Curentul, aprilie 1937 (Anul 10, nr. 3292-3321)
1937-04-01 / nr. 3292
ANUL I NO. 3292 O experienţă reuşită Când s’a luat hotărârea de a se organiza la Paris expoziţia ce trebue sa se deschidă anul acesta, în luna Mai, s’a avut în vedere două lucruri esenţiale: mai întâi arta, expoziţia trebuind sa înfăţişeze în fel şi chip simţul frumosului; în al doilea rând munca organizată care să dea prilejul lucrătorului, maestrului şi tehnicianului francez de a se depăşi pe sine într'o operă de mândrie şi demnitate naţională. Şantierele dudite sub puterea ciocanelor, emulaţia se arată de pretutindeni. Dacă adăugăm şi orgoliul muncitorului şi tehnicianului francez, de a da o replică constructivă şi sever orgazată magnificei Olimpiade de la Berlin din anul trecut, atunci înţelegem toată râvna care se pune în desăvârşirea acestei opere. Ziarul , Le Matin”, care are la activul său atâtea iniţiative de interes public, însufleţite prin campanii de presă şi subvenţionate chiar din casa ziarului, publică un apel către muncitoriimiea franceză. Se spune între altele că muncitorimea franceză şi-a zădărnicit munca şi randamentul prin greve şi prin boicotul organizat pentru că anumite organizaţii sindicale se aflau în conflict cu antreprenorii şi capitaliştii. S’a mers până acolo în ultima vreme încât sindicaliştii şi agitatorii comunişti au deplasat aceste conflicte chiar pe şantierele de lucru ale expoziţiei. De data aceasta însă, mâna care conduce lucrările expoziţiei nu mai este particulară, în calculul acestor lucrări nu mai intră anumiite interese egoiste de grup industrial şi nici politica nu are interese care ar putea să nu coincidă cu acele ale lucrătorilor. Opera aceasta este condusă de stat şi beneficiile aparţin atât muncitorilor cât şi plasatorilor de materiale. In mod echitabil. Conducătorii sunt salariaţi, nu folosesc plusvaloarea şi nici nu au alte interese decât acelea ale Statului. Se arată din ce în ce maistărui,tor că expoziţia de la Paris din 1937 trebue să fie o operă de naţionalizare, de participare a statului în conducere, în organizare şi în folosirea braţelor de lucru mai presus de interesele care s-ar afla la baza unor combinaţii de câştig. Cu expoziţia de la Paris se face o experienţă socială, care ar vrea să demonstreze că prin naţionalizarea întreprinderilor dispare interesul egoist al iniţiativei particulare, dispare conflictul dintre capital şi muncă, ceea ce înseamnă o împăcare a muncitorilor cu gândul că grevele şi boicoturile pot dispărea şi ele. Astfel începe să se lămurească acţiunea sindicatelor comuniste, care au încercat să facă din şantierul expoziţiei o sală de întruniri politice, un prilej de agitaţie marxistă. Nu polemizăm cu sindicalismul francez* (ferească Dumnezeu de asemenea îndrăzneală...) dar descifrăm numai în graba de a boicota lucrările expoziţiei metodele dictate de tactica internaţionalei a IlI-a, foarte îngrijorată de o experienţă care ar lăsa mulţumiţi pe lucrători eliminând , eternul” îşi,,ireductibilul” conflict cu capitalul. Franţa însă doreşte cu tot dinadinsul să desăvârşească lucrările expoziţiei, să dea lucrătorului un câştig mai mare şi un prilej de încredere în iniţiativa şi conducerea statului. Iată de unde începe îngrijorarea comunistă şi graba de a anima conflicte politice chiar pe câmpul de lucru. Dar mai este încă o piedecă. Expoziţia de la Paris, vrea să fie, şi trebue să fie, un triumf al tehnicei şi al ştiinţei franceze, o armonizare a artei şi a muncii, o colaborare între inteligenţa creatoare şi mâna de lucru care execută. Cu un cuvânt , expoziţia de la Paris va exprimă puterea creatoare şi constructivă a inteligenţei şi a mânei de lucru franceze. ■ Va fi o operă de înălţare a orgoliului francez în lume, o operă de propagandă naţională. Atenţiile din întreaga lume, din Franţa, din colonii, se vor concentra în această direcţie. Mult timp după inaugurarea expoziţiei Franţa va atrage nenumăraţi turişti; toţi vor lăsa bani şi vor cumpăra produse franceze. O epocă de înflorire a comerţului, de circulaţie mare, de belşug. Se vor uita conflictele şi ■zizaniile subvenţionate de Moscova, se va crea o atmosferă de încredere în stat, de mulţumire generală. Toate aceste fapte nu convin de loc tacticei revoluţionare comuniste. De aici graba de a ridica pe dicalendie a scândări reaua credinţă şi vrajba. Necesară ca o replică ce-şi află oportunitatea ne explicăm şi stăruitoarea intervenţie a ziarului ,,Le Matin” care caută să explice muncitorului francez că triumful expoziţiei este un succes al naţionalismului francez, un prilej de reînoire a încrederii în valoarea noţiunii de patrie şi primat al ordinei şi a disciplinei în muncă. Nicolae Roşu Etilicul Zorile dimineţii se spălăciseră puţin, ca o zambilă veştejită într’o glastră, când am pornit la drum cu băeţii de clasa cincea. Domnul subdirector al şcoalei ne-a urat noroc la călătorie şi, pentru ca plimbarea noastră să nu rămăe numai aşa o hoinăreală de primăvară, ne-a spus: „Băgaţi de seamă cum se schimbă peisajul, locuinţele, costumele, graiul, după regiuni. Observaţi etnicul"... Apoi, am pornit in cântarea plină de acel entuziasm proaspăt pe care-l dă numai adescenţa neştiutoare încă de patimile triste ale vieţii. E, intr'adevăr, pe şoseaua ce duce la Piteşti şi de-acolo mai departe, către vechiul scaun dorrmesc de la Curtea de Argeş, o frumuseţe mare ce-ţi umple sufletul de evlavie şi de-o dragoste de baladă pentru pământul acestei ţări blagoslovite. Tufani bătrâni de veacuri, mesteacăni ca de ceară albă, plute uriaşe care au văzut trecând spre ţara lor depărtată şi tristă oştile înfrânte ale lui Carol XII, păzesc de-o parte şi de alta şoseaua. Atât am văzut însă din etnicul acestor locuri Încolo, casele, straiele, graiul, haos de încurcreală nepricepută cu civilizaţia oraşului. Am auzit rumâni şi rumânce zicând bonjur şi prevoar până sus pe valea Topologului; aşezările săteşti cu căsuţe albe ca ghiocul şi streşini de şiţă împodobite cu catifea de muşchiu verde, sunt complect desfigurate de construcţiile noui cu urâte pretenţii urbane; gulerul tare de cauciuc şi jerseul de bumbac stacojiu se zăreşte până dincolo de muchea albăstrie a dealurilor. Mai supărător decât toate este stilul fără noimă şi fără rădăcini cu locul care cu tinichea orbitoare, ciubuce groase, vopsele ţipătoare, strică primăriile, şcolile, bisericile satelor. Răsare într'o comună o biserică lioită cu roşu de la turle până ’n temelii, ca o dihanie belilă ori ca Leviatanul ce s’a arătat prea cuviosului Iov. Curtea de Argeş chiar, este un amestec heteroclit de case patriarhale cu albe cerdacuri înflorite de muşcate şi construcţii de■ beton cu balcoane de fier ca nişte colivii. Oare nouile cerinţe urbanistice ale acestui târg străvechiu nu s’ar putea armoniza cu trecutul şi mai ales cu ţinutul... Un discipol atut platon a spus că frumosul este strălucirea adevărului, iar noi adăogăm că el poate fi şi un complement al stilului La întoarcere, înserarea calmă îmbrobodea cu un zăbranic copacii bătrâni. Băeţii cântau fericiţi Giovinezza. Ca în poveşti, focuri străluceau departe dealungul şoselei. Era noaptea de lăsata secului. Iată, am zis, o datină din bătrâni ce na pierit ca şiţa de pe acoperişuri, ca abaua bătută de piuă, ca vorba din pravile şi ceasloave... Dar un miros de gumă arsă ne-a dat curând de veste că focurile acelea nu erau de paie, de coceni, ori de cotoare de cânepă, ci de galoşi ori impermeabile vechi spânzurate în câte un vârf de prăjină. Joachim Botez 12PAGINI 3 LEIJoi 1 Aprilie 1937 Director: PAMFIL ŞERGARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA. Strada Belvedere No. 6 , Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON Secretariatul şi Provincia* .3-4086 Cabinetul directorului * * * , 3-4084 ABONAMENTE : Lei 700 pe an: 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 100 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an 900 pe 6 luni: 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 / 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conford. Dir. Generale P. T. T. nr. 557407920 Coroiu se căsătorește în închisoare. — Dar pe ăsta umfe-l duci? — La nuntă. E invitat... DEVIZELE LUI ALPHONS XIII opinii, de capete, a ghilotinii ? Blândeţea excesivă a regelui Ludovic XVI, ezitarea lui de a afirma o imediată, masivă, strivitoare autoritate, a deschis larg drum anarhiei revolutions'-«. Exact aceiaş indulgentă, aceiaşi sfială amestecată cu o infinită milă, acela sentiment patern am regăsit în actul abdicării Regelui Alphons XIII, care prefaţează tragedia de azi a Spaniei. O politică de autoritate, o politică de aspră autoritate, o terapeutică a unei ordine severe ar fi Înlăturat toată dementa asasină a marxiștilor. In momentul când regele Alphons a abdicat, In momentul când liberalii republicani şi Intelectualii se iborţăiau cu ideile revoluţionare, — în umbra conspiraţiei, agenţii Moscovii pregăteau saturnalele marxiste. Ce a urmat, se ştie. Intra în înlănţuirea dramatică a oricărei revoluţii, intră în logica pedepsitoare a oricărei surpări de autoritate: valurile demagogiei se încalecă unul pe altul, i se acoperă smucite de uraganul urii. Unde mai sunt astăzi republicanii ce au preluat autoritatea din mâinele regelui ? Câţi au fost unşi cu benzină şi transformaţi în torţe vii, câţi au fost puşi la zid şi executaţi, câţi zac în închisori, aşteptând să le vină rândul la ţinte ale unui pluton de execuţie, — sau scăpaţi, rătăcesc în exil ? Toţi au ispăşit crunt eroarea revoluţionară. Dar poate consola asta marea durere a Spaniei ? Pot repara ceva, aceste remuşcări, sub loviturile cumplite ale Zeiţei Nemesis ? Regele Alphons XIII s’a înclinat, nu în faţa voinţei Naţiunii spaniole, ci în faţa câtorva politicieni; şi acum sigur că Regele nu-şi iartă acel moment de slăbiciune, acea mână care a semnat abdicarea, acel sentiment de milă, de stupidă înduioşare, de oboseală, acea senzaţie de inutil, tot ce l’a cotropit, i-a frânt voinţa, l’a împiedicat să tresară într’o năpraznică şi salutară represiune. O autoritate indulgentă, o autoritate ce ezita în faţa veleităţilor revoluţionare, devine complicea revoluţiei, pregătind toate supliciile pe de PAMFIL ŞEICARU A vroit Suveranul să-şi pregătească o pagină de indulgenţă, să-şi proecteze în istoria Spaniei figura de blândeţe ertătoare, de rege sacrificat şi această ispită a unei fotogenii istorice a însemnat sacrificarea Spaniei. Până să-şi afle drumul cuminţirii, până să-şi regăsească echilibrul, cât a avut şi cât mai are de urcat calvarul, poporul Spaniol ? Ezitarea autorităţii monarhice este la origina tragediei spaniole de azi. Şi odată plecat în exil regele Alphons XIII a continuat să ducă o existenţă cât mai ştearsă, a căutat să nu tulbure cu nimic viaţa politică a Spaniei. Discret, închis Într’o meditaţie tristă, prizonier al unei invincibile nostalgii, regele Alphons XIII vroia să nu contribue cu nimic la ceea ce putea spori învrăjbirea între spanioli. Adesea monarhiştii spanioli erau desamăgiţi de lipsa de iniţiativă a regelui, care se opunea la orice acţiune ce ar putea provoca o frângere în două forţe adverse, în două fronturi inamice a Spaniei. Regii nu văd, nu pot vedea decât totalitar interesele popoarelor lor, nu au decât imaginea unitară a Patriei. Evocând amintirea regelui Manuel al Portugaliei, dictatorul de azi Oliveira Salazar (într’o cuvântare rostită în 1932), spune : „Regele detronat în 1910 a trăit, în timpul exilului său, la Londra, o existenţă mai mult de mare Portughez decât de prinţ. El a suferit mult, a studiat mult, a observat mult. El s-a învins pe el însuşi şi a învins sugestiile totdeauna posibile ale unei dureri nemeritate, împingând la extrem patriotismul şi iubirea sa pentru Portugalia... Pentru cât de puţin am râvni să scrutăm taina care reglementează evenimentele umane, aceasta ne apare aşa de absurd că ne pare că ofensează inteligenţa noastră. Cel puţin, repugnă sensibilităţii noastre că în ordinea faptelor, o astfel de tragedie nu a slujit cu nimic ceea ce Regele a iubit: independenţa, forţa, măreţia Portugaliei”. Nu se poate un mai emoţionant panegiric făcut de un republican unui Rege mort în exil. Intră în francez, acea continuă rectificare de porului ale cărui destine le apără. (Continuare în pag. II-a) O telegramă anunţă: „Membrii fostei familii domnitoare spaniole au trimis guvernului naţionalist toate devizele şi valorile străine pe care le aveau, răspunzând astfel unui decret recent al generalului Franco, care a cerut ca toţi cetăţenii spanioli să remită guvernului din Burgos devizele şi valorile străine pe care le posedă”. In „raccourci”-ul ei, telegrama redă ceva din crunta tragedie a Regelui Alfons XIII, sortit să asiste neputincios la sinistra însângerare a poporului său. Rătăceşte ca o umbră prin Europa, meditând amar la acea zi în care spre a evita o crâncenă şi scurtă represiune, a abdicat lăsând poporului spaniol (citiţi politicianilor spanioli) dreptul de a decide de destinele lui. Avea la dispoziţie fidelitatea intactă a armatei, în afară de Madrid şi Barcelona. — Spania, în imensa ei majoritate, se pronunţase răspicat împotriva tendinţelor republicane. Nimic nu indica tendinţe revoluţionare atât de pronunţate în vijelioasa lor apropiată deslănţuire, încât să fi legitimat o hotărâre aşa de gravă ca aceia a Regelui Alfons XIII. In abdicarea regelui se mărturisea o iubire aşa de mare pentru Spania, o iubire aşa de oarbă, că nu s’au măsurat urmările grave ale acestei brusce surpări a autorităţii monarhice. In muzeul Carnavalei, am văzut ordinul semnat de Ludovic XVI prin care interzicea gărzii regale să tragă asupra manifestanţilor ce veniseră până la Versailles. Din rândurile pălite de trecerea atâtor ani, de pe pagina îngălbenită, se desprinde aceeaşi iubire, aproape slăbiciune de părinte faţă de ştrengăriile copiilor. Dar acel moment de înduioşare, de capitulare a ideii de autoritate, de anulare a simţului de răspundere a autorităţii printr’o revărsare a sentimentelor de milă în faţa imediatului necesităţii represiunii, a fost crâncen ispăşit de către Franţa. Ce-ar fi însemnat represiunea lui Ludovic XVI ? Câteva zeci sau sute de victime. Ce a însemnat teroarea iacobină, ce a însemnat pentru poporul Academia Română şi literatura pornografică Nu ni se va părea târzie intervenţia Academiei Române care s’a hotărât să facă un înalt control al cărţilor literare, să înlăture pe acelea care nu sunt decât canale colectoare ale celui mai josnic material literar. Academia Română avea cel mai greu cuvânt în această chestiune. Supraveghind marea vicisitudine a culturii naţionale, ea este datoare să stea de veghe la izvoare, acolo unde turmele de porci, ajungând, ar putea tulbura fluviul însăş al vieţii sufleteşti a mulţimii. Şi fiindcă în mulţimile naţiunii aceia asupra cărora otrava lucrează mai întâi sunt tinerii, preocupat trebue să fie venerabilul for într’una de o înaltă pedagogie. Azi, în adevăr, turmele de porci au ajuns la sursele limpezi ale tinerei noastre culturi şi de ani de zile îşi scaldă rejecţiile în apa, atât de îmbelşugată şi vie, a literaturii întru care au creiat cronicarii, gravul Miron Costin, dulcele Neculce, apoi scriitorii şi poeţii, romanticul Russo, înflăcăratul şi neprihănitul Bălcescu, Alexandri, Mihai Eminescu pantocratorul, şi ceilalţi care au sporit apele şi le-au dat orizonturi ultra-clare până la pietrişul de aur şi diamant al fundului sufletului etnic. Toţi sunt de acord că există o înstrăinare, un haos. O anarhie, în poezie, în literatura noastră de astăzi, specialiştii în literatură ca şi nespecialiştii. Lupta pe care a început-o profesorul Nicolae Iorga, în orice forme ar fi dusă ea, oglindeşte o stare de alarmă. Este dreaptă. Este un semnal. Aspectul imediat şi violent al acestei intoxicaţii prin tulburare, străinism şi necurăţenie, a tinerei noastre literaturi, este pornografia dogmatică a unei sume importante de opere literare, în proză sau versuri, apărute in ultimii zece ani în limba românească. Cine se mai ascunde în dosul problemei moralităţii în artă, când e vorba de acest aspect, este sau de rea credinţă sau înţelege chestiunea arteişi a moralei cu alte organe decât cu creerul, cu intestinele, cu pancreasul, cu ficaţii, cu ce voiţi. Problema artei şi moralei este o chestiune superioară de cultură, o problemă de nuanţe. Chestiunea ridicată de Academia Română, este o chestiune de moralitate publică elementară şi — cum spuneam — de salvgardare a bunurilor spiritului naţional, nu este nicidecum o chestiune de artă. Deşi erau cei mai capabili s’o facă, academicienii nu s’au coborît câtuş de puţin, să facă teorie pe marginea fenomenului cras al scabrozităţii literare; nu merita aceasta, cheltuiala unui singur concept estetic. Căci pentru cine puteau s’o facă? Pentru acel domn căcănar care răspunde la un nume fals şi pentru vehiala cărţii lui respective din care un jurnal cita deunăzi cele mai imposibile pasagii pe care le-am întâlnit în vre-o literatură ? Numele celor ce s’au ridicat să cheme autoritatea statului spre a isgoni porcii de la izvoarele culturii naţionale, nu spun ele singure îndeajuns şi nu sunt ele însăş elementele vii ale tradiţiei literare, nu Nicolae Iorga, Octavian Goga, I. Al. Brătescu-Voineşti, C. Rădulescu-Motru şi toţi ceilalţi? Se ridică aceştia în însăşi numele falangei ne-au creiat adăpostul sufletesc al literaturii naţionale. Academia Română, printr-o simplă desbatere a de scriitori pe care-i continuă, care trăit o clipă tipică şi adâncă, din viaţa ei instituţională. Esteţii să se retragă în estetica lor unde sunt liberi să speculeze, cum le place, asupra frumosului. Artiştii să mediteze la opera lor, aşa cum simt că ea năzueşte să iese la iveală. Nimeni nu-i îngrădeşte. Să închidă însă ferestrele şi să-şi pună mâna la nas. Oamenii primăriei vor scoate din ascunzişuri scatologii şi-i vor mâna în turme spre canal. In sufletul nostru se mai găseşte poate o fărâmă din forţa lui Hercule spre a putea curăţa definitiv grajdurile literare ale lui Augias ! ■ Dragoş Vrânceanu O aventură personală In micul dicţionar Larousse , care n'are nimic comun cu Ruşii, aşa cum cred cei ce se dispensează bucuroşi de el,găsesc informaţia senzaţională că drăguţul nostru oraş Huşi, care ne trimite în fecare an struguri buni şi odată la o sută de ani un talent ca al lui Aurel Dragoş, s-ar afla pe Nistru, la frontiera româno-sovietică. E o confuzie care-mi displace violent şi pe care aş dori-o înlăturată in ediţiile viitoare ale acesluiaş practic dicţionar. Dar mă întreb dacă o definiţie de dicţionar merită atâta credit, şi atâta indignare. Am găsit în dicţionare româneşti grave erori şi lipsuri, păcate grele prin comitere şi prin omitere; ştiu că un dicţionar e necesar, dar e întotdeauna prea puţin şi că o cultură enciclopedică de dicţionar a cocoţat sus de tot, pe scara învăţământului nostru superior câte un solemn neisprăvit, Charles Nodier, despre care mai ştiu câte ceva chiar şi sobolii băncilor prin care şi noi am trecut descoperise într'un dicţionar din vremea sa, la definiţia Racului, următoarele: Ecrevisse, petit poisson rouge et qui marche à reculons. Racul e un mic peşte roşu care umblă dea'ndaratelea. După cum ştiţi şi dumneavoastră, racul nu e mic, nu e peşte nu e roşu şi nu umblă dea’ndaratelea. Restul e Perfect. Cineva, intr‘o scrisoare acum câţiva ani, îmi atrăgea atenţiunea că într'un monumental dicţionar romănesc, a găsit la litera P, o definiţie a porcului, care este o capodoperă: ,,Porcul — animal pe drept cuvânt numit astfel din cauza murdăriei lui". Cum te poţi încrede într’un asemenea sfetnic de bibliotecă, sfetnic mincinos şi ignorant? In secolul trecut şi mai înainte existau oameni cari î şi însuşiseră o cultură cu adevărat universală. Un om de litere care nu avea nici un dicţionar în casă, ii scuza lipsa cu aceste faimoase vorbe: Je m’en passe... Rivarol vient chez moit N’am nevoe... Vine Rivarol pe la mine!... Erau oameni cu o adevărată oroare de aproximativ şi de imprecis. Povesteşte undeva Reiner Maria Rilke cum a murit poetul Felix d'Arvers. Avea la căpătâi lumânările aprinse, o călugăriţă îi citea ultimele rugăciuni. Sufletul lui urca acum treptele, spre apartamentele confortabile ale cerului. Deodată, cineva intră şi întrebă ceva, iar ignoranta călugăriţă răspunse: ,...pe coridor”. Nu ştia că se spune ,,coridor“. Muribundul se smulse din mrejele visului de pe urmă, întoarse capul şi şopti:„..cor, ridor“. Apoi îşi dădu sufletul. Vedeţi in istoria asta ce poftiţi: oroarea de aproximativ, educaţia dicţionarului, sau scrupulele poetului. Pentru mine acest exemplu m-a mişcat pentru forţa cu care defineşte un destin şi un om. Vor exista totdeauna pe pământ semnele sfinte ale martirilor culturii peste care va călca tembelă copita de aur a dobitocului care cumpără pe Sfântul Duh legat în piele de viţel, şi face astă fiindcă „are mijloace“. r’ Romulus Dianu Cronica istorică Noi şi Franţa, acum două veacuri) de V. MIHORDEA Circumstanţele politice dela jumai pe urmă de a constitui o jumătate a veacului al XVIII-lea vin să aducă o schimbare în legăturile de alianţă ale Franţei cu cordonul de state ce se întindea de la Marea Baltică până la Mediterana, alianţă constituită pe baza principiului de echilibru european, la început de a ţine în şah Imperiul şi 1) In legătură cu volumul „Politica orientală franceză şi Ţările române în secolul alXVIlI.Iea" (aproape 600 de pagini) ce va apărea şantierele expoziţiei conflicte sun- ! în prima jumătatee a lunei Aprilie. fleră de netrecut pentru puterea moscovită, care se ridică ameninţătoare. Prin intrarea Turciei în decadenţă şi slăbirea Poloniei şi Suediei, afirmarea puterii cabinetului din Petersburg găseşte din ce în ce mai mult teren, iar prin alianţa austro-rusă din 1726, soarta prietenelor Franţei din Orient este în principiu hotărâtă. Triumful politicei ruseşti în Polonia prin alegerea lui August al IlI-lea cu ajutorul baionetelor ţarinei, alungând pe Stanislaw Leszczynskî, socrul lui Ludovic XV, creiază un fel de solidaritate în sânul unei părţi din naţiunea polonă şi guvernul din Versailles. Succesul diplomaţiei franceze la Belgrad in 1739 a strâns principial legăturile acestei ţări cu Turcia, dar rezultatele practice, în totalitatea lor,u fost anihilate pentru prestigiul guvernului francez, de pacea fără demnitate pe care diplomaţii acestui guvern au semnat-o în 1748, la sfârşitul războiului de succesiune austriac. Atât datorită caracterului său intim, cât şi lipsei de încredere în miniştri pe care nu-i putea nici domina, Ludovic al XV-lea institue, pentru chestiunile exterioare, diplomaţia sa personală, fără ştirea celei oficiale, cu scopul de a redeştepta în Polonia vechiul partid francez care să se opună influenţei crescânde a Rusiei ş, să susţină în cazul unei vacanţe la tronul din Varşovia, candidatura principelui de Conţi. Diplomaţia secretă înseamnă în pe care să-l opună tentativelor rui esenţă activarea prin persoane de încredere trimise în ţările din Orient să influenţeze opinia şi guvernele în sensul vederilor monarhului francez, care câteodat veneau în contradicţie cu cele ale diplomaţiei oficiale. Constantinopolul şi Varşovia erau centrele cele mai importante, unde oamenii de încredere şi cu multă libertate de iniţiativă aveau să activeze. Prin libertatea de iniţiativă şi nevoia de a comunica între dânşii, diplomaţii din cele două centre, au prins în câmpul lor de activitate Principatele române. Obiectivul diplomaţiei franceze — oficială şi secretă — era, a doua zi după Aix-la-Chapelle, lupta contra Rusiei. Polonia era slabă şi nu putea opune direct nici o rezistenţă, tot aşa şi Suedia, amândouă având, nevoie să fie susţinute. Speranţa diplomaţiei franceze stătea în Imperiul otomaneşit. Din nenorocire însă, după 1740, Turcia, culcată în Europa pe laurii victoriei de la Belgrad, prinsă în Asia în războiu cu Persia, nu putea să fie aşa de uşor stimulată pe calea obişnuită, adică prin reprezentările directe ale diplomaţilor lui Ludovic XV. Politica din Versailles n’avea în această chestiune alt mijloc decât acţiunea indirectă, depărtarea mare făcând o improprie oricărui alt expedient. In aceste împrejurări, abilitatea ambasadorului Desalleurs creează mijlocul de presiune indirectă asupra Divanului şi opiniei dela curtea otomană, prin afilierea Principatelor române şi a hanatului Crimeei la scopurile sale. Dacă situaţia era favorabilă trimiterii la Bakhtchîsarai a unui consul francez cu titlu, în Principatele române nu s’a putut plasa decât un secretar domnesc, om de încredere a ambasadorului» care rezida la curtea unuia dintre cei doi principi. De aci înainte (1749) secretarul francez va fi o persoană indispensabilă în guvernământul Principatelor şî această instituţie a „secretariatului" a putut să-şi mărească prestigiul datorită faptului că în acea vreme veneau la tron Domnii fără personalitate", tutelaţi la Constantinopol de reprezentantii lor (capuchehaîalele) iar în interior erau instrumentele miniştrilor, dar mai cu seamă prin trimiterea lui Linchon, unul dintre cei mai abili intriganţi ai secolului al XVIII-lea, să inaugureze acest post Supla inteligenţă a ambasadorilor francezi — recte Desalleurs — s'a sesizat de necesitatea pe care o avea Divanul turcesc de fi informat cu ştiri din Europa de către Domnii principatelor române, singurii autorizaţi şi pe a căror ra(Continuare în pag. 11-a1