Curentul, noiembrie 1935 (Anul 8, nr. 2782-2811)
1935-11-01 / nr. 2782
fim mNo. 2782 PAGINI LEI ■ Vineri 1 Noembrie IS33 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. în Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 Secretariatul şi Provincia . . 3-4081 Cabinetul directorului . . .3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 700 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conf. ord. Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Pe două fronturi: Italia şi Etiopia .Aniversările sunt în general prilejuri de bancheturi pantagruelice şi de confesiuni sodomice. De aceia, aniversările se fac în săli festive şi sunt urmate de dans, după ce comesenii între două pahare de şampanie au ingurgitat şi o doză masivă de retorică auto-lauidativă. Rar, foarte rar se văd aniversări în aer liber, alăturea cu muncitorii, şi în faţa operei care într’adevăr sfidează vremelnicia şi se ridică pentru folosinţa mai multor generaţii. Vorbim de noi şi de alţii, din aceiaşi rasă, şi tocmai deaceia un gând de elementară obiectivitate ne îndeamnă să consemnăm abaterile de la regulă. La 22 octombrie 1922 miliţiile fasciste au pornit marşul asupra Romei. Un războiu de intimidare împotriva unui stat decapitat de cea mai nobilă armată a inteligogentei: armata. Mussolini şi colaboratorii lui au reabilitat mitul soldatului constructiv, al miliţianului fascist care câştigă victoria războinică cu armele dar consolidează pacea cu târnăcopul şi mistria. Se afirmă în manifestările acestui popor o înclinare naturală către construcţii. Un popor de oameni de munte şi de pietrari, care prăvălesc stâncile şi din lespezile ridicate pe metereze construesc şosele, diguri, poduri şi clădiri. Această aptitudine a creat-o natura, condiţiile mediului geografic, stâncile şi munţii. în altă ţară, italienii ar fi fost agricultori sau pescari; la dânşii acasă, sunt muncitori pe şantier. Cei treisprezece ani de la marşul asupra Romei din Octombrie 1922 puteau fi sărbătoriţi prin pelerinagii la locurile sfinte ale bătăliilor politice, prin discursuri şi expuneri de trofee. Pentru aceasta se află la Roma pe via Nazzionale o magnifică expoziţiune: „Mostra dela rivoluzione fascista’’, transformată în muzeu permanent. Tinerele generaţii pot veni acolo, şi din exemplul predecesorilor, pot învăţa ce au de făcut în viitor. Un exemplu sugestiv. Astăzi însă, când armatele italiene scormonesc rocile din Etiopia pentru a descoperi o şuviţă de apă, benchetuirile şi discursurile au devenit inoportune şi inutile. In Italia, ziua de 22 octombrie a fost sărbătorită cu târnăcopul în mână, pe şantier. Regele Italiei şi Mussolini s-au împărţit între cele două capete ale Impeninsulei inaugurând lucrări tehnice, unele de abea începute, cele mai multe ajunse la termenul ultim al perfecţionării. După cât ne aducem aminte, strada inaugurată de Mussolini între forul Argentin şi Capitoliu trece prin vechea Romă, prin Roma medievală cu străzi înguste unde pietonii merg deavalma cu vehiculele. Ceeace n’au putut săvârşi primarii şi conducătorii politici ai Italiei a făptuit Mussolini cu spiritul lui de animator constructivist Vaticanul şi cu deosebire palatul Parberinilor s’au ridicat cu lespezile de piatră şlefuite ale Coltceului. La fel şi la noi, unde democraţia se ridică din furtişagurile ruinelor, Roma medievală şi modernă s’a construit din ceiace a adunat Roma veche, cetatea eternă. Fie spus în paranteză, că Târgul-Neamţ al nostru, s’a clădit din cărămida şi piatra cetăţii lui Ştefan cel Mare. Democraţia are aceleaşi principii pretutindeni. Mussolini a tăiat drum larg, o emblemă a unei civilizaţii constructive prin forul roman. A reconstruit vechile monumente ale Imperiului, şi unde altădată erau ruine şi creşteau bălării, acum se întinde o şosea largă, Via del Impero. In ziua sortită unei fluviului Po. Construind, Mussolini a inaugurat o linie ferată electrificată, de la Roma la Neapole, şi o şosea care uneşte Genova cu valea fluviului Po. Construind, Mussolini a dat de lucru muncitorilor italieni. A desfiinţat şomajul şi a descărcat statul de greaua sarcină a pensii-WL lor. In loc să pue impozite şi să subvenţioneze cu ele lenea politică şi parazitismul electoral, Mussolini a preferat să înfrumuseţeze oraşele, sa construiască drumuri şi căi ferate care aduc nenumăraţi vizitatori, colaboratorii cei mai statornici ai civilizaţiei italiene. Treisprezece ani de asanare a bălţilor, de bonificaţii (Litoria), de construcţii şi utilizare a energiei italiene. In pragul celor 13 ani, războiul în Etopia a apărut ca o necesitate naturală. Armata fascistă a pornit să facă nu un războiu de cucerire colonială, de exploatare, ci un război civilizator, un războiu constructiv cu mitraliera şi cu târnăcopul. Când Mussolini işi va face intrarea triumfală în Addis- Abeba, de la Massaua la capitala Neguss-ului se va întinde o şosea asfaltată şi o cale ferată. In mine vor munci lucrători etiopieni, şi inginerii, meşterii şi conductorii italieni o vor direcţiona spre o nouă civilizaţie. Dispreţuind scepticismul şi anarhia lumii contemporane, un om şi un popor luptă pe două fronturi: în Italia pe şantiere, în Etiopia pe câmpul de bătălie. Iată pentru ce gândul nostru este ațintit asupra constructivismului italian, asupra războiului civilizator din Etiopia, iată pentru ce exemplul de muncă a! acestui popor creiază o bază de rezistentă lumii contemporane. O aniversare cu discursuri și focuri bengale, pentru adulaţia mulţimilor sgomotoase şi risipitoare, ar fi avut ecoul unei improvizaţii decorative care să mascheze goliciunea şi lenea dinăuntru. O aniversare cu târnăcopul în mână, se încadrează de minune constructivismului italian, Nicolae Roşu Portret genevez: Litwmow Imbracă-te! Te-ai îmbrăcat? Ei, acum desbracă-te! Mai rău decât anumite femei. De zece ori pe zi. Aceasta e tirania protocolului!... Am simţit-o, sub această formă, în deosebite locuri şi ştiu ce este greutatea vestimentară a unei profesiuni înrudită de aproape cu aceea de care mă ocup. Iată pentru ce privind pe d. Litwinow, la Geneva, fie la secretariat, fie în Sala mare a Confederaţiei, îmbrăcat într’un saco de lucru, cafeniu, cenuşiu sau simplu negru, am înţeles binefacerile unei voluntare simplificări a aparatului diplomatic. Este un om mototolit, veşnic cu pantalonii necălcaţi, înconjurat de o echipă lucrătoare, un ziarist zburlit, doi secretari cari arată ca doi muncitori, un dactilograf care pare că vine dinţr-un port unde a cărat saci. E ambasadorul Roboţilor. Sub aparenţele acestea, Rusia Sovietică e prezentă in toate colţurile Genevei, D. Litwinov vorbeşte numai englezeşte la Ligă, dar ştie bine franţuzeşte şi urmăreşte dezbaterile ca un simplu secretar de legaţie. E înconjurat de o enormă poliţie secretă. Toţi li atribue comploturi şi intrigi .Se tem de el. Ca să-i obosească şi să-i exaspereze, el nu face nimic. Prezenţa sa la Geneva e marcată cu o sumă considerabilă în bugetul poliţiei. Litwinow luptă cu spiritul poliţist, reducându-l la şomajul absolut. Nu face nici un complot !... Odată reprezentantul nervos al unei ţări mirată de ea însăşi, l-a atacat la tribună. D. Litwinow a răspuns flegmatic şi calm, impăcând lucrurile cu puţine cuvinte. Megalomania arţăgoasei Puteri a fost opărită. In asta e primejdios acest om. Sovietele s’au debarasat de evrei, dar au păstrat pe Litwinow, ştiind bine că el va folosi în timp de pace cât o armată, Trotzky? Ah, acela avea nişte idei!... Revoluţia permanentă!... Rezistenţa la autoritate este începutul înţelepciunii cetăţeneşti!... Brrr... La o parte cu teatralismul.. Mustăţile de mujic ale lui Stalin nu ştiu să glumească. E vorba de a se creia fundamentul european al unui mare Stat. E vorba de a se legitima, în Europa, un regim care a fost găsit bun pentru mujicul rus. Nu are nimeni nimic împotrivă. Dar la Geneva e nevoe de altfel de om şi a fost găsit de Litwinow. E capabil de sforţări uriaşe. Munceşte 30 de ore fără repaus. Rabdă şi de foame. Întreabă Moscova pentru cea mai neînsemnată acţiune. E un om stimat, în hainele lui în chip de harmonica, cu silueta lui rotofeie, cu amabilitatea lui modestă şi suspectată... Enervează prin lipsa oricărei aluziuni de propagandă. Aştepţi pe bolşevic şi acesta nu se arată... E tortura prin speranţă... Dacă aş vrea să fotografiez un burghez, l-aş fotografia, pe d. Lit.winow. El e imaginea viitorului sovietic. . .• ... ' • ■ ■ Romain« Dlawu 31 Octombrie este zim economiei. — Spune, da, poți să faci ami economie ? — Foți dacă ești om cu socoteală; aduni ce n’ai, cu ce o fi lipsește și din asta cheltuești numai jumătate, iar cealaltă jumătate o pui de-o parte... NOMADISM SOCIAL Ai o bucurie egală când ideia ta este înţeleasă, aşa cum te simţi abătut de răstălmăcirea gândurilor tale. Cu o tinerească sprinteneală de spirit, d. I. Dobricor face un cuprinzător comentar pe marginea modestei sărbătoriri a amintirii unui învăţător de sat, care, timp de 35 de ani, a rezistat tuturor îmbierilor ştorihnas încadrat în cuprinsul satului lui. Din sărbătorirea de la Beceni din Buzău, d. I. Dobridor a desprins sensul şi amnut să-l sublinieze în articolul „Nomadismul social“. Este necesară o reacţie împotriva acestui neastâmpăr al aşezărilor individului, ce nu-şi află încadrare definitivă, ce vagabondează necontenit. Şi, cu o maturitate de înţelegere, d. l• Dobridor comentează: „Viaţa socială a unui popor, neorânduit pe bază de diferenţiere de funcţiuni, devine marea învălmăşeală de energii, capabile de a elabora, oricând, instinctul insurecţiei, atunci când locuri jinduite nu mai încap, lacomele pofte ale celor care nutresc Instincte de depăşire nejustificate. Oraşele au devenit faţă de sat miez de mirare, în felul în care erarhiile superioare devin pentru mediocrităţi zone de fascinaţie”. Nestăpâniţii pasiunea de a ajunge, nemulţumiţii locului pe care îl ocupă— şi-l ocupă fără să-i rodească prin harnica lor energie, — toţi aceşti hăplăi ai parvenitismului, slăbesc puterile de echilibru al societăţii, menţin nestatornicia aşezărilor şi a sufletelor. A creia un tot armonic din desvoltarea vieţii tale sufleteşti şi mediul social în care te situezi, iată formula unei împăcări cu destinul. M’a impresionat splendida armonie a vieţii marelui poet provensal Mistral care a trăit până la 86 de ani în satul Manlane, Nu numai un inspirat născocîtor de imagini transpuse în cadenţa versului, dar într’o egală măsură un mare filolog. —Trésor du Felibrige este dicţionarul Umbri provensalei animat de dorinţa de a da prospetinţa de viaţă străvechiului graiu aî trubadurilor, graiu ce agoniza pe buzele ciobanilor şi ale ţărăncilor cocârjate de greul anilor. Cunoscutor al literaturii franceze, italiene, spaniole, catălane, portugheze, din aceiaşi pasiune prinsese şi fizionomia limbii româneşti. Din cuprinsul modest al satului Manlane a Ştiut să facă un centru al unei renaşteri latine şi, când va fi clasată şi publicată corespondentă Ini, jw/Va vedea miditiplicitatea legăturilor, intensa viaţă intelectuală pe care a desfăşurat-o Mistral într’un micuţ sat. Omul se poate desfăşura cu toată amploarea într’o viaţă interioară şi se poate risipi ssombtos tesimciumul sterp al unei vieţi pur exterioare. Ce-l împiedică pe un tânăr teolog, să cucerească sufleteşte, să le prindă în seducţia unei vieţi mai curate, să curăţe inimile de sgura unei existenţi urâte? Şi uite în el chemările spirituale? Dar meditaţia filozofică nu o faci la cafeneaua târgului, ci mai profund descifrează gândul ecuaţiile cosmosului în singurătatea unui sat unde huetul van al lumii abia se aude ca o şoaptă neverosimilă. Vrea învăţătorul să verifici rostul lui social de selector al inteligenţelor încă în raza gingaşă a copilăriei, vrea să devină îndreptar al ţăranilor? Nimic nu-l împiedică dacă vrerea lui se încadrează cu sinceritate satului, dacă vrerea lui se supune acelei discipline a răbdării pe care o cere în timp orice faptă bună. Răul se poate improviza, binele cere îndelungă sforţare, cere colaborarea timpului. Dar toate aceste realizări ale indivizilor în cadrul lor firesc, sunt condiţionate de refractarismul lor faţă de orice tendinţă de nomadism social. Şi m’a bucurat curajul tânărulu’ I. Dobridor de a preciza o atitudine ţărănistă faţă de tendinţele de vagonbondaj social: „Nu pot merge lucrurile bine, când învăţătorul părăseşte catedra pentru un post care cere alte însuşiri, când inginerul abandonează şantierul pentru a se face om de Stat şi când preotul lasă altarul pentru a se tocmi gonfalonier de poteră politică... Noi (adică naţional ţărăniştii N. R) când cerem revărsarea cantităţii de intelectuali la sate, când cerem doctorului să calce vatra ţăranului unde se părpălesc la foc betegii câmpului, fixăm principiul sănătăţii morale a unui popor, isprăvit de poftele nomadismului social”. Nu se poate concepe haina mare de desvolare a unei naţiuni fără cadre precise, fără înrădăcinări. Cu un puhoiu de vagabonzi, cu nerăbdătorii nomazi ai vieţii sociale, nu se poate realiza o desvoltare istorică deosebită. Vom fi sortiţi să avem înfăţişarea unor permanente începuturi, niciodată duse la bun sfârşit; ţara noastră va avea aspctul unui şantier, in car lucrătorii se schimbă necontenit şi inginerii se reînoesc, totul luat mereu de la capăt şi niciodată terminat, cât timp vom fi devastaţi de nomadismul social. Şi nu numai în lumea satelor bântite această febră a nestatorniciei, livezi stăpânit de gândul de a fi profesor universitar. Munceşte din greu, se restrânge într’o eroică obscură ca să isbutească ades pe urma unui şir de tranzacţii să fie în locul râvnit. Te-aş aştepta să vezi revărsându-se potopul unei energii creiatoare, te-ai aştepta să vezi în munca pe care o desfăşură spovedania pasiunii cu care a râvnit locul. Şi apar cursuri anemice, când le face şi cum le face (de mântuială) iar dacă e la Iaşi, Cluj sau Cernăuţi tot suspină să fie la Bucureşti- Golul din suflet îi tot goneşte, le dă neastâmpărul vagabondajului perpetuu. Mă gândesc la marele entomolog Fahre, la Homerul gângăniilor, creîndu-şi întreaga operă de migăloasă observaţie ştiinţifică într’un sat din Provensa. Pe aceşti statornici ai vieţii îi preocupă fapta nu fastul, — neisprăviţii noştri vor să-şi împlinească golul fiinţei lor cu strălucirea aparenţelor. Pamfil Şeîcaam Lumea şcolărească este la rândul ei ,marele public din proporţii mai reduse, căreia i se adaugă într® obiectele de învăţământ, în mod obligator, şi istoria. De regulă, in şcoala secundară, istoria deşi e socotită de programă ca una dintre principalele materii de învăţământ, în contactcu ea din clasa l-a şi obligând,'în liceu, pe elev' să DA până la bacalaureat, nu'este totuşi, unul dintre obiectele cele mai agreate. Dacă se întâmplă uneori contrarul, aceastaconstitue oexcepţie datorităfirilor dotate in . mbd special cu predispoziţii pentru faptele istorice şi mai cu seamă darului pe care-l posedă profesorul respectiv. Cu scopul de a face acest obiect accesibil până şi mentalităţilor cele mai refractare, metodologia şcolară ,a ’ recurg necontenit la experimentare şi căutarea mijloacelor adecuate, punând în diferite rânduri accentulpe aspectul care se părea mai important în desfăşurarea vieţii istorice. Datorită acestui fapt, încă mai de mult, în rândurile pedagogilor au emis mai multe teorii, în legătură cu importanţa ce trebue dată diferitelor ordine de fapte: politice, economice, sociale, intelectuale şi morale. Tendinţa individualistă recomandă să se ţină seama în special de istoria politică iar personalităţile mai de seamă care apar în acest domeniu să fie factorii principali ai desvoltării umanităţii. Când Emerson spune că fiecare instituţie este umbra prelungită a unui singur om sau Carlyle (în Eroii) că istoria universală ,,este în fond istoria oamenilor mari cari au muncit aici pe pământ”, desigur că se exagerează. Opusă acestei păreri, tendinţa colectivistă preconizează restrângerea locului ocupat până acum de istoria politică pentru a se permite studiul civilizaţiei in general. Filosoful şi teoreticianul istoriei E. Bernheim, decretând ca învechită metoda explicării evenimentelor prin acţiunile personalităţilor istorice de frunte, a combinat ambele teorii în una mijlocie, arătând că alături de factorii individuali şi conştienţi trebue să se ţină seama de factorii colectivi şi inconştienţi, pe lângă acestea, metoda de istorie culturala, preconizată pentru prima oară de germanul Karl Lamprecht pune accentul pe orice manifestare a omului în societate şi priveşte fapteletrecutului numai ca aspecte şi repercusiuni trecătoare ale unuil suflet unitar, adică cel naţional. Această concepţie,-'trecută in învăţământul secundar, poate da roade de mare preţ ,în valoarea educativă a lecţiilor de istorie. In liceul românesc, pentru a suplini la fireasca lege a uitării, masa de cunoştinţe referitoare la întreaga desvoltare a omenirii a fost adaptată ciclurilor concentrice, după cele două crsuri—predându-se: a) Element® de* istorie universală şi naţională pentru cursul inferior şi b) curs sistematic de istorie universală şi naţională pentru cursul superior. Pentru că istoria naţională stă in centrul cunoştinţelor de acest fel pe care le primesc elevii, programa analitică din anul acesta recomandă în tratarea istoriei Românilor să se aibă in vedere că ei au format o unitate peste graniţele politice şi să se sublinieze cu orice prilej legăturile dintre dânşii. Cât priveşte istoria universală, în cursul superior se va da, o deosebită atenţie istoriei contemporane, deoarece „ea seveşte în gradul cel mai inurt la lămurirea prezentului”. Factorul principal, al cărui rol « hotăritor in predarea si asimilarea materiei este desigur profesorul. ■ Cum insă, alcătuirea in întregime a programei nu poate fi lăsați exclusiv in seama profesorului." de* (Continuare în pag. llat Cronica istorica învățământul istoriei în școala secundară de V. MIHOREIEA Răstălmăciri maghiare Nu este întâia oară când modestu-mi scris zilnic se bucură fie de răstălmăcirea, fie de indignarea vecinilor cu năzuinţi revizioniste. Nu de mult, câteva însemnări asupra colonizărilor din Dobrogea şi Cadrilater, au stârnit supărarea presei din Sofia şi au fost energic combătute într’un studiu tipărit sub auspiciile oficialităţii bulgare. Fireşte, că in concluzie, noi cei din România, dela faţa locului, eram inexact informaţi, iar publiciştii de la distanţă, in sublima lor obiectivitate, ne aduceau la adevăr. De astădată se întâmplă o năsdrăvănie mai boacănă. Sub titlul „Românii din Ardeal doresc să revină sub stăpânirea maghiară’, gazeta MAGYARSAG din Budapesta, cu data de 23 octombrie, publică următoarele : „Renumitul publicist român Cezar Petrescu, unil dintre specialiştii cei mai eminenţi ai chestiunii ardelene, a publicat in numărul din urmă al CURENTULUI un articol de fond intitulat ALT ANTI REVIZIONISM. Constată in articolul său de fond că situaţia românilor in Ardeal e cu totul nesigură, că adeseori auzi vorbe ca aceasta, că a fost mai bună situaţia românilor pe timpul monarhiei austro-ungare decât în momentul acesta. In Ardeal românii şi-au pierdut orice încredere faţă de guvernele din Bucureşti. Să vedem situaţia băncilor ardelene. Abia este în Ardeal o bancă viabilă. De aceea s-a ajuns acolo că românii din Ardeal doresc să revină vechiul regim, şi in loc să aştepte ajutor dela Bucureşti, il aşteaptă dela Budapesta. La sfârşitul articolului său Petrescu propune ca mişcarea antirevizionistă să nu fie făcută cu vorbe ci prin ajutorarea romănimii din Ardeal:’’ Iata-li-jă deci revizionist fără voie Şi fără s’o ştiu ! Şi încă revizionist, pe temeiul unui articol unde găseam că toată acţiunea antirevizionistă nu e îndestulătoare, atâta vreme cât nu se concentrează şi într’o activitate paralelă, în interiorul ţării, pentru a creia condiţii prielnice elementului românesc, pentru a impune soluţionarea de urgenţă a problemelor de viaţă şi de moarte ale populaţiei majoritare din Ardeal. Semnalam cu acel prilej prezenţa conducătorilor din liga antirevizionistă, la marea mişcare de solidaritate ardelenească pentru isbăvirea vieţii economice din Transilvania. Şi tocmai găseam o dovadă de simţ realist într-o asemenea participare, un simptom îmbucurător, o chezăşie că apelul semnat de mitropoliţii, episcopii, şefii de partide, cărturarii şi fruntaşii parlamentari ai Ardealului, va da unei probleme economice adevăratul ei sens de problemă naţională. Şi toate acestea, înseamnă după gazeta din Budapesta, că „românii din Ardeal doresc să revină la vechiul regim şi în loc să aştepte ajutor de la Bucureşti, îl aşteaptă de la Budapesta !” Să nu-ţi faci cruce ? Aşadar o chemare semnată de Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului, de Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, de Episcopul greco-catolic al Oradiei şi de cel al Clujului, şi de d-nii Iuliu Maniu, Vaida Voevod, Octavian Goga, Aurel Vlad, Mihai Popovici, Ioan Lupaş, Antoniu Mocioni, Iuliu Moldovan şi alţii încă, fără deosebire de partid, se traduce în fond cu un suspin colectiv după fericitelevremuri ale stăpânirei maghiare şi cu... speranţa unui ajutor aşteptat de la Budapesta ! Dacă atâta pricepe revizionismul maghiar, din realităţile româneşti şi din lupta noastră pentru a consolida elementul românesc în Ardeal, misiunea ligei antirevizioniste a căzut de la sine. Inutil să lupţi cu neantul absurd să înfigă suliţa în spată morilor de vânt. Cezar Petrescu Citiţi in pag. 12-a . Situaţia politică după festivităţile de la Sinaia Masoneria In ultimele ei cazemate Răspicat şi categoric, aşa cum obi., citueşte de câte ori sunt in discuţiune interesele româneşti, — confratele Romulus Seişanu recapitulează in „Universul"’ de ieri lamentabila aventură a agitatorului epirot Victor Eftimiu, toptangiu de comedii revulsive şi reprezentant general al Marelui Orient pe lângă Pen-Clubul din România, inamic personal al Sfântului Dumitru de la Patriarhie şi smerit apologet al instigatorului maghiar Lorand Daday. Vă amintiţi scandalul?... Ultraglase numitul Lorand Daday pe Valahi în două objecte pamflete romanţate. __ „Zotany” şi ,,Csütörtök”, împănate ambele cu insulte la adresa norodului, armatelor şi Suveranilor noştri. Ispravă pilduitor recompensată în iunie trecut de Consiliul de război din Cluj cu un modest semestru de puşcărie. Răsplata colecţionată, — ivită tocmai la momentul potrivit, când volumele obraznicului minoritar fuseseră traduse, pentru cuvenita propagandă şi in limba franceză, — avu însă virtutea de a răscoli nămolurile umanitariste ale pala, dinului francmason Eftimiu, a zis pe vremuri Victor dela Terasă, zis Tesaliotul 33, zis Spaima Sfinţilor ortodocşi. Nici una, nici două, în calitate de preşedinte al Pen-Clubului,i la invizibilul ucaz al Internaţionalei masonice care-l milueşte din când in când cu traducerea vreuneia din dramele sale pentru scenele mai obscure din străinătate, — Victor cel crăcănat îi arde prompt o indignare în proză, înfierând Justiţia militarilor noştri obscurantişti, in numele nu ştiu cărei imunităţi penale, a romancierilor. Şi ţin’te pledoarii, şi ţin’te protestări, plus întâmpinări şi moţiuni semnate de diverşi dulgheri şi suchieni caritabili, — toţi păliţi de compasiune pentru insultătorul agreat de Loji. Ultima pantahuză „pentru libertatea scrisului”, semnată şi asta de un cârd de blegi analfabeţi, dezonora mai deunăzi pagina unei stufoase gazete minoritare in grai quasi-românesc, din capitală. Cine asmute aceste erupţiuni de inconştienţi?... Victor cel generos, din ordinul masoneriei ecumenice, care şi-a găsit în România ultimul ei refugiu de experienţe activiste. D. Romulus Seişanu aminteşte că mijeşte in această servilitate, pe lângă ce spunem noi, şi recunoştiinţa bosniacului pentru confraţii pestani cari i-au jucat de curând la Buda o piesă indigestă. Un motiv mai mult, încheie confratele nostru,ca Teatrul Naţional din Bucureşti să ne scutească de inepţiile aventurierului, şi să nu mai joace idioţia dialogată pe care i-a pus-o recent în repetiţie. De ce să ţie, la premieră, un mic tămbălău demonstrativ, in gen, celor pe cari Victor Cleful le organiza odinioară cu atâta iscusinţă rivalilor? Ion Dinsitrescu