Curentul, martie 1936 (Anul 9, nr. 2901-2931)

1936-03-01 / nr. 2901

mi IX No. 2901 12 PAGINI 3LEI Duminică 1 Martie 1936 Director: PAMFIL ŞEICARD REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei­­, et. I-I Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON :­­ Secretariatul ţu­ Provincia . . 3-4086­­ Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Rond, institutiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate; Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 șil5 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conf. ocd Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 O chestiune care nu există Noul proect de cod penal a pus iarăşi în discuţie chestiunea avor­tului­ Atâţia oameni cu scaun la cap s-au congestionat încercând să creeze femeii o condiţie superioa­ră de viaţă în noul regim penal. Femeile se pare că nu au fost con­sultate, adică mamele care au în­temeiat o familie alăturea de soţii lor. Nu se putea trece, evident la un sufragiu general. Dar nici „aso­­ciaţiunile”, — nu cele politice, — ci acelea care au de scop protecţia mamei ţii a copilului nu au fost consultate. . Aceste asociaţii vii trebue să ai­bă o părere, ceva mai mult chiar decât o opinie rezervată,­­ un program care se cere legiferat, a­­dică întărit de înalta protecţie a politicii sociale a Statului. Aici in­să ne izbim de pasivitatea partide­lor politice. Nici un partid politic, fără excepție, nu are o atitudine studiată şi precisă în această che­stiune. Toate consideraţiunile pro­gramatice plutesc în vagul impre­­ciziunii şi diletantismului. Omul nostru politic, adică al regimului demo-liberal, este un domn elegant ^ • şi retoric, — care, fără să ştie ce­­ înseamnă maltusianismul, îl prac­tică fără ruşine în toată sbenguiala lui de vorbe umflate şi de princi­pii ,•umanitare". Nu am văzut încă, — şi fără îndoială că nici nu vom vedea, pentru că nu mai este timp,d in programul unui partid politic re­zolvată protecţiun­'ea mamei şi a copilului. Dacă nimeni nu are nici o părere, legiuitorii care se străduesc să dea o altă redactare codului penal, fac foarte bine că încadrează proble­ma în principii juridice lăsând ju­decătorului cât mai multă liber­tate în sancţionarea femeii­­vino­vate de pruncucidere. Toată problema, în noul cod pe­nal, se învârteşte în jurul acestei libertăţi pe care trebue să o aibă judecătorul de a chibzui cu multă obiectivitate starea morală şi so­cială a femeii pruncucigaşe. S’au ridicat glasuri de protesta­re, pentru că în noul cod penal a­­vortul ,,social" nu este prevăzut. Unii chiar au dat o largă publici­tate acestei grave ,,omisiuni’'. Noi credem că av ese vorba de nici o omisiune. Avortul social l-ar putea justifica ,„femeia siluită”, sau femeia lipsită de asistenta mate­rnală a soţului. Şi plecând de aici, se face o demagogie ruşinoasă, o criminală propagandă pentru legiti­marea avortului social. Pentru fe­meia siluită (cazuri foarte rare) ar trebui să existe posibilitatea de sancţionare extrem de severă a brutei care, prevalându-se de "Pri­vilegiul" masculinităţii, abuzează de lipsa de apărare a femeii. Pentru cazurile de deflorare şi sarcini ar trebui să fie legiferată cercetarea paternităţii. Pentru a preîntâmpina incapacitatea femeii sărace de a-şi creşte copiii, Statul ar trebui să ia asupra lui protecţia materială şi morală a familiilor numeroase şi lipsite de mijloace de subsistenţa. Când în această ţară sunt atâtea disponibilităţi materiale în lumea burgheză, când unii huzuresc iar alţii cerşesc o bucată de pâine, a­­ceastă problemă a asistenţei mate­riale ar trebui să o revendice toc­mai partidele şi oamenii încadraţi principiilor democratice. Se întâm­plă tocmai contrariul, şi de aceia ve­dem scandalul care se face în ju­rul avortului social. In ţările cu o capacitate de pre­vedere mai mare decât a noastră, oamenii mai inteligenţi şi mai bine intenţionaţi au avut grijă să păzea­scă viitorul naţiunii lor de perico­lul despopulării. In Franţa natali­tatea este încurajată şi avortul so­cial prohibit cu desăvârşire. In Germania constituţia de la Weimar (cu toate că era democratică) dar cu deosebire regimul celui de al treilea Reich obligă comunele să vegheze la sănătatea familiilor nu-­ meroase şi să protejeze natalita-­­ tea. O naţiune are nevoe de braţe de muncă, de­­luptă­tori. Destinul unei naţiuni nu trebue să se închi­steze într’un număr limitat de lo­cuitori, ci să populeze câmpiile, să pună în valoare noul mijloace de producţie. Omul alb, omul european cu deo­sebire, este înzestrat de la natură cu miraculoasele calităţi ale unei civilizaţii constructive şi ale unei culturi superioare. Sunt regiuni sălbatece in conti­­tiehtele primitive unde n’a pătruns încă fierul plugului şi târnăcopul Lucr­ător­uiuijc.aLe^r^c0lestc.)^mâ^ tul şi dă la Iveală nebănuite bo­găţii. Privesc la marşul revoluţionar al generalului Graziani în Abisinia, şi identific vigoarea rasei latine şi pu­terea de expansiune a natalităţii italieneşti. Privesc la opera gran­dioasă a coloniştilor europeni, cu deosebire englezi, transplantaţi în America de Nord, şi admir prolifi­citatea prodigioasă a omului alb care n’a ştiut ce înseamnă gogo­riţa avortului social, balivernă in­ventată de neghiobia socialisto-de­­mocratică pentru a da mai multă tărie de dogmă marxismului asasin. Intr’o ţară unde mortalitatea in­fantilă este atât de mare, unde li­mita, de vârstă este atât de redu­să şi bolile sociale atât de răspân­dite, nici n’ar trebui să existe oa­meni cari să discute posibilitatea avortului social­ Avem nevoe de cercetarea paternităţii, de sancţio­narea brutelor priapice, de protec­ţia nelimitată a maternităţii şi a copilului Avem nevoe de o cât mai largă încadrare a demografiei şi a biologiei rasei într’o politică de stat. Şi atâta vreme cât noul proect de cod penal merge pe acest drum, nu avem nimic de obiectat _______ Nicolae Roşu Retenta aviaţiei Câte avertismente ne mai trebuesc?.. In viata noastră domestică sau pe stradă, — dacă am nesocoti învăţă­mintele experienţei cu tenacitatea cu care le siluim in treburile tării, __ ne-at arde focul sau ne-ar călca tram­vaiul­... După ce s’a fript odată cu chibritul, cel mai nătâng copil nu mai pune mâna pe jăratec; după ce a fost odată răsturnat de un taximetru, cel mai tont adult nu mai mare din fuga trăsurii. Pentru dresajul intereselor private, un avertisment unic este su­ficient. Numai pentru călăuzirea in­tereselor naționale trebuesc acumulate zeci şi zeci de avertismente. — inutile toate, adesea, de vreme ce nu reţinem învăţămintele trecutului nici măcar atâta căi celebrul barbar al lui Demos­­tenel In drama aviaţiei romaneşti, ,arată un ultim şi drastic avertisment: demi­sia d-lui subsecretar de Stat­ing, N. Caranfil. Soseşte alarma aceasta după aceea a predecesorului său, şi soseşte după o serie de tragice accidente, şi după o cascadă întreaga de anchete, polemici, acuzaţiuni şi pţetise contra­dictorii. Află profanii (care sunt insă şi contribuabili!) ci pretinsul subse­cretariat autonom al Aerului nu are nici Conducere liberă nici gestiune se­parată. Că legile succesive de organi­zare dau tot cârpii unete ve­cutele organizând melodic doar confuziunea şi rutina. Că cele mai chinezeşti com­­plicaţiuni biurocratice paralizează flui­ditatea rezolvărilor şi promptitudinea îndreptărilor. Şi când spunem „chi­nezeşti” ofensăm gratuit un norod ino­­cent, — fiindcă văzurăţi că în China operează astăzi disciplina coordonatoare a japonezilor, pe care am fi încântaţi de naturalizămi şi în văzduhul nostru­... Când va ajunge oare şi acest văzduh mai judicios umanizat,­­ când vor fi in sfârşit folosite avertismentele toate pentru refonta atât de lamentabil în­târziată a aviaţiei noastre?... Nu pre­tinde nimeni, negreşit, să dispară magic toate accidentele, sau să resoarbă ca­ botinajul vedetelor, sau să se neutrali­­zeze miraculos rivalităţile uneori atât de crâncene dintre piloţii şi „piloatele’’ cu pretenţiuni de „star”. Dar să nu mai auzim de avioane rupte şi de anonime camaradereşti prin redacţii,­­ de bu­toane perfid strecurate prin cilindre în ajunul raidurilor, de po­te zări cum­părate la mezatul hodoroagelor şi de paraşute cu vi­puşcă de putregai­.*. Sâ se poată trăi ceva mai respirabil. In această splendidă profesiune de suve­rană respiraţie in spaţiul.*. Aviaţia noastră are astăzi nevoie de o reformă totalitară, şi ca şi pentru marină, — cu program de lungă dura­tă, cu demzuri constructive de scaden­ţă târzie, — regenerarea aceasta nu poate fi decât operă regală. Problemă de majestate, o înfăptuire domnea­scă, reclamând continuitatea în efort, statornicia în Conducere, luciditatea în decizii, promptitudinea în soluţii• Sub­stitutul regal, — că va fi d. ing. Ca­­ranfil, că va fi succesorul său eventual, — va trebui dăruit cu prerogative pre­­toriene, cu atât mai patente cu cât mai flămânzi aleargă dela o vreme toţi aventurierii şi toţi bufonii după postul acesta de subsecretar al Aerului, in care unele epave speră să găsească al­veolă de hoinăreală, de învârteli şi de bhiff, y K -^ Ion Du­mitrescu Să nu ne lăsăm amăgiţi de spe­ranţele unei liniştiri a acţiunii co­muniste. Fiindcă tactica comunistă este mult mai complicată , adesea preferă unele deghizări neaşteptate, sau coboară în acea neostenită acti­vitate de cârtiţă. Tocmai când ne­am închipui că forţele revoluţionare s’au irosit, că vigoarea combativă s’a anemiat, — atunci, cuibăriţi în cine ştie ce ascunzişuri, îşi conti­nuă intensa lor propagandă. Acţiunea Sovietelor în Persia, în anul 1920, este plină de învăţăminte. A impus moderaţie comuniştilor ze­loşi, care vroiau să grăbească bol­­şevizarea Persiei, fără să aibă in­tuiţia tactică a momentului naţiona­list ce definea atmosfera ţării. A socotit mai oportun să-şi deghizeze de circumstanţă toată acţiunea lor de penetraţie pe planul naţionalist, şi a refuzat orice ajutor comunişti­lor persani, spre a da ajutor dicta­torului Riza Khan. Aceiaşi tactică în Afganistan, unde Moscova a­ sprijinit mişcarea naţionalistă a lui Amanulah. Garde­roba deghizărilor comuniste este multiplă, şi pentru cel necunoscător, absenţa unei făţişe afirmări comu­niste poate să aibă înţelesul unei slăbiri a mişcării, când de fapt nici un moment acţiunea de propagandă comunistă nu încetează. Dispariţiile periodice nu sunt de­cât un fel de mască de cloroform, spre a adormi vigilenţa instinctului de conservare al unei societăţi ame­­ninţate în forţele ei de viaţă. Ultima deghizare a comunismului poartă titlul „antifascism”. Nu se poate o formulă mai ademenitoare decât „antifascismul” pentru sensi­bilitatea politică a democraţiei libe­rale, adversară oricărei mutilări a ideilor de libertate. Pentru foarte mulţi, ideia de libertate formează condiţia esenţială a oricărei respira­ţii a spiritului; or, pentru toţi aceşti aprigi individualişti orice fel de dictatură înseamnă o sfârnire a omu­lui, o încarcerare brutală a gândirii sortită să fie standardizată ca mun­ca mecanică a omului într’o vastă uzină. Deci formula „antifascism” devine seducătoare, capătă ceva dintr’o chemare de raliere a spiri­Punctul trei din moţiunea votată de adunarea generală a Uniunei camerelor de agricultură care şi-a încheiat ori lucrările, cuprinde ur­mătorul deziderat: ,,Guvernul să vină cu legea care­ să organizeze neîntârziat creditul agricol, făcându-l accesibil tuturor categoriilor de agricultori şi în mă­sură cât mai largă”. O cerere dreaptă şi logică pen­tru o adunare de plugari, ţinută în luna Februarie, adică cu câteva săp­tămâni înainte de începerea cam­paniei de lucru, care cere bani. Dar, în acelaş timp, nu ne putem abţi­ne de la constatarea că aşa cum este formulat dezideratul, el nu pare a pleca de la oameni practici, celor libere ce opun o rezistenţă ori­cărei tendinţe de anulare a dreptu­lui de a gândi liber. Nimic mai le­gitim decât aceste acţiuni; dar ceia ce demască origina formulei, inspiraţia diriguitoare,­­ este pre­zenţa comuniştilor, a celor mai vi­­jelioşi, propovăduitori ai evangheliei roşii, în aceste grupări antifasciste. Comuniştii sunt cei mai nume­roşi, comuniştii sunt cei mai activi şi mai exuberanţi în agresivitatea lor antifascistă, şi numărul celor­lalţi de bună credinţă, bieţii bur­ghezi credincioşi ai liberalismului, a­­măgiţi apărători ai libertăţilor de­mocratice, par mai mult o figuraţie spre a înlesni deghizarea comu­nistă. Antifascism,­­ adică Împotriva dictaturii, împotriva confiscării dreptului de a gândi individual, împotriva acelei aserviri totale a omului la ideia de Stat care capătă o formă tiranică; aşa înţeleg naivii liberalismului democrat, sinceri ad­versari ai oricărei dictaturi. Pentru comunişti,­­ antifascismul înseamnă doar o luptă împotriva dictaturii naţionaliste, dar nu a ideii de dictatură. Sunt fanaticii convertiţi ai regi­mului sovietic, sunt doar făţişii a­­genţi ai revoluţiei comuniste pe care o prepară, pe care o urmăresc cu o tenacitate neînfricată. Or, nu există nici un regim în care dictatura să aibă o formă mai brutală, nu există un Stat care să aibă aspectul de sinistră închisoare a spiritului, de totală anulare a in­dividului ca dictatura roșie a Re­publicii Sovietelor. Dacă din Italia fascistă oricine poate eşi când vrea, oricare cetăţean poate să circule oriunde ,în Europa şi să se întoarcă acasă, dacă aceiaş libertate o are orice german să iasă când vrea din cazarma lui Hitler, nici un ins — fi­reşte în afară de cei cu misiuni ofi­ciale — nu poate să părăsească So­­vietia. Omul este confiscat, dreptul individului socotit ca un act de vi­novată schismă față de dogma co­munistă. Atunci, cum pot să se ridice îm­potriva dictaturii, împotriva ideii de­ dictatură zeloșii comunismului, cre­Problema creditului agricol în Ro­mânia nu-i o chestie de lege. Sub acest raport noi avem tot ce ne trebue. O lege care reglementează creditul agricol şi permite înfiinţa­rea diferitelor feluri de instituţii pentru acest soi de împrumuturi; o lege care reglementează funcţiona­rea băncilor populare; credit agri­col ipotecar, credit funciar rural, case de credit agricole, etc* De a­­semenea avem o lege a gajului a­­gricol şi o lege care reglementează funcţia warantului şi avem şi Insti­tutul de emisiune care acordă cre­dit pe acest fel de acte. Şi totuşi nu putem spune că avem şi un cre­dit agricol care satisface nevoile plugarilor de toate categoriile, dincioşii închinători ai Moscovei ? Când un democrat strigă, „jos fascismul” el spune, implicit, jos ideia de dictatură, trăiască liberta­tea cu toate atributele ei. Când un comunist strigă „jos fascismul” el strigă jos dictatura naţionalistă, trăiască dictatura comunistă, deci nu ideia de dictatură în sine o so­­coate primejdioasă, ci numai obiec­tivele naţionaliste ale unei dictaturi fasciste, fiindcă, în acelaş timp, simte o isterică nostalgie pentru dictatura roşie, pentru regimul de penitenciar al Sovietelor. Ce a determinat pe comunişti să recurgă la deghizamentul „antifas­cist” ? Necesitatea Republicilor Soviete­lor de a relua toate relaţiile diploma­tice, de a menţine un cât mai strâns contact cu statele burghezo-capita­­liste, a constrâns la această nouă formulă tactică. Să nu sperie, să-i poată încolona şi pe democraţii bur­ghezi în rândurile de luptă deghi­zată a comunismului. Probabil că această activitate cât şi acele gale­rii săpate în adâncimi de cârtiţele roşii au fost socotite îndestulătoare spre a încerca un iureş, o manifes­taţie de stradă. Câteva sute la mi­nisterul apărării naţionale cu apa­renţa unei cuviincioase cereri de graţiere, de fapt o încercare de a intimida, de a salva pe comuniştii ale căror procese erau in curs. A­­celeaşi deghizări antifasciste au o­­cupat strada spre Dealul Patriarhiei spre a identifica pe cei doi aprigi fascişti O. Goga şi A. C. Cuza, evi­dent nu spre a-i aclama. Vizibile acte de îndrăzneală, o simplă manevră de a încerca metodele de luptă ale poliţiei, de a inventaria tactica re­presiunii, cât şi ambianţa politică. Ni s’a părut cu totul nepotrivit, ca o stupidă provocare, această eşi­­re comunistă într’o atmosferă de a­­prig naţionalism. In schimb ne-a surprins acea moliciune a serviciu­lui de asigurare a ordinii. Dacă de­ghizarea antifascistă a comunismu­lui a socotit oportună o sgomotoasă eşire In stradă spre a încerca ev­­idența represiunii, înseamnă că au 1 (Continuare în pag. 11-a) Cauza acestei stări de lucruri nu ține nici de nepăsarea Statului, de­oarece sub acest raport el a făcut imense sacrificii. A înzestrat acel institut de credit agricol ipotecar cu un capital, destul de important, plătind tot staul o mare parte din dobândă, a dotat Banca centrală cooperativă cu un capital de 500 milioane lei, a luat asupra sa pier­deri din conversiune vărsând anual 450 milioane lei şi alte multe sa­crificii. Nu-i o explicaţie nici situaţia creiată instituţiilor de credit de pe urma crizei prin care trec, ca ur­mare a legii pentru asanarea dato­riilor, deoarece noi aveam o pro­blemă a creditului agricol şi îna­inte de 1929. Lipsa unui credit agricoli, sufi­cient alimentat, nu poate fi căutată decât în absenţa totală a fondu­rilor dispuse a merge să se plaseze în astfel de credite­. Iar această absenţă se datoreşte în totul con­diţiilor de rentabilitate în care pro­duce agricultorul de la noi şi care nu dau nici cea mai mică siguranţă pentru acoperirea dobânzilor şi re­stituirea banilor la scadenţă. Pentru îndreptarea acestui rău nu există decât o singură cale: di­rijarea voită a fondurilor disponi­bile spre instituţiile de credit agri­col, dirijare "care însă nu-i posibilă decât atunci când în locul băncilor de astăzi vom avea un sistem ban­car în care funcţia de acumulare să fie distinctă de cea de distribui­re a creditului In acelaş timp creditul agricol rămâne în funcţie şi de mărirea rentabilităţii prin sporirea produc­tivităţii şi îmbunătăţirea calitativă a producţiei. Toate aceste măsuri nu au ne­voie de legi. Ele pot fi luate pe baza actualelor legislaţiuni, care poate că ar avea nevoie de uşoare adaptări. Ceea ce se cere este nu­mai voinţa de a le aplica. Orice măsuri s’ar lua in afară de această linie, constitue numai nişte paliative, care dacă aduc o apa­rentă uşurare momentană, sunt un pericol pentru viitor, deoarece a­­mână soluţia serioasă a problemei. Astăzi când a dispărut şi iluzia creditului agricol satisfăcut cu fonduri externe, pe care au venti­­lat-o atâţia înainte de 1929, trebue să ne gândim la propriile noastre mijloace, pe care să le organizăm aşa fel incât să ne satisfacem toa­te trebuinţele. Nu trebue deci nici o lege şi nici bani de la străini, ci o voinţă fermă care să urmărească rezolvarea a­­cestei probleme printr-o soluţie ra­dicală şi nu prin paliative sub care, de cele mai multe ori, se ascunde preocuparea demagogică de cap­tare a voturilor. Mircea V.­oienescu Deghizări comuniste­­ de PAMFIL ŞEICARU Agricultorii solicita credite Paliative şi soluțiuni .— Eu cred că legea asta de interzicerea schimbării numelui e făcută in favoarea noastră. — Adevărat, că prea se abuza la Cameră, dozada­ şi fel de fel de deputaţi numele nostru». Noul buget şi Elaborând bugetul pe 1936, mai cu greu decât ar elabora un copil sintetic, ministrul finanţelor are de îndurat nu numai suferinţele, o­­bişnuite de atâţia ani în asemenea ocazii, ci şi o dificultate care vine din afara scriptelor şi din afara mi­nisterelor. Viaţa însăşi, strâns în­făşurată în zalele cifrelor, începe să preseze, iar socotelile încep să trozneascâ. Ani de zile bugetul, mai apăsător decât gravitaţia şi mai implacabil, a acoperit viaţa ţării ca un tipar, opus oricărei desvoltări, din cauza defectului iniţial de a fi prea strimt. Viaţa insă înseamnă progres, iar constrângerea şi indi­vidul încleştaţi se vor presa pro­gresiv, până când ori constrângerea cedează, ori individul se va elibera, ajutat de forţele lui obscure, ca a­­cel straniu rătăcitor printre stele, al lui Jack London. După cum am spus, pe lângă o­­bişnuitele probleme sintetice ale bugetului, viaţa prezintă astăzi cal­culatorilor, cel mai vizibil dintre protestele ei nebăgaite în seamă: chestiunea salariilor. De o bună bu­cată de vreme, este pentru prima oară, când cea mai mare parte a funcţionarilor publici vin cu reven­dicări, imposibil de trecut cu ve­derea. Intr’un singur număr de ziar, in care citim despre buget numai câteva rânduri, — din cari reiese că vom­ păstra la cheltueli cifra de anul trerut — cealaltă fată a pro­­bh ,ci izbucnește de pe fiecare pa­gină. Iată câteva extrase din repor­­tagiile asupra mişcării salariaţilor. 1. Profesorii. „Membrii corpului didactic secundar, făcând compara­ţie între situaţia lor şi a altor func­ţionari, au constatat că sunt cei mai oropsiţi. Ei vor fi nevoiţi să ajungă la grevă.” 2. funcţionarii poştei. „O delega­ţie de peste 200 petetişti a cerut în­scrierea in buget a sumelor nece­sare avansării funcţionarilor po­ştali. Se ştie că ei au salariile cele mai mici în comparaţie cu ceilalţi funcţionari”. 3. învăţătorii. „Unul dintre ei, în­văţător la o şcoală din munţi, a umblat o vară întreagă desculţ. Cu 1650 lei pe lună, mă întreb dacă o pereche de ghete, n’ar fi fost prea m­ult pentru el’’, 4. Magistraţii. „Ţinând seama de salariile de mizerie, în care au fost menţinuţi, ei cer ca prin noua lege de salarizare să li se dea înaintă­rile şi gradaţiile la cari au dreptul”, 5. Preoţii. „Sper, declară mini­strul cultelor, că noul buget al clerului să fie aşa fel întocmit, ca să dea satisfacţie cererilor sale le­gitime, juste şi rezonabile”. Din enumerarea de mai sus re­zultă că toate categoriile de func­ţionari, cari pretind hotărît îmbu­nătăţirea situaţiei lor, au convinge­­rea că salariul fiecăreia e cel mai mic. Şi în adevăr aşa e. Pentru împrejurările specifice fiecărei ca­tegorii de funcţionari, dintre cei ce se plâng, salariul lor e cel mai mic cu putinţă. Cu multă dreptate spu­nea Anatole France: „Armata Pin­guinilor e întâia din lume. A Mar­­suinilor la fel’’. Retinem deasemenea că nu toţi funcţionarii cer ameliorarea soar­­tei lor- iar aceştia cari o cer a­­cum» pentru întâia oară cu o ho­­tărîre care va avea desigur urmă­rile prevăzute, o fac pentru că nu mai pot să rabd. Substanţa cea mai greu de ocolit din cererea lor este că nimeni nu pretinde mări­rea salariilor, ci recunoaşterea prin înscrierea în noul buget, a grada­ţiilor şi a înaintărilor, abrogate în vechile salarii mod arbitrar prin dif­erit măsuri­­excepţionale. Ei au fosit obligaţii până acum la un îndoit sacrificiu, prin curbele aplicate, şi prin abro­garea înaintărilo­r. Al treilea sa­crificiu, acela al anemieri sala­riilor prin scăderea valorii leului, nu-l mai pot suporta. Rezultă că, pe cât va fi cu pu­tinţă, situaţia acestor funcţionari va fi îmbunătăţită. Bugetul însă nu e mai puternic decât anul trecut,­­ dimpotrivă. Ministrul finanţelor, a cărui dramă o înţelegem, nu poa­te înmulţi veniturile, el poate numai aduna şi scădea. Va face cele doua operaţii cu sentimentul trist, de a fi nedreptăţit factorii de producţie, cum ar fi de pildă agricultura şi lucrările publice, cari nu pot să strige, dar nici să mai producă. :­­ N. Aleman Pe marginea luptei viticultorilor In chestiunea viticolă s’au propus multe §i continuă să se propue §i m­ai multe. Podgorenii au pornit acum câtva timp o adevărată ofensivă al cărei rezultat este, oarecum, noul proect de lege al viticulturii. Am zis oarecum, fiindcă proectul în chestiune nu cuprinde soluţiile esenţiale, rămâ­nând totuş o încercare pozitivă. A vorbit alalt­eri la Senat, în chesti­unea acestui proect, un cunoscător do­­cumemat al problemei viticole d. Nicolae Jechianu, senator al Camere­lor de agricultură. Putnean din Vranc­ea, d-sa îşi dă scurm de pondtere esenţiale aie pro­blemei fiindcă trăeşte în mijlocul unei lumi de podgoreni şi poate fiindcă d-sa insuşi este unul din aceştia. Principiile care rezumă această cu­vântare le vom cita şi noi pentru felul în care sesizează termenii problemei. Vorbind din partea „Frontului româ­nesc” d. Jechmin a cerut­­hu­minarea totală şi pentru totdeauna a alcoolului industrial şi desfiinţarea trustului spii­­lurilor. — Reglementar­ea plantaţiilor de vii în sensul delimitării regiunilor, viticole Reducerea impozitelor exis­tente şi aşezarea lor pe baze raţionale in raport cu rentabilitatea produselor viticole şi pomicole — libertatea co­merţului băuturilor naturale. __ Crea­rea unui credit viticol sprijinit de I­. N. R. cel puţin egal cu sprijinul dat creditului industrial şi alimentat de participarea sindicalizării obligatorii a podgorenilor. — Organizarea pivniţelor, de standardizare pe baze cooperatiste cu participarea efectivă a Statului, în scopul unei raţionale vinificări şi a unei bune valorificări. Chestiunea viticulturii nu suferă so­luţii de moment şi jumătăţi de soluţii. Pornind dela tabloul mic al ravagiilor pe cari spiritul industrial le face printre ţărani şi în populaţie in general, d. Je­chianu s’a ridicat pe treptele întregului problemei la soluţii esenţiale şi fără îndoială, grele. Nu ne îndoim că în această pro­blemă economică profesională noul noul proect de lege n’a pornit dela cruce preconcepute şi desbaterile — la care contribuesc oameni iniţiaţi — pot in­fluenţa perfecţionarea lui.. Dacă in camerele noastre legislative am putea auzi mai des cuvântări care nu se de­părtează de realitatea problemelor so­ciale şi economice de pe teren, care se străduesc să clarifice o problemă de­terminată în raport cu acţiunea de le­giferare, niciodată aceste camere nu s’ar bucura de detestabila opinie pe care o are în spiritul publicului liber. Dragoş Vrânceanu

Next