Curentul, aprilie 1936 (Anul 9, nr. 2932-2959)
1936-04-01 / nr. 2932
ANUL IX No. 2932 12 PAGINI3 LEI crt -"t Ui" Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei, et. I ( Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON : ■ secretariatul şi Provinc.. . . 3-4086 Cabinetul directorului . . . 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an, 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănc, instituţiun si administraţii publice; lei 1, 00 anual; pentru strănătate; lei 1700 pe an, 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei, taxa poştală plătită in numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Miercuri 1 Aprilie (936 Triumful lui Hitler sau adulterul Democraţiei Aşadar, — cu o cochetărie de răsfurat senior, — cancelarul Reichului si-a reînoit alaltăieri garderoba popularităţii, cu trompete de publicitate si cu fanfare de propaganda, — drept este, — însă după cele mai stricte canoane ale democraţiei plebiscitare. Cât va galvaniza această unanimă adeziune populară rezistenţa Germaniei in gâlcevile renane, — nu mai este nevoe să subliniem noi aci si astăzi: rezultatele votului de Dumineca erau pretutindeni scontate, presimţite, presupuse. Ceea ce poate şi merită insă să fie reliefat, in această gigantică şi entuziastă consultare populară, — este accentul ei intens democratic, dacă aşi e i republican, — si încă republicanie cea mai radicală speţă, — nu îşi ezita să decern astazi cancelarului Hitler cununa de mare preot al Democraţiei, conferindu-i si premiul Nobel al recordurilor elective, dacă o fi existând vreunul. Să explica nir’adevăr cine-o putea: dictatorul acesta, împotriva caruia tulminează toţi dervişii libertaţilor democratice, izbuteşte pentru întâia oară in leatul modemn să realizeze integral Democraţia ideala, pe continentul nostru. * Ce este oare Democraţia, d in esenţă, — dacă nu consultarea punctuală a cetăţenilor, potrivit părguiţi în prealabil prin propagandă, pentru votare?... Or, plebiscitul de alaltăieri al cancelarului Hitler a amplificat până la un magistral paroxism cele două prestigioase cariatide aie suveranităţii populare: 1) Parisciparea cât mai compacta vol. I), trufanda cât mai ferventă, in scapi.l luminării cât mai metodice a pacienţilor dăruiţi cu buletine electorale. Spurcaţii de reacţionari, — oride câte ori calculează a doua zi după summeriocsntele din ce in ce mai mici ale votanţilor prezenţi, nu întârzie să persifteze şi să triumfe, cu odioasele lor refrenuri: „Democraţia electivă dă faliment“. Poporul se dezinteresează de treburile publice preferând să meargă la cinema!. Abţinerile de la vot dovedesc că democraţia este îrealiza- ta chiar în secolul comoditaţiior moderne!... Suveranul popular refunţă la beneficiile suveranităţii sale efemere: — suveranul popular abdică!‘‘... lată însă că acestor reacţionari vine astăzi să le dea riposta cine tiu credeai, Hitler, — graţie caruia democraţia este salvată dela ciroza abstenţionistă... Tocmai când urnele de pretutindeni începeau să deplânga tenacitatea cu care cetăţenii se tot derobează dela sacrele consultări civice, un cancelar autoritar inventează pentru folosul şi prestigiul Democraţiei elective noui alcooluri: lampioane, megafoane, camioane de carnaval, echipe socore, tobe persuasive, un întreg amarat instrumental, care nu este ci nimic mai reprobabil decât vecina panoplie de basamacuri şi de tirajde a candidaţilor libertari. Drept vorbind, — nici nu sunt inedite, toate aceste ustensile berlinele de convocare la scrutin, numai că ele sunt astăzi mai simultan şi mai convergent utilizate. Şi — apoi, — ceea ce le absolvă şi le reabilitează, este amănuntul că ele sunt toate solicitate spre a stimula Sentimentul datoriei la cetăţeni, nu pentru a-i determina să voteze pentru cârmuire, — ci doar pentru a-i decide să meargă la vot ca spre o sacra misiune naţională. Şi devine astfel seisimul democatic sub cancelarul Hitler, — priviţi, — un miraculos instrument de viaţă, în tumultul aclamaţiuni- lor, de dragul acestei subite vocaţiuni etnice, se stâlcesc toţi adulţii să ne cu o clipă mai devreme prezenţi la scrutin. Urna aspiră buletinele cu setea cu care este sorbită apa intr-o pâlnie de nisip, şi avioanele mugesc, şi votează obştenii deliranţi şi prin dirijabile, iar în văzduh pluteşte o patetică şi fraternă cordialitate, în vreme ce peste hotare acest splendid examen moral apare ca un spectacol prodigios de vitalitate şi de energie. N’a mai rămas nimeni la pocker sau lângă ibric, înaintea amurgirii care va stinge stelele, aprinzând in braţele vântoase ale atleţilor semeţele facle de răşină, — au sburat la voi şi schilozii din alveolele infirmeriilor, şi crupterii din tripouri, ţi jockeii de pe hipodrom. Gratificată cu numele lui Hitler, democraţia electivă şi-a atins în sfârşit apogeul: s’a pomenit reabilitată de presupusul său adversar, tocmai când îl credea mai înverşunat în pânda lui de casap al libertăţilor democratice. Repudiată de cetăţeni în patriile Libertăţii, — iat-o deci pe Democraţie in concubinaj oficial cu Hitler, adulterul acesta, — cu sau iară consimţământul casnicilor radical-socialişti, nii conferă o distincţiune neaşteptată. Sunt prestigii la cari democraţia renunţase de mult, chiar în ţările de veche tradiţie libertară: pretutindeni, acolo, votul devenise sinonim cu belea şi cu corvada- Sub Hitler, iată, scrutinul redevine feeric, chiar pentru Neamţul din România, — de vreme ce printre toţi Germanii expatriaţi vor« înseamnă acum voiajul săracului. Alt scrutin, — altă croazieră, încă un plebiscit, — încă un picknick!... Din sedentară, democraţia devine cu Hitler turistică, o infuziune de tinereţe o regenerează, vechiul şi dogitul ei motor recapătă în sfâşit o caroserie pe măsura nouilor exuberanţe ale generaţiilor. Abea scăpătase în slavă soarele alaltăieri, şi pe întinsul întregului Reich votase toată lumea. Democraţie galopantă, — nu vă spun!... Te miri unde o brodeşte, uneori, şi democraţia asta zănatecă! Mai magistral decât sub Hitler nu va trăi însă niciunul dintre noi s-o vada realizată. Chiar în Franţa, la viitorul scrutin, veţi vedea Ce leturgică va fi participarea votanţilor. Va fi spectacolul tradiţional, exact ca la înmormântările oficiale, când capul cortegiului a ajuns de mult cu sicriul la groapă, fără ca cei din coada convoiului funerar să se zorească să treacă şi ei de grilajul cimitirului... Ion Dumitrescu O bibliotecă publica pentru copii In casele unui generos donator, de pe strada Uranus (14), aparţinând azi Casei Şcoalelor, sa înfiinţat o bibliotecă pentru copii şi funcţionează cu succes, e căutată Şi Cercetaţi de numeroşi mici... intelectuali care adaugă şcoala o preocupare, pe deasupra, nevoa de lecturi. Avem o bibliotecă sistematici pentru copii. Trebuie să felieităm pentru acest pedagogic şi... poetic fapt pe d.nii Tudor Soimescu, administratorul Casei Şcoalelor şi profesor universitar de pedagogie: d-sa a donat localul instituţiei untreia care — prin caracterul ei sistematic — trebue pusă, — fireştel — in rândul celor câteva biblioteci publice ale Capitalei, şi Apostol Curea, excelent cunoscător al literaturii pentru copii din toate ţările şi pedagog de mâna iitâiu, prin străduinţele căruia s’au adunat şi ales cârţile. Au făcut fără îndoială, in ultmii ani, progrese in cirţile pentru copi şi tineret viednicze de a se adâuga tango operele clasice ale scriitorilor noştri, intr’o bibliotecă pentru copii. O asemenea bibliotecă nu se mâigneşte numai decât la câteva site de volume.ţările occidentate, obsedate puţin de social, văd in bibliotecile pentru copii un fel de bună educaţie publică primă ocazi de comunitate fără constrângere. Se cosideră că vin capiii atraşi la biblot şi după aceleaşi porniri Origoş Vrânceanu — Titi! Ce ocazie am scăpat, mă Nae! Măcar o zi să fi fost şi noi nemţi, atât cât au ţinut alegerile lor... Adiere din alte vremuri A fost o mustrătoare demonstraţie de bună cuviinţă, de ţinută şi de competinţă, — discuţia la bugetul general al Staturii. Cei cari au par- Iticipat la discuţie au căutat să adu-ă ca o contribuţie în care critica nu era decât o prefaţare a soluţiilor preconizate. Nu râvna unor zadarnice succese de tribuna, ci dorinţa de a participa la formarea unui buget viabil, unui buget care sa i asemne proiecţia intregei vieţi economice şi sociale a ţării. Critica d-lui Virgil Madgearu a avut acel conţinut, acea disciplină in prezentarea succesivă a obiecţiilor, încât poate fi socotită ca un model de discuţie a bugetului. Sobrietate, o construcţie arhitectonică în fond, o impecabilă politeţă informă , aceasta înfăţişare a constrâns atenţia Camerei, a amuţit intreruperite neroade, a forţat pe alocurea chiar o sinceră admiraţie. D. Virgil mangearu a atacat un element esenţial al realizării oricărui buget: aparatul de percepere a impozitelor. Critica sa avea siguranţa unei documentări, mobilitatea şi înţelegerea totală a unui om de nediscutata competinţă. Ieste adevarat, şi racila este mult mai veche, am putea spune ca ea apare ca un eiui^iu mirms.c organizaţiei Statumi: o retribuţie absulut ne batjocura pemru a face in agentul cuuum» compucere Sigur ai cutiinouabnmui. in ioc sa-i pitească bine, sa-i încadreze intereselor atatului, — o concepţie cu totul suame o impinge la o sigura solidarizare cu unerese de particmaritor. Nu se cunoaşte oare povestea acelui avocat om Timişoara care era fruntaş in organizaţia naţional-ţaranistă, şi in loc sa accepte candidatura la Cameră, când a venit partidul la putere, a cerut doar postul de administrator financiar in marele centru industrial şi comercial Timişoara ! Avocatul Lazar laşa mi se pare că se numea ca sunt preţul mai bine decât ambiţioşii vulgari ai unui relevat o răsplată cuvenită mai bună decât un joc pe lista de deputaţi ai guvernului. Cazul Lazăr a făcut în 1929—19311 o mare vâlvă, fiindcă cu greu s’ar fi convins cineva de un așa de irezistibil idealism ce a smuls pe un om din cadrul meseriei lui de avocat (pe cât se părea, cu numeroasă clientelă...) și sâ-1 împingă într’un modest post de administrat?" financiar, cu aia, mai isiit.vC ararea această jertfă, cu cât loafa sa de administrator financiar (vreo 7000 de lei), contrasta isbitor cu ceea ce câştiga ca avocat specializat mai ales în procesele de impuneri. Fireşte, oraul nu şi-a desfiinţat biroul avocaţial, care a continuat să funcţioneze ca o prudenta organizare de refugiu pentru opoziţie. Acest fapt, — ara putea spune de o minimă importanţă, — a prilejuit unele meditaţii spornice, unele adănciri fecunde in ceea ce priveşte lipsa de organizare a aparatului de percepere a impozitelor, lipsa de control, proasta lor salarizare, iar evident că toate acestea înseamnă exact tot atâtea pagube pentru Stat: agentul de percepere, ca să-și complecteze nevoile lui personale, aduce înlesniri contribuabilului, și înlesnirile sunt tot atâtea sume ce nu vor mai intra niciodată în punga Statului. La salarizarea de mizerie s’a mai adăugat şi o economie de personal. Ca să se facă economii, s’a redus numărul agenţilor de percepere a veniturilor Statului, s’a redus numărul agenţilor de control, iară ca un singur moment să se examineze şi urmările păgubitoare ale acestor economii, ce echivalente de pagubă au aceste economii. D. Virgil Madgearu a analizat cu o minuţiocitate de expert toate aceste insufcienţe în organizarea ministerului de finanţe, o critică robustă, o critică in care bunul simţ colabora din plin cu o documentata competinţă. Nu era, in această critică, ecoul unei voite, necesare, elecmandat de deputat. Vrea partidul toraie adversităţi; era semnul unei să-i răsplătească vrednicia ? Atunci să binevoiască a-i da nu satisfacţii de goală vanitate, ci satisfacţii mai puţin făloase, dar mai substanţiale. Omul s’a dovedit mult mai înţelegător a! intereselor lui, cum şi al slăbiciunilor sistemului de aparare a după care se string la joc. Caută un , , i n .l uber exerciţiu a curiozităţii, imetectu. Statului. Practica avocat .... ... ţială i-a dat o preţioasa documenare, putinţa unu joc al închipuirii, toate tocuuzule sub un anumit acoperământ. Bineînţeles că biblioteca prin carac, cerul ei însăşi, disciplinează lectura, o face o necesite aproape obiectivă, ii dă un sens mu serios cecât simpla ieri cură particular pe apucate. Toate acesea sunt adevărate. La noi fireşte cu o singură rândunică nu se poate vorbi de primăvara unor asemenea intenii de educaţie socială. Nu e mai puţin rumos să afli insă că undeva in această Capitala, unde nu stim încă biblioteci publice propriuzise, pentru cei naturi, există o asemenea instituţie pentru copii. Pe d. Şoimescu şi d. Curea trebue să-i considerăm doi buni cetăţeni... Pentru a da şi mai multă siguranţă de desvolare acestei biblioteci — de înmulţiţi, după exemplul ei, a altora — înţelege ea d-lui administrator al Casei Scodelor va găsi un chip de a susţine şi materialiceşte postul de bibliotecară slujit astăzi gratuit de o femeie cu narile pedagogice, dorinţe de a contribui la înlăturarea unor lipsuri, fiindcă erorile de azi, lipsurile de azi, au mâine scadenţe. Aceeaşi rânduială in prezentarea obiecţiilor şi la d. Ghelmegeanu, aceeaşi forma de o impecabilă ţinută parlamentară. Nu au lipsit nici replicile menite să arate forma bugetului, concepţia, care, l-a familiarizat cu sistemul, la politica ministrului de finanţe. O admirabilă manifestare de competinţă, de limpezime a gândirii, de prezentare substanţială a unei concepţii, ia d. Alinanişteanu, tânărul raportor al bugetului. O siguranţa în analiza, o putere de ierarhizare a argumentelor, o forma pună de grija, s’a armonizat in ritmica cntecilor, aduse de reprezentanţii opoziţiei. A urmat cuvântarea ministrului tie finanţe d. Victor Antonescu, o desfăşurare Imprest manta de bun simţ, de înţelegere gospodăreasca, o cumpănire de judecata, o chibzuială in apucarea unor măsuri, — tot ce poate servi unul reanzator al cugetului in aceste vremuri aşa d aprige. Simţeai un spirit prudent, euipric, refractar inovaţiilor avea tinere ce adesea transforma Statul mic un cobai; ei a eioquenta acea cuminte judecată ce-şi asuma cu modestie cea mai grea raspundere. ural se nuanţa de o fină ironie, mai alterna bonomia cu discreta evocare a împrejurărilor, — totul rategrându-se intro forma de o perfecta cuviinţă. in locul vehementelor menite să provoace, în locul violenţelor verbale, — o simetrie in prezentarea poecjiilor, o grijă de oarecare eleganţa in expresie, un respect neochcimic al unei tribune de mult de a vevita scena a vulgantâţii de expresie şi a neantumi de gândire. Deci s a putut da o lecţie de ţinută parlamentara, sa putut desfăşura o gândire, s a putut anima o competenţa, intro respectoasa atenţie, mă intreb, insa : de ce nu se incearca a se da acestei excepţii o notă de firesc, de obicinuit, de ce nu se transforma excepţia in regula ? Mai ales pasionaţii apărători ai regimului panamentar s’ar cuveni sa-şi repete mereu, obsedant, aceasta întrebare. O grija de ţinuta, de forma, de gândire obligatorie la tribuna parlamentului are evident ecou, serveşte de model, de indreptar şi moravurilor ţării. A fost, la discuţia generală a bugetului, o adiere din alte vremuri, când simţul de autocritică dacica snala celui ce se încumeta să vorbească, ii creia o convingere : a vorbi inseamna o dăruire a unui prinos de gândire, de experienţă, de informaţie. Bineînţeles că excepţia va rămâne excepţie şi totul va reintra in normalul acelor şedinţe sgomotoase, triviale. Partifil Şeicaru Parcurile noastre naţionale de ROMULUS VUIA Intr’un articol precedent ne-am ocupat cu problema Parcului Etnografic Naţional din Cluj şi am arătat greutăţile ce ie întampinam mai ales in privinţa terenulu, contestat de unii, după opt ani de existenţă şi însemnate realizări, in articolul prezent, ne vom ocupa de proectul Parcului Naţional al Capitalei. Bucureştii trec astăzi prin febra unei transformări neobişnuite. Noua situaţie, de capitală a României m. Trezite, i-a dictat un ritm de desvoltare, ce nu i-a permis, la timp, trasarea unui plan de desvoltare normală şi eoformă cu individualitatea Şi fizionomia sa dinainte -de război. Noul Bucureşti, a crescut spontan şi exuberant în rituri dictatic nevoile Inerent« ** notei capitale a României întregiţi, strivind şi deformând fiziominia pa mamaia a Bucureştilor r\r. tmnpViîlA /dleril«.' rlln UV WVUU1VM.41, f VXUUUI VMM pjrţiie centrale — cari, dacă nu eau întotdeauna monumentale, dar ră erau lipsite de farmec şi timbru iţeal, dispar ca prin minune şi a locul lor se ridică, de azi pe aâine, hidoasele blokhausuri, ce ransforma simpatica noastră capi. ială de odinioară, într'o metropola fără individualitate şi fără nici o legătură cu tradiţia artistică a ţării. Pentru desăvârşirea acestui plan de modernizare a Capitalei, se plănuise, ca o aureolă ce vrea să încununeze această operă de refacere a ei — o centură de parcuri şi păduri, ss. să dea mahalalelor bucureştene, cel puţin la Intrare, un aspect mai civiuizat şi aerul necesar pentru plămânii nouei capitale In plină acs vdtare. In centura aceasta de parcuri şi păduri, după cum suntem informaţi, se prevede şi infinţarea unui parc Naţional. De fapt, dacă vrem sa punem de aicimmodernizarea Bucureştilor cu a metropolelor apusene, nu putem sa trecem cu vederea unele aşezăminte culturale nelipsite aproape in toate centrele din Apus. Acestea sunt: grădinile botanice, grădinile zoologice şi parcurile etnografice. Prima o avem. Ea trebuie numai amplificată şi modernizată. A doua, cea zoologică, este o vie dorinţă a ■ naturatiştilor noştri. Nu ne putem ascunde mirarea, cum de a putut fi lipsită capitala noastră de o astfel de operă atât de comună Şi răspândită in alte metropole din Apus. Bogăţia animalelor autohtone din Carpaţi şi Bălţile Dunărei, asemenea numai că ne ar ermite, dar ne şi obliga să realizame cât mai curând acest aşezămm cultural, atât de indispensab, chiar şi pentru nevoile invăţământului. Din punct de vriere naţional şi stlinţific insă, mai importantă dintre toate aceste istituţiuni, ar fi pentru noi, minmnarea Parcului Etnografic Naţional Intăiu, pentru că acesta ar fi meţit să înfăţişeze, prin clădiri caracteristice dela ţară şi tipuri de ţarani reprezentativi, nimic, icoana vieţii şi civilizaţiei noastre populare, deci ceea ce este va pentru a putea garanta re mai specific şi mai deosebit in potarea unei opere atât de înporul nostru. .,poi şi străinii, carbonate, se vor abate pt la noi, nu vor cav Bogăţia excepţională a materiala in primul rând grădinile zooului acestui plan, nu numai că ga. frantează executarea acestui plan, dar ne şi obligă la realizarea im proporţii demne de bogăţia acestui material şi demnitatea noastra naţională. Dacă, în casa cenice şi botoace, pe care le vedea mult mai perfecţionate apitalele altor ţări mai civil ci vor căuta, în primul rar, găsească ceea ce este specifics cai. Acest specific local, rie, ,tontinu - ~ îi reprezentat, cu nimic ma» h decât prin straHda noastră civilizaţie popular care e spieifie naţională şi pp nd au ton tonă. Şi acum, ' Privim problema m faţa. RenW!a putea înfiinţa un cancc etnografic, avem de următoarele: un material bogat, îndeosebi de crădin „ sâ avem un ţprpyi I muusa crisPUnem de mijloace:« pece“ Şi mai presus de toate, sa specialistul care dia. Te cunoştinţele de specialitafscesare şi mai aies de expe „A hon entendeur salut...“ de NICOLAE ROŞU Nu ştim ce legătură ar putea exista între afacerea „Glozel“ şi procesul Constantinescu-Iaşi. Ce vor să dovedească apărătorii lui, făcând apologia unei „descoperiri“ ştiinţifice, care, după cum se ştie, ţine mai mult de arheologie decât de ideologia comunistă? Se prea poate, ca Constantinescu-Iaşi în timpul studiilor sale prin străinătate, să fi dovedit multă pricepere la cercetarea figurilor de lut, dar de aici, până a crede că o veche pasiune ştiinţifică poate constitui o circumstanţă atenuantă pentru tot ce a făptuit un conspirator şi un duşman neînduplecat al Statului este o distanţă greu de străbătut. După chibzuinţă noastră, prezenţa intelectualului în mişcarea comunistă este pe cât de neînţeleasă, pe atât de paradoxală. Nu pentru că comunismul nu gândeşte. Nu, asta nu... ci pentru că, după cum se ştie, faimoasa gândire comunista este lipsită de obiectivitate şi de grăuntele celei mai elementare înţelegeri a intelectului. Clădită pe bazele materialismului istoric, ideologia comunistă priveşte spre humă şi noroi. Intelectualul comunist, acela care ar urmări numai voluptăţile faptului spiritual, este un condamnat, un om din altă sfera, din alta lume. Nu despre intelectualitate poate fi vorba în proceştii Constantinescu-Iaşi. Părerile lui Salomon Reinach au o obiectivitate suspectă. Un „savant" care initra istoria religiunilor. („Orpheus“), gâneşte spaţiu de 6 pagini pentru a face apologia afacerii Oreyfus, dar niu se pronunţă decât cu prudenţă despre valoarea spirituală a creştinismului, nu poate fi judecat decăt după propria lui rătăcire. In ultimele zile însă, s’au mai ivit două mărturii in procesul de la Chişinău. Domnul J. M. Lahy şi doamna Mane Lollly-Hollebearue, profesori la Sorbonna, au părăsit nobila preocupare ştiinţifică, pentru a desminţi confuzia ce se face intre comunism şi fascism. Mare descoperire! După părerea acestor martori, „Internaţionala învăţământului", ,Amicul uniunii sovietice", şi alte asociaţiuni asemănătoare, n’ar fi deloc comuniste. Noi ştim însă, că in desbaterile procesului de la Chişinău, acuzaţii au precizat destul de limpede, că tot ceiace este protivnic fascismului se conduce după tactica şi principiile romiimskiului. Intrebarea s’a pus de mai multe ori, şi acuzaţii au răspuns în cor, arătând că singura ţară unde nu se află fascismul, sub o formă oarecare este Rusia Sovietică. lată unde se iveşte punctul de orientare. Pledoaria soţilor Lady este de prisos. Ea contrazice logica comuniştilor din România, care, ori de câte ori spun anti-fascism se gândesc la posibilităţile de realizare ale comunismului. Fără îndoială, mărturia soilor Lady nu poate fi de nici un blos pentru nimeni. Ceia ce ni se pare şi mai paradoxal, este modul cum un fancez de astăzi, înţelege sâ fie omunist şi să nu admită delictul de opinie. Zilele trecute s’a judecat in Franţa procesul lui Cil. Maurras,şi vehementul doctrinar al naţionalismului a fost condamnat, după cm se ştie, la 4 luni închisoare. Destul de opinie este aşadar pedepsit de justiţia republicană, incepreţul lui suveran pentru tot cea ce constituie ca acţiune dizolvantă a celor patru forţe coalizate, mason, protestant, evreu, metic, Ch. Maurius nu se putea agaţa de scabroasa existenţă a lui Leon Blum. In primul rând, pentru că Leon Blum are un fiu, îiiginer-mecanic, și factor destul de important într’o uzină de armament. Documentul a fost publicat, cu lux de amănunte, intr’un hebdomadar francez. Ch. Maurras are însă o suprafață intelectuală,, (continuare in pag. Il-a) Tara tratativelor Nu e vorba despre tratativele intre diplomaţi. Aceiea işi continuă mersul iov straniu, alături, cu totul separat de sentimentul mulţimilor, căci ele nu vadă limită in timp şi un spaţiu decât sorocul cel mare, pe care-l pregătesc. Sunt însă uite tratative cari izvorâs, din interese adevărate, din relaţiile fireşti intre oameni. Realiăţile economice silesc lumea afacerilor săvărască am excedentul produs de tratative. Este elementar şi cu toate astea trebue să o repetăm: lumea românească nu se bizue pe afaceri ci pe producţie. Popor de agricultori noi vom pierde întotdeauna ceva de pe urma tocmelilor. Porba veche „mardă române mai lasă jupâne’’, ne defineşte lapidar poziţia noastră de victime ale tranzacţiilor. Jupanul are de unde lăsa, iar românul trebue să mut, dea, inclezător cum e in pământul şi în braţele lui. Interesant e acum faptul că, în timp ce fiecare component al naţiei ştie ce-l aşteaptă de pe urma tocmelii şi se fereşte pe cât poate, Statul, care reprezintă colectivitatea, se leapădă de inţelepciunea elementară şi cade in cursă. De când a început sa se amealece in afaceri Statul are impresia că a şi devenit competent şi a prins gustul tratativelor. Tratăm cu Europa întreagă. Poate că există vreun stat, ori două, cari neglijând un câştig facit n-au trimes reprezentanţi in Buchceşti. Celelalte au trimes toate.. Haie, iutile sunt pline de delegaţi, iar comisiile se ţin lanţ. Bieţii noştri experţi, puţini câţi sunt, de abia au timp să alerge de la o comisie la alta. Le-am plânge de milă, dacă am afla ci nu li se plăteşte la timp munca supumenară. .. De ce atâtea tratative? Pentru că străinii ştiu că oricum ar trata cu noi, au ceva de câştigat. E firesc din partea tot să vie şi să se tocmească cu noi o săptămână, două, chiar şi o lună, până când le vom face concesia aşteptuta, ca să scăpăm. Curios insă e faptul că noi umblăm după aceste tocmai fără sfârşit, le căutam sau le provocăm, caicând am fi dispuşi in orice moment să pierdem ceva. lată câteva exemple: Să de început din febroane tratative pentru un acord de comerţ şi pentru un acord de plăţi cu Ungaria, între altele noi am cerut atunci ca pentru produsele petrolifere, Unguria să ne plătească 50 la sută in devize forte. A trecut atâta timp de atunci şi timpul ne e împotrivă, penru că perseverenţa noastră se uzează. Ne-am convins din lunga tocmeală, că biata noastră vecină e să facă şi că cu preţul cerut de noi ar rămâne fără benzină, neavând altă sursă de aprovizionare. Lăsarăm deci la 30 la sută şi comunicarăm că e ultimul preţ. Iar tratativele nu s’au termNIC cu conversaţiile cu Polonia, ne găsim aserviţi societăţii poloneze de compensaţii, înfiinţată — din pina cui? — pentru a ne monopoliza comerţul la Nord, nu tratalivele pentru vânzarea redevenţeior, ni se cere nu altceva decât ca petrolul pe care-l va vinde consorţiul în România, sa fie plătit den°i în devize orte! Tratativele condrua. Aroman