Curentul, martie 1936 (Anul 9, nr. 2901-2931)
1936-03-01 / nr. 2901
mi IX No. 2901 12 PAGINI 3LEI Duminică 1 Martie 1936 Director: PAMFIL ŞEICARD REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. I-I Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON : Secretariatul ţu Provincia . . 3-4086 Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Rond, institutiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate; Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 șil5 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conf. ocd Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 O chestiune care nu există Noul proect de cod penal a pus iarăşi în discuţie chestiunea avortului Atâţia oameni cu scaun la cap s-au congestionat încercând să creeze femeii o condiţie superioară de viaţă în noul regim penal. Femeile se pare că nu au fost consultate, adică mamele care au întemeiat o familie alăturea de soţii lor. Nu se putea trece, evident la un sufragiu general. Dar nici „asociaţiunile”, — nu cele politice, — ci acelea care au de scop protecţia mamei ţii a copilului nu au fost consultate. . Aceste asociaţii vii trebue să aibă o părere, ceva mai mult chiar decât o opinie rezervată, un program care se cere legiferat, adică întărit de înalta protecţie a politicii sociale a Statului. Aici insă ne izbim de pasivitatea partidelor politice. Nici un partid politic, fără excepție, nu are o atitudine studiată şi precisă în această chestiune. Toate consideraţiunile programatice plutesc în vagul impreciziunii şi diletantismului. Omul nostru politic, adică al regimului demo-liberal, este un domn elegant ^ • şi retoric, — care, fără să ştie ce înseamnă maltusianismul, îl practică fără ruşine în toată sbenguiala lui de vorbe umflate şi de principii ,•umanitare". Nu am văzut încă, — şi fără îndoială că nici nu vom vedea, pentru că nu mai este timp,d in programul unui partid politic rezolvată protecţiun'ea mamei şi a copilului. Dacă nimeni nu are nici o părere, legiuitorii care se străduesc să dea o altă redactare codului penal, fac foarte bine că încadrează problema în principii juridice lăsând judecătorului cât mai multă libertate în sancţionarea femeiivinovate de pruncucidere. Toată problema, în noul cod penal, se învârteşte în jurul acestei libertăţi pe care trebue să o aibă judecătorul de a chibzui cu multă obiectivitate starea morală şi socială a femeii pruncucigaşe. S’au ridicat glasuri de protestare, pentru că în noul cod penal avortul ,,social" nu este prevăzut. Unii chiar au dat o largă publicitate acestei grave ,,omisiuni’'. Noi credem că av ese vorba de nici o omisiune. Avortul social l-ar putea justifica ,„femeia siluită”, sau femeia lipsită de asistenta maternală a soţului. Şi plecând de aici, se face o demagogie ruşinoasă, o criminală propagandă pentru legitimarea avortului social. Pentru femeia siluită (cazuri foarte rare) ar trebui să existe posibilitatea de sancţionare extrem de severă a brutei care, prevalându-se de "Privilegiul" masculinităţii, abuzează de lipsa de apărare a femeii. Pentru cazurile de deflorare şi sarcini ar trebui să fie legiferată cercetarea paternităţii. Pentru a preîntâmpina incapacitatea femeii sărace de a-şi creşte copiii, Statul ar trebui să ia asupra lui protecţia materială şi morală a familiilor numeroase şi lipsite de mijloace de subsistenţa. Când în această ţară sunt atâtea disponibilităţi materiale în lumea burgheză, când unii huzuresc iar alţii cerşesc o bucată de pâine, această problemă a asistenţei materiale ar trebui să o revendice tocmai partidele şi oamenii încadraţi principiilor democratice. Se întâmplă tocmai contrariul, şi de aceia vedem scandalul care se face în jurul avortului social. In ţările cu o capacitate de prevedere mai mare decât a noastră, oamenii mai inteligenţi şi mai bine intenţionaţi au avut grijă să păzească viitorul naţiunii lor de pericolul despopulării. In Franţa natalitatea este încurajată şi avortul social prohibit cu desăvârşire. In Germania constituţia de la Weimar (cu toate că era democratică) dar cu deosebire regimul celui de al treilea Reich obligă comunele să vegheze la sănătatea familiilor nu- meroase şi să protejeze natalita- tea. O naţiune are nevoe de braţe de muncă, deluptători. Destinul unei naţiuni nu trebue să se închisteze într’un număr limitat de locuitori, ci să populeze câmpiile, să pună în valoare noul mijloace de producţie. Omul alb, omul european cu deosebire, este înzestrat de la natură cu miraculoasele calităţi ale unei civilizaţii constructive şi ale unei culturi superioare. Sunt regiuni sălbatece in contitiehtele primitive unde n’a pătruns încă fierul plugului şi târnăcopul Lucrătoruiuijc.aLe^r^c0lestc.)^mâ^ tul şi dă la Iveală nebănuite bogăţii. Privesc la marşul revoluţionar al generalului Graziani în Abisinia, şi identific vigoarea rasei latine şi puterea de expansiune a natalităţii italieneşti. Privesc la opera grandioasă a coloniştilor europeni, cu deosebire englezi, transplantaţi în America de Nord, şi admir prolificitatea prodigioasă a omului alb care n’a ştiut ce înseamnă gogoriţa avortului social, balivernă inventată de neghiobia socialisto-democratică pentru a da mai multă tărie de dogmă marxismului asasin. Intr’o ţară unde mortalitatea infantilă este atât de mare, unde limita, de vârstă este atât de redusă şi bolile sociale atât de răspândite, nici n’ar trebui să existe oameni cari să discute posibilitatea avortului social Avem nevoe de cercetarea paternităţii, de sancţionarea brutelor priapice, de protecţia nelimitată a maternităţii şi a copilului Avem nevoe de o cât mai largă încadrare a demografiei şi a biologiei rasei într’o politică de stat. Şi atâta vreme cât noul proect de cod penal merge pe acest drum, nu avem nimic de obiectat _______ Nicolae Roşu Retenta aviaţiei Câte avertismente ne mai trebuesc?.. In viata noastră domestică sau pe stradă, — dacă am nesocoti învăţămintele experienţei cu tenacitatea cu care le siluim in treburile tării, __ ne-at arde focul sau ne-ar călca tramvaiul... După ce s’a fript odată cu chibritul, cel mai nătâng copil nu mai pune mâna pe jăratec; după ce a fost odată răsturnat de un taximetru, cel mai tont adult nu mai mare din fuga trăsurii. Pentru dresajul intereselor private, un avertisment unic este suficient. Numai pentru călăuzirea intereselor naționale trebuesc acumulate zeci şi zeci de avertismente. — inutile toate, adesea, de vreme ce nu reţinem învăţămintele trecutului nici măcar atâta căi celebrul barbar al lui Demostenel In drama aviaţiei romaneşti, ,arată un ultim şi drastic avertisment: demisia d-lui subsecretar de Stating, N. Caranfil. Soseşte alarma aceasta după aceea a predecesorului său, şi soseşte după o serie de tragice accidente, şi după o cascadă întreaga de anchete, polemici, acuzaţiuni şi pţetise contradictorii. Află profanii (care sunt insă şi contribuabili!) ci pretinsul subsecretariat autonom al Aerului nu are nici Conducere liberă nici gestiune separată. Că legile succesive de organizare dau tot cârpii unete vecutele organizând melodic doar confuziunea şi rutina. Că cele mai chinezeşti complicaţiuni biurocratice paralizează fluiditatea rezolvărilor şi promptitudinea îndreptărilor. Şi când spunem „chinezeşti” ofensăm gratuit un norod inocent, — fiindcă văzurăţi că în China operează astăzi disciplina coordonatoare a japonezilor, pe care am fi încântaţi de naturalizămi şi în văzduhul nostru... Când va ajunge oare şi acest văzduh mai judicios umanizat, când vor fi in sfârşit folosite avertismentele toate pentru refonta atât de lamentabil întârziată a aviaţiei noastre?... Nu pretinde nimeni, negreşit, să dispară magic toate accidentele, sau să resoarbă ca botinajul vedetelor, sau să se neutralizeze miraculos rivalităţile uneori atât de crâncene dintre piloţii şi „piloatele’’ cu pretenţiuni de „star”. Dar să nu mai auzim de avioane rupte şi de anonime camaradereşti prin redacţii, de butoane perfid strecurate prin cilindre în ajunul raidurilor, de pote zări cumpărate la mezatul hodoroagelor şi de paraşute cu vipuşcă de putregai.*. Sâ se poată trăi ceva mai respirabil. In această splendidă profesiune de suverană respiraţie in spaţiul.*. Aviaţia noastră are astăzi nevoie de o reformă totalitară, şi ca şi pentru marină, — cu program de lungă durată, cu demzuri constructive de scadenţă târzie, — regenerarea aceasta nu poate fi decât operă regală. Problemă de majestate, o înfăptuire domnească, reclamând continuitatea în efort, statornicia în Conducere, luciditatea în decizii, promptitudinea în soluţii• Substitutul regal, — că va fi d. ing. Caranfil, că va fi succesorul său eventual, — va trebui dăruit cu prerogative pretoriene, cu atât mai patente cu cât mai flămânzi aleargă dela o vreme toţi aventurierii şi toţi bufonii după postul acesta de subsecretar al Aerului, in care unele epave speră să găsească alveolă de hoinăreală, de învârteli şi de bhiff, y K -^ Ion Dumitrescu Să nu ne lăsăm amăgiţi de speranţele unei liniştiri a acţiunii comuniste. Fiindcă tactica comunistă este mult mai complicată , adesea preferă unele deghizări neaşteptate, sau coboară în acea neostenită activitate de cârtiţă. Tocmai când neam închipui că forţele revoluţionare s’au irosit, că vigoarea combativă s’a anemiat, — atunci, cuibăriţi în cine ştie ce ascunzişuri, îşi continuă intensa lor propagandă. Acţiunea Sovietelor în Persia, în anul 1920, este plină de învăţăminte. A impus moderaţie comuniştilor zeloşi, care vroiau să grăbească bolşevizarea Persiei, fără să aibă intuiţia tactică a momentului naţionalist ce definea atmosfera ţării. A socotit mai oportun să-şi deghizeze de circumstanţă toată acţiunea lor de penetraţie pe planul naţionalist, şi a refuzat orice ajutor comuniştilor persani, spre a da ajutor dictatorului Riza Khan. Aceiaşi tactică în Afganistan, unde Moscova a sprijinit mişcarea naţionalistă a lui Amanulah. Garderoba deghizărilor comuniste este multiplă, şi pentru cel necunoscător, absenţa unei făţişe afirmări comuniste poate să aibă înţelesul unei slăbiri a mişcării, când de fapt nici un moment acţiunea de propagandă comunistă nu încetează. Dispariţiile periodice nu sunt decât un fel de mască de cloroform, spre a adormi vigilenţa instinctului de conservare al unei societăţi ameninţate în forţele ei de viaţă. Ultima deghizare a comunismului poartă titlul „antifascism”. Nu se poate o formulă mai ademenitoare decât „antifascismul” pentru sensibilitatea politică a democraţiei liberale, adversară oricărei mutilări a ideilor de libertate. Pentru foarte mulţi, ideia de libertate formează condiţia esenţială a oricărei respiraţii a spiritului; or, pentru toţi aceşti aprigi individualişti orice fel de dictatură înseamnă o sfârnire a omului, o încarcerare brutală a gândirii sortită să fie standardizată ca munca mecanică a omului într’o vastă uzină. Deci formula „antifascism” devine seducătoare, capătă ceva dintr’o chemare de raliere a spiriPunctul trei din moţiunea votată de adunarea generală a Uniunei camerelor de agricultură care şi-a încheiat ori lucrările, cuprinde următorul deziderat: ,,Guvernul să vină cu legea care să organizeze neîntârziat creditul agricol, făcându-l accesibil tuturor categoriilor de agricultori şi în măsură cât mai largă”. O cerere dreaptă şi logică pentru o adunare de plugari, ţinută în luna Februarie, adică cu câteva săptămâni înainte de începerea campaniei de lucru, care cere bani. Dar, în acelaş timp, nu ne putem abţine de la constatarea că aşa cum este formulat dezideratul, el nu pare a pleca de la oameni practici, celor libere ce opun o rezistenţă oricărei tendinţe de anulare a dreptului de a gândi liber. Nimic mai legitim decât aceste acţiuni; dar ceia ce demască origina formulei, inspiraţia diriguitoare, este prezenţa comuniştilor, a celor mai vijelioşi, propovăduitori ai evangheliei roşii, în aceste grupări antifasciste. Comuniştii sunt cei mai numeroşi, comuniştii sunt cei mai activi şi mai exuberanţi în agresivitatea lor antifascistă, şi numărul celorlalţi de bună credinţă, bieţii burghezi credincioşi ai liberalismului, amăgiţi apărători ai libertăţilor democratice, par mai mult o figuraţie spre a înlesni deghizarea comunistă. Antifascism, adică Împotriva dictaturii, împotriva confiscării dreptului de a gândi individual, împotriva acelei aserviri totale a omului la ideia de Stat care capătă o formă tiranică; aşa înţeleg naivii liberalismului democrat, sinceri adversari ai oricărei dictaturi. Pentru comunişti, antifascismul înseamnă doar o luptă împotriva dictaturii naţionaliste, dar nu a ideii de dictatură. Sunt fanaticii convertiţi ai regimului sovietic, sunt doar făţişii agenţi ai revoluţiei comuniste pe care o prepară, pe care o urmăresc cu o tenacitate neînfricată. Or, nu există nici un regim în care dictatura să aibă o formă mai brutală, nu există un Stat care să aibă aspectul de sinistră închisoare a spiritului, de totală anulare a individului ca dictatura roșie a Republicii Sovietelor. Dacă din Italia fascistă oricine poate eşi când vrea, oricare cetăţean poate să circule oriunde ,în Europa şi să se întoarcă acasă, dacă aceiaş libertate o are orice german să iasă când vrea din cazarma lui Hitler, nici un ins — fireşte în afară de cei cu misiuni oficiale — nu poate să părăsească Sovietia. Omul este confiscat, dreptul individului socotit ca un act de vinovată schismă față de dogma comunistă. Atunci, cum pot să se ridice împotriva dictaturii, împotriva ideii de dictatură zeloșii comunismului, creProblema creditului agricol în România nu-i o chestie de lege. Sub acest raport noi avem tot ce ne trebue. O lege care reglementează creditul agricol şi permite înfiinţarea diferitelor feluri de instituţii pentru acest soi de împrumuturi; o lege care reglementează funcţionarea băncilor populare; credit agricol ipotecar, credit funciar rural, case de credit agricole, etc* De asemenea avem o lege a gajului agricol şi o lege care reglementează funcţia warantului şi avem şi Institutul de emisiune care acordă credit pe acest fel de acte. Şi totuşi nu putem spune că avem şi un credit agricol care satisface nevoile plugarilor de toate categoriile, dincioşii închinători ai Moscovei ? Când un democrat strigă, „jos fascismul” el spune, implicit, jos ideia de dictatură, trăiască libertatea cu toate atributele ei. Când un comunist strigă „jos fascismul” el strigă jos dictatura naţionalistă, trăiască dictatura comunistă, deci nu ideia de dictatură în sine o socoate primejdioasă, ci numai obiectivele naţionaliste ale unei dictaturi fasciste, fiindcă, în acelaş timp, simte o isterică nostalgie pentru dictatura roşie, pentru regimul de penitenciar al Sovietelor. Ce a determinat pe comunişti să recurgă la deghizamentul „antifascist” ? Necesitatea Republicilor Sovietelor de a relua toate relaţiile diplomatice, de a menţine un cât mai strâns contact cu statele burghezo-capitaliste, a constrâns la această nouă formulă tactică. Să nu sperie, să-i poată încolona şi pe democraţii burghezi în rândurile de luptă deghizată a comunismului. Probabil că această activitate cât şi acele galerii săpate în adâncimi de cârtiţele roşii au fost socotite îndestulătoare spre a încerca un iureş, o manifestaţie de stradă. Câteva sute la ministerul apărării naţionale cu aparenţa unei cuviincioase cereri de graţiere, de fapt o încercare de a intimida, de a salva pe comuniştii ale căror procese erau in curs. Aceleaşi deghizări antifasciste au ocupat strada spre Dealul Patriarhiei spre a identifica pe cei doi aprigi fascişti O. Goga şi A. C. Cuza, evident nu spre a-i aclama. Vizibile acte de îndrăzneală, o simplă manevră de a încerca metodele de luptă ale poliţiei, de a inventaria tactica represiunii, cât şi ambianţa politică. Ni s’a părut cu totul nepotrivit, ca o stupidă provocare, această eşire comunistă într’o atmosferă de aprig naţionalism. In schimb ne-a surprins acea moliciune a serviciului de asigurare a ordinii. Dacă deghizarea antifascistă a comunismului a socotit oportună o sgomotoasă eşire In stradă spre a încerca evidența represiunii, înseamnă că au 1 (Continuare în pag. 11-a) Cauza acestei stări de lucruri nu ține nici de nepăsarea Statului, deoarece sub acest raport el a făcut imense sacrificii. A înzestrat acel institut de credit agricol ipotecar cu un capital, destul de important, plătind tot staul o mare parte din dobândă, a dotat Banca centrală cooperativă cu un capital de 500 milioane lei, a luat asupra sa pierderi din conversiune vărsând anual 450 milioane lei şi alte multe sacrificii. Nu-i o explicaţie nici situaţia creiată instituţiilor de credit de pe urma crizei prin care trec, ca urmare a legii pentru asanarea datoriilor, deoarece noi aveam o problemă a creditului agricol şi înainte de 1929. Lipsa unui credit agricoli, suficient alimentat, nu poate fi căutată decât în absenţa totală a fondurilor dispuse a merge să se plaseze în astfel de credite. Iar această absenţă se datoreşte în totul condiţiilor de rentabilitate în care produce agricultorul de la noi şi care nu dau nici cea mai mică siguranţă pentru acoperirea dobânzilor şi restituirea banilor la scadenţă. Pentru îndreptarea acestui rău nu există decât o singură cale: dirijarea voită a fondurilor disponibile spre instituţiile de credit agricol, dirijare "care însă nu-i posibilă decât atunci când în locul băncilor de astăzi vom avea un sistem bancar în care funcţia de acumulare să fie distinctă de cea de distribuire a creditului In acelaş timp creditul agricol rămâne în funcţie şi de mărirea rentabilităţii prin sporirea productivităţii şi îmbunătăţirea calitativă a producţiei. Toate aceste măsuri nu au nevoie de legi. Ele pot fi luate pe baza actualelor legislaţiuni, care poate că ar avea nevoie de uşoare adaptări. Ceea ce se cere este numai voinţa de a le aplica. Orice măsuri s’ar lua in afară de această linie, constitue numai nişte paliative, care dacă aduc o aparentă uşurare momentană, sunt un pericol pentru viitor, deoarece amână soluţia serioasă a problemei. Astăzi când a dispărut şi iluzia creditului agricol satisfăcut cu fonduri externe, pe care au ventilat-o atâţia înainte de 1929, trebue să ne gândim la propriile noastre mijloace, pe care să le organizăm aşa fel incât să ne satisfacem toate trebuinţele. Nu trebue deci nici o lege şi nici bani de la străini, ci o voinţă fermă care să urmărească rezolvarea acestei probleme printr-o soluţie radicală şi nu prin paliative sub care, de cele mai multe ori, se ascunde preocuparea demagogică de captare a voturilor. Mircea V.oienescu Deghizări comuniste de PAMFIL ŞEICARU Agricultorii solicita credite Paliative şi soluțiuni .— Eu cred că legea asta de interzicerea schimbării numelui e făcută in favoarea noastră. — Adevărat, că prea se abuza la Cameră, dozada şi fel de fel de deputaţi numele nostru». Noul buget şi Elaborând bugetul pe 1936, mai cu greu decât ar elabora un copil sintetic, ministrul finanţelor are de îndurat nu numai suferinţele, obişnuite de atâţia ani în asemenea ocazii, ci şi o dificultate care vine din afara scriptelor şi din afara ministerelor. Viaţa însăşi, strâns înfăşurată în zalele cifrelor, începe să preseze, iar socotelile încep să trozneascâ. Ani de zile bugetul, mai apăsător decât gravitaţia şi mai implacabil, a acoperit viaţa ţării ca un tipar, opus oricărei desvoltări, din cauza defectului iniţial de a fi prea strimt. Viaţa insă înseamnă progres, iar constrângerea şi individul încleştaţi se vor presa progresiv, până când ori constrângerea cedează, ori individul se va elibera, ajutat de forţele lui obscure, ca acel straniu rătăcitor printre stele, al lui Jack London. După cum am spus, pe lângă obişnuitele probleme sintetice ale bugetului, viaţa prezintă astăzi calculatorilor, cel mai vizibil dintre protestele ei nebăgaite în seamă: chestiunea salariilor. De o bună bucată de vreme, este pentru prima oară, când cea mai mare parte a funcţionarilor publici vin cu revendicări, imposibil de trecut cu vederea. Intr’un singur număr de ziar, in care citim despre buget numai câteva rânduri, — din cari reiese că vom păstra la cheltueli cifra de anul trerut — cealaltă fată a probh ,ci izbucnește de pe fiecare pagină. Iată câteva extrase din reportagiile asupra mişcării salariaţilor. 1. Profesorii. „Membrii corpului didactic secundar, făcând comparaţie între situaţia lor şi a altor funcţionari, au constatat că sunt cei mai oropsiţi. Ei vor fi nevoiţi să ajungă la grevă.” 2. funcţionarii poştei. „O delegaţie de peste 200 petetişti a cerut înscrierea in buget a sumelor necesare avansării funcţionarilor poştali. Se ştie că ei au salariile cele mai mici în comparaţie cu ceilalţi funcţionari”. 3. învăţătorii. „Unul dintre ei, învăţător la o şcoală din munţi, a umblat o vară întreagă desculţ. Cu 1650 lei pe lună, mă întreb dacă o pereche de ghete, n’ar fi fost prea mult pentru el’’, 4. Magistraţii. „Ţinând seama de salariile de mizerie, în care au fost menţinuţi, ei cer ca prin noua lege de salarizare să li se dea înaintările şi gradaţiile la cari au dreptul”, 5. Preoţii. „Sper, declară ministrul cultelor, că noul buget al clerului să fie aşa fel întocmit, ca să dea satisfacţie cererilor sale legitime, juste şi rezonabile”. Din enumerarea de mai sus rezultă că toate categoriile de funcţionari, cari pretind hotărît îmbunătăţirea situaţiei lor, au convingerea că salariul fiecăreia e cel mai mic. Şi în adevăr aşa e. Pentru împrejurările specifice fiecărei categorii de funcţionari, dintre cei ce se plâng, salariul lor e cel mai mic cu putinţă. Cu multă dreptate spunea Anatole France: „Armata Pinguinilor e întâia din lume. A Marsuinilor la fel’’. Retinem deasemenea că nu toţi funcţionarii cer ameliorarea soartei lor- iar aceştia cari o cer acum» pentru întâia oară cu o hotărîre care va avea desigur urmările prevăzute, o fac pentru că nu mai pot să rabd. Substanţa cea mai greu de ocolit din cererea lor este că nimeni nu pretinde mărirea salariilor, ci recunoaşterea prin înscrierea în noul buget, a gradaţiilor şi a înaintărilor, abrogate în vechile salarii mod arbitrar prin diferit măsuriexcepţionale. Ei au fosit obligaţii până acum la un îndoit sacrificiu, prin curbele aplicate, şi prin abrogarea înaintărilor. Al treilea sacrificiu, acela al anemieri salariilor prin scăderea valorii leului, nu-l mai pot suporta. Rezultă că, pe cât va fi cu putinţă, situaţia acestor funcţionari va fi îmbunătăţită. Bugetul însă nu e mai puternic decât anul trecut, dimpotrivă. Ministrul finanţelor, a cărui dramă o înţelegem, nu poate înmulţi veniturile, el poate numai aduna şi scădea. Va face cele doua operaţii cu sentimentul trist, de a fi nedreptăţit factorii de producţie, cum ar fi de pildă agricultura şi lucrările publice, cari nu pot să strige, dar nici să mai producă. : N. Aleman Pe marginea luptei viticultorilor In chestiunea viticolă s’au propus multe §i continuă să se propue §i mai multe. Podgorenii au pornit acum câtva timp o adevărată ofensivă al cărei rezultat este, oarecum, noul proect de lege al viticulturii. Am zis oarecum, fiindcă proectul în chestiune nu cuprinde soluţiile esenţiale, rămânând totuş o încercare pozitivă. A vorbit alalteri la Senat, în chestiunea acestui proect, un cunoscător documemat al problemei viticole d. Nicolae Jechianu, senator al Camerelor de agricultură. Putnean din Vrancea, d-sa îşi dă scurm de pondtere esenţiale aie problemei fiindcă trăeşte în mijlocul unei lumi de podgoreni şi poate fiindcă d-sa insuşi este unul din aceştia. Principiile care rezumă această cuvântare le vom cita şi noi pentru felul în care sesizează termenii problemei. Vorbind din partea „Frontului românesc” d. Jechmin a ceruthuminarea totală şi pentru totdeauna a alcoolului industrial şi desfiinţarea trustului spiilurilor. — Reglementarea plantaţiilor de vii în sensul delimitării regiunilor, viticole Reducerea impozitelor existente şi aşezarea lor pe baze raţionale in raport cu rentabilitatea produselor viticole şi pomicole — libertatea comerţului băuturilor naturale. __ Crearea unui credit viticol sprijinit de I. N. R. cel puţin egal cu sprijinul dat creditului industrial şi alimentat de participarea sindicalizării obligatorii a podgorenilor. — Organizarea pivniţelor, de standardizare pe baze cooperatiste cu participarea efectivă a Statului, în scopul unei raţionale vinificări şi a unei bune valorificări. Chestiunea viticulturii nu suferă soluţii de moment şi jumătăţi de soluţii. Pornind dela tabloul mic al ravagiilor pe cari spiritul industrial le face printre ţărani şi în populaţie in general, d. Jechianu s’a ridicat pe treptele întregului problemei la soluţii esenţiale şi fără îndoială, grele. Nu ne îndoim că în această problemă economică profesională noul noul proect de lege n’a pornit dela cruce preconcepute şi desbaterile — la care contribuesc oameni iniţiaţi — pot influenţa perfecţionarea lui.. Dacă in camerele noastre legislative am putea auzi mai des cuvântări care nu se depărtează de realitatea problemelor sociale şi economice de pe teren, care se străduesc să clarifice o problemă determinată în raport cu acţiunea de legiferare, niciodată aceste camere nu s’ar bucura de detestabila opinie pe care o are în spiritul publicului liber. Dragoş Vrânceanu