Curentul, mai 1937 (Anul 10, nr. 3322-3350)

1937-05-01 / nr. 3322

ANUL X No. 33221 12 PAGINI 3 LEI Sâmbătă 1 Mai 1937 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pen­tru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anul; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele în­cep la 1 și 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conf. ord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740­929. (Redacția 3-4088. Administrația 3-4080 TELEFON: (Secretariatul și Provincia . . . 3-4088 (Cabinetul directorului ........... 3-4084 O nouă supra-structură in Europa Colocviile dintre d-nii Victor Antonescu şi J. Beck la Bucureşti au fost simultane cu acelea de la Veneţia, dintre d. Mussolini şi d. von Schuschnigg, primul ministru al Austriei. Fără nici o relaţiune între ele, aceste conversaţiuni de cea mai mare importanţă, şi-au a­­nulat reciproc ecoul în câte un compartiment al Europei. In ace­­laş timp, s’a elucidat situaţia in­ternaţională a Belgiei, care după cum se ştie, repudiase obligaţiunile ei asumate la Locarno. Acţiunea diplomatică dela Bucu­reşti ştim ce a fost şi ce poate da. Acţiunea de la Veneţia interesează în gradul cel mai înalt bazinul da­nubian în care România are, prin chiar poziţia ei geografică, şi prin legăturile ei politice, interese ma­jore. Acţiunea diplomatică termi­nată prin declaraţiile d-lor Eden şi van Zeeland, lămureşte o latură a problemei păcii în occident şi de­termină întinderea angajamentelor britanice pe continent. Conversaţiunile de la Veneţia nu au avut ca scop o reciprocă felicitare pentru colaborarea italo-austriacă, este cert. Italia face, pentru prima oară după răsboiul mondial, o mare politică imperială. Este prezentă în Europa Centrală prin următoarele acorduri: protocoalele de la Roma, din 7 Martie 1933, cu Austria şi cu Ungaria; acord italo-german, că­ruia i se subordonează jocul acor­dului germano-austriac ; acordul cu Belgradul. Concomitent cu această prezenţă, Italia face o politică a cărei domi­nantă este astăzi problema Medi­­teranei. Pentru a deduce clar ce interesează mai mult Italia, trebue să considerăm locul ales pentru manevrele militare ale armatei ita­liene: în 1935, când Germania a­­meninţa Austria, manevrele italie­ne au avut loc în jurul râului de frontieră Brenner, în Adige. In 1936, anul Sancţiunilor şi al pro­blemelor de asistenţă reciprocă în­­­mediterană, manevrele au avut loc lângă Avelino, punct strategic pen­tru o acţiune pe apă şi pe Uscat, al Peninsulei. Anul acesta manevrele se vor ţine, cum anunţă corespon­dentul lui „Le Temps”, în Sicilia, de unde trupele, aviaţia şi marina pot privi înspre orientul medite­ranean. Deplasarea de la Br­enner în Sicilia marchează evoluţia poli­ticii italiene de la 1935 până astăzi. Să nu se creadă însă că Italia cedează poziţiile ei în Europa Cen­trală. Dimpotrivă. Fructificând a­­cordul Ciano-Neurath, Italia caută să armonizeze interesele sale din Austria cu axa Berlin-Roma, care e o realitate. Intre Germania şi Austria mai sunt „puncte de fric­ţiune“. Austria catolică nu va ceda Berlinului câtă vreme Italia îi va menţine sprijinul. Mai sunt şi alte probleme gingaşe între Berlin şi Viena. Pe unele acţiunea diploma­tică a Ducelui, la Veneţia, va căuta să le concilieze, servind o media­­ţiune. Pe altele, fortificându-le printr-o susţinere efectivă, le va utiliza în folosul echilibrului în Europa Centrală. Acest echilibru până ori se rezuma la atât: amici­ţie italo-germană totdeauna ; veci­nătate italo-germană niciodată. D. Mussolini ştia bine că d. Hitler e un amic delicios, dar un vecin in­comod. Astăzi această opinie pare a evolua şi ea. Acordul general austro-german s’a examinat la Veneţia. Şefii par­tidului nazist şi ai Frontului Pa­triotic din Austria îşi vor coordona acţiunea în spiritul concluziilor dela Veneţia, numai ,după aceea vor putea aspira la conducerea trebilor publice în Austria. Se spune însă că la Veneţia s’au examinat şi raporturile Austriei cu Mica înţelegere. Raporturile aces­tea sunt normale cu România şi cu Iugoslavia, şi pot fi ameliorate atâta vreme cât chestiunea restau­raţiei habsburgice nu se ridică. Cu Cehoslovacia lucrurile sunt puţin altfel. Praga este decepţio­nată de jocul Micii înţelegeri în anume ipoteze care o privesc şi caută să edifice un sistem central­­european la care contează pe Aus­tria. Evident, legată de Italia cum este, şi în bune dispoziţii faţă de Germania, cum este, Viena rezistă acestor tentative. De aci oarecare tensiune inevitabilă între Viena şi Praga. Se pare că, odată axa Berlin- Roma fixată, Italia va prefera un regim nazist în Austria şi că în acest sens s’ar fi făcut, la Veneţia, oarecare sugestii. Presa dela Berlin subliniază însă că la Veneţia s’ar fi pus principial bazele unui bloc danubian şi bal­canic sub egida Germaniei şi Ita­liei. „In această regiune nimic nu se va mai face decât de acord cu Germania. Cum Italia este legată de Austria şi de Ungaria prin pro­tocoalele de la Roma şi cum ea şi-a apropiat Iugoslavia, şi nu va întâr­zia să facă acelaş lucru cu Româ­nia“, declaraţia de la Veneţia „ar tinde să facă din Europa de Sud- Est un fel de condominium italo­­german“. Aceeaş presă germană, reţine că un bloc independent al micilor state puse în cauză nu e realiza­bil din cauză că Cehoslovacia îşi bi­­zue politica pe Soviete, în mijlocul unei familii de state net antisovie­­tice. Sub acest unghiu de vedere este privită și vizita d-lui Beck la București. Romulus Deanu Statul şi scriitorii Cred unii că scriitorul, acest cetă­ţean ciudat şi labil, e sortit prin me­seria lui sacrificiului de sine. Scriitorul când cere protecţia sta­tului, o face din sport... El iubeşte, doar, stimulentul lipsurilor, contraste­le vieţii materiale. Cine-l ia în se­rios pe cutare scriitor căruia i se dă putinţa de a câştiga un premiu de zeci de mii de lei — şi care în loc să-şi plătească jumătate din chirie pleacă cu aceşti bani în voiaj, îi cheltueşte pe toţi şi se întoarce, mai sărac, la aceleaş lipsuri şi aceleaş ne­voi ? Statul, dragă doamne, e o per­soană severă. Nu vrea să se joace mult cu aceşti bufoni dezordonaţi. „Statul ajută pe cel care s’ajută“. Acum aproape treizeci de ani o mână de tineri speriaţi de soarta lor proprie şi mai ales de aceia a câtorva tovarăşi de breaslă au fondat socie­tatea Scriitorilor Români. S’au gândit întâi că „viaţa de copist, spitalul şi groapa comună vor fi şterse pentru totdeauna din biografia scriitorilor ro­mâni". La ultima adunare a Societăţii Scriitorilor Români, s-au arătat proec­­tele Casei scriitorilor a cărei piatră pare că se va pune în curând. Acea­stă casă nu va fi făcută de stat. Se ridică prin obolul public. Nu putem prevedea care va fi modalitatea prac­tică de a aplica această casă la ridi­carea condiţiei de viaţă a scriitorilor. Nu de aceasta vrem însă să vorbim. Voim să cităm numai un fragment care ni se pare foarte interesant din amintirile poetului G. Tutoveanu. A fost un moment, ne spune acesta, când Societatea Scriitorilor Români a trăit clipe de mari speranţe. In 1911 venise în fruntea ministerului in­strucţiei publice Constantin C. Arion, a cărui dragoste perntru scriitori şi atenţie pentru aceia ce constituia or­ganul de apărare al intereselor lor sociale, s’a arătat cu numeroase pri­lejuri: „îndată după venirea lui la Mini­ster — ne spune d. G. Tutoveanu — Arion a chemat acasă pe Gărleanu și i-a cerut „lămuriri precise”, asupra „stării materiale" a tinerilor scriitori care alcătuiau noua societate. Şi cum vre­o doisprezece dintre ei nu prea aveau o situaţie tocmai limpede, Arion, fără să stea mult pe gânduri, i-a numit pe toţi într-o singură zi, în minister, la Casa Bisericii, şi mai ales la Cassa Şcoalelor. Era o splendoare să fi văzut pe „băeţi” cum voiau să-şi impue grabnic un deosebit „aer de seriozitate". Şi cum chelnerii dela „Terasă" deveniseră dintr-o dată foarte respectuoşi”... Ce se întâmplă însă? Nu trece mult dela această „ploaie de numiri" şi Un funcţionar superior se prezintă mini­strului spunăndu-i: „Domnule ministru, nu ştiu ce să ne mai facem cu scriitorii pe care ni i-aţi trimes acolo pe capul nostru. Las’că nu vin decât rar de tot la ser­viciu ,dar şi când „se prezintă” se ţin numai de pozne: cântă, flueră, sar, joacă, spun poveşti, umblă prin bi­rouri, s’acaţă de dactilografe, nu-s buni de nici o treabă... Şi-apoi, Dum­nezeu să ne ierte, cine ştie dacă ma­­car unul din toţi aceşti scriitori, va ajunge într’adevâr să însemne ceva”.­­ ..Sunt foarte mâhnit de tot ce-mi spui — a răspuns acel mare prieten al scriitorilor, — dar scriitorii aceştia vor rămâne la locurile lor. Eu i-am ajutat pe toţi ca să-l nimeresc şi pe cel adevărat”. Aceste evocări ale d-lui G. Tuto­veanu sunt preţioase... Câţi scriitori nu trăesc astăzi „fără o situaţie toc­mai limpede" ? Statul s’a încruntat, vrea să dea educaţie acestor buclucaşi, vrea să-i înhame la jugul burghez, cu orice preţ. Sau ce vrea ? Instituţiile culturale ale statului îi resping cât pot mai mult. Starea lor tot proastă e — cu toate străduinţele ce se depun. Dragoş Vrânceană Meteorologii anunţă frig mare — Ei, ce zici de vremea asta ? — Dom’le, dacă nu ia guvernul nici o măsură, cade Crăciunul în ziua’n­­tâi de Paşte, tăiem porcul m­âncam cu oua i­osei ■■■■ Guvernatorul Băncii Naţionale la Londra de PAMFIL ŞEICARU Nu ştiu dacă d. Mitiţă Constan­­tinescu este familiarizat cu spiri­tul britanic, dar a vorbit la Londra cu atâta spirit de cumpă­nire, ce manifestă o subtilă înţe­legere a mentalităţii engleze. Căutând să schiţeze psihologia britanică, André Siegfried dă această originală caracteristică : „Englezul nu are încredere în oamenii a căror inteligență este prea scânteetoare; îi admiră, fără îndoială, — dar un fel de îngri­jorare pe care o încerci pentru buzunar în preajma unui presti­digitator prea îndemânatec. Inte­lectualul îi face Englezului, tot­deauna, impresia unui acrobat”... Nu sunt iubitori de elocinţă, cer nu strălucire de spirit, nici inge­niozitate în inventivitatea ver­bală, ci însuşiri ce inspiră încre­dere. „Englezul merge până acolo că preferă oratorii puţin cam plic­ticoşi, pe care îi declară „safe“ (siguri), în timp ce printr’un fel de tăcut consens sunt îndepărtaţi de putere oamenii prea elocvenţi sau prea bine dotaţi”. „Acum câţiva ani”, — mărturi­seşte d. André Siegfried, — „in­vitat să ţiu o conferinţă la cole­giul din Eton, eu am întrebat cum trebue să vorbesc: „Don’t be briliant” (mai ales, să nu fii scân­teietor...) a fost răspunsul”. In locul unei parade de elocin­ţă, d. Mitiţă Constantinescu a ţi­nut să fie pozitiv, şi în declara­ţiile pe care le-a făcut presei engleze a căutat să obţină ceea ce formează elementul esenţial în relaţiile internaţionale fie poli­tice, fie economice: încrederea. Şi a făcut bine că s’a adresat prin mijlocirea presei, opiniei pu­blice engleze al cărei rol este hotărîtor. Dacă nu numai la noi, dar chiar şi în Franţa ,atenţia opiniei pu­blice este totdeauna confiscată de tălăzuirile politicei interne, — în Anglia se urmăresc cu o una­nimă atenţie toate problemele externe. Nu există o ţară care să fie stăpânită ca Anglia de predo­minarea politicei externe asupra celei interne; am putea spune că aceasta formează pentru fiecare englez o axiomă. Nu putem ascunde că avem un credit foarte scăzut în Anglia, — şi nu fiindcă politica noastră in­ternă ar avea un aspect ce nu prea se potriveşte cu spiritul vieţii publice engleze. Le este in­diferent cum îţi rândueşti acasă treburile, dar nu le poate fi indi­ferent, chipul cum îţi respecţi angajamentele. Să nu făgădueşti nimic, să fii chiar foarte sgârcit la obligaţiile pe care le-ai lua eventual, dar odată luate, să le respecţi,—indiferent cât de grele ar fi. Şi pentru Englezi nu sunt nu­mai angajamentele scrise, care constrâng la îndeplinire, ci chiar cele verbale au o egală putere de a obliga. Mai ales pentru uşu­rinţa noastră meridională de a svârli cuvinte fără nici un rost, de a face un fel de risipă ver­bală (fiindcă vorbele sboară şi nu lasă urme) riscăm mai tot­deauna în raporturile cu englezii să rămânem într’o postură de ne­seriozitate ce nu îndeamnă la nici un fel de relaţii. Dar dacă mai amintim şi atâtea obligaţii luate cu o fiecară uşurinţă şi ui­tate , atâtea contracte încheiate şi anulate, lesne de imaginat ce proastă părere au Englezii des­pre noi. Nu suntem socotiţi serioşi, deci nu ni se poate acorda nici un credit, şi pentru englez cea mai mare descalificare este neîncre­derea. II poţi înşela pe englez odată, şi nici nu-ţi va trebui o prea mare sforţare; dar această iz­bândă a incorectitudinii o vei plăti foarte scump, fiindcă toate sforţările pe care le vei face nu vor mai clinti nimic din defini­tiva lui neîncredere, şi va trebui să treacă mult timp până ce să mai poţi spera într’un început de reabilitare. De aceia am socotit bine ales tonul şi mai ales vocabularul în­trebuinţat de d. Mitiţă Constan­tinescu : „Sunt fericit să spun că toate obligaţiile de plată a datoriei pu­blice au fost executate până la data de faţă“. „Potrivit princi­piului nostru de a respecta strict obligaţiunile noastre...“ „îmi ex­prim încă odată, nu numai în­crederea, ci şi buna noastră cre­dinţă de a satisface toate aceste obligaţiuni“. Iată un vocabular menit să în­vioreze relaţiile noastre econo­mice cu Anglia. Dar, — încă odată, — să amintim că şi în vii­tor va trebui respectat silabă cu silabă fiecare angajament luat. Cunosc un mare industriaş ro­mân care îşi datoreşte situaţia de azi faptului că 1919, când nimeni nu se gândea s’o mai facă, s’a dus la Londra ca să-şi lichideze integral unele obligaţii contrac­tate în 1916. Pentru creditorii englezi, a fost cel mai conclu­dent examen pentru a-i deschide nelimitate credite. Să nu uităm că, pentru Englezi, corectitudi­nea în raporturile comerciale formează temelia solidă a comer­ţului internaţional. Am avut miniştri cari la Lon­dra au făcut declaraţii menite să-i ameţească pe Englezi, şi evident,­­ făgăduelile erau aşa de zănatece că n’au putut să fie ţinute. Pentru Englezi nu au fost (Continuare în pag. II-a) Congresul Asociaţia Avocaţilor Români Cre­ştini, — în dialect telegrafic A. A. R. C., — lansează un apel prin care convoacă pe membrii săi din în­treaga ţară la un congres , tot în sala „Arta“ din strada Batiştei, — în ziua de 9 Mai, adică în ajunul marei sărbători a Neamului. Ne amintim atmosfera congresului de acum doi ani, veniseră tribunii ju­deţelor foarte prost pregătiţi,­­ şi a trebuit atunci tot energicul opti­mism al maestrului Istrate Micescu, pentru ca acea escală să nu însem­ne naufragiul mândrei idei pe care Decanul o promovase cu atâta ge­neroasă perseverenţă. Anul acesta, — suntem siguri, — se vor prezen­ta delegaţii cu rapoartele mult mai serios studiate , de aceea îi şi sti­mulăm de aci cu acest avertisment, zece zile înaintea Congresului. In ultimii doi ani iniţiativa mae­strului Istrate Micescu a doborât a­­tâtea obstacole, a dobândit atâtea consacrări şi a secerat atâtea trofee, încât nu-i este nimănui îngăduit să pactizeze cu lenea, în ajunul supre­mului efort. Deci, profitaţi de tih­na zilelor de vacanţă pascală, dom­nilor colegi avocaţi,­­ şi întocmiţi rapoarte erudite, impresionant de convingătoare, pentru congresul de la 9 Mai. In ajun, — la reuniunea convocată pentru 8 Mai de De­can, — susceptibilităţile să cedeze disciplinei de ansamblu : prea sunt promiţătoare zorile victoriei depli­ne, — mai ales în clipa când atâtea pânde ne iscodesc greşelile tacti­ce, — pentru ca o ofensivă atât de splendid condusă să eşueze din pri­cina unui amor­ propriu exasperat, ori a unei vanităţi intransigente. Asemenea sabotări însă, — sun­tem siguri, — nu se vor ivi la Con­gresul A. A. R. C. de la 9 Mai, deşi le scontează adversarii mişcării, mi­zând pe acea pasiune a gâlcevei şi a contradicţiei metodice, pe care o socot un fel de tradiţie profesiona­lă la breslaşii barei judiciare. Ideea proporţionalităţii, — cu atâta per­suasiv talent promovată de maes­trul Istrate Micescu, — a frânt toa­te rezistenţele, chiar în lumea ju­riştilor terorizaţi de superstiţia majestăţii sale Legii. In eloquen­­tele sale demonstraţii şi argumen­tări, Decanul baroului Ilfov a ară­tat mereu că dincolo de legea efe­meră a parlamentelor, ca şi deasu­pra legislaţiei fragile a cancelarii­lor internaţionale, fiinţează acea nerostită şi dominatoare lege a con­servării Neamului, constituit cu o fizionomie şi cu drepturi anterioare unei vremelnice Constituţii. Nu avem ce menaja, — în opera de restituire a legitimelor preroga­tive româneşti, — pentru că nu a­­nulăm nici un fel de „drept dobân­dit“ . Naţiunea autohtonă, — atât doar, — interzice minorităţilor, şi veneticilor acaparatori tentativele de uzurpare de stare civilă, pe pro­priul ei teritoriu. Iată ceea ce a do­vedit mereu, — în expuneri de principii luminoase, răspicate, irefutabile, — decanul Istrate Mi­cescu. Iată ceea ce nu vroiseră să înţeleagă predecesorii din fruntea Baroului şi a Uniunii, biete somi­tăţi cu conştiinţele infectate de ar­­ginţii unei clientele „de elită“ care le cam înnecase scrupulele oneste sub avalanşa bancnotelor. Iată ceea ce nu au priceput până astăzi nici cei mai mulţi dintre a­­venturierii bărăganului politic, — în ale căror suflete solicitudinea pentru propria lor Naţiune rămâne încă prohibită. Mâine, când iniţia­tivele promovate de A. A. R. C. se vor strămuta în faptă, şi se vor cristaliza în legi imperative, — domnii aceştia vor rămâne cam foarte izolaţi, vor descoperi desi­gur că au fost şi ei din prima zi a­­lături de mişcare, — şi odată cu meritele paternităţii vor revendica şi beneficiile victoriei. Căci acesta este destinul ideilor fecunde : să nu vă miraţi chiar dacă poimâine, — simultan cu convertirea politicia­­nilor, — o parfumerie minoritară A. A. R. C. de ION DIMITRESCU va lansa cu mare fanfară publici­tară noul flacon de lavandă „Pro­­porţionalitate“, — c­u 90 la sută procent de flori şi 10 la sută bu­ruieni sau scaeţi !... După ce a dat alarma, difuzând în întreaga ţară argumentele de le­gitimare a primatului românesc,­­ A. A. R. C. îşi cheamă afiliaţii la congresul de la 9 Mai, pentru ca du­pă o mică haltă de ajustare să în­treprindă ultima fază a ofensivei, până ieri, barourile,­­ de mâine, toate compartimentele vieţii naţio­nale. Ideea trebue realizată în toate domeniile: altfel, ţara aceasta ar fi tot atât de ridiculă ca o femee care ar arbora o coafură princiară pe un trup cu glesne desculţe de podgoreancă. Sunt atâtea alte pro­fesiuni unde sunt de reparat de­zordini, de restituit priorităţi Ro­mânilor : medici şi ingineri, arhi­(Continuare în pag. 11-a) Deputatul şi calicii Era înainte de ceasurile opt dimi­neaţa, atunci când în clopotniţe de­geaba bate toaca de lemn celor care au supat după miezul nopţii, şi când sus pe Palatul telefoanelor ciorite se zbenguesc fericite că larma clac­­soanelor n’a început încă să le tur­bure viersul. Pe calea Victoriei era o răcoare proaspătă ca de munte şi drumeţii păşeau arăbiţi, nu ca cei din amurg, lenţi v^lturători de parfu­­muri crepusculare... Şi cum vremea era senină şi plăcută, m’am oprit la geamul cel mare al unei băcănii unde cegi cu spinări ţepoase, şalăi cu pân­tec de argint, crapi borţoşi ca au­rul făceau plajă pe prundiş de ghiaţă pisată. Un trecător, lat ca un calcan, s’a oprit şi el. Privind la galantarul cu peşti a­­dormiţi, m’a desluşit aşa: „Pe la noi, curge o apă ce-i zice Prutu. Uite, aşa umblă crapii acolo!“... Şi spunând astfel, a dus mâna la brăcinar vântu­rând un snop de chei strălucitoare ca obleţii înşiraţi pe nuia de salcie. Mie mi-a lăsat atunci gura apă, căci mă gândeam cu tristeţă la o scaldă de vară în lunca cea tăinuită de la vadul Fălciului... Apoi, mai devale, la intrarea hote­lului Continental, am dat de-un porcoiu de creştini necăjiţi, vineţi de frig, ce adăstau acolo de cu noapte. Oameni de tăvăleală care poate nici nu se spălaseră pe ochi, pentru ca să fie cât mai de­vreme la uşa hotelului. Se afla printre ei şi un gardist de la cine ştie ce poliţie din provincie cu o manta răpănoasă şi doi bumbi lipsă. Aţineau cu toţii calea unui de­putat care nu se mai scula. In sfârşit, iată-l rumen şi vesel ca un soare de primăvară, cu pardesiul pe umăr şi o scobitoare în colţul gurii. S’a oprit în pervazul uşii cu cleştaruri, a rotit o dată ochii peste gloata rebegită, şi a strigat cu glas de tunet: „Nu mai sunt locuri! Nu mai sunt locuri!“... Scoborănd apoi pragul de marmoră albă şi îndreptându-se către maşina ce-l aştepta, s-a mai întors o dată către acele cartoafe nenorocite şi le-a zis ceva mai blând, lăsăndu-se puţin pe vine: „Oare nu cumva credeţi că eu mă... fac posturi ?“... A trecut apoi ca o furtună pe lângă mine care stăm mai la o parte, m’a privit fulgerător, a dat o clipă să se oprească, dar răsgăndindu-se, s’a mis­tuit în maşina cu acoperiş teşit, ca proorocul Iona în pântecul chitului... Ah, de ce nu m’a întrebat şi pe mine ce slujbă vreau ?.. I-aşi fi răspuns o­­bidit: „Domnule deputat, căutaţi-mi, vă rog, un post de iidangeur! — De ce ?... — Păi, dumneata să te faci posturi, iar eu să le car pârliţilor ăstora“. Dar nu m’a întrebat nimic. Şi nici nu ştiu dacă i-aşi fi putut răspunde chiar aşa, la repezeală, întocmai ca Jean Jacques Rousseau care găsea ri­posta după ce scobora scara. Oamenii au mai zăbovit însă câtva la ușa ho­telului. Unul a scos dintr'un catastif soios o carte de vizită, a făcut-o fă­­rîmele și i-a zis gardistului: „Hai, mă nea Ioane. Lasă, n’o mai veni el după voi la noi în sat!... Că nu l-oiu otănji cu prăjina, iacă, să mă scuipi colea ca pa brotăcei!“... Și-și trase o palmă zdravănă peste gură. loachim Botez M ZODII CONFERINŢELOR INTERNAŢIONALE Este o banalitate evidentă consta­tarea că de la răsboiu încoace trăim în zodia conferinţelor internaţionale, dar este o datorie să le urmărim şi să le analizăm rezultatele, de­oarece numai aşa se va putea stabili odată însemnătatea acestor manifestaţiuni şi concluziunile necesare pentru jude­cata ce trebue făcută în perspectiva viitorului. Până atunci noi ne facem o datorie de cronicari conştiincioşi şi prezen­tăm lucrurile aşa cum se petrec şi cum trebue ele înţelese în spiritul celor care le iniţiază şi le execută. In timp ce d. Van Zeeland, primul ministru al Belgiei, primea delegaţia să se ocupe de pregătirea unei con­ferinţe economice internaţionale, la Londra se adunase delegaţii a unspre­zece ţări europene, şase americane şi două ţări asiatice spre a discuta situa­ţia industriei zahărului, faţă de noile forme de desfăşurare a vieţei econo­mice pe plan mondial. A lipsit de la această conferinţă de­legatul industriei italiene care nu a ac­ceptat invitaţia şi al industriei japo­neze care a trimis un observator. Ne lipsesc elementele necesare spre a discuta temeiurile adevărate ale a­­cestor neparticipări, totuşi ele apar cu totul semnificative, dacă ne gân­dim că vin din partea unei ţări care şi-a manifestat neîncrederea în ast­fel de acţiuni şi din partea uneia care înţelege să lupte pentru cucerirea pie­ţei mondiale pentru produsele indus­triei sale. Care este problema? In această ma­terie discuţia trebue să plece de la date certe. In timpul aşa numit nor­mal, din producţia mondială de zahăr mai bine ca jumătate mergea pe pia­ţa mondială. Zahărul este un produs de mare consum. Deci ţările toate îl caută şi ca urmare se divid în două categorii bine distincte: ţări exporta­toare şi ţări importatoare, iar circu­laţia pe piaţa mondială a zahărului, înseamnă că jumătate din producţie mergea de la ţările de producţie spre cele de consum. In prezent această circulaţie a za­hărului a scăzut de la cincizeci la sută la 10 la sută, ceea ce înseamnă că ţă­rile importatoare au renunţat de a mai cumpăra de la ţările producătoare o cantitate care atinge importanta co­tă de patruzeci la sută din ceea ce ele produceau pentru export. Am făcut această expunere spre a înfăţişa cât mai clar şi fără a între­buinţa terminologia respectivă,, pro­blema zahărului pe plan internaţio­nal. Care poate fi în asemenea situaţie obiectul unei conferinţe internaţionale a delegaţilor industriilor de zahăr, se poate deduce uşor. Ei vor căuta for­mule de înţelegere spre a salva inte­resul de producători grav ameninţaţi. Ca atare vor căuta mijloacele nece­sare spre a înlesni procesul de circu­laţie a zahărului pe piaţa mondială şi paralel cu aceasta vor căuta calea de a ajunge la o producţie în concor­danţă cu cererea, fără a sacrifica nici una din industriile existente. Pentru primul obiectiv formula este cea ve­che, libertatea schimbului, asupra că­reia nu voiu insista, deoarece am mai scris aci asupra ei. Pentru punerea în concordanţă a producţiei cu consumul, conferinţa a recurs la o cale folosită altă dată de trusturile de tot felul. Această cale este aceia a stabilirei de contingente de producţie. In fapt aşa a şi proce­dat conferinţa, însă tocmai aci a fost cea mai mare greutate pe care au a­­vut-o delegaţii. S’a stabilit cifra pro­ducţiei mondiale la 3.170.000 tone şi s’a căutat să se repartizeze fiecărei ţări un contingent proporţional. Cât de trainic poate fi un astfel de aran­jament rămâne a se vedea. Pe noi în acest moment nu ne interesează acest lucru. Este suficient să arătăm că dis­cuţia asupra acestei chestiuni era să ducă la închiderea conferinţei fără deciziune, în chiar primele zile a des­­baterilor. înainte de a încerca să tragem une­le concluziuni cu aspect de viitor, vom menţiona încă faptul că în indus­tria zahărului a fost totdeauna o ten­dinţă categorică de supraproducţie, a­­dică şi atunci când industria lucra în aşa zisele timpuri normale, producţia creştea în disproporţie cu consumul. Prima constatare de ordin general care se poate face este aceia că dis­cuţia de la Londra s-a dus pe terenul interesului privat economic. Mai clar se poate spune că obiectul conferinţei a fost acela de a salva interesul in­dustriilor de zahăr din ţările exporta­toare, ameninţat prin diminuarea cu patruzeci la sută a volumului de za­hăr importat altă dată. In situaţia ac­tuală, cu toate înbunătăţirile din ul­tima vreme aceste industrii trebue să-şi micşoreze producţia cu 40 la sută şi deci să suporte toate urmă­rile unei asemenea măsuri. Fără în­doială că aceasta va atrage şi conse­cinţe colaterale , micşorarea produc­ţiei de materii prime, sfeclă de zahăr, şi trestie, precum şi concedieri de lu­crători şi restrângere de încasări la fisc. Principalul însă rămâne tot in­­tere­sul privat economic al capitalului învestit în industria respectivă. Dar salvarea interesului privat eco­nomic prin mijloacele folosite de con­ferinţa de la Londra duce la dispari­ţia concurenţei şi prin aceasta ajun­gem la cea de a doua constatare pe care o putem face şi care prezintă un interes deosebit. Lucrările conferinţei de la Londra au fost prezentate sub semnul „regle­mentării exportului“. S-a spus acolo clar că trebue să se ajungă la o so­luţie care să însemne o reglementare a exportului aşa fel încât suprapro­ducţia să dispară. Reglementarea exportului însă se loveşte, în ţările de import, de barie­ra pe care o formează măsurile de re­glementare a importului. Ori aceste măsuri de reglementare a importului sunt dictate de consideraţiuni de in­teres naţional economic. Fie că îm­bracă forma pr­o­tecţiei industriei indi­gene, fie că se prezintă sub aspectul apărărei monedei, măsurile de regle­mentare a­ importului pornesc de la in­teresul economic naţional. Şi astfel ajungem la însuşi temeiul acestor consideraţiuni. Conferinţa de la Londra constitue un strălucit exemplu al caracterului pe care îl au confe­rinţele economice actuale. Pornite de la interesul privat economic, confe­rinţele acestea ajung la deciziuni care poartă în ele sensul punctului de ple­care. Ţările care participă prin dele­gaţi nu pot însă aplica astfel de de­ciziuni deoarece nu se pot încadra în ţelurile politicei lor economice care, orice s-ar spune, sunt inspirate de interesul economic naţional. Şi atunci, este bine să o spunem cât mai des, nu se poate vorbi de rezultate pozi­tive de pe urma conferinţelor interna­ţionale decât atunci când se va ajunge la punerea de acord a ţelurilor urmă­rite. Aceasta cere mai întâi organi­zarea economiilor naţionale şi apoi urmărirea de înţelegeri internaţionale pe picior de egalitate şi pe planul ex­clusiv al interesului economic naţio­nal, singurul care poate fi temei si­gur de discuţie. Mircea V. Pienescu

Next