putem numi o pasiune civică. Academia de Arte Frumoase din­­ Bucureşti a perigrinat de la înfiin­­ţare şi până astăzi din ruine în ru-­­­ine , a fost pe vremuri adăpostită prin podul vechei Universităţi un timp, un alt timp în grajdurile şi ruinele vechii monetarii de pe şo­seaua Kiseleff ca pe urmă să fie găzduită câţiva ani într’o m­ică sală a Ateneului Român până a­­cum douăzeci de ani când a fost mutată în­ ruinele unei clădiri de pe calea Griviţei 22 unde este si i- Cum. Este cea mai mizeră acade­­­mie de Arte Frumoase ce şi-o poate cineva imagina o academie de artă în care nu există săli de cursuri teoretice care trebuesc ţi­nute aiurea prin oraş. O academie de artă care nu are o colecţie de tablouri şi sculpturi şi care nu are o sală de artă antică, în care ele­vii - studenţi viitori artişti şi pro­fesori sunt adăpostiţi şi înghesuiţi în nişte ateliere cu zidurile cră­pate şi care stau să se nărite. A­­ceastă situaţie era cunoscută de an de zile tuturor dar nimeni n’a sim­ţit imboldul de a soluţiona ches­tiunea clădirei Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti. Când ne credeam mai părăsiţi şi năpăstuit între aceste ziduri, a venit tot d. dr. Angelescu care a găsit soluţia contractării unui împrumut al mi­nisterului Instrucţiunii publice în valoare de 5 milioane pentru a în­cepe construcţia Palatului Acade­miei de Arte Frumoase pe terenul Cetăţii Universitare. Desigur că foarte multe greutăţi i se vor opu­ne. Va avea de luptat cu rutinarii în probleme de artă, cu guvernul reprezentant al crizei economice care zice desigur „de artă stăm noi acum ?“, cu miniştrii de fi­nanţe, cu toată lumea. Astfel un om de bunătatea şi de gentileţea d-lui dr. Angelescu numai din de­zinteresată pasiune pentru şcoală îşi complică viaţa, îşi creează gre­utăţi, având singura vină a unei pasiuni pentru care trebue să muncească istovitor. D. dr. Angelescu avea însă o poliţă de plătit: d-sa care este u­­nul dintre primii colecţionari ai lui Luchian şi are două camere cu tablouri de ale acestui mare pic­tor român, avea căderea să cons­truiască academia unde a învăţat să picteze un Luchian. O. Han Amor funest întocmai ca în sumbrele poeme ale lui Young, un farmacist bucure­ştean se întâlneşte cu iubita, la miezul nop­ţii, in cimitirul din Sinaia, încearcă s’o ucidă, şi’şi răpune apoi zilele cu câ­teva gloanţe de revolver. Fondul ma­cabru, de un romantism desuet, al a­­cestei drame, il strică numai un amă­nunt de un crud realism: asupra doam­nei, s’a găsit un teanc de bancnote ce se presupune a fi aparţinut celui care s’a jertfit cu atâta elan pe altarul îm­podobit cu chiparoşi funebri ai lui Ve­nus Libilina... Bietul om!... Uitase, se vede, că Schopenhauer însuși, care vedea lumea, această tristă Sansara budistă, ca pe un vast sp­­ed de incu­rabili, a osândit suicidul. Amorul, a spus-o tristul filozof, nu-i decât ex­presia voinței fie a trăi a acestui uni­vers in paguba insului, și dacă nici un grăunte de praf nu se poate preface în Nimx, atunci cum poate nimici moartea fiinţa unui­­sinucigaş, fie şi din dragoste?... Dar drama aceasta a unui om îna­morat de o femee măritată ce nu vroia să-şi părăsească soţul ales, are pe de­parte, ceva asemănător cu aceea a sărmanului Werther îndrăgostit de blânda şi iubitoarea Lotte. Se ştie că această dramă amoroasă a fost trăi­tă autentic de Goethe, dar fără funes­tul epilog, pe care l-a lăsat ca pe un fatum neîndurat atâtor generaţii de cititori şi cititoare care s-au zburat creerii ori au băut otravă plângând pe pagini e idilei de la Wetzlar... A fost o contagiune de lacrămi, de suspine, de gânduri funebre care a bântuit pâ­nă in pragul acestui secol. Dar Goethe n- a iubit aşa. Viaţa lui ar trebui să slujească de catechism e­­rotic oricărui june sentimental. După *Charlotte Buff, a iubit-o pe Fradi din von Klettenberg care i-a inspirat pa­gini din Faust; apoi pe Elisabeth Schö­nemann; apoi pe Christine Vulpius cu care s’a căsătorit; apoi pe Minna Herzlieb pentru care a scris romanul Afinităţi­i elective; apoi, cam pe la optzeci de ani, pe Sofia şi nu mai ştim cum o chema... Căci pentru Goethe, dragostea era ceva stenic, izvor de craţie, nu de moarte. Elisabetei Schö­nemann ii închină el celebra baladă a Regelui din Thule şi o poezie. Neue Liebe, neues Leben (Altă dragoste, altă viaţă), in care îşi îndeamnă inima cam eftin şi săltăreţ, aşa: Die Verändung. ach, wie gross! Liebe! Liebe! lass mich los! Adică, ce lucru mare’i variafial­ea ■nai slăbeşte-mă, dragoste! Joachim Botez ARUL VH! No. 2721 12 PAGINI 3 LEIDuminică 1 Septembrie 1935 Credinţa­­si mapa ei putere de CONSTANTIN M. CIOCAZAN Intr’o şedinţă spiritistă dictată de un mediu în transă acum câ­ţiva ani, am fost însărcinat săi ţin o conferinţă despre credinţa şi magica ei putere’’. Mi s’a adău-­ gat că documentarea trebuincio-­­­asă subiectului s’o caut în auto­rii­­necunoscuţi mie, atunci): Ie­­ţanu, Apolonius de Tiana şi Agri­­pa. Şi totdeodată mi sa făgăduit că mi se va indica unde sa gă­, sesc aceş­ti autori şi chiar, poate,­­ mi se vor aduce. Intr’adevăr in aceeaşi si sea­ra, şedinţa fiind intr’o cameră specială, s’a produs un aşa zis „aport spiritist’, o carte groasă de 608 pagini, cartonată, care nu se afla înainte nicăieri şi deci ni­ci în acea cameră, s’a prăbuşit cu sgomot pe pardoseală, la picioare­le meie. Am ridicat cartea. Era „Puterea credinţei şi operaţiunea ei magică" de Isidor Iojanu, de­dicată de autor doctorului C. L Istrati. Trebuie să observ că după cât­va timp, intr’o altă şedinţă, cu un alt mediu doctor in medicină, la Craiova, mi s’au comunicat ur­mătoarele: .Cărţii de împrumut îi lipsesc paginile de la 249 până la 253", ceiace nici cu care nu ci­tisem decât abia până la pagina 150 nu ştiam, şi nici din asistenţi nimeni nu putea şti, căci nu vă­zuseră cartea, iar eu nu le spuse­sem nimic. Putem compara credinţa cu un far care străpunge negura dru­mului aceluia care caută lumina lul şi-l călăuzeşte prin negura vis­colului care-i orbeşte vederea. Credinţa e baza tut­uor ştiinţe­lor care sfârşesc prin a o contr­­ma, cum zice d-rul Istati când scrie că adevărata ştiinţă nu se opune credinţei, care este religia viitorului. Desvoltând credinţa facem şti­inţă, spre a ajunge la cunoştinţă, care este rezultatul ostenelilor a mii de cercetători, ale căror afir­­maţiuni toţi le credem fără a le verifica. Aşa de pildă ni se afirmă ci noi nu ne îndoim nici o clipă, că există un proces fizicohimic de digestiune, unul de asimilare şi altul de dezasimilare; o secreţiu­­ne a ficatului, a rinichilor, a glandelor; că există, în fine, o entitate numită „inconştientul". Toţi le primim de bine şi credem în realitatea lor, fără a ne trece prin minte ca să le verificăm noi înşine. Şi crezând noi ştim. Chiar matematica, pentru a explica spaţiul, mărimea, împăr­ţirea la infinit, ş. a, are şi ea la bază credinţa. De asemenea himia nu poate explica decâ­t tot prin credinţă afinitatea colectivă ca­re-i este baza. Tot aşa toate şti­inţele ca botanica, fiziologia, mi­neralogia, etc., se întemeiază pe credinţă spre a explica, fie felu­rite forme de cristale, fie încolţi­­rea grăuntelui semănat şi desvol­­tarea ulterioară a plantei, fie fe­cundarea oului şi creşterea fiin­ţei; dar ce este viaţa? ce simţirea? ce cugetarea? decât tot credin­ţă. Aşa că suntem nevoiţi să cre­dem că există o putere care pro­duce toate aceste fenomene, şi a­­tunci, în virtutea legii cauzalită­ţii, siliţi suntem să atribuim toate acestea unei puteri emanând din Dumnezeu, de care omul se apro­pie, cum susţine Newton, prin mai multă ştiinţă. Pe Dumnezeu nu-l putem ve­dea, dar o simţim. Insă putem noi să-L demonstrăm? Răspund categoric: da. Dar nu prin reacţi­­uni de laborator, nu pe cale ex­perimentală. Dacă mintea noastră nu e îndestulată cu simţirea care ni-L afirmă­m bine înţeles in mă­sura în care omul e înzestrat cu această simţire — printr’o înlăn­ţuire de silogisme bine cugetate, şi mergând de la cunoscut la ne­cunoscut, de la om la univers, de la mărginit la nemărginit, judeca­ta noastră logică ni-L confirmă, ni-L demonstrează, şi această de­­m­onstraţiune a raţiunii trebue să îndestuleze cu prisosinţă minţile omeneşti, tot aşa cum ne îndes­tulează, fără ca să mai crâcnim, numeroase date ale ştiinţei pozi­tive care au valoare axiomatică şi a căror demonstraţie nu se face decât pe cale silogistică, după cum se fac toate demonstraţiunile algebrice. Nu voi aminti, spre pil­dă, decât două asemenea axiome luate din biologie: anafilaxia şi inconştientul. Ştiinţa întreagă se admite, însă demonstraţiunea lor nu se face decât exclusiv pe cale dialectică. Prin urmare, în zadar nu cer u­­nii ca să li-L arătăm. După cum în zadar Tiranul din antichitate ce­rea filozofului să­u ca să ii arate pe Dumnezeu, la care filozoful i-a cerut, pe o zi caldă și senină, să se uite drept în soare, iar Ti­ranul i-a răspuns: „Ce, vrei să orbesc”? _ „Nebunule, i-a repli­cat filozoful, dacă nu te poţi uita la soare care e făcut de Dumnezeu cum crezi oare că ai să te poţi uita la însuşi Dumnezeu? Iată dar credinţa pe temelii ştiinţifice. Numai prin credinţă poporul român a putut înfrânge vitregia seculară a vremilor isto­rice, până veni blagoslovitul ceas al Învierii. Regăsim în toată strălucirea ei această credinţă puternic anco­rată in inimile strămoşilor noştri. Ea le-a dat îndemnul să-şi lege numele, prin daniile lor, de atâtea aşezăminte de cult şi bineface­re, biserici şi spitale, care au adus şi încă mai aduc întru câtva fo­los celor mulţi şi nevoiaşi sufle­teşte şi trupeşte. Adevărata credinţă nu se as­cunde. Un admirabil exemplu de puterea credinţei şi de sincera ei afirmare ni-i dă marele poch, ma­reşalul francez căruia i se da­torează în mare parte victoria a­­liaţilor în războiul mondial. Ca profesor de istorie militară, stra­tegie şi tactică, el spunea elevilor săi de la şcoala de răsboi: „Nu­mai aceia sunt fericiţi, cari so ! Continuare în p.Ui. SI­&! Vi La Congresul International de turism de la Budapesta, Ro­mânia Va­i representată pHn d-nii Sergiu Dimitriu şi Miti- Unea. (Ziarele) _D. AftOMETOIANU: Cum, d-lor, adică dv. sunteţi cei mai reprezentativi tu­rişti? Dar uitaţi-vă la geamantanul meu. Vorba aiai care actele vorbeşte... întâmplările de la Albinei îşi au Statele necazurile lor, ce se involburează în neastâmpărul grijilor; şi fiecare zi aduce pro­bleme noui, că abia pot prididi guvernele să Ie ţină piept! Se sbat, încercând mereu soluţii, — şi nu isbutesc. Când se renunţă la sta­bilizarea monetară, alergându-se pe povârnişul inflaţiei, când se revine cu o grabă de panică la stabilizare. In raporturie comerciale cu cele­lalte State, necontenit se încearcă altceva; însăşi nestatornicia solu­ţiilor indică greutăţile imense cu care au de luptat. încotro întorci privirea, te întâmpină aceleaşi gra­ve atitudini. Fiecare Stat caută să-şi împuţi­neze cât mai mult din noianul greu­taţilor. Căutăm să ne fălim însă cu Statul nostru, care îşi mai spore­şte numărul greutăţilor în loc să le reducă! Aşa, — ca să se mai vitejească puţin, — a născocit şi răfuiala cu acei credincioşi ai bisericii or­todoxe caii ţin să-şi prăznuiască sărbătorile după stihii vechiu. In­­tr’o zi, sfântul Sinod a socotit ne­cesar să potrivească calendarul bi­sericesc cu noul calendar al oficia­lităţilor. Şi poate că nimic nu s’ar fi turburat, dacă nu ar fi mirosit unii oameni politici că este rost de u­tilizare ca temă electorală, bu­nă de agitat. O şoaptă ici, o mutră smerită dincolo, văicăreală de pra­voslavnic, — după cum se cerea, până ce s’a prins, şi oamenii s’au simţit îndepărtaţi de tradiţia lor, deveniţi „papistaşi”. Adică au în­ceput să se socoată nenorociţi, fiindcă li s’a schimbat calendarul. Mai ales în Basarabia, agitaţia în jurul stilului vechiu a prins. Când autorităţile au vrut să oblige pe preotul din Albineţ să slujea­scă după stilul nou, oamenii s’au strâns în jurul preotului; au deve­nit agresivi, cu acel accent de fa­natism ce nu poate fi niciodată înfruntat fără mari riscuri. In în­­vălmăşală, s au tras focuri de ar­mă: n’au lipsit nici morţi, nici ră­niţi. Pe urma acestei nenorocite în­tâmplări, ţăranii din Albineţ au rămas şi mai îndârjiţi partizani ai stilului vechiu, şi mai fanatici în solidaritatea lor cu preotul ce nu vrea să ţină seama de hotărârile sfântului Sinod. Dar ce amestec are Statul în a­­ceastă socoteală bisericească? Pe cât ştim, biserica ortodoxă este au­tonomă; legat d­­­e ei cu Statul sunt numai bugetare. In ce priveşte dis­ciplina şi selecţia pe­ri malului bi­sericesc,­­ ministerul cultelor nu are nici un amestec, şi mai ales nici o putere. Dacă treburile bise­riceşti merg bine sau merg prost, ministerul nu are nici merit şi nici vină; dacă într’o eparhie se pe­trec neorândueii, ininiatorul culte­lor este fără nici o cădere să se a­­mestece. Deci nu înţeleg ce rost a avut intervenţia jandarmilor, spre a pedepsi pe recalcitrantul preot, ce nu vroia să ţină seamă de ho­­tărîrea sfântului Sinod de a schim­ba stilul în cronologia sărbători­lor, înţeleg să fi intervenit autorita­tea spirituală a episcopului, care să fi impus preotului respectarea disciplinii, înţeleg să fi fost scos din rândurile slujbaşilor altarului. Dar nu înţeleg ce rost a avut in­tervenţia jandarmilor, într’un do­meniu ce nu aparţine ordinei pu­blice, ci aparţine ordinei ortodoxe a bisericii autonome. Este foarte firesc ca episcopul să-şi vrea preo­ţii încadraţi disciplinii; este foarte plauzibil să nu admită o altă rân­­duiaîă a calendarului decât cea ho­­tărîtă de sfântul Sinod, — dar a­­ceastă rânduială s’o facă episcopul, nu s’o facă jandarmul! Cu prepon­derenţa pe care o are (cu superio­ritatea de cultură, — cu toate în­suşirile lui sufleteşti...) episcopul îşi poate impune autoritatea; poa­te obliga la disciplină pe slujitorii altarului. Dar jandarmul, — ce rost are? I se dă ordin, şi-l exe­cută: aceasta este menirea lui. Deci când li s’a dat ordin să-l scuture pe preot, jandarmii s’au dus să execute; iar când ţăranii s’au îm­potrivit prea ameninţători, le-au aplicat duşul unor salve de foc. Unii di­n­­ ţărani s’au potolit, chiar pe vecii vecilor. Jandarmii nu sunt cu nimic vi­novaţi, ci vina o poartă cei ce au făcut apel la forţa publică,­­ a­­dică episcop a chemat să-şi pună singur rânduită printre preoţi. Dar stăm, uluiţi, în faţa acestei ciudă­ţenii: pe deo parte, biserica orto­doxă este autonomă, şi caută să accentueze neamestecul Statului în rândurile bisericii; iar pe de alta, oăsută să utiizeze pe jandarm ca exponent al disciplinilor religioase. Apare într’un sat o sectă, mai totdeauna simptom al unei nece­sităţi sufleteşti ce nu-şi mai află mângâerea în cadrul bisericii. In loc să fie s­im­u­bată acui­­­a ea preo­tului, în loc să se recucerească cre­dincioşii rătăciţi, ca propagandist religios se întrebuinţează jandar­mul, adică se angajează organele Statului într’un domeniu cu totul străin menirii Statului. Preotul — singur — este chemat să stârpea­scă sect­ele, cu exemplaritatea pur­tării lui, cu devotamentul pe care îl are faţă de altar, cu acel idea­lism militant, cu puterea lui de convingere! Fiind o problemă su­fletească, preotul singur este che­mat s’o rezolve. Iar nu jandar­mul!... Dacă ţăranii nu vor să ur­meze rânduiala calendaristică fi­xată de sfântul Sinod, atunci nu are ce căuta aci jandarmul, ci preoţii şi episcopul, întrucât se simte Statul stânjenit de chipul cum îşi ţin praznicele cetăţenii? întrucât tulbură mersul administrativ al ţării rânduiala bi­sericească a calendarului găgăuţi­­lor, lipovenilor sau a huţanilor? Ce interesează pe Stat actul de ne­supunere al unui preot faţă de autoritatea episcopului? Biserica să-şi facă singură rân­duială în cele bisericeşti, obstaco­lele sufleteşti nu se înlătură cu jandarmii, ci cu puterea de convin­gere a slujitorilor altarului. De cele întâmplate la Albineţ, răspunderea integrală o are epis­copul în eparhia căruia un preot nu s’a supus hotăririlor sfântului Sinod, îşi are Statul necazurile lui destule!... Ce-i mai trebue să-şi adauge şi altele, care nu-i aparţin? Pamfil Şeicaru Director: PAMFIL SESCARD REDACTIA ADMINISTRAȚIA Palatul NRon str. Doamnei 1, et 1 Redacta iMBtfti, AUmwis trapa 3-4080 Secreta­r intui­ți Provină* . ..3-4088 Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: TOO pe ms 850 pe 8 luni; 200 pt 3 lunii pentru _id, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei­ 1000 anuali pentru străinătate : Lei 1700 pe an ; 900 pe luni 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 și 15­00 lunci. Taxa poştală plătită in numerar conf­ ord' Oii. Generale P. T. T. nr. 05740/02» ^EUSFONI ! Tabere de cercetaşi Aproape mai toate ungherele pi­toreşti şi sănătoase ale ţării au fost presărate în această vară sfârşită, de taberele coloniilor cercetăşeşti. Alături de scumpele hoteluri şi de adeseori hidoasele vile ale anar­hiei arhitectonice care leagă o con­strucţie cubistă după modelul Al­gerului şi Tunisului într’o văgăună de munte cu brădet, alături de bir­turile cu taraf de lăutari şi de pro­menadele unde burghezia noastră pestriţă şi caragelească îşi răs­faţă toaletele în sunetele fanfarei militare — răsleţită de aceste as­pecte groteşti ale aglomeraţiilor vilegiaturo-balteare,— s’au înălţat corturile tineretului într’altfel în­cadrate în natura armonică şi în­tru o altfel de viaţă. Acolo, seara, se aprindeau focuri străjereşti, răsunau cântece şi râ­sete proaspete, înviind o veche tradiţie a unei ţări de păstori că­răuşi şi muncitori de clacă. Acolo, dimineaţa, din zori, porneau desfă­tările în aer liber, disciplinate numai atât cât este nevoie ca o plăcere să nu devină o corvadă. Copiii s’au întors acasă dogoriţi de soare şi învârtoşaţi de apa rece a râurilor, cu plămânii purificaţi de ozon şi cu sufletul înobilat de generoasele simţiminte camarade­reşti, pe care mai târziu viaţa le ucide ori le meschinizează. Cine-şi mai aminteşte că a avut cândva o inimă de copil, cunoaşte ce înseamnă o asemenea vacanţă. Mai ales când comandanţii cohor­telor, au purtat grija ca pe copiii dela şes să-i ducă la munte, pe cei dela munte la mare, pe cei din Ar­deal în vechea ţară, într’o bine socotită primenire de mediu, de peisagii de climat. Mi-a fost dat să iau parte la o mică sărbătoare de despărţire, a unei asemenea ofpere, venită din ţinutul Aradului pe ţărmul Oltului, în Vâlcea, lângă Călimăneşti. O sărbătoare simplă, tinerească, unde, încheind o vacanţă, copiii au ţinut să arate cu o legitimă mân­drie mai bătrânilor micile lor virtuţi cercetăşeşti. Minunate cor­turi de-o chibzuită gospodărie no­madă. Minunată preocupare de a împodobi aşezarea provizorie a unei vacanţe, cu tot ce punea na­tura la îndemână cu o dărnicie încă nevămuită de laba speculato­rului: întreceri sportive, jocuri în­tre echipe, cântece, toate într’o disciplină firească şi elastică, fără asprime, aşa cum se alcătueşte dela sine o viaţă colectivă, înainte de a fi atinsă de instinctul domina­ţiei, de aviditate, de vindictă, a­­dică de soarta societăţilor ome­neşti încâinoşate în lupta vieţii. Acolo totul rămăsese încă armo­nic, spontan, generos. Cum să se şteargă grabnic o asemenea a­­mintire ? Urmărind mişcarea elastică a muşchilor tineri, jocurile într-un singur şi solidar ritm, gândeam fără voie la viaţa cealaltă a copii­lor dn parcul unde se desfăşura monotona şi meschina existenţă a vilegiaturistului burghez, care a venit înainte de toate să-şi exhi­beze câteva toalete pocite şi să-şi împopoţoneze după chipul şi ase­mănarea sa odraslele rachitice şi scrofuloase. Adevarata viaţă se află la periferia staţiunii climate­rice, în câteva corturi pe malul apei. Dincoace se adunase tot ce e mai hâd şi grotesc, mai trivial şi mahalagesc, din vanităţile şi nă­ravurile unei burghezii crepuscu­lare. Cum să nu binecuvântezi acest® iniţiative cercetăşeşti care au smuls măcar o vară copiii dela tristele exemple şi mizerii ale unei­­ familii în descompunere, pentru ia-i reda naturii, pentru a-i puri­fica într’o baie de simplitate şi de­­ Sănătate ? Când maimuţăreala scoate femeile din casă aproape de amiază la aşa zisele cure de soare, numai fiindcă e la modă să te întorci bronzată din vilegiatură, lecţiile copiilor deşteptaţi din zori să primească în piept razele cele într’adevăr sănătoase, îmi păreau de-o tristă ironie. Au ajuns copiii să dea lecţii mamelor ! Dar fiind­că aşa sunt vremurile, e îmbucu­rător că se mai găsesc măcar das­căli de ispravă, care în fruntea cohortelor cercetăşeşti şi cu apă­sătoarea povară a răspunderilor, au consimţit şi consimt să-şi sacri­fice o vacanţă, pentru a trăi în mijlocul acestor colonii tinereşti, de-o proaspătă şi robustă tradiţie. Cezar Petrescu Voluntarul de război Marconi Marele inventator GugUelmo Mar­­coni — unul din ctitorii actualei ci­vilizaţii, la nivelul acelor care au fost Newton, Watt ori Pasteur, — acela de ale cărui noui isprăvi auzim Ut* td una. rim uitat. In preajma încercării­­ prin care trece Italia, ci este cetăţean ca oricare altul al ţării sale, şi-a cerut să intre voluntar în armata din Africa. Fericită Italiei Ne obişnuisem ca atâtea personali­tăţi ştiinţifice ale timpului, in virtutea unei erori de raţionament, să profese­ze idei confrerii ideii de petici­e, să propage o înaltă şi inutilă evanghelie a negării hotarelor patriei. Ne obiş­nuisem a vedea unele din aceste per­sonalităţi vărîte — poate fără voia lor — în diverse comitete de protest, de opinie internaţionalistă. Cel mai mare inventator în viaţă, al timpului, Gug­elmo Marconi, vina şi pune pecetia convingerii sale pe acea datorie sacră de cetăţean pe care tre­bue să o aibă fiecare om.­­Marele in­ventator vrea să fie soldat şi vrea­­să servească patriei. Ştiinţa este univer­sală — dar suportul permanent al şti­inţei ca şi al tuturor bunurilor civili­zaţiei, este conştiinţa deplină de om a fiecăruia.­­ Exemplul acesta al popularului şi nemuritorului om de ştiinţă italian, este ceva frumos in epoca noastră, este ceva inedit. Europa se întoarce la un simţ mai puternic al cadrelor inebranjabile ale sufletului — pe con­trapunctul însuşi al celor mai înainta­te puncte de progres pe care le poate ajunge. Aceasta este lecţia Italiei — a­­ceasta este lecţia lui Gug­elmo Mar­coni. Permanenţa simţului de patrie şi universalismului valorii ştiinţifice sunt elemente, egal de preţioase, ale spiritului omenesc. De exemplu, pe deasupra, pentru massa poporului italian din cadrele armatei! O expediţie care are în sânul ei pe primul om de ştiinţă, pe „copilul de rege” al intelectualităţii ţării, şi pe ginerele şi fiii dictatorului, nu are a se teme de defecţiune morală. Şi un­de nu este defecţiune morală, nouă­zeci şi nouă la sută nu va fi nici o de­fecţiune. Voluntariatul lui Gug­elmo Mar­coni este un act reprezentativ al epocii. Dragoş Vrânceanu

Next