Curentul, mai 1937 (Anul 10, nr. 3322-3350)
1937-05-01 / nr. 3322
ANUL X No. 33221 12 PAGINI 3 LEI Sâmbătă 1 Mai 1937 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anul; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conf. ord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740929. (Redacția 3-4088. Administrația 3-4080 TELEFON: (Secretariatul și Provincia . . . 3-4088 (Cabinetul directorului ........... 3-4084 O nouă supra-structură in Europa Colocviile dintre d-nii Victor Antonescu şi J. Beck la Bucureşti au fost simultane cu acelea de la Veneţia, dintre d. Mussolini şi d. von Schuschnigg, primul ministru al Austriei. Fără nici o relaţiune între ele, aceste conversaţiuni de cea mai mare importanţă, şi-au anulat reciproc ecoul în câte un compartiment al Europei. In acelaş timp, s’a elucidat situaţia internaţională a Belgiei, care după cum se ştie, repudiase obligaţiunile ei asumate la Locarno. Acţiunea diplomatică dela Bucureşti ştim ce a fost şi ce poate da. Acţiunea de la Veneţia interesează în gradul cel mai înalt bazinul danubian în care România are, prin chiar poziţia ei geografică, şi prin legăturile ei politice, interese majore. Acţiunea diplomatică terminată prin declaraţiile d-lor Eden şi van Zeeland, lămureşte o latură a problemei păcii în occident şi determină întinderea angajamentelor britanice pe continent. Conversaţiunile de la Veneţia nu au avut ca scop o reciprocă felicitare pentru colaborarea italo-austriacă, este cert. Italia face, pentru prima oară după răsboiul mondial, o mare politică imperială. Este prezentă în Europa Centrală prin următoarele acorduri: protocoalele de la Roma, din 7 Martie 1933, cu Austria şi cu Ungaria; acord italo-german, căruia i se subordonează jocul acordului germano-austriac ; acordul cu Belgradul. Concomitent cu această prezenţă, Italia face o politică a cărei dominantă este astăzi problema Mediteranei. Pentru a deduce clar ce interesează mai mult Italia, trebue să considerăm locul ales pentru manevrele militare ale armatei italiene: în 1935, când Germania ameninţa Austria, manevrele italiene au avut loc în jurul râului de frontieră Brenner, în Adige. In 1936, anul Sancţiunilor şi al problemelor de asistenţă reciprocă înmediterană, manevrele au avut loc lângă Avelino, punct strategic pentru o acţiune pe apă şi pe Uscat, al Peninsulei. Anul acesta manevrele se vor ţine, cum anunţă corespondentul lui „Le Temps”, în Sicilia, de unde trupele, aviaţia şi marina pot privi înspre orientul mediteranean. Deplasarea de la Brenner în Sicilia marchează evoluţia politicii italiene de la 1935 până astăzi. Să nu se creadă însă că Italia cedează poziţiile ei în Europa Centrală. Dimpotrivă. Fructificând acordul Ciano-Neurath, Italia caută să armonizeze interesele sale din Austria cu axa Berlin-Roma, care e o realitate. Intre Germania şi Austria mai sunt „puncte de fricţiune“. Austria catolică nu va ceda Berlinului câtă vreme Italia îi va menţine sprijinul. Mai sunt şi alte probleme gingaşe între Berlin şi Viena. Pe unele acţiunea diplomatică a Ducelui, la Veneţia, va căuta să le concilieze, servind o mediaţiune. Pe altele, fortificându-le printr-o susţinere efectivă, le va utiliza în folosul echilibrului în Europa Centrală. Acest echilibru până ori se rezuma la atât: amiciţie italo-germană totdeauna ; vecinătate italo-germană niciodată. D. Mussolini ştia bine că d. Hitler e un amic delicios, dar un vecin incomod. Astăzi această opinie pare a evolua şi ea. Acordul general austro-german s’a examinat la Veneţia. Şefii partidului nazist şi ai Frontului Patriotic din Austria îşi vor coordona acţiunea în spiritul concluziilor dela Veneţia, numai ,după aceea vor putea aspira la conducerea trebilor publice în Austria. Se spune însă că la Veneţia s’au examinat şi raporturile Austriei cu Mica înţelegere. Raporturile acestea sunt normale cu România şi cu Iugoslavia, şi pot fi ameliorate atâta vreme cât chestiunea restauraţiei habsburgice nu se ridică. Cu Cehoslovacia lucrurile sunt puţin altfel. Praga este decepţionată de jocul Micii înţelegeri în anume ipoteze care o privesc şi caută să edifice un sistem centraleuropean la care contează pe Austria. Evident, legată de Italia cum este, şi în bune dispoziţii faţă de Germania, cum este, Viena rezistă acestor tentative. De aci oarecare tensiune inevitabilă între Viena şi Praga. Se pare că, odată axa Berlin- Roma fixată, Italia va prefera un regim nazist în Austria şi că în acest sens s’ar fi făcut, la Veneţia, oarecare sugestii. Presa dela Berlin subliniază însă că la Veneţia s’ar fi pus principial bazele unui bloc danubian şi balcanic sub egida Germaniei şi Italiei. „In această regiune nimic nu se va mai face decât de acord cu Germania. Cum Italia este legată de Austria şi de Ungaria prin protocoalele de la Roma şi cum ea şi-a apropiat Iugoslavia, şi nu va întârzia să facă acelaş lucru cu România“, declaraţia de la Veneţia „ar tinde să facă din Europa de Sud- Est un fel de condominium italogerman“. Aceeaş presă germană, reţine că un bloc independent al micilor state puse în cauză nu e realizabil din cauză că Cehoslovacia îşi bizue politica pe Soviete, în mijlocul unei familii de state net antisovietice. Sub acest unghiu de vedere este privită și vizita d-lui Beck la București. Romulus Deanu Statul şi scriitorii Cred unii că scriitorul, acest cetăţean ciudat şi labil, e sortit prin meseria lui sacrificiului de sine. Scriitorul când cere protecţia statului, o face din sport... El iubeşte, doar, stimulentul lipsurilor, contrastele vieţii materiale. Cine-l ia în serios pe cutare scriitor căruia i se dă putinţa de a câştiga un premiu de zeci de mii de lei — şi care în loc să-şi plătească jumătate din chirie pleacă cu aceşti bani în voiaj, îi cheltueşte pe toţi şi se întoarce, mai sărac, la aceleaş lipsuri şi aceleaş nevoi ? Statul, dragă doamne, e o persoană severă. Nu vrea să se joace mult cu aceşti bufoni dezordonaţi. „Statul ajută pe cel care s’ajută“. Acum aproape treizeci de ani o mână de tineri speriaţi de soarta lor proprie şi mai ales de aceia a câtorva tovarăşi de breaslă au fondat societatea Scriitorilor Români. S’au gândit întâi că „viaţa de copist, spitalul şi groapa comună vor fi şterse pentru totdeauna din biografia scriitorilor români". La ultima adunare a Societăţii Scriitorilor Români, s-au arătat proectele Casei scriitorilor a cărei piatră pare că se va pune în curând. Această casă nu va fi făcută de stat. Se ridică prin obolul public. Nu putem prevedea care va fi modalitatea practică de a aplica această casă la ridicarea condiţiei de viaţă a scriitorilor. Nu de aceasta vrem însă să vorbim. Voim să cităm numai un fragment care ni se pare foarte interesant din amintirile poetului G. Tutoveanu. A fost un moment, ne spune acesta, când Societatea Scriitorilor Români a trăit clipe de mari speranţe. In 1911 venise în fruntea ministerului instrucţiei publice Constantin C. Arion, a cărui dragoste perntru scriitori şi atenţie pentru aceia ce constituia organul de apărare al intereselor lor sociale, s’a arătat cu numeroase prilejuri: „îndată după venirea lui la Minister — ne spune d. G. Tutoveanu — Arion a chemat acasă pe Gărleanu și i-a cerut „lămuriri precise”, asupra „stării materiale" a tinerilor scriitori care alcătuiau noua societate. Şi cum vreo doisprezece dintre ei nu prea aveau o situaţie tocmai limpede, Arion, fără să stea mult pe gânduri, i-a numit pe toţi într-o singură zi, în minister, la Casa Bisericii, şi mai ales la Cassa Şcoalelor. Era o splendoare să fi văzut pe „băeţi” cum voiau să-şi impue grabnic un deosebit „aer de seriozitate". Şi cum chelnerii dela „Terasă" deveniseră dintr-o dată foarte respectuoşi”... Ce se întâmplă însă? Nu trece mult dela această „ploaie de numiri" şi Un funcţionar superior se prezintă ministrului spunăndu-i: „Domnule ministru, nu ştiu ce să ne mai facem cu scriitorii pe care ni i-aţi trimes acolo pe capul nostru. Las’că nu vin decât rar de tot la serviciu ,dar şi când „se prezintă” se ţin numai de pozne: cântă, flueră, sar, joacă, spun poveşti, umblă prin birouri, s’acaţă de dactilografe, nu-s buni de nici o treabă... Şi-apoi, Dumnezeu să ne ierte, cine ştie dacă macar unul din toţi aceşti scriitori, va ajunge într’adevâr să însemne ceva”. ..Sunt foarte mâhnit de tot ce-mi spui — a răspuns acel mare prieten al scriitorilor, — dar scriitorii aceştia vor rămâne la locurile lor. Eu i-am ajutat pe toţi ca să-l nimeresc şi pe cel adevărat”. Aceste evocări ale d-lui G. Tutoveanu sunt preţioase... Câţi scriitori nu trăesc astăzi „fără o situaţie tocmai limpede" ? Statul s’a încruntat, vrea să dea educaţie acestor buclucaşi, vrea să-i înhame la jugul burghez, cu orice preţ. Sau ce vrea ? Instituţiile culturale ale statului îi resping cât pot mai mult. Starea lor tot proastă e — cu toate străduinţele ce se depun. Dragoş Vrânceană Meteorologii anunţă frig mare — Ei, ce zici de vremea asta ? — Dom’le, dacă nu ia guvernul nici o măsură, cade Crăciunul în ziua’ntâi de Paşte, tăiem porcul mâncam cu oua iosei ■■■■ Guvernatorul Băncii Naţionale la Londra de PAMFIL ŞEICARU Nu ştiu dacă d. Mitiţă Constantinescu este familiarizat cu spiritul britanic, dar a vorbit la Londra cu atâta spirit de cumpănire, ce manifestă o subtilă înţelegere a mentalităţii engleze. Căutând să schiţeze psihologia britanică, André Siegfried dă această originală caracteristică : „Englezul nu are încredere în oamenii a căror inteligență este prea scânteetoare; îi admiră, fără îndoială, — dar un fel de îngrijorare pe care o încerci pentru buzunar în preajma unui prestidigitator prea îndemânatec. Intelectualul îi face Englezului, totdeauna, impresia unui acrobat”... Nu sunt iubitori de elocinţă, cer nu strălucire de spirit, nici ingeniozitate în inventivitatea verbală, ci însuşiri ce inspiră încredere. „Englezul merge până acolo că preferă oratorii puţin cam plicticoşi, pe care îi declară „safe“ (siguri), în timp ce printr’un fel de tăcut consens sunt îndepărtaţi de putere oamenii prea elocvenţi sau prea bine dotaţi”. „Acum câţiva ani”, — mărturiseşte d. André Siegfried, — „invitat să ţiu o conferinţă la colegiul din Eton, eu am întrebat cum trebue să vorbesc: „Don’t be briliant” (mai ales, să nu fii scânteietor...) a fost răspunsul”. In locul unei parade de elocinţă, d. Mitiţă Constantinescu a ţinut să fie pozitiv, şi în declaraţiile pe care le-a făcut presei engleze a căutat să obţină ceea ce formează elementul esenţial în relaţiile internaţionale fie politice, fie economice: încrederea. Şi a făcut bine că s’a adresat prin mijlocirea presei, opiniei publice engleze al cărei rol este hotărîtor. Dacă nu numai la noi, dar chiar şi în Franţa ,atenţia opiniei publice este totdeauna confiscată de tălăzuirile politicei interne, — în Anglia se urmăresc cu o unanimă atenţie toate problemele externe. Nu există o ţară care să fie stăpânită ca Anglia de predominarea politicei externe asupra celei interne; am putea spune că aceasta formează pentru fiecare englez o axiomă. Nu putem ascunde că avem un credit foarte scăzut în Anglia, — şi nu fiindcă politica noastră internă ar avea un aspect ce nu prea se potriveşte cu spiritul vieţii publice engleze. Le este indiferent cum îţi rândueşti acasă treburile, dar nu le poate fi indiferent, chipul cum îţi respecţi angajamentele. Să nu făgădueşti nimic, să fii chiar foarte sgârcit la obligaţiile pe care le-ai lua eventual, dar odată luate, să le respecţi,—indiferent cât de grele ar fi. Şi pentru Englezi nu sunt numai angajamentele scrise, care constrâng la îndeplinire, ci chiar cele verbale au o egală putere de a obliga. Mai ales pentru uşurinţa noastră meridională de a svârli cuvinte fără nici un rost, de a face un fel de risipă verbală (fiindcă vorbele sboară şi nu lasă urme) riscăm mai totdeauna în raporturile cu englezii să rămânem într’o postură de neseriozitate ce nu îndeamnă la nici un fel de relaţii. Dar dacă mai amintim şi atâtea obligaţii luate cu o fiecară uşurinţă şi uitate , atâtea contracte încheiate şi anulate, lesne de imaginat ce proastă părere au Englezii despre noi. Nu suntem socotiţi serioşi, deci nu ni se poate acorda nici un credit, şi pentru englez cea mai mare descalificare este neîncrederea. II poţi înşela pe englez odată, şi nici nu-ţi va trebui o prea mare sforţare; dar această izbândă a incorectitudinii o vei plăti foarte scump, fiindcă toate sforţările pe care le vei face nu vor mai clinti nimic din definitiva lui neîncredere, şi va trebui să treacă mult timp până ce să mai poţi spera într’un început de reabilitare. De aceia am socotit bine ales tonul şi mai ales vocabularul întrebuinţat de d. Mitiţă Constantinescu : „Sunt fericit să spun că toate obligaţiile de plată a datoriei publice au fost executate până la data de faţă“. „Potrivit principiului nostru de a respecta strict obligaţiunile noastre...“ „îmi exprim încă odată, nu numai încrederea, ci şi buna noastră credinţă de a satisface toate aceste obligaţiuni“. Iată un vocabular menit să învioreze relaţiile noastre economice cu Anglia. Dar, — încă odată, — să amintim că şi în viitor va trebui respectat silabă cu silabă fiecare angajament luat. Cunosc un mare industriaş român care îşi datoreşte situaţia de azi faptului că 1919, când nimeni nu se gândea s’o mai facă, s’a dus la Londra ca să-şi lichideze integral unele obligaţii contractate în 1916. Pentru creditorii englezi, a fost cel mai concludent examen pentru a-i deschide nelimitate credite. Să nu uităm că, pentru Englezi, corectitudinea în raporturile comerciale formează temelia solidă a comerţului internaţional. Am avut miniştri cari la Londra au făcut declaraţii menite să-i ameţească pe Englezi, şi evident, făgăduelile erau aşa de zănatece că n’au putut să fie ţinute. Pentru Englezi nu au fost (Continuare în pag. II-a) Congresul Asociaţia Avocaţilor Români Creştini, — în dialect telegrafic A. A. R. C., — lansează un apel prin care convoacă pe membrii săi din întreaga ţară la un congres , tot în sala „Arta“ din strada Batiştei, — în ziua de 9 Mai, adică în ajunul marei sărbători a Neamului. Ne amintim atmosfera congresului de acum doi ani, veniseră tribunii judeţelor foarte prost pregătiţi, şi a trebuit atunci tot energicul optimism al maestrului Istrate Micescu, pentru ca acea escală să nu însemne naufragiul mândrei idei pe care Decanul o promovase cu atâta generoasă perseverenţă. Anul acesta, — suntem siguri, — se vor prezenta delegaţii cu rapoartele mult mai serios studiate , de aceea îi şi stimulăm de aci cu acest avertisment, zece zile înaintea Congresului. In ultimii doi ani iniţiativa maestrului Istrate Micescu a doborât atâtea obstacole, a dobândit atâtea consacrări şi a secerat atâtea trofee, încât nu-i este nimănui îngăduit să pactizeze cu lenea, în ajunul supremului efort. Deci, profitaţi de tihna zilelor de vacanţă pascală, domnilor colegi avocaţi, şi întocmiţi rapoarte erudite, impresionant de convingătoare, pentru congresul de la 9 Mai. In ajun, — la reuniunea convocată pentru 8 Mai de Decan, — susceptibilităţile să cedeze disciplinei de ansamblu : prea sunt promiţătoare zorile victoriei depline, — mai ales în clipa când atâtea pânde ne iscodesc greşelile tactice, — pentru ca o ofensivă atât de splendid condusă să eşueze din pricina unui amor propriu exasperat, ori a unei vanităţi intransigente. Asemenea sabotări însă, — suntem siguri, — nu se vor ivi la Congresul A. A. R. C. de la 9 Mai, deşi le scontează adversarii mişcării, mizând pe acea pasiune a gâlcevei şi a contradicţiei metodice, pe care o socot un fel de tradiţie profesională la breslaşii barei judiciare. Ideea proporţionalităţii, — cu atâta persuasiv talent promovată de maestrul Istrate Micescu, — a frânt toate rezistenţele, chiar în lumea juriştilor terorizaţi de superstiţia majestăţii sale Legii. In eloquentele sale demonstraţii şi argumentări, Decanul baroului Ilfov a arătat mereu că dincolo de legea efemeră a parlamentelor, ca şi deasupra legislaţiei fragile a cancelariilor internaţionale, fiinţează acea nerostită şi dominatoare lege a conservării Neamului, constituit cu o fizionomie şi cu drepturi anterioare unei vremelnice Constituţii. Nu avem ce menaja, — în opera de restituire a legitimelor prerogative româneşti, — pentru că nu anulăm nici un fel de „drept dobândit“ . Naţiunea autohtonă, — atât doar, — interzice minorităţilor, şi veneticilor acaparatori tentativele de uzurpare de stare civilă, pe propriul ei teritoriu. Iată ceea ce a dovedit mereu, — în expuneri de principii luminoase, răspicate, irefutabile, — decanul Istrate Micescu. Iată ceea ce nu vroiseră să înţeleagă predecesorii din fruntea Baroului şi a Uniunii, biete somităţi cu conştiinţele infectate de arginţii unei clientele „de elită“ care le cam înnecase scrupulele oneste sub avalanşa bancnotelor. Iată ceea ce nu au priceput până astăzi nici cei mai mulţi dintre aventurierii bărăganului politic, — în ale căror suflete solicitudinea pentru propria lor Naţiune rămâne încă prohibită. Mâine, când iniţiativele promovate de A. A. R. C. se vor strămuta în faptă, şi se vor cristaliza în legi imperative, — domnii aceştia vor rămâne cam foarte izolaţi, vor descoperi desigur că au fost şi ei din prima zi alături de mişcare, — şi odată cu meritele paternităţii vor revendica şi beneficiile victoriei. Căci acesta este destinul ideilor fecunde : să nu vă miraţi chiar dacă poimâine, — simultan cu convertirea politicianilor, — o parfumerie minoritară A. A. R. C. de ION DIMITRESCU va lansa cu mare fanfară publicitară noul flacon de lavandă „Proporţionalitate“, — cu 90 la sută procent de flori şi 10 la sută buruieni sau scaeţi !... După ce a dat alarma, difuzând în întreaga ţară argumentele de legitimare a primatului românesc, A. A. R. C. îşi cheamă afiliaţii la congresul de la 9 Mai, pentru ca după o mică haltă de ajustare să întreprindă ultima fază a ofensivei, până ieri, barourile, de mâine, toate compartimentele vieţii naţionale. Ideea trebue realizată în toate domeniile: altfel, ţara aceasta ar fi tot atât de ridiculă ca o femee care ar arbora o coafură princiară pe un trup cu glesne desculţe de podgoreancă. Sunt atâtea alte profesiuni unde sunt de reparat dezordini, de restituit priorităţi Românilor : medici şi ingineri, arhi(Continuare în pag. 11-a) Deputatul şi calicii Era înainte de ceasurile opt dimineaţa, atunci când în clopotniţe degeaba bate toaca de lemn celor care au supat după miezul nopţii, şi când sus pe Palatul telefoanelor ciorite se zbenguesc fericite că larma clacsoanelor n’a început încă să le turbure viersul. Pe calea Victoriei era o răcoare proaspătă ca de munte şi drumeţii păşeau arăbiţi, nu ca cei din amurg, lenţi v^lturători de parfumuri crepusculare... Şi cum vremea era senină şi plăcută, m’am oprit la geamul cel mare al unei băcănii unde cegi cu spinări ţepoase, şalăi cu pântec de argint, crapi borţoşi ca aurul făceau plajă pe prundiş de ghiaţă pisată. Un trecător, lat ca un calcan, s’a oprit şi el. Privind la galantarul cu peşti adormiţi, m’a desluşit aşa: „Pe la noi, curge o apă ce-i zice Prutu. Uite, aşa umblă crapii acolo!“... Şi spunând astfel, a dus mâna la brăcinar vânturând un snop de chei strălucitoare ca obleţii înşiraţi pe nuia de salcie. Mie mi-a lăsat atunci gura apă, căci mă gândeam cu tristeţă la o scaldă de vară în lunca cea tăinuită de la vadul Fălciului... Apoi, mai devale, la intrarea hotelului Continental, am dat de-un porcoiu de creştini necăjiţi, vineţi de frig, ce adăstau acolo de cu noapte. Oameni de tăvăleală care poate nici nu se spălaseră pe ochi, pentru ca să fie cât mai devreme la uşa hotelului. Se afla printre ei şi un gardist de la cine ştie ce poliţie din provincie cu o manta răpănoasă şi doi bumbi lipsă. Aţineau cu toţii calea unui deputat care nu se mai scula. In sfârşit, iată-l rumen şi vesel ca un soare de primăvară, cu pardesiul pe umăr şi o scobitoare în colţul gurii. S’a oprit în pervazul uşii cu cleştaruri, a rotit o dată ochii peste gloata rebegită, şi a strigat cu glas de tunet: „Nu mai sunt locuri! Nu mai sunt locuri!“... Scoborănd apoi pragul de marmoră albă şi îndreptându-se către maşina ce-l aştepta, s-a mai întors o dată către acele cartoafe nenorocite şi le-a zis ceva mai blând, lăsăndu-se puţin pe vine: „Oare nu cumva credeţi că eu mă... fac posturi ?“... A trecut apoi ca o furtună pe lângă mine care stăm mai la o parte, m’a privit fulgerător, a dat o clipă să se oprească, dar răsgăndindu-se, s’a mistuit în maşina cu acoperiş teşit, ca proorocul Iona în pântecul chitului... Ah, de ce nu m’a întrebat şi pe mine ce slujbă vreau ?.. I-aşi fi răspuns obidit: „Domnule deputat, căutaţi-mi, vă rog, un post de iidangeur! — De ce ?... — Păi, dumneata să te faci posturi, iar eu să le car pârliţilor ăstora“. Dar nu m’a întrebat nimic. Şi nici nu ştiu dacă i-aşi fi putut răspunde chiar aşa, la repezeală, întocmai ca Jean Jacques Rousseau care găsea riposta după ce scobora scara. Oamenii au mai zăbovit însă câtva la ușa hotelului. Unul a scos dintr'un catastif soios o carte de vizită, a făcut-o fărîmele și i-a zis gardistului: „Hai, mă nea Ioane. Lasă, n’o mai veni el după voi la noi în sat!... Că nu l-oiu otănji cu prăjina, iacă, să mă scuipi colea ca pa brotăcei!“... Și-și trase o palmă zdravănă peste gură. loachim Botez M ZODII CONFERINŢELOR INTERNAŢIONALE Este o banalitate evidentă constatarea că de la răsboiu încoace trăim în zodia conferinţelor internaţionale, dar este o datorie să le urmărim şi să le analizăm rezultatele, deoarece numai aşa se va putea stabili odată însemnătatea acestor manifestaţiuni şi concluziunile necesare pentru judecata ce trebue făcută în perspectiva viitorului. Până atunci noi ne facem o datorie de cronicari conştiincioşi şi prezentăm lucrurile aşa cum se petrec şi cum trebue ele înţelese în spiritul celor care le iniţiază şi le execută. In timp ce d. Van Zeeland, primul ministru al Belgiei, primea delegaţia să se ocupe de pregătirea unei conferinţe economice internaţionale, la Londra se adunase delegaţii a unsprezece ţări europene, şase americane şi două ţări asiatice spre a discuta situaţia industriei zahărului, faţă de noile forme de desfăşurare a vieţei economice pe plan mondial. A lipsit de la această conferinţă delegatul industriei italiene care nu a acceptat invitaţia şi al industriei japoneze care a trimis un observator. Ne lipsesc elementele necesare spre a discuta temeiurile adevărate ale acestor neparticipări, totuşi ele apar cu totul semnificative, dacă ne gândim că vin din partea unei ţări care şi-a manifestat neîncrederea în astfel de acţiuni şi din partea uneia care înţelege să lupte pentru cucerirea pieţei mondiale pentru produsele industriei sale. Care este problema? In această materie discuţia trebue să plece de la date certe. In timpul aşa numit normal, din producţia mondială de zahăr mai bine ca jumătate mergea pe piaţa mondială. Zahărul este un produs de mare consum. Deci ţările toate îl caută şi ca urmare se divid în două categorii bine distincte: ţări exportatoare şi ţări importatoare, iar circulaţia pe piaţa mondială a zahărului, înseamnă că jumătate din producţie mergea de la ţările de producţie spre cele de consum. In prezent această circulaţie a zahărului a scăzut de la cincizeci la sută la 10 la sută, ceea ce înseamnă că ţările importatoare au renunţat de a mai cumpăra de la ţările producătoare o cantitate care atinge importanta cotă de patruzeci la sută din ceea ce ele produceau pentru export. Am făcut această expunere spre a înfăţişa cât mai clar şi fără a întrebuinţa terminologia respectivă,, problema zahărului pe plan internaţional. Care poate fi în asemenea situaţie obiectul unei conferinţe internaţionale a delegaţilor industriilor de zahăr, se poate deduce uşor. Ei vor căuta formule de înţelegere spre a salva interesul de producători grav ameninţaţi. Ca atare vor căuta mijloacele necesare spre a înlesni procesul de circulaţie a zahărului pe piaţa mondială şi paralel cu aceasta vor căuta calea de a ajunge la o producţie în concordanţă cu cererea, fără a sacrifica nici una din industriile existente. Pentru primul obiectiv formula este cea veche, libertatea schimbului, asupra căreia nu voiu insista, deoarece am mai scris aci asupra ei. Pentru punerea în concordanţă a producţiei cu consumul, conferinţa a recurs la o cale folosită altă dată de trusturile de tot felul. Această cale este aceia a stabilirei de contingente de producţie. In fapt aşa a şi procedat conferinţa, însă tocmai aci a fost cea mai mare greutate pe care au avut-o delegaţii. S’a stabilit cifra producţiei mondiale la 3.170.000 tone şi s’a căutat să se repartizeze fiecărei ţări un contingent proporţional. Cât de trainic poate fi un astfel de aranjament rămâne a se vedea. Pe noi în acest moment nu ne interesează acest lucru. Este suficient să arătăm că discuţia asupra acestei chestiuni era să ducă la închiderea conferinţei fără deciziune, în chiar primele zile a desbaterilor. înainte de a încerca să tragem unele concluziuni cu aspect de viitor, vom menţiona încă faptul că în industria zahărului a fost totdeauna o tendinţă categorică de supraproducţie, adică şi atunci când industria lucra în aşa zisele timpuri normale, producţia creştea în disproporţie cu consumul. Prima constatare de ordin general care se poate face este aceia că discuţia de la Londra s-a dus pe terenul interesului privat economic. Mai clar se poate spune că obiectul conferinţei a fost acela de a salva interesul industriilor de zahăr din ţările exportatoare, ameninţat prin diminuarea cu patruzeci la sută a volumului de zahăr importat altă dată. In situaţia actuală, cu toate înbunătăţirile din ultima vreme aceste industrii trebue să-şi micşoreze producţia cu 40 la sută şi deci să suporte toate urmările unei asemenea măsuri. Fără îndoială că aceasta va atrage şi consecinţe colaterale , micşorarea producţiei de materii prime, sfeclă de zahăr, şi trestie, precum şi concedieri de lucrători şi restrângere de încasări la fisc. Principalul însă rămâne tot interesul privat economic al capitalului învestit în industria respectivă. Dar salvarea interesului privat economic prin mijloacele folosite de conferinţa de la Londra duce la dispariţia concurenţei şi prin aceasta ajungem la cea de a doua constatare pe care o putem face şi care prezintă un interes deosebit. Lucrările conferinţei de la Londra au fost prezentate sub semnul „reglementării exportului“. S-a spus acolo clar că trebue să se ajungă la o soluţie care să însemne o reglementare a exportului aşa fel încât supraproducţia să dispară. Reglementarea exportului însă se loveşte, în ţările de import, de bariera pe care o formează măsurile de reglementare a importului. Ori aceste măsuri de reglementare a importului sunt dictate de consideraţiuni de interes naţional economic. Fie că îmbracă forma protecţiei industriei indigene, fie că se prezintă sub aspectul apărărei monedei, măsurile de reglementare a importului pornesc de la interesul economic naţional. Şi astfel ajungem la însuşi temeiul acestor consideraţiuni. Conferinţa de la Londra constitue un strălucit exemplu al caracterului pe care îl au conferinţele economice actuale. Pornite de la interesul privat economic, conferinţele acestea ajung la deciziuni care poartă în ele sensul punctului de plecare. Ţările care participă prin delegaţi nu pot însă aplica astfel de deciziuni deoarece nu se pot încadra în ţelurile politicei lor economice care, orice s-ar spune, sunt inspirate de interesul economic naţional. Şi atunci, este bine să o spunem cât mai des, nu se poate vorbi de rezultate pozitive de pe urma conferinţelor internaţionale decât atunci când se va ajunge la punerea de acord a ţelurilor urmărite. Aceasta cere mai întâi organizarea economiilor naţionale şi apoi urmărirea de înţelegeri internaţionale pe picior de egalitate şi pe planul exclusiv al interesului economic naţional, singurul care poate fi temei sigur de discuţie. Mircea V. Pienescu