Curentul, iulie 1937 (Anul 10, nr. 3381-3411)

1937-07-01 / nr. 3381

Joi I Iulie 1937 ANUL X No. 3381 12 VAGINI 3 LEI * Director: PAMFIL SEICARD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 (Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON (Secretariatul si Provincia .... 3-4088 (Cabinetul directorului 3-4084 ABONAMENTE I Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni, pen­tru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an, 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele în­cep la 1 şi 15 ale lunei Taxa poştală plătită In numerar cont­ord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740­929. Sărbătoarea copilului Copiii nu se fac, nu se cresc şi nu se susţin cu săptămâna. Mamele ştiu mai bine decât noi cum se cresc şi cum susţin copiii până când ajung mari. Pentru a­­ceasta trebuesc ani, foarte mulţi ani, căci mama rămâne educatoa­rea, protectoarea copilului, şi mai târziu, îndru­mătoarea şi inspiratoa­rea lui. O săptămână a copilului este bună numai întrucât ne reamin­teşte că există o problemă mult mai vastă şi mai complicată a ma­mei, a protecţiei maternităţii, a co­pilului orfan, în sfârşit, o enormă mortalitate infantilă. Să le luăm pe rând. Naşterile se înmulţesc, dar în egală măsură cresc şi divorţurile, iar copiii fără tată, naturali, nelegitimi, hibrizi, sunt pe toate drumurile. Păcatul nu este al lor. N’au nici o vină. Nu pot fi dispreţuiţi sau declasaţi pen­tru aceasta. Păcatul este al privi­legiului masculinităţii, care dă atâ­tea drepturi şi libertăţi bărbatului, dar depreciază femeia mamă, o aruncă pe drumuri, — o ţine în­cuiată în propria ei sărăcie, neaju­tată şi neprotejată. Ce s’ar întâm­pla dacă s’ar legifera cercetarea pa­ternităţii? S’ar întâmpla în foarte puţine cazuri ca unii copii să fie întreţinuţi­ de alţi taţi decât cei a­­devăraţi. Decât să-ţi renegi copilul, pentru că nu-ţi mai place femeia pe care ai avut-o, mai bine să întreţii copilul altuia, pentru că şi altul îl întreţine pe al tău. Aceasta este judecata simplă, dar în imensa ma­joritate a cazurilor ar dispărea pruncuciderile, mama gravidă s’ar simţi protejată, avorturile ar scădea simţitor. Pentrucă s’ar putea comite o gre­şeală judiciară, atâţi copii sunt lăsaţi pe drumuri, — atâtea haima­nale, atâtea, prostituate, atâtea mame care se sinucid. Ziua şi săptămâna copilului se o­­cupă numai de cei legitimi. Lor le le dăm toată atenţia şi toată cins­tea, ca şi cum întreaga problemă s’ar rezuma numai la nişte balo­­naşe şi la nişte jucărele. Evident, nu punem pe primul plan soarta copiilor naturali, căci nu ei for­mează rasa de mâine, dar nici si­tuaţia acestora nu o putem dis­preţui. De câte ori suntem în cău­tarea unei soluţii, ne ferim de ea, o ocolim, şi niciodată nu ajungem la o concluzie cinstită. Dacă cercetăm cu atenţie sta­tisticele, ne dăm seama că mortali­tatea infantilă este în creştere. Nu obişnuim să exagerăm. De altfel, cifrele nu se pot exagera. Ele sunt aşa cum sunt. Şi evidenţa lor nu poa­te fi tăgăduită. Mortalitatea in­fantilă creşte din pricina ignoran­ţei materne în necunoaşterea creş­terii higienice; copiii mor şi din pricina bolilor moştenite, şi a mi­zeriei. Mai mor şi din pricina lip­sei de protecţie paternă, pentru că şi în mediul rural căsătoriile se în­­puţinează, iar divorţurile se în­mulţesc. Acestea sunt concluziunile statisticienilor-biologi. Nu ale noa­stre. Noi nu putem inventa cauze. Medici la sate. Cât mai mulţi. Descongestionarea pleturii medicale de l­a oraşe. Iată o primă soluţie. Scriitorul acestor rânduri nu este nici socialist şi nici democrat, dar vede atâţi oameni bogaţi, fără co­pii sau neînsuraţi. Viaţa lor este trăită la club,­­ la petreceri, sau la promenadă în tovărăşia unui că­ţel. Acasă mai au şi o pisică de An­gora. Râia şi rapănul, parazitis­mul­ şi risipa. La ce foloseşte acest cult al căţelului cu sgardă? Este artă pentru artă, fapt gratuit, să ştim şi noi? Pentru mulţi stâlpi de cafenea, pentru mulţi snobi de sa­lon, aşa cum punem noi chestiunea, pare amuzantă. Ne distrăm şi noi, dar nu pe ceia ce am scris mai sus, ci pe seama paraziţilor burghezi, pe seama celibatarilor cu floricele şi cordeluţe. Femeia gravidă are ne­­voe de protecţie. Bărbatul risipitor are nevoe de impozite, cât mai multe, poate că în cele din urmă va avea mai multă omenie. In Germania, în Italia, materni­tatea a devenit una din problemele esenţiale ale statului. Acolo oa­menii gândesc că este mai bine să protejezi pe cei lipsiţi de protecţie, decât să cultivi risipa celor pro­tejaţi. O săptămână a copilului în­­seamă ceva, dar nu prea mult. Ne trebue o lege draconică pentru protecţia maternităţii şi a copilu­lui. Iată, concluzia noastră. Nicolae Roşu Peştera dela Meziad Era unul dintre marile evenimente rezervate copilăriei noastre de liceul de la Beiuş, escursia la peştera dela Meziad, vestită încă de pe atunci, în anii antebelici, în toată Europa. Fă­ceam drumul cu un tren forestier, care astăzi, mi se pare, nu mai este. Apoi prin locuri grele dar compen­satoare prin frumusţile lor, cari ne încântau, dar azi, în epoca turismu­lui devenit program de guvernământ, nu pot să nu supere. Şi supără pe drept cuvânt. O peşteră vestită şi ca frumuseţe şi ca mărime ca a doua din Europa, e lăsată inaccesibilă, deşi nu e vorba decât de amenajarea unui drum existent de vreo 14 km. Iar pe deasupra, e expusă tuturor barbarii­lor turiştilor ocazionali, cari ii rup podoabele. Citesc o plângere în contra acestei nepăsări, într’o gazetă bihoreana, şi vrând-nevrănd trebue să mă gândesc la exemple dintr’o ţară învecinată cu­ Bihorul, căreia îi imităm numai ţipe­tele dar ii ignorăm întotdeauna exem­plele bune. Acolo, în Ungaria, există deasemenea un turism de stat, care se poate însă lăuda cu realizări ce nu se mărginesc numai la propa­gandă. Bilanţurile anuale ale acestui turism de stat (atâtea sute de mii­ de vizitatori din ţara cutare şi cutare, atâtea zile şi atâtea nopţi petrecute deci la Budapesta şi în provincie, iar ca final atâtea milioane de penge lă­sate in ţară) ar putea fi avute me­reu in vedere de cei chemaţi de la noi. Poate aceste bilanţuri i-ar în­demna să se irtu­reseze şi de ceea ce face Ungaria ca să atragă intre gra­niţele ei atâta lume, dintre care foarte multă românească. Ar afla atunci si despre atenţia ce se dă in Ungaria drumurilor de legătură către punctele geografice spre cari momesc pe stră­ini, şi ar afla despre o peşteră —cea dela Aggtelek — căreia Ungaria ii dă cu atât mai m­are atenţie, cu cât nu­mai o bucăţică din ea aparţine ţării ungureşti. Cunoscută mai ales sub nu­mele de peştera Dobşina, peştera a­­ceasta a revenit în cea mai mare parte Cehoslovaciei, şi e o cumplită bătaie pe ea, cu ecouri gălăgioase în presa budapestană, între unguri şi ceho­slovaci. Graniţa nu­ merge numai pe deasupra peşterei, ci şi pe dedesupt, fiind însemnată cu un grilaj de fier care taie peştera în două. Şi poţi afla din amintitele ecouri din presa ungu­rească ale întrecerii ce e între cele două ţări în legătură cu vestita peş­teră, că se face întrecerea cu toate mijloacele epocii de astăzi: duc la peşteră cele mai strălucite drumuri, ai la îndemână cele mai moderne adă­posturi, iar peştera e luminată toată cu lumină electrică. Pe când la noi, biata peşteră a Me­­ziadului, „a doua din Europa“, întinsă din sud-estul Bihorului până în păr­ţile Clujului, stă inaccesibilă din cauză că nu se găseşte cineva să a­­menajeze drumul de 14—15 km. de la Beiuş, iar dacă ai ajuns până la ea, ţi-i dat să faci aceleaşi explorări pe cari le-a făcut cu multe decenii în urmă descoperitorul ei Czaran, pen­tru că şi azi suişurile şi scoborâşurile sunt tot cum le-a lăsat sfânta natură. Şi când te gândeşti că toată pune­rea in exploatare (hai s’o numim aşa, că poate va merge mai uşor la inima celor chemaţi­ a frumuseţei acesteia fără pereche peste ţări şi mări, nu necesită decât o muncă de o lună­­două şi o cheltuială care s’ar răsplăti într’o jumătate de sezon! Isaia Tofan — Ura ! Trăiască vacanța mare şi fă-o Doamnei şi... lungă... Şi, totuş, istoria nu este inutilă de PAMFIL ŞEICARU N'am asistat la o paradă mili­tară, la o fastuoasă defilare de unităţi frumos echipate, dând un spectacol de uniforme, de arme, ce se mişcă în sunet de fanfare. Am asistat la afirmarea voinţii unei naţiuni armate. Nu numai rigida disciplină, a­­cea credinţă perfectă a pasului ce dă o înfăţişare marţială regimen­telor, nu numai ţinuta soldaţilor şi acea înfăţişare rigidă a ofiţeri­lor ce păreau statui de bronz în mers, mai presus de toate aceste semne ale unei armate bine in­struite stă acel ecou pe care îl avea defilarea în sensibilitatea spectatorilor, de cele două părţi ale drumului pe care se desfă­şura defilarea, masaţi pe distanţe de kilometri, stăteau atenţi, ne­clintiţi, oameni, femei, de toate vârstele, de toate categoriile so­ciale, entuziaşti, întrun mereu reînoit freamăt de entuziasm, ce se răsfirase pe întinsul drumu­lui, ca un vuet de aripi ale unor păsări ce se succedau, subliniau trecerea unităţilor. In acea atenţie emoţionată, con­ţinută, pentru că isbucnirile de entuziasm, aclamaţiile să pară şi mai elocinte, în acea participare a publicului ce părea că aminteş­te corul din tragedia greacă, se mărturisea simplu şi, totuş, mă­reţ o impresionantă convingere politică. Nu era armata care defila, ceva exterior, nu erau unităţi care de­filau, ci soldaţi cari scandau, în acea imi­ecab­ilă cadenţă a pasu­lui, gândul unei naţiuni. Trăiau şi se regăseau trăind în fiecare regiment ; aclamaţiile nu răsplă­teau frumuseţea unui spectacol, desăvârşirea unei parade, ci proectau, în afară, bucuria unor certitudini naţionale ce-şi aflau o splendidă confirmare. O naţie sortită să ispăşească aşa de crunt toate vinovatele ră­tăciri ale spiritului de partid, o naţie rostogolită, cu brutalitate, de pe înălţimi în prăpastia în­frângerii, din cumplita pedeapsă a istoriei, a desprins adevăruri menite să-i creeze un îndreptar politic. Şi i-a fost dat republicii po­loneze ca, un an după reînvierea ei, să cunoască invazia Rusiei roşii, să aibă armatele lui Tukha­­cewski până la marginele Varşo­viei, ca o amară introducere la o terapeutică naţională, o existenţă într’un patetic şi nesfârşit duel cu primejdiile, interzicerea ori­cărei iluzii, retranşarea în pro­priile puteri, acceptarea eroică a unui destin istoric. In 1920 s’a modelat pentru totdeauna spiri­tul politic al Poloniei, în 1920 din acea teribilă confruntare cu pri­mejdia unei cotropiri vrăjmaşe s’a născut voinţa hotărită a unei naţiuni de a accepta propriul ei destin, concentrându-se în înar­marea cât mai perfectă, în creia­­rea unui instrument de siguran­ţă naţională. Armata este marea creiaţie a dramaticelor zile când soarta Poloniei oscila pe câmpurile de bătae. Toate gândurile, toate as­piraţiile s-au concentrat asupra unui unic capitol: apărarea na­ţională. Verificaseră, — când ar­matele roşii înaintau ca un pu­­hoiu, spăimântătoare ca un pră­păd — ce înseamnă solidaritatea internaţională, cât poate să se aş­tepte ca ajutor, ca săritoare pre­zenţă activă de la acea conştiinţă internaţională a securităţii colec­tive. Şi cum era privită în 1920 Rusia bolşevică, ce teribilă cen­tură de ostilitate în jurul acelei incendiate ţări, şi totuş Polonia a fost obligată să lupte singură,­­ să-şi încordeze propriile ei pu-­­ teri, să mobilizeze desperarea spre a opri puhoiul, spre a în­vinge. Iată originile politicei de con­centrare militară a Poloniei, iată originile scepticismului polonez în moleşitoare iluzii ale secu­rităţii colective, iată îndoclire a­­supra securităţii colective. Nu-i prea înveselitoare această amară concluzie, dar nu mai pu­ţin neîndurată este pedeapsa care aşteaptă o naţiune ce se lasă se­dusă de iluzii, este prinsă în mrejele utopiilor. O virilă accep­tare a unui destin, o voinică ho­­tărîre de a înfrunta un destin geografic, o bravă concentrare a tuturor puterilor naţiei în linia unei unice voinţi de apărare. Se desprindea, din atmosfera acelei zile de paradă militară un fapt rar, am spune unic: o naţie care şi-a făcut un examen de conştiinţă în lumina tragicei ei istorii şi a tras toate concluziile, o naţie pentru care istoria nu este inutilă. Privirile care se întorc spre România au acea siguranţă pe care o dă instinctul unei naţiuni, acea adâncă intuiţie a unei cer­titudini. Pentru Polonia istoria ei naţio­nală nu este inutilă, concluziile trecutului formează axiomele prezentului, îndreptarul ei poli­tic. Citiţi în pag. 12­ a­­ M. S. Regele Carol la manevrele de răsboi ale armatei polone Solemnitatea numirii Suveranului ca şef al regimentului 57 infanterie Semnele solidarităţii economice Acei caii cred că problemele, care interesează ţara, se frământă numai în capitală şi că numai aci se dau soluţii şi se ridică direcţiu­nile noui, se înşeală. Noi aci în redacţie primim adeseori ştiri şi înregistrăm fenomene care dezvă­­luesc existenţa unor atare preocu­pări în centre unde nici nu te-ai aştepta. De ani de zile urmăresc cu inte­res o acţiune de cunoaştere a situa­ţiei, de difuzare a ideilor şi de emi­tere de soluţiuni care pleacă din cercul Camerei de comerţ şi de in­dustrie din T.­Măgurele şi nu rare ori am avut plăcerea să înregistrez lucruri deosebit de interesante. Nu voi cita ,ca exemplu ,decât o mono­grafie a judeţului Teleorman apă­rută şi o cercetare istorică asupra corporaţiilor din acea regiune, care este în curs de publicare în orga­nul de presă a acestei Camere de comerţ. Acum de curând am primit de acolo o scrisoare prin care mi se cere să-mi dau avizul asupra pro­blemei agrare, în stadiul actual, privită prin prizma uneia din ace­ste două soluţiuni: majorat agricol sau obştii săteşti. Eu fac abstracţie de lucrarea care trebue să formeze baza discuţiei şi care cuprinde, fără îndoială, o sumă de lucruri ju­dicioase. In coloanele ziarului „Curentul” problemele în legătură cu agricul­tura au găsit totdeauna un loc larg deschis şi o înţelegere deplină. Personal am profitat de acest lucru şi am discutat­ o sumă de chestiuni, pe măsură ce actualitatea le-a scos la iveală. Aşa s-a întâmplat şi cu propunerea de a se legifera majo­ratul agricol, propunere făcută de d. Corteanu. D-sa a prezentat-o ca singura în stare a scoate agricultu­ra din situaţia actuală, de­oarece în starea prezentă a proprietăţii, peste măsură de fărâmiţată, nici o politică, oricât de protecţionistă, nu va putea da rezultate. Discutând propunerea aceasta noi am ajuns la concluzia că ea nu-i actuală şi că în orice caz nu poate să producă îmbunătăţirea produc­ţiei agricole­­ pe care o aşteaptă toată lumea de la orice măsură care se ia în ce priveşte agricultura. Cu această ocazie am opus pro­­punerei d-lui Corteanu pe aceia de a se încuraja, sau poate chiar de a se determina, asocierea agricul­torilor cu scopul organizărei pro­­ducţiunei. Asocierea permite cre­­iarea de exploataţiuni care păs­trând dreptul de proprietate parce­lară, pot utiliza metodele de cultu­ră ale marei proprietăţi, dovedite mai bune. In acelaş timp însă pro­prietatea fracţionată păstrează şi anumite însuşiri legate de ea şi care îi dau puncte de superioritate faţă de exploatarea mare. Dacă ar fi să mergem mai depar­te astăzi, ar­ fi să ne oprim puţin asupra anchetei pe care o între­prinde Camera de comerţ din T.­­Măgurele şi să disecăm resorturile din care a plecat şi ţelurile spre care se îndreaptă. După cum ştim cu toţii treburile în legătură cu agricultura sunt în seama Camerelor de agricultură şi acuma de curând M. S. Regele a precizat, acest lucru, în forma la­pidară pe care trebue să o aibă o ideie de bază: agricultura se îndru­­mează de Camerele de agricultură şi de Institutul de Cercetări Agro­nomice. Dacă o Cameră de comerţ a sim­ţit nevoia să se ocupă de o proble­mă de agricultură şi încă de una care atinge fondul însuşi al chestiu­­nei, apoi acest lucru are o semnifi­caţie, care nu poate trece neob­servată. Comercianţii şi-au dat seama că nu poate fi vorba de prosperitate în ramura lor, atâta vreme cât la alte ramuri ale vieţei economice se lucrează în pagubă. De la T.­Măgu­rele ne-a venit un semn al vremnei pe care o parcurgem şi daca am stăruit să-l relevăm, cu oarecare insistenţă, a fost pentru că nouă ni se pare că aceste semne izolate a­­rată drumul viitorului şi mâine când ni se va părea firesc ca ex­portul de cereale să se facă de co­mercianţi în unire cu agricultorii, sau aprovizionarea oraşelor şi a sa­telor să se facă tot prin aceeiaş co­laborare, să nu se poată spune că este o inovaţie cu care să se îm­păuneze cine ştie ce şmecher care şi-a marcat locul. Mircea V. Pienescu Dări de seamă denunţătoare In actualul sistem de administraţie şi exploatare a avuţiilor publice, dă­rile de seamă sunt o obligaţie care îşi are raţiunea în necesitatea mo­rală dacă vreţi, de a se face cunos­cute opiniei publice rezultatele ■ obţi­nute. : * Prin aceasta se aduce un omagiu a­­cestei opinii publice, întrucât se crede că ea are un interes pentru astfel de probleme şi în acelaş timp şi spiritul critic necesar spre a-şi manifesta do­rinţele şi eventual spre a indica re­forme care s-ar impune. Presa nu poate lipsi de la această datorie, mai ales atunci când în da­tele publicate are ocazia să găsească, de cele mai multe ori, confirmarea unor stări pe care le-a înţeles şi le-a dat publicităţii pe măsură ce s-au pe­trecut. Serviciul Economiei Financiare din Ministerul Finanţelor a publicat şi ne-a trimis şi nouă, o dare de seamă asupra întreprinderilor comercializate ale statului şi serviciilor publice. Des­prindem din această lucrare câteva lucruri instructive. După ce arată că producţia peşte­lui a scăzut mult în ultim­ii ani şi se menţionează „o scădere îngrijorătoare a producţiei crapului“, autorul dării de seamă adaugă : „In schimb cu toată scăderea pro­ducţiei, s’a înregistrat o creştere a valorii acesteia, datorită pe de o parte măsurilor luate de către Administra­ţia Comercială P. A. R. I. D., şi pe de altă parte cererii susţinută, care a provocat o urcare a preţului me­diu obţinut la vânzare prin licitaţie, dela 12 lei de kg., în 1934, la 17.36 lei de kgr. în 1936“. întreaga campanie care s’a dus pe chestiunea scumpetei excesive a peş­telui, despre care s’a spus că este un aliment popular, şi-a găsit aci şi ex­otica­ţia şi confirmarea. Opinia publică la care se adresează darea de seamă de care ne ocupăm nu poate avea decât o singură părere. Ea va înţelege acuma că averea na­ţională, deci averea noastră a tuturor se comercializează după regulele co­merţului privat, de cea mai curată speţă şi nu se ţine seamă deloc de caracterul special al averei şi de des­tinaţia produsului. Ceea ce interesează este preţul care să asigure venitul dat. Nouă ni se pare că acest lucru nu se poate susţine cu tem­ei. Viaţa eco­nomică îmbracă din ce în ce mai evi­dent caracterul unei funcţiuni naţio­nale menită a satisface nevoile de viaţă ale populaţiei. Chiar atunci când ea se desfăşoară în cadrul în­treprinderilor private, legi severe cată să-i impue primatul serviciului in in­teresul general, în locul celui a câş­tigului cu orice preţ. Atunci însă când este vorba de averi naţionale şi de produse cerute de marea masă a poporului, acest, criteriu, al beneficiu­lui individual, apare clar ca nefiresc şi direct contrariu de ceea ce ar tre­bui să se urmărească. Prin urmare dările acestea de sea­mă ar trebui să privească lucrurile cu alţi ochi decât acei deprinşi a scrie pentru acţionari şi să scoată în evidenţă alte rezultate, dacă sunt, de­cât acele pe care le găsim în contul de profit şi perdere a firmelor de co­merţ, iar la sfârşit ar trebui să se arate întrucât averea­­administrată a adus un folos poporului căruia îi a­­parţine şi care este în drept a o fo­losi. Ion Necula (Continuare în pag. 11­ a) Se discută atât de mult această Chestiune încât pare banală acelor cari nu-şi dau seama de marea im­portanţă ce o reprezintă separaţiu­­nea puterilor într’un stat. Deocamdată voi inzista numai asu­pra raportului dintre două ramuri ale puterei­ de stat: cea executivă şi ju­decătorească. Din capul locului trebue să facem constatarea şi anume , chiar sub o formă brutală, că influenţa puterei executive asupra celei judecătoreşti constitue o stare de ex­ lex. „Dacă puterea executivă ar avea în mâinile sale distribuirea justiţiei —­ spunea fostul profesor C. G. Di­­sescu în al său „Drept constituţio­nal“ pag. 652 — atunci ar putea să elude legea prin hotărârile ce le-ar pronunţa“. In termene profane, dar cam în a­­celaş sens se pronunţă Balzac spu­nând : „A desfide magistratura însemnea­ză un început de disoluţie socială... Reclădiţi instituţia pe alte baze, ce­reţi dela dânsa garanţii imense, dar credeţi într’însa“. Iată două păreri: una juridică, a­­parţinând celui mai mare profesor de drept public pe care l’a avut Româ­nia, cealaltă laică, aparţinând unui mare literat şi gânditor european. In „Le Magistrat“ al lui Pierre Bouchardon aflăm următoarele de­­claraţiuni ale unui înalt magistrat din Franţa asupra colegilor săi: „Corpul magistraţilor din Franţa nu poate fi cumpărat, este adevărat. Printre cei patru mii de magistraţi ai noştri nu se găseşte nici unul, în­ţelegeţi , niciunul, nici chiar prin­tre cei mai umili şi săraci, mai ales nu printre cei mai umili şi săraci, care ar primi bani pentru ca să-şi schimbe hotărârea. Aceasta este glo­ria şi monopolul magistraturei noas­­tre“. De acord. Acesta este adevărul şi totuşi... Totuşi când interesele puterei exe­cutive o reclamă — indiferent de ce motiv — se încovoaie şira spinării şi a acestei magistraturi. Articolul publicat de d. A. Tardieu în „Gringoire” din 7 Mai 1937 ne de­monstrează cât adevăr conţine ada­giul unui alt jurist, care a spus: „din pretoriul în care pătrunde poli­tica, justiţia trebue să iasă“. Un oarecare Wilson, ginerele pre­şedintelui republicii a fost condam­nat de tribunal la două ani închisoa­re pentru trafic cu decoraţiuni. Curtea de apel îi găseşte scuză şi ii achită. In anii cari au precedat războiul cele mai importante afaceri judiciare au fost acele ale lui Rochette şi Cail­­laux Preşedintele de consiliu Monis şi ministrul de finanţe Caillaux au pus la contribuţie toată influenţa lor pentru a salva pe scrocul Rochette. Au impus magistraţilor amânări ne­justificate şi s’a omis sechestrarea hârtiilor, care constituiau friji pen­tru anumite persoane. Pro­curorul ge­neral Fabre scrie cu acest­­prilej în carnetul său sub formă de proces verbal: „Je viens de subir la plus grande humiliation de ma carriere“. Rochette a fost condamnat la mini­mum de pedeapsă, iar motivele ho­­tărârei au luat forma unor elogii la adresa lui. înainte de război și a avut mare răsunet asasinatul comis de d-na Caillaux contra lui Gaston Calmette, directorul ziarului „Figaro“. In cursul procesului — spune d. Tar­dieu — unul dintre asesorii consilie­rului Albanei s’a scârbit atât de mult de josnicia preşedintelui său, încât i-a declarat indignat: Domnule, d-ta ne compromiţi !“ D-na Caillaux, bine­înţeles, a fost achitată şi după câteva luni s’a con­statat că preşedintele Monnier şi Caillaux erau intimii unui spion. In anul 1932 — continuă d. Tar­dieu — a fost nevoie de certul spre a determina pe procurorul Pressard să deschidă acțiune publică d-nei Hanau. Furtul de documente comis de aceasta a fost calificat drept „furt intelectual“. In afacerea Stavisky acelaş procu­ror Pressard, timp de opt ani cât a durat escrocheria, a acordat vinova­tului nouăsprezece amânări, menţi­­nându-1 în libertate provizorie şi pu­­nându-1 la adăpostul poliţiei. Iar după moartea acestuia complicii­ săi nu au fost arestaţi. Nu a fost deran­jat niciunul din asociaţii săi parla­mentari. In toate cauzele în care sunt im­plicaţi politicianii justiţia refuză ur­mărirea. Cazurile de moarte suspecte survenite în aceste afaceri nu se an­chetează. Justiţia admite cu ochii închişi teza sinuciderii formulată de poliţie. (Cazurile Jacqes de Reinach, Syveton, Almereyda, Philippe Dau­det, Stavisky, Hanau, Rochette). Justiţia însă adoptă o atitudine ex­trem de riguroasă faţă de adversarii deţinătorilor puterei. (Afacerea Char­les Maurras, etc.). Cu privire la membrii Curţii de Casaţie franceze d. Tardieu reprodu­ce următoarele declaraţiuni : „Magistraţii Curţii de Casaţie sunt mai mlădioşi ca ceilalţi magistraţi de­oarece — ajunşi prea sus — au tre­buit să se târască mai mult decât a­­ceştia“. Primul preşedinte Eugene Dreyfus îi face următoarele mărturisiri: „Garantez că niciunul dintre ma­gistraţii resortului meu nu primeşte un ban. Niciunul însă nu este capa­bil să­ reziste ordinului sau dorinţei guvernului“. Iată tristele constatări făcute de­­ Tardieu cu privire la raportul dintre puterea judecătorească şi cea exe­cutivă. Recent presa franceză a discutat tentaţia de a muşamaliza procesul domnişoarei Fontanges, care l-a îm­puşcat pe Chambrun, ambasadorul Franţei la Roma. Se fac mari efor­turi ca aceasta să nu fie pusă sub urmărire, pentru ca dânsa să nu aibă prilej să vorbească despre anumiţi oameni politici printre cari şi de un fost preşedinte de consiliu. Franţa nu este unica ţara în care există această stare de lucruri. Dacă ne-am ocupat de această chestiune este că ne-a isbit sinceritatea cu care unul dintre cei mai marcanţi bărbaţi de stat al Franţei a ridicat vălul de deasupra ei. De fapt, problema independenţei puterei judecătoreşti de orice altă ra­mură a puterei de stat este o pro­blemă, care trebue privită sub dublu aspect: de existenţa şi de demnitatea statului. Adagiul „justiţia est fun­damentum regnorum” să nu ni se pară banal, deoarece acesta conţine un mare adevăr şi ignorarea lui a pră­buşit imperii. Deocamdată nu este cazul să pu­nem în discuţie modul cum această independenţă s’ar putea realiza, ca­zurile de mai sus şi autoritatea d-lui Tardieu însă constitue pentru cei în drept un avertisment : Caveant con­­sules... Veracitatea afirmaţiunilor d-sale nu poate fi pusă la îndoială, totuşi, prizma prin care d. Tardieu priveşte chestiunea ar constitui o de­cadenţă. Ori magistratura Franţei nu se află în această situaţie. Cazurile de mai sus sunt ale trecutului şi cu cazuri similare se poate demonstra şi atitudinea sublimă a acestui corp. Este cazul Königstein când — din cauza atitudinei demne a magistraţi­lor în procesul anarhistului Decamp — s’au pus la cale explozii în casele­­ consilierului Benoit şi a procurorului­­ general Bulat. Când s’a judecat pro­cesul acestor atentate procurorul ge­­neral Quesnay de Beauzepaire a ros­tit următoarele cuvinte demne de ad­miraţia tuturor : „Pot eu să am frică domnilor ? Toţi cei de aici suntem magistraţi, la postul nostru de luptă, nu vom de­zerta. Noi suntem soldaţi. Dacă unul cade, altul ia drapelul şi porneşte înainte. Todeauna vor fi soldaţi şi magistraţi, atâta vreme cât vor exis­ta legi, drapel şi patrie“. Nu am fi obiectivi trecând sub tă­cere cazurile tot atât de răsunătoare când justiţia a dat dovadă de un im­pozant respect al legii, ignorând orice pasiune sau influenţă politică. Cu riscul chiar de a­ fi considerat ca e­­goist, evoc două cazuri în care jus­tiţia s-a făcut demnă de respectul ce i se cuvine. Iată cazul generalului Cihosky, fost ministru de războiu în guvernul naţional-ţărănesc, dat în judecată de actualul guvern în baza legii din 2 Mai 1879, pentru contractul de arma­ment încheiat cu fabrica Skoda şi care a fost achitat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Mai avem cazul Arco din Mün­chen care este tipic în istoria justi­ţiei. Credem că dela legea talionu­lui şi până la acest caz niciodată nu s’a aplicat principiul justiţiei abso­lute al lui Kant şi nu s’a făcut o de­rogare mai evidentă dela adagiul Tribuna libera Intre puterea executivă și cea judecătorească de dr. LIVIU POPOVICIU

Next