Curentul, aprilie 1937 (Anul 10, nr. 3292-3321)

1937-04-01 / nr. 3292

ANUL I NO. 3292 O experienţă reuşită Când s’a luat hotărârea de a se organiza la Paris expoziţia ce tre­­bue sa se deschidă anul acesta, în luna Mai, s’a avut în vedere două lucruri esenţiale: mai întâi arta, expoziţia trebuind sa înfă­ţişeze în fel şi chip simţul frumo­sului; în al doilea rând munca or­ganizată care să dea prilejul lu­crătorului, maestrului şi tehnicia­nului francez de a se depăşi pe sine într'o operă de mândrie şi demnitate naţională. Şantierele du­­dite sub puterea ciocanelor, emula­ţia se arată de pretutindeni. Dacă­ adăugăm şi orgoliul muncitorului şi tehnicianului francez, de a da o replică constructivă şi sever orga­­zată magnificei Olimpiade de la Ber­lin din anul trecut, atunci înţele­gem toată râvna care se pune în desăvârşirea acestei opere. Ziarul , Le Matin”, care are la activul său atâtea iniţiative de in­teres public, însufleţite prin cam­panii de presă şi subvenţionate chiar din casa ziarului, publică un apel către muncitoriimiea france­ză. Se spune între altele că mun­citorimea franceză şi-a zădărnicit munca şi randamentul prin greve şi prin boicotul organizat pentru că anumite organizaţii sindicale se a­­flau în conflict cu antreprenorii şi capitaliştii. S’a mers până acolo în ultima vreme încât sindicali­ştii şi agitatorii comunişti au de­plasat aceste conflicte chiar pe şan­tierele de lucru ale expoziţiei. De data aceasta însă, mâna care con­duce lucrările expoziţiei nu mai este particulară, în calculul­ acestor lucrări nu mai intră anumiite inte­rese egoiste de grup industrial şi nici politica nu are interese care ar putea să nu coincidă cu acele ale lucrătorilor. Opera aceasta este condusă de stat şi beneficiile a­­parţin atât muncitorilor cât şi pla­satorilor de materiale. In m­od e­­chitabil. Conducătorii sunt sala­riaţi, nu folosesc plusvaloarea şi nici nu au alte interese decât ace­lea ale Statului.­­ Se arată din ce în ce mai­­stărui­,­tor că expoziţia de la Paris din 1937 trebue să fie o operă de na­ţionalizare, de participare a sta­tului în conducere, în organizare şi în folosirea braţelor de lucru mai presus de interesele care s-ar afla la baza unor combinaţii de câştig. Cu expoziţia de la Paris se face o experienţă socială, care ar vrea să demonstreze că prin na­ţionalizarea întreprinderilor dis­­pare interesul egoist al iniţiativei particulare, dispare conflictul din­tre capital şi muncă, ceea ce în­seamnă o împăcare a muncitorilor cu gândul că grevele şi boicoturile pot dispărea şi ele. Astfel începe să se lămurească acţiunea sindica­telor comuniste, care au încercat să facă din şantierul expoziţiei o­­ sală de întruniri politice, un pri­lej de agitaţie marxistă. Nu pole­mizăm cu sindicalismul francez* (ferească Dumnezeu de asemenea îndrăzneală...) dar descifrăm nu­mai în graba d­e a boicota lucrările expoziţiei metodele dictate de tac­tica internaţionalei a IlI-a, foarte­­ îngrijorată de o experienţă care ar lăsa mulţumiţi pe lucrători eli­minând , eternul” îşi,,ireductibilul” conflict cu capitalul. Franţa însă doreşte cu tot dinadinsul să desă­vârşească lucrările expoziţiei, să dea lucrătorului un câştig mai mare şi un prilej de încredere în iniţiativa şi conducerea statului. Iată de unde începe îngrijorarea comunistă şi graba de a anima conflicte politice chiar pe câmpul de lucru. Dar mai este încă o piedecă. Expoziţia de la Paris, vrea să fie, şi trebue să fie, un triumf al tehnicei şi al ştiinţei franceze, o armonizare a artei şi a muncii, o colaborare între inteligenţa cre­atoare şi mâna de lucru care exe­cută. Cu un cuvânt , expoziţia de la Paris va exprimă puterea cre­atoare şi constructivă a inteligen­ţei şi a m­ânei de lucru franceze. ■ Va fi o operă de înălţare a orgo­liului francez în lume, o operă de propagandă naţională. Atenţiile din întreaga lume, din Franţa, din colonii, se vor concentra în această direcţie. Mult timp d­upă inaugu­rarea expoziţiei Franţa va atrage nenumăraţi turişti; toţi vor lăsa bani şi vor cumpăra produse fran­ceze. O epocă de înflorire a comer­ţului, de circulaţie mare, de bel­şug. Se vor uita conflictele şi ■zizaniile subvenţionate de Mosco­va, se va crea o atmosferă de în­credere în stat, d­e mulţumire gene­rală. Toate aceste fapte nu convin de loc tacticei revoluţionare comuni­ste. De aici graba de a ridica pe dicale­n­die a scândări reaua credinţă şi vrajba. Necesară ca o replică ce-şi află oportunita­tea ne explicăm şi stăruitoarea in­tervenţie a ziarului ,,Le Matin” ca­re caută să explice muncitorului francez că triumful expoziţiei este un succes al naţionalismului fran­cez, un prilej de reînoire a încre­derii în valoarea noţiunii de patrie şi primat al ordinei şi a disciplinei în muncă. Nicolae Roşu Etilicul Zorile dimineţii se spălăciseră pu­ţin, ca o zambilă veştejită într’o glas­tră, când am pornit la drum cu băeţii de clasa cincea. Domnul subdirector al şcoalei ne-a urat noroc la călătorie şi, pentru ca plimbarea noastră să nu rămăe numai aşa o hoinăreală de pri­măvară, ne-a spus: „Băgaţi de seamă cum se schimbă peisajul, locuinţele, costumele, graiul, după regiuni. Ob­servaţi etnicul"... Apoi, am pornit in cântarea plină de acel entuziasm proaspăt pe care-l dă numai adescen­­ţa neştiutoare încă de patimile triste ale vieţii. E, intr'adevăr, pe şoseaua ce duce la Piteşti şi de-acolo mai departe, către vechiul scaun dorrmesc de la Curtea de Argeş, o frumuseţe mare ce-ţi umple sufletul de evlavie şi de-o dragoste de baladă pentru pământul acestei ţări blagoslovite. Tuf­ani bă­trâni de veacuri, mesteacăni ca de cea­ră albă, plute uriaşe care­ au văzut trecând spre ţara lor depărtată şi tris­tă oştile înfrânte ale lui Carol XII, păzesc de-o parte şi de­ alta şoseaua. Atât am văzut însă din etnicul a­­cestor locuri Încolo, casele, straiele, graiul, haos de încurcreală nepricepută cu civilizaţia oraşului. Am auzit ru­mâni şi rumânce zicând bonjur şi pre­­voar până sus pe valea Topologului; aşezările săteşti cu căsuţe albe ca ghio­cul şi streşini de şiţă împodobite cu catifea de muşchiu verde, sunt com­plect desfigurate de construcţiile noui cu urâte pretenţii urbane; gulerul tare de cauciuc şi jerseul de bumbac sta­cojiu se zăreşte până dincolo de mu­chea albăstrie a dealurilor. Mai supă­rător decât toate este stilul fără noi­mă şi fără rădăcini cu locul care cu tinichea orbitoare, ciubuce groase, vopsele ţipătoare, strică primăriile, şcolile, bisericile satelor. Răsare în­tr'o comună o biserică lioită cu roşu de la turle până ’n temelii, ca o diha­nie belilă ori ca Leviatanul ce s’a ară­­tat prea cuviosului Iov. Curtea de Ar­geş chiar, este un amestec heteroclit de case patriarhale cu albe cerdacuri înflorite de muşcate şi construcţii de■ beton cu balcoane de fier ca nişte co­livii. Oare nouile cerinţe urbanistice ale acestui târg străvechiu nu s’ar pu­tea armoniza cu trecutul şi mai ales cu ţinutul­... Un discipol a­­tu­t pla­ton a spus că frumosul este strălucirea adevărului, iar noi adăogăm că el poate fi şi un complement al stilului La întoarcere, înserarea calmă îm­brobodea cu un zăbranic copacii bă­trâni. Băeţii cântau fericiţi Giovinezza. Ca în poveşti, focuri străluceau de­parte dealungul şoselei. Era noaptea de lăsata secului. Iată, am zis, o da­tină din bătrâni ce na pierit ca şiţa de pe acoperişuri, ca abaua bătută de piuă, ca vorba din pravile şi ceasloa­ve... Dar un miros de gumă arsă ne-a dat curând de veste că focurile acelea nu erau de paie, de coceni, ori de co­toare de cânepă, ci de galoşi ori im­permeabile vechi spânzurate în câte un vârf de prăjină. Joachim Botez 12PAGINI 3 LEI­­Joi 1 Aprilie 1937 Director: PAMFIL ŞERGARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA. Strada Belvedere No. 6 , Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON­­ Secretariatul şi Provincia* .3-4086­­ Cabinetul directorului * * * , 3-4084 ABONAMENTE : Lei 700 pe an: 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 100 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an 900 pe 6 luni: 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 / 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conf­ord. Dir. Generale P. T. T. nr. 557407920 Coroiu se căsătorește în închisoare. — Dar pe ăsta umfe-l duci? — La nuntă. E invitat... DEVIZELE LUI ALPHONS XIII opinii, de capete, a ghilotinii ? Blândeţea excesivă a regelui Ludo­vic XVI, ezitarea lui de a afirma o imediată, masivă, strivitoare au­toritate, a deschis larg drum anar­hiei revolutions'-«. Exact aceiaş indulgentă, aceiaşi sfială amestecată cu o infinită milă, acela­ sentiment patern am regăsit în actul abdicării Regelui Alphons XIII, care prefaţează tragedia de azi a Spaniei. O politică de autoritate, o poli­tică de aspră autoritate, o terapeu­tică a unei ordine severe ar fi În­lăturat toată dementa asasină a marxiștilor. In momentul când re­gele Alphons a abdicat, In momen­tul când liberalii republicani şi In­telectualii se ib­orţăiau cu ideile revoluţionare, — în umbra conspi­raţiei, agenţii Moscovii pregăteau saturnalele marxiste. Ce a urmat, se ştie. Intra în înlănţuirea drama­tică a oricărei revoluţii, intră în logica pedepsitoare a oricărei sur­pări de autoritate: valurile dema­gogiei se încalecă unul pe altul, i se acoperă smucite de uraganul urii. Unde mai sunt astăzi republicanii ce au preluat autoritatea din mâi­­nele regelui ? Câţi au fost unşi cu benzină şi transformaţi în torţe vii, câţi au fost puşi la zid şi executaţi, câţi zac în închisori, aşteptând să le vină rândul la ţinte ale unui pluton de execuţie, — sau scăpaţi, rătăcesc în exil ? Toţi au ispăşit crunt eroarea re­voluţionară. Dar poate consola asta marea durere a Spaniei ? Pot repara ceva, aceste remuşcări, sub loviturile cumplite ale Zeiţei Nemesis ? Regele Alphons XIII s’a înclinat, nu în faţa voinţei Naţiunii spaniole, ci în faţa câtorva politicieni; şi acum sigur că Regele nu-şi iartă acel moment de slăbiciune, acea mână care a semnat abdicarea, acel sentiment de milă, de stupidă în­duioşare, de oboseală, acea sen­zaţie de inutil, tot ce l’a cotropit, i-a frânt voinţa, l’a împiedicat să tresară într’o năpraznică şi salutară represiune. O autoritate indulgentă, o autori­tate ce ezita în faţa veleităţilor re­voluţionare, devine complicea revo­luţiei, pregătind toate supliciile pe de PAMFIL ŞEICARU A vroit Suveranul să-şi pregătească o pagină de indulgenţă, să-şi proec­­teze în istoria Spaniei figura de blândeţe ertătoare, de rege sacri­ficat şi această ispită a unei foto­genii istorice a însemnat sacrifica­rea Spaniei. Până să-şi afle dru­mul cuminţirii, până să-şi regăsea­scă echilibrul, cât a avut şi cât mai are de urcat calvarul, poporul Spaniol ? Ezitarea autorităţii monarhice este la origina tragediei spaniole de azi. Şi odată plecat în exil regele Alphons XIII a continuat să ducă o existenţă cât mai ştearsă, a căutat să nu tulbure cu nimic viaţa poli­tică a Spaniei. Discret, închis Într’o meditaţie tristă, prizonier al unei invincibile nostalgii, regele Alphons XIII vroia să nu contribue cu ni­mic la ceea ce putea spori învrăj­birea între spanioli. Adesea monar­­hiştii spanioli erau desamăgiţi de lipsa de iniţiativă a regelui, care se opunea la orice acţiune ce ar putea provoca o frângere în două forţe adverse, în două fronturi inamice a Spaniei. Regii nu văd, nu pot vedea de­cât totalitar interesele popoarelor lor, nu au decât imaginea unitară a Patriei. Evocând amintirea rege­lui Manuel al Portugaliei, dictato­rul de azi Oliveira Salazar (într’o cuvântare rostită în 1932), spune : „Regele detronat în 1910 a trăit, în timpul exilului său, la Londra, o existenţă mai mult de mare Por­tughez decât de prinţ. El a suferit mult, a studiat mult, a observat mult. El s-a învins pe el însuşi şi a învins sugestiile totdeauna posibile ale unei dureri nemeritate, împin­gând la extrem patriotismul şi iu­birea sa pentru Portugalia... Pentru cât de puţin am râvni să scrutăm taina care reglementează eveni­mentele umane, aceasta ne apare aşa de absurd că ne pare că ofen­sează inteligenţa noastră. Cel puţin, repugnă sensibilităţii noastre că în ordinea faptelor, o astfel de trage­die nu a slujit cu nimic ceea ce Re­gele a iubit: independenţa, forţa, măreţia Portugaliei”. Nu se poate un mai emoţionant panegiric făcut de un republican unui Rege mort în exil. Intră în francez, acea continuă rectificare de porului ale cărui destine le apără. (Continuare în pag. II-a) O telegramă anunţă: „Membrii fostei familii domnitoare spaniole au trimis guvernului naţionalist toate devizele şi valorile străine pe care le aveau, răspunzând astfel unui decret recent al generalului Franco, care a cerut ca toţi cetă­ţenii spanioli să remită guvernului din Burgos devizele şi valorile străine pe care le posedă”. In „raccourci”-ul ei, telegrama redă ceva din crunta tragedie a Re­gelui Alfons XIII, sortit să asiste neputincios la sinistra însângerare a poporului său. Rătăceşte ca o umbră prin Europa, meditând amar la acea zi în care spre a evita o crâncenă şi scurtă represiune, a abdicat lăsând poporului spaniol (citiţi politicianilor spanioli) dreptul de a decide de destinele lui. Avea la dispoziţie fidelitatea in­tactă a armatei, în afară de Madrid şi Barcelona. — Spania, în imensa ei majoritate, se pronunţase răspi­cat împotriva tendinţelor republi­cane. Nimic nu indica tendinţe revo­luţionare atât de pronunţate în vi­jelioasa lor apropiată deslănţuire, încât să fi legitimat o hotărâre aşa de gravă ca aceia a Regelui Al­fons XIII. In abdicarea regelui se mărturi­sea o iubire aşa de mare pentru Spania, o iubire aşa de oarbă, că nu s’au măsurat urmările grave ale acestei brusce surpări a autorităţii monarhice. In muzeul Carnavalei, am văzut ordinul semnat de Ludovic XVI prin care interzicea gărzii regale să tragă asupra manifestanţilor ce ve­niseră până la Versailles. Din rân­durile pălite de trecerea atâtor ani, de pe pagina îngălbenită, se des­prinde aceeaşi iubire, aproape slă­biciune de părinte faţă de ştrengă­­riile copiilor. Dar acel moment de înduioşare, de capitulare a ideii de autoritate, de anulare a simţului de răspundere a autorităţii printr’o re­vărsare a sentimentelor de milă în faţa imediatului necesităţii repre­siunii, a fost crâncen ispăşit de către Franţa. Ce-ar fi însemnat represiunea lui Ludovic XVI ? Câteva zeci sau sute de victime. Ce a însemnat teroarea iaco­­bină, ce a însemnat pentru poporul Academia Română şi literatura pornografică Nu ni se va părea târzie inter­venţia Academiei Române care s’a hotărât să facă un înalt control al cărţilor literare, să înlăture pe acelea care nu sunt decât canale colectoare ale celui mai josnic ma­terial literar. Academia Română avea cel mai greu cuvânt în această chestiune. Supraveghind marea vicisitudine a culturii naţionale, ea este datoare să stea de veghe la izvoare, acolo unde turmele de porci, ajungând, ar putea tulbura fluviul însăş al vieţii sufleteşti a mulţimii. Şi fiind­că în mulţimile naţiunii aceia asu­pra cărora otrava lucrează mai întâi sunt tinerii, preocupat trebue să fie venerabilul for într’una de o înaltă pedagogie. Azi, în adevăr, turmele de porci au ajuns la sursele limpezi ale ti­nerei noastre culturi şi de ani de zile îşi scaldă rejecţiile în apa, atât de îmbelşugată şi vie, a literaturii întru care au creiat cronicarii, gra­vul Miron Costin, dulcele Neculce, apoi scriitorii şi poeţii, romanticul Russo, înflăcăratul şi neprihănitul Bălcescu, Alexandri, Mihai Emine­­scu pantocratorul, şi ceilalţi care au sporit apele şi le-au dat orizonturi ultra-clare până la pietrişul de aur şi diamant al fundului sufletului etnic. Toţi sunt de acord că există o înstrăinare, un haos. O anarhie, în poezie, în literatura noastră de as­tăzi, specialiştii în literatură ca şi nespecialiştii. Lupta pe care a în­ceput-o profesorul Nicolae Iorga, în orice forme ar fi dusă ea, oglin­deşte o stare de alarmă. Este dreaptă. Este un semnal. Aspectul imediat şi violent al acestei intoxicaţii prin tulburare, străinism şi necurăţenie, a tinerei noastre literaturi, este pornografia dogmatică a unei sume importante de opere literare, în proză sau ver­suri, apărute in ultimii zece ani în limba românească. Cine se mai ascunde în dosul problemei mora­lităţii în artă, când e vorba de acest aspect, este sau de rea cre­dinţă sau înţelege chestiunea artei­­şi a moralei cu alte organe decât cu creerul, cu intestinele, cu pan­creasul, cu ficaţii, cu ce voiţi. Pro­blema artei şi moralei este o ches­tiune superioară de cultură, o pro­blemă de nuanţe. Chestiunea ridicată de Academia Română, este o chestiune de mora­litate publică elementară şi — cum spuneam — de salvgardare a bu­nurilor spiritului naţional, nu este nicidecum o chestiune de artă. Deşi erau cei mai capabili s’o facă, aca­demicienii nu s’au coborît câtuş de puţin, să facă teorie pe marginea fenomenului cras al scabrozităţii literare; nu merita aceasta, cheltu­iala unui singur concept estetic. Căci pentru cine puteau s’o facă? Pentru acel domn căcănar care răspunde la un nume fals şi pentru vehiala cărţii lui respective din care un jurnal cita deunăzi cele mai imposibile pasagii pe care le-am întâlnit în vre-o literatură ? Numele celor ce s’au ridicat să cheme autoritatea statului spre a isgoni porcii de la izvoarele culturii naţionale, nu spun ele singure în­deajuns şi nu sunt ele însăş ele­mentele vii ale tradiţiei literare, nu Nicolae Iorga, Octavian Goga, I. Al. Brătescu-Voineşti, C. Rădule­­­scu-Motru şi toţi ceilalţi? Se ridică aceştia în însăşi numele falangei ne-au creiat adăpostul sufletesc al literaturii naţionale. Academia Ro­mână, printr-o simplă desbatere a de scriitori pe care-i continuă, care trăit o clipă tipică şi adâncă, din viaţa ei instituţională. Esteţii să se retragă în estetica lor unde sunt liberi să speculeze, cum le place, asupra frumosului. Artiştii să mediteze la opera lor, aşa cum simt că ea năzueşte să iese la iveală. Nimeni nu-i îngră­deşte. Să închidă însă ferestrele şi să-şi pună mâna la nas. Oamenii pri­măriei vor scoate din ascunzişuri scatologii şi-i vor mâna în turme spre canal. In sufletul nostru se mai găseşte poate o­ fărâmă din forţa lui Hercule spre a putea cu­răţa definitiv grajdurile literare ale lui Augias ! ■ Dragoş Vrânceanu O aventură personală In micul dicţionar Larousse , ca­re n'are nimic comun cu Ruşii, aşa cum cred cei ce se dispensează bucu­roşi de el,­­găsesc informaţia sen­zaţională că drăguţul nostru oraş Huşi, care ne trimite în fecare an struguri buni şi odată la o sută de ani un talent ca al lui Aurel Dragoş, s-ar afla pe Nistru, la frontiera ro­­mâno-sovietică. E o confuzie care-mi displace violent şi pe care aş dori-o înlăturată in ediţiile viitoare ale aces­luiaş practic dicţionar. Dar mă întreb dacă o definiţie de dicţionar merită atâta credit, şi atâta indignare. Am găsit în dicţionare ro­mâneşti grave erori şi lipsuri, păcate grele prin comitere şi prin omitere; ştiu că un dicţionar e necesar, dar e întotdeauna prea puţin şi că o cultu­ră enciclopedică de dicţionar a co­coţat sus de tot, pe scara învăţămân­­tului nostru superior câte un solemn neisprăvit, Charles Nodier, despre care mai ştiu câte ceva chiar şi so­bolii băncilor prin care şi noi am tre­cut descoperise într'un dicţionar din vremea sa, la definiţia Racului, ur­mătoarele: Ecrevisse, petit poisson rouge et qui marche à reculons. Ra­­cul e un mic peşte roşu care umblă dea'ndaratelea. După cum ştiţi şi dumneavoastră, racul nu e mic, nu e peşte nu e roşu şi nu umblă dea’ndaratelea. Restul e Perfect. Cineva, intr‘o scrisoare acum câţi­va ani, îmi atrăgea atenţiunea că în­tr'un monumental dicţionar romă­­nesc, a găsit la litera P, o definiţie a porcului, care este o capodoperă: ,,Porcul — animal pe drept cuvânt numit astfel din cauza murdăriei lui". Cum te poţi încrede într’un ase­­menea sfetnic de bibliotecă, sfetnic mincinos şi ignorant? In secolul trecut şi mai înainte e­­xistau oameni cari î şi însuşiseră o cultură cu adevărat universală. Un om de litere care nu avea nici un dicţionar în casă, ii scuza lipsa cu a­­ceste faimoase vorbe: Je m’en passe... Rivarol vient chez moit N’am nevoe... Vine Rivarol pe la mine!... Erau oameni cu o adevărată oroare de aproximativ şi de imprecis. Po­­vesteşte undeva Reiner Maria Rilke cum a murit poetul Felix d'Arvers. Avea la căpătâi lumânările aprinse, o călugăriţă îi citea ultimele rugă­ciuni. Sufletul lui urca acum treptele, spre apartamentele confortabile ale cerului. Deodată, cineva intră şi în­trebă ceva, iar ignoranta călugăriţă răspunse: ,...pe coridor”. Nu ştia că se spune ,,coridor“. Muribundul se smulse din mrejele visului de pe ur­mă, întoarse capul şi şopti:­­„..cor, ridor“. Apoi îşi dădu sufletul. Vedeţi in istoria asta ce poftiţi: oroarea de aproximativ, educaţia dic­ţionarului, sau scrupulele poetului. Pentru mine acest exemplu m-a mişcat pentru forţa cu care defineşte un destin şi un om. Vor exista tot­deauna pe pământ semnele sfinte ale martirilor culturii peste care va căl­ca tembelă copita de aur a dobitocu­­lui care cumpără pe Sfântul Duh le­­gat în piele de viţel,­­ şi face astă fiindcă „are mijloace“. r’ Romulus Dianu Cro­nica istorică Noi şi Franţa, acum două veacur­i) de V. MIHORDEA Circumstanţele politice dela ju­­mai pe urmă de a constitui o ju­mătate a veacului al XVIII-lea vin să aducă o schimbare în legăturile de alianţă ale Franţei cu cordonul de state ce se întindea de la Ma­rea Baltică până la Mediterana, alianţă constituită pe baza princi­piului de echilibru european, la început de a ţine în şah Imperiul şi 1) In legătură cu volumul „Poli­tica orientală franceză şi Ţările ro­mâne în secolul al­­XVIlI.Iea" (a­­proape 600 de pagini) ce va apărea şantierele expoziţiei conflicte sun- ! în prima jumătatee a lunei Aprilie. fleră de netrecut pentru puterea moscovită, care se ridică amenin­ţătoare. Prin intrarea Turciei în decadenţă şi slăbirea Poloniei şi Suediei, afirmarea puterii cabine­tului din Petersburg găseşte din ce în ce mai m­ult teren, iar prin alianţa austro-rusă din 1726, soar­ta prietenelor Franţei din Orient este în principiu hotărâtă. Trium­ful politicei ruseşti în Polonia prin alegerea lui August al IlI-lea cu ajutorul baionetelor ţarinei, alun­gând pe Stanislaw Leszczynskî, socrul lui Ludovic XV, creiază un fel de solidaritate în sânul unei părţi din naţiunea polonă şi gu­vernul din Versailles. Succesul diplomaţiei franceze la Belgrad in­ 1739 a strâns principial legăturile acestei ţări cu Turcia, dar rezul­tatele practice, în totalitatea lor,­u fost anihilate pentru prestigiul guvernului francez, de pacea fără demnitate pe care diplomaţii a­­cestui guvern au semnat-o în 1748, la sfârşitul războiului de succe­siune austriac. Atât datorită caracterului său intim, cât şi lipsei de încredere în miniştri pe care nu-i putea nici domina, Ludovic al XV-lea insti­­tue, pentru chestiunile exterioare, diplomaţia sa personală, fără şti­rea celei oficiale, cu scopul de a redeştepta în Polonia vechiul par­tid francez care să se opună in­fluenţei crescânde a Rusiei ş, să susţină în cazul unei vacanţe la tronul din Varşovia, candidatura principelui de Conţi. Diplomaţia secretă înseamnă în pe care să-l opună tentativelor rui esenţă activarea prin persoane de încredere trimise în ţările din Orient să influenţeze opinia şi gu­vernele în sensul vederilor mo­narhului francez, care câteodat veneau în contradicţie cu cele ale diplomaţiei oficiale. Constantino­­polul şi Varşovia erau centrele cele mai importante, unde oamenii de încredere şi cu multă libertate de iniţiativă aveau să activeze. Prin libertatea de iniţiativă şi nevoia de a comunica între dânşii, diplomaţii din cele două centre, au prins în câmpul lor de activitate Principatele române. Obiectivul diplomaţiei franceze — oficială şi secretă — era, a doua zi după Aix-la-Chapelle, lupta contra Rusiei. Polonia era slabă şi nu putea opune direct nici o rezistenţă, tot aşa şi Suedia, amândouă având, nevoie să fie susţinute. Speranţa diplomaţiei franceze stătea în Imperiul otoman­­eşit. Din nenorocire însă, după 1740, Turcia, culcată în Europa pe laurii victoriei de la Belgrad, prin­să în Asia în războiu cu Persia, nu putea să fie aşa de uşor stimulată pe calea obişnuită, adică prin re­prezentările directe ale diplomaţi­lor lui Ludovic XV. Politica din Versailles n’avea în această ches­tiune alt mijloc decât acţiunea in­directă, depărtarea mare făcând o improprie oricărui alt expedient. In aceste împrejurări, abilitatea ambasadorului Desalleurs creează mijlocul de presiune indirectă asu­pra Divanului şi opiniei dela curtea otomană, prin afilierea Principate­lor române şi a hanatului Crimeei la scopurile sale. Dacă situaţia era favorabilă tri­miterii la Bakhtchîsarai a unui consul francez cu titlu, în Princi­patele române nu s’a putut plasa decât un secretar domnesc, om de încredere a­ ambasadorului» care­ rezida la curtea unuia dintre cei doi principi. De aci înainte (1749) secretarul francez va fi o persoană indispensabilă în guvernământul Principatelor şî această instituţie a „secretariatului" a putut să-şi mărească prestigiul datorită fap­tului că în acea vreme veneau la tron Domnii fără personalitate", tu­telaţi la Constantinopol de repre­zentantii lor (capuchehaîalele) iar în interior erau instrumentele mi­niştrilor, dar mai cu seamă prin trimiterea lui Linchon, unul dintre cei mai abili intriganţi ai secolului al XVIII-lea, să inaugureze acest post Supla inteligenţă a ambasadori­lor francezi — recte Desalleurs — s'a sesizat de necesitatea pe care o avea Divanul turcesc de fi in­format cu ştiri din Europa de că­tre Domnii principatelor române, singurii autorizaţi şi pe a căror ra­(Continuare în pag. 11-a1

Next