Curentul, noiembrie 1935 (Anul 8, nr. 2782-2811)

1935-11-01 / nr. 2782

fim mN­o. 2782 PAGINI LEI ■ Vineri 1 Noembrie IS33 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei­­, et. î­n Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 Secretariatul şi Provincia . . 3-4081 Cabinetul directorului . . .3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 700 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conf. ord. Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Pe două fronturi: Italia şi Etiopia .Aniversările sunt în general pri­lejuri de bancheturi pantagruelice şi de confesiuni sodomice. De aceia, aniversările se fac în săli festive şi sunt urmate de dans, după ce comesenii între două pahare de şampanie au ingurgitat şi o doză masivă de retorică auto-lauidativă. Rar, foarte rar se văd aniversări în aer liber, alăturea cu muncitorii, şi în faţa operei care într’adevăr sfidează vre­melnicia şi se ridică pentru folosinţa mai multor gene­raţii. Vorbim de noi şi de alţii, din a­­ceiaşi rasă, şi tocmai deaceia un gând de elementară obiectivitate ne îndeamnă să consemnăm abate­rile de la regulă. La 22 octombrie 1922 miliţiile fasciste au pornit marşul asupra Romei. Un războiu de intimidare împotriva unui stat decapitat de cea mai nobilă armată a inteli­g­ogentei: armata. Mussolini şi cola­boratorii lui au reabilitat mitul soldatului constructiv, al miliţianu­lui fascist care câştigă victoria răz­boinică cu armele dar consolidează pacea cu târnăcopul şi mistria. Se afirmă în manifestările acestui po­por o înclinare naturală către con­strucţii. Un popor de oameni de munte şi de pietrari, care prăvălesc stâncile şi din lespezile ridicate pe metereze­ construesc şosele, diguri, poduri şi clădiri. Această aptitu­dine a creat-o natura, condiţiile me­diului geografic, stâncile şi munţii. în altă ţară, italienii ar fi fost a­­gricultori sau pescari; la dânşii a­­casă, sunt muncitori pe şantier. Cei treisprezece ani de la marşul asupra Romei din Octombrie 1922 puteau fi sărbătoriţi prin pelerinagii la locurile sfinte ale bătăliilor poli­tice,­ prin discursuri şi expuneri de trofee. Pentru aceasta se află la Roma pe via Nazzionale o magni­fică expoziţiune: „Mostra dela ri­­voluzione fascista’’, transformată în muzeu permanent. Tinerele ge­neraţii pot veni acolo, şi din exem­plul predecesorilor, pot învăţa ce au de făcut în viitor. Un exemplu sugestiv. Astăzi însă, când armatele italie­ne scormonesc rocile din Etiopia pentru a descoperi o şuviţă de apă, benchetuirile şi discursurile au devenit inoportune şi inutile. In Ita­lia, ziua de 22 octombrie a fost sărbătorită cu târnăcopul în mână, pe şantier. Regele Italiei şi Mussolini s-au împărţit între cele două capete ale Impeninsulei inaugurând lucrări teh­­­nice, unele de abea începute, cele mai multe ajunse la termenul ul­tim al perfecţionării. După cât ne aducem aminte, strada inaugurată de Mussolini între forul Argentin şi Capitoliu trece prin vechea Romă, prin Roma medievală cu străzi în­guste unde pietonii merg deavalma cu vehiculele. Ceeace n’au putut să­vârşi primarii şi conducătorii poli­tici ai Italiei a făptuit Mussolini cu spiritul lui de animator constructi­vist Vaticanul şi cu deosebire pa­latul Parberinilor s’au ridicat cu les­pezile de piatră şlefuite ale Colt­­ceului. La fel şi la noi, unde demo­craţia se ridică din furtişagurile ruinelor, Roma medievală şi mo­dernă s’a construit din ceiace a adunat Roma veche, cetatea eter­nă. Fie spus în paranteză, că Târ­­gul-Neamţ al nostru, s’a clădit din cărămida şi piatra cetăţii lui Şte­fan cel Mare. Democraţia are ace­leaşi principii pretutindeni. Musso­lini a tăiat drum larg, o emblemă a unei civilizaţii constructive prin forul roman. A reconstruit vechile monumente ale Imperiului, şi unde altădată erau ruine şi creşteau bă­lării, acum se întinde o şosea largă, Via del Impero. In ziua sortită unei fluviului Po. Construind, Mussolini a inaugurat o linie ferată electrifi­cată, de la Roma la Neapole, şi o şosea care uneşte Genova cu valea fluviului Po. Construind, Mussolini a dat de lucru muncitorilor italieni. A desfiinţat şomajul şi a descărcat­­ statul de greaua sarcină a pensii-WL lor. In loc să pue impozite şi să­­ subvenţioneze cu ele lenea politică şi parazitismul electoral, Musso­lini a preferat să înfrumuseţeze o­­raşele, sa construiască drumuri şi căi ferate­ care aduc nenumăraţi vi­zitatori, colaboratorii cei mai sta­tornici ai civilizaţiei italiene. Treisprezece ani de asanare a bălţilor, de bonificaţii (Litoria), de construcţii şi utilizare a energiei italiene. In pragul celor 13 ani, răz­boiul în Etopia a apărut ca o nece­sitate naturală. Armata fascistă a pornit să facă nu un războiu de cu­cerire colonială, de exploatare, ci un război civilizator, un războiu constructiv cu mitraliera şi cu târ­năcopul. Când Mussolini işi va face intrarea triumfală în Addis- Abeba, de la Massaua la capitala Ne­guss-ului se va întinde o şosea as­faltată şi o cale ferată. In mine vor munci lucrători etio­pieni, şi inginerii, meşterii şi con­ductorii italieni o vor direcţiona spre o nouă civilizaţie. Dispreţuind scepticismul şi anar­hia lumii contemporane, un om şi un popor luptă pe două fronturi: în Italia pe şantiere, în Etiopia pe câmpul de bătălie. Iată pentru ce gândul nostru este ațintit asupra constructivismului italian, asupra războiului civilizator din Etiopia, iată pentru ce exemplul de muncă a! acestui popor creiază o bază de rezistentă lumii contemporane. O aniversare cu discursuri și focuri bengale, pentru adulaţia mulţimilor sgomotoase şi risipitoare, ar fi avut ecoul unei improvizaţii decorative care să mascheze goliciunea şi le­nea dinăuntru. O aniversare cu târ­năcopul în mână, se încadrează de minune constructivismului italian, Nicolae Roşu Portret genevez: Litwmow Imbracă-te! Te-ai îmbrăcat? Ei, a­­cum desbracă-te! Mai rău decât anumite femei. De zece ori pe zi. Aceasta e tirania protocolu­lui!... Am simţit-o, sub această formă, în deosebite locuri şi ştiu ce este greu­tatea vestimentară a unei profesiuni înrudită de aproape cu aceea de care mă ocup. Iată pentru ce privind pe d. Litwinow, la Geneva, fie la secretariat, fie în Sala mare a Confederaţiei, îmbrăcat într’un saco de lucru, cafeniu, cenuşiu sau simplu negru, am înţeles binefacerile unei voluntare simplificări a aparatului diplomatic. Este un om mototolit, veş­nic cu pantalonii necălcaţi, înconjurat de o echipă lucrătoare, un ziarist zbur­lit, doi secretari cari arată ca doi mun­citori, un dactilograf care pare că vine dinţr-un port unde a cărat saci. E am­basadorul Roboţilor. Sub aparenţele acestea, Rusia So­vietică e prezentă in toate colţurile Genevei, D. Litwinov vorbeşte numai engle­zeşte la Ligă, dar ştie bine franţuzeşte şi urmăreşte dezbaterile ca un simplu secretar de legaţie. E înconjurat de o enormă poliţie secretă. Toţi li atribue comploturi şi intrigi .Se tem de el. Ca să-i obosească şi să-i exaspereze, el nu face nimic. Prezenţa sa la Geneva e marcată cu o sumă considerabilă în bugetul poliţiei. Litwinow luptă cu spi­ritul poliţist, reducându-l la şomajul absolut. Nu face nici un complot !... Odată reprezentantul nervos al unei ţări mirată de ea însăşi, l-a atacat la tribună. D. Litwinow a răspuns fleg­matic şi calm, impăcând lucrurile cu puţine cuvinte. Megalomania arţăgoa­sei Puteri a fost opărită. In asta e primejdios acest om. So­vietele s’au debarasat de evrei, dar au păstrat pe Litwinow, ştiind bine că el va folosi în timp de pace cât o ar­mată, Trotzky? Ah, acela avea nişte idei!... Revoluţia permanentă!... Re­zistenţa la autoritate este începutul în­ţelepciunii cetăţeneşti!... Brrr... La o parte cu teatralismul.. Mustăţile de mujic ale lui Stalin nu ştiu să glu­mească. E vorba de a se creia funda­mentul european al unui mare Stat. E vorba de a se legitima, în Europa, un regim care a fost găsit bun pentru mu­jicul rus. Nu are nimeni nimic împo­trivă. Dar la Geneva e nevoe de alt­fel de om şi a fost găsit de Litwinow. E capabil de sforţări uriaşe. Munceşte 30 de ore fără repaus. Rabdă şi de foame. Întreabă Moscova pentru cea mai neînsemnată acţiune. E un om sti­mat, în hainele lui în chip de harmo­nica, cu silueta lui rotofeie, cu amabili­tatea lui modestă şi suspectată... Ener­vează prin lipsa oricărei aluziuni de propagandă. Aştepţi pe bolşevic şi a­­cesta nu se arată... E tortura prin spe­ranţă... Dacă aş vrea să fotografiez un burghez, l-aş fotografia, pe d­. Lit.­winow. El e imaginea viitorului so­vietic. . .• ... ' • ■ ■ Romain« Dlawu 31 Octombrie este zim economiei. — Spune, d­a, poți să faci ami economie ? — Foți dacă ești om cu socoteală; aduni ce n’ai, cu ce o fi lipsește și din asta cheltuești numai jumătate, iar cealaltă jumătate o pui de-o­ parte... NOMADISM SOCIAL Ai o bucurie egală când ideia ta este înţeleasă, aşa cum te simţi a­­bătut de răstălmăcirea gândurilor tale. Cu o tinerească sprinteneală de spirit, d. I. Dobricor face un cuprinzător comentar pe marginea modestei sărbătoriri a amintirii u­­nui învăţător de sat, care, timp de 35 de ani, a rezistat tuturor îmbie­rilor şto­rihnas încadrat în cupr­in­sul satului lui. Din sărbătorirea de la Beceni din Buzău, d. I. Dobri­­dor a desprins sensul şi a­­mnut să-l sublinieze în articolul „Nomadis­mul social“. Este necesară o reacţie împotriva acestui neastâmpăr al a­­şezărilor individului, ce nu-şi află încadrare definitivă, ce vagabon­dează necontenit. Şi, cu o maturi­tate de înţelegere, d. l• Dobridor comentează: „Viaţa socială a unui popor, neorânduit pe bază de di­ferenţiere de funcţiuni, devine ma­rea învălmăşeală de energii, capa­bile de a elabora, oricând, instinc­tul insurecţiei,­­ atunci când locuri jinduite nu mai încap, lacomele pof­te ale celor care nutresc Instincte de depăşire nejustificate. Oraşele au devenit faţă de sat miez de mirare, în felul în care erarhiile su­perioare devin pentru mediocrităţi zone de fascinaţie”. Nestăpâniţii pasiunea de a ajun­ge, nemulţumiţii locului pe care îl ocupă— şi-l ocupă fără să-i rodească prin harnica lor energie, — toţi a­­ceşti hăplăi ai parvenitismului, slă­besc puterile de echilibru al socie­tăţii, menţin nestatornicia aşezări­lor şi a sufletelor. A creia un tot armonic din desvoltarea vieţii tale sufleteşti şi mediul social în care te situezi, iată formula unei împă­cări cu destinul. M’a impresionat splendida armo­nie a vieţii marelui poet provensal Mistral care a trăit până la 86 de ani în satul Man­lane, Nu numai un inspirat născocîtor de imagini trans­puse în cadenţa versului, dar într’o egală măsură un mare filolog. —­­Trésor du Felibrige este dicţiona­rul Umbri provensalei animat de dorinţa de a da prospetinţa de viaţă străvechiului graiu aî trubadurilor, graiu ce agoniza pe buzele cioba­nilor şi ale ţărăncilor cocârjate de greul anilor. Cunoscutor al litera­turii franceze, italiene, spaniole, ca­­tălane, portugheze, din aceiaşi pa­siune prinsese şi fizionomia lim­bii româneşti. Din cuprinsul modest al satului Man­lane a Ştiut să facă un centru al unei renaşteri latine şi, când va fi clasată şi publicată corespondentă Ini, jw/Va vedea midi­­tiplicitatea legăturilor, intensa viaţă intelectuală pe care a desfăşurat-o Mistral într’un micuţ sat. Omul se poate desfăşura cu toa­tă amploarea într’o viaţă interioară şi se poate risipi ssombtos te­­sim­­ciumul sterp al unei vieţi pur ex­terioare. Ce-l împiedică pe un tânăr teo­log, să cucerească sufleteşte, să le prindă în seducţia unei vieţi mai curate, să curăţe inimile de sgura unei existenţi urâte? Şi uite în el chemările spirituale? Dar medita­ţia filozofică nu o faci la cafeneaua târgului, ci mai profund descifrează gândul ecuaţiile cosmosului în sin­gurătatea unui sat unde huetul van al lumii abia se aude ca o şoaptă neverosimilă. Vrea învăţătorul să verifici ros­­tul lui social de selector al inteli­genţelor încă în raza gingaşă a co­pilăriei, vrea să devină îndreptar al ţăranilor? Nimic nu-l împiedică dacă vrerea lui se încadrează cu sinceritate satului, dacă vrerea lui se supune acelei discipline a răb­dării pe care o cere în timp orice faptă bună. Răul se poate improviza, binele cere îndelungă sforţare, cere cola­borarea timpului. Dar toate aceste realizări ale in­divizilor în cadrul lor firesc, sunt condiţionate de refractarismul lor faţă de orice tendinţă de nomadism social. Şi m’a bucurat curajul tânărulu’ I. Dobridor de a preciza o atitu­dine ţărănistă faţă de tendinţele de vagonbondaj social: „Nu pot merge lucrurile bine, când învăţă­torul părăseşte catedra pentru un post care cere alte însuşiri, când inginerul abandonează şantierul pentru a se face om de Stat şi când preotul lasă altarul pentru a se toc­mi gonfalonier de poteră politi­că... Noi (adică naţional ţărăniştii N. R) când cerem revărsarea can­tităţii de intelectuali la sate, când cerem doctorului să calce vatra ţăranului unde se părpălesc la foc betegii câmpului, fixăm principiul sănătăţii morale a unui popor, is­prăvit de poftele nomadismului so­cial”. Nu se poate concepe hain­a mare de desvolare a unei naţiuni fără cadre precise, fără înrădăcinări. Cu un puhoiu de vagabonzi, cu ne­răbdătorii nomazi ai vieţii sociale, nu se poate realiza o desvoltare istorică deosebită. Vom fi sortiţi să avem înfăţişarea unor perma­nente începuturi, niciodată duse la bun sfârşit; ţara noastră va a­­vea asp­­ctul unui şantier, in car lucrătorii se schimbă necontenit şi inginerii se reînoesc, totul luat me­reu de la capăt şi niciodată termi­nat, cât timp vom fi devastaţi de nomadismul social. Şi nu numai în lumea satelor bân­­tite această febră a nestatorniciei, li­vezi stăpânit de gândul de a fi pro­­fesor universitar. Munceşte din greu, se restrânge într’o eroică ob­scură ca să isbutească ades pe ur­ma unui şir de tranzacţii să fie în locul râvnit. Te-aş aştepta să vezi revărsându-se potopul unei energii creiatoare, te-ai aştepta să vezi în munca pe care o desfăşură spove­dania pasiunii cu care a râvnit lo­cul. Şi apar cursuri anemice, când le face şi cum le face (de mântuia­lă) iar dacă e la Iaşi, Cluj sau Cer­năuţi tot suspină să fie la Bucu­reşti- Golul din suflet îi tot goneşte, le dă neastâmpărul vagabondajului perpetuu. Mă gândesc la marele entomolog Fahre, la Homerul gângăniilor, cre­­îndu-şi întreaga operă de migăloa­să observaţie ştiinţifică într’un sat din Provensa. Pe aceşti statornici ai vieţii îi preocupă fapta nu fastul, — neis­prăviţii noştri vor să-şi împlinească golul fiinţei lor cu strălucirea apa­­renţelor. Pamfil Şeîcaam Lumea şcolărească este la rân­dul ei ,marele public d­in proporţii mai reduse, căreia i se adaugă într® obiectele de învăţământ, în mod o­­bligator, şi istoria. De regulă, in şcoala secundară, istoria deşi­ e so­cotită de programă ca una­ dintre principalele materii de învăţământ, în contact­­cu ea din clasa l-a şi obligând,'în liceu, pe elev' să DA până la bacalaureat, n­u'este totuşi, unul­ dintre obiectele cele mai a­­greate. Dacă se întâmplă uneori contrarul, aceasta­­constitue­ o­­ex­cepţie datorită­­firilor dotate in . mbd special cu predispoziţii pentru fap­tele istorice şi mai cu seamă da­rului pe care-l posedă profesorul respectiv. Cu scopul de a face acest obiect accesibil până şi mentalităţilor cele mai refractare, metodologia şcolară ,a ’ recurg necontenit la experimen­tare şi căutarea mijloacelor ade­cuate, punând în diferite rânduri accentul­­pe aspectul care se părea mai important în desfăşurarea vie­ţii istorice. Datorită acestui fapt, încă mai de mult, în rândurile pe­dagogilor a­u emis mai multe teorii, în legătură cu importanţa ce trebue dată diferitelor ordine de fapte: politice, economice, sociale, intelectuale şi morale. Tendinţa individualistă recoman­dă să se ţină seama în special de istoria politică iar personalităţile mai de seamă care apar în acest domeniu să fie factorii principali ai desvoltării umanităţii. Când E­­merson spune că fiecare instituţie este umbra prelungită a unui sin­gur om sau Carlyle (în Eroii) că istoria universală ,,este în fond is­toria oamenilor mari cari au mun­cit aici pe pământ”, desigur că se exagerează. Opusă acestei păreri, tendinţa colectivistă preconizează restrângerea locului ocupat până acum de istoria politică pentru a se permi­te studiul civilizaţiei in ge­neral. Filosoful şi teoreticianul isto­riei E. Bernheim, decretând ca în­vechită metoda explicării eveni­mentelor prin acţiunile personali­tăţilor istorice de frunte, a combi­nat ambele teorii în una mijlocie, arătând că alături de factorii in­dividuali şi conştienţi trebue să se ţină seama de factorii colectivi şi inconştienţi, pe lângă acestea, metoda de istorie culturala, preco­nizată pentru prima­ oară de ger­manul Karl Lamprecht pune accen­tul pe orice manifestare a omului în societate şi priveşte faptele­­tre­cutului numai ca aspecte şi reper­cusiuni trecătoare ale unuil suflet unitar, adică cel naţional. Această concepţie,-'trecută in învăţământul secundar, poate da roade de mare preţ ,în valoarea educativă­ a lec­ţiilor de istorie. In liceul românesc, pentru a su­plini la fireasca lege a uitării, masa de cunoştinţe referitoare la întreaga desvoltare a omenirii a fost adaptată ciclurilor concentrice, du­pă cele două crsuri—predându-se: a) Element® de* istorie universală şi naţională pentru cursul inferior şi b) curs sistematic de istorie uni­versală şi naţională pentru cursul superior. Pentru că istoria naţională stă in centrul cunoştinţelor de a­­cest fel pe care le primesc elevii, programa analitică din anul acesta recomandă în tratarea istoriei Ro­mânilor să­ se aibă in vedere că ei au format o unitate peste grani­ţele politice şi să se sublinieze cu orice prilej legăturile dintre dânşii. Cât­ priveşte istoria universală, în cursul superior se va da, o deo­sebită atenţie istoriei contempora­ne, deoarece „ea seveşte în gradul cel mai­­ inurt la lămurirea prezen­tului”.­­ Factorul principal, al cărui rol « hotăritor in predarea si asimilarea materiei este desigur profesorul. ■ Cum insă, alcătuirea in întregi­­me a programei nu poate fi lăsați exclusiv in seama profesorului." de* (Continuare în pag. ll­at Cronica istorica învățământul istoriei în școala secundară de V. MIHOREIEA Răstălmăciri maghiare Nu este întâia oară când modes­­tu-mi scris zilnic se bucură fie de răstălmăcirea, fie de indignarea ve­cinilor cu­ năzuinţi revizioniste. Nu de mult, câteva însemnări asupra colonizărilor din Dobrogea şi Ca­­drilater, au stârnit supărarea presei din Sofia şi au fost energic com­bătute într’un studiu tipărit sub auspiciile oficialităţii bulgare. Fi­reşte, că in concluzie, noi cei din România, dela faţa locului, eram inexact informaţi, iar publiciştii de la distanţă, in sublima lor obiecti­vitate, ne aduceau la adevăr. De astădată se întâmplă o năs­­drăvănie mai boacănă. Sub titlul „Românii din Ardeal doresc să re­vină sub stăpânirea maghiară­’, gazeta MAGYARSAG din Buda­pesta, cu data de 23 octombrie, publică următoarele : „Renumitul publicist român Ce­zar Petrescu, unil dintre specia­liştii cei mai eminenţi ai chestiunii ardelene, a publicat in numărul din urmă al CURENTULUI un articol de fond intitulat ALT ANTI REVI­ZIONISM. Constată in articolul său de fond că situaţia românilor in Ardeal e cu totul nesigură, că adeseori auzi vorbe ca aceasta, că a fost mai bună situaţia românilor pe timpul monarhiei austro-ungare decât în momentul acesta. In Ar­deal românii şi-au pierdut orice în­credere faţă de guvernele din Bu­cureşti. Să vedem situaţia băncilor ardelene. Abia este în Ardeal o bancă viabilă. De aceea s-a ajuns a­­colo că românii din Ardeal doresc să revină vechiul regim, şi in loc să aştepte ajutor dela Bucureşti, il aşteaptă dela Budapesta. La sfârşi­tul articolului său Petrescu propune ca mişcarea antirevizionistă să nu fie făcută cu vorbe ci prin ajutora­rea romănimii din Ardeal:’’ Iata-li-jă deci revizionist fără voie Şi fără s’o ştiu ! Şi încă revizionist, pe temeiul unui articol unde gă­seam că toată acţiunea antirevizio­nistă nu e îndestulătoare, atâta vreme cât nu se concentrează şi într’o activitate paralelă, în inte­riorul ţării, pentru a creia condiţii prielnice elementului românesc, pentru a impune soluţionarea de urgenţă a problemelor de viaţă şi de moarte ale populaţiei majori­tare din Ardeal. Semnalam cu acel prilej prezenţa conducătorilor din liga antirevizionistă, la marea miş­care de solidaritate ardelenească pentru isbăvirea vieţii economice din Transilvania. Şi tocmai găseam o dovadă de simţ realist într-o a­­semenea participare, un simptom îmbucurător, o chezăşie că apelul semnat de mitropoliţii, episcopii, şefii de partide, cărturarii şi frun­taşii parlamentari ai Ardealului, va da unei probleme economice adevă­ratul ei sens de problemă naţio­nală. Şi toate acestea, înseamnă după gazeta din Budapesta, că „românii din Ardeal doresc să revină la ve­chiul regim şi în loc să aştepte a­­jutor de la Bucureşti, îl aşteaptă de la Budapesta !” Să nu-ţi faci cruce ? Aşa­dar o chemare semnată de Nicolae Balan, Mitropolitul Ardea­lului, de Episcopul Vadului, Felea­­cu­lui şi Clujului, de Episcopul gre­­co-catolic al Oradiei şi de cel al Clujului, şi de d-nii Iuliu Maniu, Vaida­ Voevod, Octavian Goga, Au­rel Vlad, Mihai Popovici, Ioan Lu­­paş, Antoniu Mocioni, Iuliu Moldo­van şi alţii încă, fără deosebire de partid, se traduce în fond cu un suspin colectiv după fericitele­­vre­muri ale stăpânirei maghiare şi cu... speranţa unui ajutor aşteptat de la Budapesta ! Dacă atâta pri­cepe revizionismul maghiar, din realităţile româneşti şi din lupta noastră pentru a consolida elemen­tul românesc în Ardeal, misiunea ligei antirevizioniste a căzut de la sine. Inutil să lupţi cu neantul­­ absurd să înfigă suliţa în spată morilor de vânt. Cezar Petrescu Citiţi in pag. 12-a . Situaţia politică după festivităţile de la Sinaia Masoneria In ultimele ei cazemate Răspicat şi categoric, aşa cum obi., citueşte de câte ori sunt in discuţiune interesele româneşti, — confratele Ro­mulus Seişanu recapitulează in „Uni­­versul"’ de ieri lamentabila aventură a agitatorului epirot Victor Eftimiu, toptangiu de comedii revulsive şi re­prezentant general al Marelui Orient pe lângă Pen-Clubul din România, ina­mic personal al Sfântului Dumitru de la Patriarhie şi smerit apologet al insti­gatorului maghiar Lorand Daday. Vă amintiţi scandalul?... Ultraglase numitul Lor­and Daday pe Valahi în două objecte pamflete romanţate. __ „Zotany” şi ,,Csütörtök”, împănate ambele cu insulte la adresa norodului, armatelor şi Suveranilor noştri. Ispravă pilduitor recompensată în iunie trecut de Consiliul de război din Cluj cu un modest semestru de puşcărie. Răsplata colecţionată, — ivită tocmai la mo­mentul potrivit, când volumele obraz­nicului minoritar fuseseră traduse, pen­tru cuvenita propagandă şi in limba franceză, — avu însă virtutea de a răs­coli nămolurile umanitariste ale pala­, dinului francmason Eftimiu, a zis pe vremuri Victor dela Terasă, zis Tesa­­liotul 33, zis Spaima Sfinţilor ortodocşi. Nici una, nici două, în calitate de pre­şedinte al Pen-Clubului,­­i la invizi­bilul ucaz al Internaţionalei masonice care-l milueşte din când in când cu traducerea vreuneia din dramele sale pentru scenele mai obscure din străi­nătate, — Victor cel crăcănat îi arde prompt o indignare în proză, înfierând Justiţia militarilor noştri obscurantişti, in numele nu ştiu cărei imunităţi pe­nale, a romancierilor. Şi ţin’te pledoarii, şi ţin’te protestări, plus întâmpinări şi moţiuni semnate de diverşi dulgheri şi suchieni caritabili, — toţi păliţi de compasiune pentru insultătorul agreat de Loji. Ultima pantahuză „pentru li­bertatea scrisului”, semnată şi asta de un cârd de blegi analfabeţi, dezonora mai deunăzi pagina unei stufoase ga­zete minoritare in grai quasi-românesc, din capitală. Cine asmute aceste erupţiuni de in­­conştienţi?... Victor cel generos,­­ din ordinul masoneriei ecumenice, care şi-a găsit în România ultimul ei refugiu de experienţe activiste. D. Romulus Sei­şanu aminteşte că mijeşte in această servilitate, pe lângă ce spunem noi, şi recunoştiinţa bosniacului pentru con­fraţii pestani cari i-au jucat de cu­rând la Buda o piesă indigestă. Un motiv mai mult,­­ încheie confratele nostru,­ca Teatrul Naţional din Bu­cureşti să ne scu­tească de inepţiile a­­venturierului, şi să nu mai joace idioţia dialogată pe care i-a pus-o recent în repetiţie. De ce să ţie, la premieră, un mic tămbălău demonstrativ, in gen, celor pe cari Victor Clef­­ul le organiza odinioară cu atâta iscusinţă rivalilor? Ion Dinsitrescu

Next