Curentul, iulie 1937 (Anul 10, nr. 3381-3411)
1937-07-22 / nr. 3402
Joi 22 Iulie 1937 ANUL X No. 3402 12 PAGINI 3 LEI* Director: PAMFIL ȘEIGARU Miracol la Braşov Citeşti ,te freci la ochi, şi nu-ţi vine să crezi: ai sentimentul că sub ravagiile zădufului pluteşti în plină halucinaţie... Şi totuşi este adevărat. Minunea, — cum a calificat în cuvântarea se evenimentul, inginerul Ionică, — s’a înfăptuit , la Braşov, — după douăzeci de ani de istovitoare rivalităţi, — toate partidele româneşti s’au coalizat spre a restitui Românilor legitimele lor prerogative de comandă, la municipiu. Scrutinul comunal se va desfăşura deci la 25 iulie sub semnul acestui răzleţ miracol. Iar preludiile sărbătorescului vot au luat aspectele unei mari festivităţi naţionale, la faţa reportagiului de ieri al ziarului nostru, — „O mare manifestaţie românească la Braşov, — „Blocul românesc“ va da lupta dârză în alegerile comunale“, — am avut la început o retractare de incredulitate, după lectura dării de seamă a însufleţitei reuniuni de la „Astra“, cu discursurile atâtor fruntaşi politici de toate nuanţele, cari slăveau memorabilul fenomen, am avut însă şi un sentiment de stânjenire. Să aplauzi iniţiativa aceasta a înfrăţirii elementelor româneşti de opiniuni politice deosebite, — negreşit. Să preamăreşti însă evenimentul, ca şi când ar fi vorba de isprava unui fabulos eroism colectiv, mai par’că oarecare jenă , prin contrast cu excepţia atât de izolată de la Braşov, risci într’adevăr să dai prea acuzator relief atitudinii condamnabile a politicianilor români din restul întregului Ardeal, cari nu au ajuns încă la această imperioasă maturitate fraternităţii valahe. O pudoare de conştiinţă îţi interzice oarecum să conferi proporţii de fenomen epocal acestui gest de elementar instinct etnic, de rudimentar interes naţional: o coaliţie românească într’un vechiu bastion de avânt românesc. Fără să vrei, te surprinzi uneori zâmbind şi când parcurgi descrierea manifestaţiei cortegii şi lampioane, fanfare şi imnuri delirante. — „Pe-al nostru steag“ intonat printre îmbrăţişări şi discursuri de adevărată constituantă. Şi totuşi, nu!.... Toţi partizanii cari au urcat acolo treptele estradei alături de inginerul Ionică, fostul prefect Laţcu, şi fostul primar Cornel Voicu, şi naţional-ţărănistul Nicolae Căliman, şi deputatul georgist Aurel Neguş, merită toţi să fie de aci felicitaţi aplaudaţi, îmbrăţişaţi chiar pentru pilda pe care o dau Românilor din toate oraşele nouilor ţinuturi. Dincolo de orice falsă pudoare, dincolo de jena de a face prea mare caz dintr’o iniţiativă firească, — bravo, bravo încă !... Bravo — pentru această efemeră fuziune a sufletelor !... Negreşit, ca şi într’o căsnicie de interes în care ambele părţi insistă pentru separarea de patrimonii, — şi în cartelul electoral dela Braşov fiecare partid stărue pentru respectarea regimului dotat, refuzând fuziunea programelor de club într’un unic program gospodăresc, românesc. Dar acolo unde nu s’a realizat deplinul, nu este cuvânt ca să nu recompensezi cu elogii pe cei cari au înfăptuit măcar parţialul. Parţialul acesta s’a realizat, mai ales, în sectorul preocupărilor de primar românesc. Bravo, iarăşi, domnilor de la Braşov!... Să audă compatrioţii D-stră şi ai noştri de la Hunedoara, — unde le rămâne triştilor învrăjbiţi să debiteze pentru alcoolizarea Românilor delirantele şi funestele lor braşoave electorale !... Pentru ce, — din ce stupid şi miop îndemn de campanilism, din ce instinct de criminal partizanat se întârzie pe întinsul nouilor ţinuturi, pretutindeni, această înfrăţire a Românilor ?... Chiar aci la Braşov, pentru ce se realizează această fuziune atât de târziu (şi pentru câtă vreme) ?... Ce tainic atavism osândeşte oare pe traibii_____________ii Valahi să rămână necontenit învrăjbiţi în faţa asaltului concentric al minoritarilor ?... Nu există nici o tradiţie în acest sens funest. Dimpotrivă !... Tradiţia, — cea din vremurile asupririlor maghiare, —, instituia contrariul. Cât priveşte vremurile de după victoria cea mare a Unirii, — şi ele au cunoscut alte antecedente. Primul precedent mi-l şopteşte colegul Tolan, — iată, — amintindu-mi că la Arad s’a constituit în 1929 la primele alegeri sub naţionalţărănişti, — un front românesc similar, recompensat printr’o meritată isbândă !... Presa maghiară locală, ajunsese acolo să sugestioneze într’atâta pe Românii arădeni cu născocirea că Aradul acesta (aşezarea românească dela obârşii !) ar fi un oraş unguresc, cu populaţie dominată de o copleşitoare majoritate maghiară, încât dela 1919 la 1929, sub teroarea acestei ficţiuni, toţi acceptaseră ca foarte natural ca odată ajunşi la guvern să nu poată merge la alegeri decât în cartel subaltern cu Maghiarii. La 1929, totuşi, prefectul naţional-ţărănist Marşieu consultând cataloagele electorale, a crezut că descoperă că numărul alegătorilor români depăşeşte pe acela al minoritarilor. Românii au făcut deci front comun la alegerile comunale, atunci, şi au isbândit. Bravo şi d-lui Marsieu, şi naţional - ţărăniştilor, pentru 1929 !... Se mai caută astăzi în Ardeal târguri în cari Românii să ia astfel conştiinţă de forţa lor. Haideţi, domnilor politiciani, îmbulziţi-vă la licitaţia elogiilor româneşti!... Un mic examen sufletesc, o tresărire românească, sau cel puţin un calcul de interes : mai bine să ne acordăm între Români aplauzele şi pupăturile, decât să ne distribuim tot între noi ghionţi şi basamac, sub privirile dispreţuitoare ale burgravilor minoritari !... Ion Dimitrescu ciudăţenie penibilă Prefectura judeţului Arad — urmată apoi de alte câteva prefecturi de judeţ din Ardeal — a dat la 23 Dec. anul trecut o ordonanţă in baza regulamentului de aplicare a legii administrative, statorind că nu se pot folosi decât denumirile topice oficiale şi că „inscripţiile şi indicatoarele de ordin public şi particular“ se vor face numai în limba română, contravenienţii având să fie pedepsiţi cu confiscarea şi distrugerea inscripţiilor respective, cu o amendă de cel puţin 1000 lei la întâiul caz şi cu maximul prevăzut de codul penal în caz de recidivă. A mai fost vorba în coloanele noastre despre această ordonanţă şi despre salutarele ei rezultate. In câteva săptămâni după această măsură, s'ă putut întâmpla in oraşul de graniţă căruia iridenta maghiară i-a făcut ,cinstea“ să-i fixeze prin lege om de doliu a lui, ceeace din cauza micimii oamenilor nu’ se putuse întâmpla în 18 ani dela desrobirea Aradului: s’a românizat aspectul oraşului cât ai bate în palme. Dar — vorba Scripturii: viermele nu doarme! Preşedintele organizaţiei de-acolo al partidului maghiar, armeanul , Béla Parecz, a atacat ordonanţa în contencios la Curtea de apel din Timişoara, pentru că — inchipuiţi-vă îndrăzneală valahă1 — poliţia însărcinată cu executarea ei n’a făcut excepţie nici măcar cu firma avocaţială depe casa atât de arptidiană a d-lui preşedinte al partidului unguresc! Acţiunea d-lui Părecz . s’a judecat zilele trecute şi a fost respinsă. Ordonanţa prefecturii de Arad rămâne deci legală şi obligatorie. Ar trebui înregistrat deci faptul şi numai pentru importanţa în sine a sentinţei. Dar mai este la mijloc ceva. Din păcate ceva foarte ciudat, ceva deadreptul penibil. Curtea de apel din Timişoara găseşte ordonanţa în chestiune foarte justă. La rându-i, o altă instanţă de apel din Ardeal, în faţa căreia venise spre judecată cu câtva timp innainte de judecarea acţiunii d-lui Purecz un apel similar al cuiva din partidul maghiar din Sătmar, a stabilit că regulamentul de aplicare a legii administrative s’ar referi numai la firmele, inscripţiile şi imprimatele oficialităţilor româneşti, deci prefecţii de judeţ şi-ar fi depăşit atribuţiile. Aşa cel puţin reda sentinţa respectivă oficiosul partidului şi după el toate gazetele iredentiste ungureşti, vesele nevoie mare, că au găsit un nou motiv să sară în capul românilor. A fost redată pe dos in ziarele maghiare sentinţa ce s’a dat în cazul apelului dela Sătmar? Autorităţile au datoria să vadă, ce e cu această ciudăţenie. Iar în caz că, într’o chestiune identică, s’au dat la Cluj şi Timişoara două sentinţe în două feluri, e urgent necesar să se vină cu o clarificare, pentru că e vorba de un lucru românesc, ce nu suferă o clipă echivocul — şi încă un asemenea echivoc! Nu ştim dacă cele două sentinţe vor merge mai departe, sau sunt definitive. Şi într’un caz şi în altul, indiferent de exemplul din Ungaria şi din toate ţările unde ceea ce au ordonat în iarna acestui an câteva prefecturi de judeţ din Ardeal e demult un fapt atât de categoric, încât nici prin minte nu i-ar putea trece cuiva să-l discute, — sfârşitul, o ştim, nu poate fi decât cel dictat de demnitatea românească, atât de penibil pusă în discuţie prin acest echivoc. Sfârşitul acesta nu trebue să zăbovească însă o singură clipă. îşi dă seama fiecine — nu ne îndoim despre Ce penibil lucru e vorba. Isaia Tolan — De ce oare se bat Japonezii cu Chinezii? — Cine să știe? Japonezii o fac pe Chinezii, iar Chinezii sunt. Chinezi! CEL FARA APARARE: CONSUMATORUL de PAMFIL ŞEICARU Aşa începe totdeauna : se agi- j siliile de administraţie decât oă cultivatorii de sfeclă care cer centură de siguranţă a prospidesporirea preţului la vagon. Şi nu fii întreprinderii, doar membrii este lipsită de temei fiindcă pre- nu sunt recrutaţi după competinţul de 5.800 lei vagonul de sfeclă fusese stabilit când vagonul de grâu era 26—28.000 lei iar nu astăzi când merge la 38—40.000. In chip firesc, agricultorii încearcă alte culturi mai rentabile, de unde un minus de 12.000 hectare la suprafeţele necesare producţiei de zahăr, ceea ce va provoca un import de cel puţin 3000 vagoane de zahăr. Intervenţia d-lui M. Negură, ministrul cooperaţiei, care a cerut sporirea preţului sfeclei, este legitimă, dar fabricile de zahăr au şi schiţat gestul de apărare prezentând studii documentate menite să dovedească negru pe alb, preţul de cost, deci incapacitatea fabricelor de a acoperi acest spor la vagonul de sfeclă. Cineva trebue să acopere diferenţa şi cine altul decât cel fără apărare : consumatorul ? ! Valoarea obiectivă a acestor studii prezentate de trustul fabricelor de zahăr nimeni nu ar putea-o contesta, dat fiind grija cu care fiecare fabrică îşi acoperă, faţă de fisc, toate beneficiile. Spre a obţine acea prezentare necesară unei reduceri pretenţiilor fiscului, fabricele întreţin o armată întreagă de tehnicieni ai cifrelor, de iscusiţi măsluitori ai datelor, astfel că la capitolul beneficiilor să apară sume anemice capabile de a înduioşa pe oricine. Bieţii fabricanţi, cum se chinuesc pentru un fleac de câştig, se jertfesc să îndulcească viaţa consumatorului ! Evident că aceiaşi iscusiţi ai prezentării cifrelor vor fi pregătit şi studiile documentare prezentate ministerului de industrie când s-a luat în discuţie chestiunea preţului zahărului în raport cu cererile de urcare a producătorilor de sfeclă Nu negăm dreptul oricui să-şi apere bunurile, să-şi asigure o cât mai mare rentabilitate a întreprinderilor, şi fiţi siguri, nu le purtaţi de grijă că fabricele de zahăr vor rămâne fără nici un fel de apărare. Dar ce sunt conţa lor tehnică, căci dacă ar fi aşa, cum ar putea să nu figureze la conducerea fabricilor de zahăr un om de autoritatea tehnică a d-lui Vasile Diabet Sassu? Nimeni să nu-şi imagineze pe aceşti figuranţi ai consiliilor înfruntând opinia publică, demonstrând pe baza studiilor documentare că însăşi producţia este ameninţată, neputând să lucreze în deficit. Am fi prea cruzi, fiindcă le-am cere, la mulţi, un act de sinucidere politică, deoarece prezenţa lor este de fapt echivalenţa răsplătitoare a unei situaţii pe care o au într’un partid. Opinia publică se alcătueşte dintr’o serie nesfârşită de consumatori, nu numai de idei, de planuri de reforme sociale, de programe ispititoare, ci şi de zahăr; or, nu-l poţi convinge pe îndărătnicul de consumator să plătească un plus de preţ. Un spor de 1400 lei la vagonul de sfeclă are imediate urmări în urcarea preţului de cost al zahărului, deci o reducere a rentabilităţii, dar această reducere a rentabilităţii este un adevăr aşa de mare încât ar primejdui o întreagă industrie ? Credem că nu. Fără să pierdem din vedere că Statul are ca taxă de consumaţie cam 11 lei la kilogram din cei 29 de lei pe care îi plăteşte consumatorul, socotim că trustul zahărului nu poate lua ca pretext un spor de 1400 de lei la vagonul de sfeclă spre a scumpi zahărul. Toate fabricile şi-au amortizat învestiţiile, şi-au creiat rezervele încât pot să lucreze cu exact acelaş beneficiu cu care lucrează şi oropsitul de agricultor ce în fiecare zi ridică spre cerul dezolării priviri triste, priviri în care stătue imaginea ogoarelor pârjolite de secetă. De unde reese oare obligaţia ca rentabilitatea capitalului învestit în industria zahărului, industrie anexă a agriculturii, să fie de 10—12 la sută, atunci când plugarul nu poate să spere decât cel mult 5 la sută? Dacă unele industrii începătoare pot pretinde o jertfă a consumatorului, industrii cu o vechime de o jumătate de veac, industrii ce au recoltat beneficii mari în anii de prosperitate, industrii consolidate, cu o așezare financiară solidă, pot fi constrânse la unele strîmtorări, unele corective la capitolul beneficiilor. De ruinat nu se ruinează şi au suficiente rezerve încât să poată face faţă unor ani sgârciţi în rentabilitate. Agricultorul nu acceptă cu o seculară resemnare anii de secetă ? Nu-şi strânge bârnetul făcând faţă vitregiei unor ani uscaţi ? Şi când i se întâmplă să brodească un an de belşug nu-i oare la discreţia jocului de preţuri ale producţiei mondiale ? O recoltă bogată în Argentina nu-i răvăşeşte toate speranţele ce-au prins să mijească pe răzorul semănăturilor ? Deci rentabilitatea agricultorului cuprinde în afară de condiţionarea climatică şi condiţionarea preţului mondial. Dar producătorul zahărului industrial îşi are piaţa de consum asigurată prin restricţiile vamale prohibitive, cum şi fixitatea preţului ce-i poate înlesni cea mai sigură calculare. Care-i agricultorul ce poate să-şi socotească primăvara cât va câştiga toamna ? Este iarăşi adevărat că masa consumatoare de zahăr este la noi foarte redusă, deci apasă mai greu calculele rentabilităţii, dar cine-i vinovat că zahărul pentru masa ţărănească este un aliment de lux ? Admiţând că s’ar putea dovedi, fără putinţa de a înfiripa o bănuială, că urcarea preţului zahărului ar fi justificată, totuş nimeni nu şi-ar putea îngădui o asemenea acţiune ce ar primejdui însăşi liniştea publică. Este o stare de spirit aşa de sensibilă, s’au acumulat atâtea grave îndoeli asupra gestionarilor intereselor publice,, încât o scumpire a preţului zahărului ar egala o provocare. Să nu se piardă din vedere sentimentul — foarte grav în consecințele lui — pe care îl are consumatorul , că este (Continuare în pag. 11a) UN TOT ECONOMIC ROMANESC Oricât ar fi de compromisă acea-deci, fiecare ştim aşa instinctiv cam stă breaslă care a dat dovada că nu ce este un economist, şi chiar dacă nu poate aduce îmbunătăţirea dorită de omenirea ieşită din marele răsboiu, totuşi indivizii care o formează sunt oameni care muncesc, se sbat şi au deci dreptul la odihnă. Un economist are şi el vacanţa lui şi atunci, se dedă la lucruri care în restul anului i s’ar părea că sunt curată pierdere de vreme, dacă nu şi mai rău. Dar până una alta, ce este un economist? Cândva acest lucru era rezolvat foarte uşor: un economist este un om care se ocupă, în special, cu economia politică. Ori aci este greul, deoarece nici până astăzi nu avem o definiţie a ceea ce înseamnă economia politică, pe care să o fi admis, dacă nu unanimitatea, cel puţin o majoritate a celor care s’au dedat la aceste studii.In lipsa unei definiţiuni precise, ştim precis, asta nu ne împiedică de a-1 acoperi cu cele mai rele ocări pentru incapacitatea de care a dat dovadă. Dar economistul există, şi el are înfăţişarea de om ca toţi oamenii. In zilele noastre, se pare că economistul nu este acel individ care se ocupă special cu economia politică,deoarece această economie politică a luat forme care sunt mult mai cuprinzătoare şi care tind la stabilirea unei ştiinţe a economiei cu un obiect ceva mai înalt decât acela pe care l -a dat Adam Smith, atunci când a scris „Avuţia Naţiunilor“ vorbind însă de aceia a indivizilor şi căznindu-se să stabilească „natura şi cauzele“ ei spre a putea indica mijloacele de dobândire. Această nouă înfăţişare a studiului economiei se pare că ţine mai mult de cercetarea mijloacelor de satisfacere a nevoilor indivizilor, satisfacere care trebue să fie ţelul acţiunii economice şi ’in cauza ei, ţelul rămânând să fie urmărirea, unui câştig bănesc pentru individul care întreprinde acţiunea economică. In acest înţeles nou reuşita unei acţiuni economice se judecă după folosul care s’a adus colectivităţii, căreia s’a adresat şi nu după rezultatele din contul de profit şi pierdere. Dacă ne gândimbine, între noua gândire şi cea veche, pe care o mai propovăduim în şcoale, este o prăpastie. Economistul din zilele noastre este un om preocupat de această problemă a satisfacerei nevoilor oamenilor în cele mai bune condiţiuni şi indiferent pe ce căi ar face-o. Ii este indiferent deci acestui economist de astăzi dacă alimentarea populaţiei, cu pâine, este astfel organizată încât să asigure câştiguri întreprinderilor care eventual o execută. Ceea ce îl interesează este să asigure aprovizionarea prin metode sigure. Iată de ce astăzi sunt în egală atenţiune întreprinderile private, cele cooperative şi cele publice atâta vreme cât îşi îndeplinesc funcţia ce se aşteaptă de la ele. Un economist care raţionează pe aceste premize vede şi lumea altfel decât o vedea colegul lui din secolul trecut. Ca specialist, economistul de azi, se apropie mai mult de ceea ce scria prof. Iorga că este o specialitate. După d-sa o specialitate este un colţ în care te retragi spre a avea o privire mai clară asupra totului. Un economist de aceştia era în vacanţă şi -a dus curentul la un mare restaurant-grădină-bar din Capitală. Frumos şi civilizat local. Nimic de spus. Numai că stând comod în fotoliu pe perne moi şi sub lămpi discrete, servit de chelneri în frac şi sub ploaia sunetelor barbare ale unui jazz, aveai impresia că te afli în acele societăţi închise, formatedin funcţionarii şi ofiţerii care conduc coloniile marilor puteri. Venit din lumea celor mulţi care se sbat pentru existenţă şi trăesc sub ameninţarea foamei, lumea aceasta, restrânsă, a preşedinţilor şi membrilor din consilii, îţi apare în lumina ei adevărată. O lume complect deosebită de mediul în care trăeşte. Nu vezi în vorba lor, în ţinuta lor, în felul de a trăi şi a petrece, nimic, dar absolut nimic, care să aibă rădăcini, cât de depărtate în obiceiurile acestei ţari. Sunt unii, chiar, care aveau în copilăria lor nume frumoase legate de geografia acestei ţări, iar astăzi le-au schimbat in altele cu sonorităţi străine, numai ca să corespundă mediului acestuia străin de neam. Retras în colţul lui, economistul de care vă vorbesc, a avut imaginea economiei româneşti. Deoparte mulţimea acelor barbari care nu ştiu ce-i zahărul,, iar pâinea o socotesc o delicateţăpentru zile mari. De alta, o infimă minoritate care trăeşte într’un stil de viaţă complect străin de soarele şi pământul acestei ţări. Or, aceste două categorii, atât de deosebite, trebue să formeze un tot care se numeşte economia naţională. Acest lucru nu-i posibil. Totul acesta —, economia naţională — trebue să aibă ,la bază anumite comunităţi de simţire şi să urmărească nişte idealuri comune. Cum este posibil acest lucru când între conduşi şi conducători nu există nici un punct de atingere? Naţionalismul economic trebue să însemne tocmai creiarea unei unificări spirituale şi a unei comunităţi de idealuri în masa celor care activează pe teren economic. In seara aceea târzie, în localul acela de lux, economistul nostru a avut, pentru prima oară, imaginea concretă a problemei economice din ţara noastră şi a înţeles cât de grea şi cât de lungă este calea care duce la clipa când se va putea vorbi de un tot economic , românesc. Mircea V. Predescu REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE: Secretariatul şi convorbirile cu Provinicia 3.40.86 Secret. General 4.84.40 Serv. Publicităţii 3.40.84 Sport Şi Redacţia 4.84.49 Tipografia 4.84.48 Redacţia politică 3.40.88 Cab. Administrator 3.40.80 Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului 4.84.47 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conford. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740929. RASBOIUL GALBEN Voiu spune, în prealabil, că războiul din Extremul Orient, isbucnit cu o nouă virulenţă, trebue înţeles la noi în liniile lui mari, adică în idealismul care-l inspiră. Dintre, toate popoarele Asiei, Japonia este aceea care-şi revendică misiunea de conducătoare a unei conştiinţe aziatice. Este singura care, în politica ei externă, înfăţişează nu un complex de aranjamente mărunte, ci un plan vast de refontă a Asiei. „Pentru o Asie mare“ este, la Tokio, o deviză capabilă să ridice întreaga naţiune, la un semn. Pan-Asia este concepută de japonezi ca un ideal fără de care viitorul, ca şi trecutul, va fi permanent în favoarea Europei. Dar nu este realizabil acest ideal cu o Chină adormită, plină de infiltraţiuni comuniste. Sovietele, prin ambasadorul lor Karakhan, au întins comunismul in China, dar fenomenul este de dată relativ recentă. China e un stat extrem de curios şi de personal alcătui, în care amestecul străin al Puterilor se face, ca să spun aşa, prin tradiţie, înainte de război, politica Porţii Deschise, — care consta grosso modo, în a face ca nici o mare putere să nu obţină de la China avantagii pe care celelalte Puteri să nu le obţină, la rândul lor, şi elenergiase în China un fel de piaţă de liberă concurenţă. Administraţia naţională chineză neputând garanta atâtea interese, nici neputând apăra atâtea suveranităţi câte-şi disputau întâietatea pe teritoriul chinez, s’a creiat precedentul ca fiecare misiune străină să se păzească singură, cu armată proprie. Fiecare ambasadă aducea în China atâta muniţie şi atâţia scoldaţi, după libera ei apreciere. Bandiţii chinezi au fost, rând pe rând, înarmaţi de forţele rivale, pentru a face jocul unei politici de imixtiune. Japonia, Statele Unite, Anglia, Germania, erau pe piaţa chineză tot atât de prezente ca şi pe a lor proprie, şi tot atât de suverane. Din această politică, suveranitatea chineză "a ieşit nimicită. ‘ Sovietele au găsit tocmai terenul care le trebuia. Profitând de sărăcia populaţiei au pătruns cu agenţi din Mongolia până în Tibet şi din Tienshan până la Kanton. Japonia îşi dă bine seama că, în aceste condiţiuni, Rusia devine un pericol nu numai mondial, — cum a fost şi este, — dar un pericol personal pentru imperialismul japonez. Comunismul chinez trebue zdrobit şi China redeşteptată : e un scop. Această idee a împins pe japonezi în Koreea : a fost primul pas în China. Apoi în Manciuria, alt pas. Al treilea va fi în Mongolia, altul în Insulele Sahalin. Nu e vorba de o politică pentru o singură generaţie. Scopul e prea frumos pentru ca să merite într’adevăr sacrificiul mai multor generaţii, împresurată cum este în partea ei cea mai interesantă — litoralul. — China după ce a văzut pe japonezi fortificându-se în insula Formosa, a trebuit să consimtă mai uşor instalarea Angliei în portul chinei Honkong, care azi e port britanic. Ce caută .Anglia în această poveste ? Apăi numai de Anglia este vorba, deşi nu i se rosteşte numele. A lupta pentru o Asie unită este a lupta contra Angliei, contra basinelor ei de petrol, contra comerţului, ei cu Indiile. In ziua când, in Asia, China şi Japonia vor fi o singură voinţă, imperiul britanic nu va mai avea nici o misiune în Extremul Orient. De aceea, evenimentele militare din jurul Pekingului au produs nelinişte la Londra. Romulus Dianu Efemeridele anotimpului era. „ Frunzăresc de la o bucată de vreme curierul balnear şi climateric, rubrica ziarelor care înregistrează ce se petrece şi ce se poate vedea, la mare sau la munte, la Slănic sau la Budachi. Dar fără fotografiile destul d sugestive şi de dările de seamă destul de precise, — o raită prin Constanţa te convinge totuşi că oraşul se schimbă în bine de la un an la altul. Nu este ceea ce am dori noi să fie, o perlă a Mării Negre, după cum îi mergea faima odinioară, dar,oricum, deosebirea dintre ce era acum câţiva ani şi ceea ce este astăzi, devine evidentă. Totuşi, paradoxul Constanţei este lipsa de peşte, sau atunci când este, preţurile sunt foarte mari. Marea la doi paşi şi peştele nicăiri. Mister. Explicaţii numeroase, dar nici o soluţie. Dacă restaurantele din Constanţa n’au peşte, în schimb legătura cu Bucureştiul este servită de trenuri rapide, elegante şi numeroase. Toată civilizaţia se opreşte aici, căci, acel care va avea fantezia să călătorească la Balcic va fi condamnat să stea ţeapăn în vagon cam 12 ceasuri şi încă vreo două în autobuzul de la Bazargic la Balcic. De la Medgidia la Bazargic sunt vreo sută cincizeci de km. Viteza maximă 32 km. pe oră. Oare pe linia Djibutti— Addis-Abeba se merge mai încet ? Mangalia rămâne în afara unei legături de cale ferată, după cum spuneam, la fel şi Balcicul. Atenţia trebue concentrată şi în această direcţie. Fără îndoială, unii vor prefera călătoria cu avionul: 1 oră şi jumătate Bucureşti-Balcic. Dar marele public, familiile numeroase, acei care sunt liberi Sâmbăta după amiază până Luni dimineaţa ,cu ce pot călători, căci deabea au ajuns şi sunt nevoiţi să ia trenul de înapoiere. Efemerida sezonului la Carmen- Sylva este lipsa de apă, murdăria, scumpetea. Primariatul nenorocit al d-lui dr. N. Gheorghiu a navigat pe cordonul ombilical al tuturor chestiunilor dar a rămas tot hidrofob, ca cei muşcaţi de câini turbaţi. Pe străzile retrase, pe maidane, prin spatele restaurantelor se doboară mirosul de fermentaţie a gunoaelor. Câinii vagabonzi hăue la lună când nu te latra. Şi totuşi sezoniştii de multe ori se împacă cu această stare. La Mare predomină intimitatea, chiar promiscuitatea ; lumea merge pe jumătate îmbrăcată, alţii desculţi, mănâncă la restaurant având pe ei numai nişte chiloţi de bae. Dacă ar fi murdară Sinaia sau Predealul indignarea ar lua mari proporţii. Dar la Carmen- Sylva ea începe să fie tolerată. De altfel, în măsura în care ne apropiem de Orient, toată lumea ştie că murdăria creşte. încerca cineva să-mi împotrivească aceste justificări, la care am răspuns dând exemplul Varnei, care nu ştiu prin ce nenoroc vara aceasta nu prea adună sezonişti. Totuşi Varna se menţine în rangul unei staţiuni maritime foarte civilizate. Toată drăcovenia aceasta cu mur- darie sau scumpetea din unele staţiuni balneo-climatice vine de la lipsa de autoritate a primarilor. Demagogie electorală, lipsă de sancţiuni şi nimeni nu mai poate ieşi din acest cerc vicios, nici primarii, nici restauratorii, nici chiar măturătorii, căci şi ei reprezintă o opinie şi un pumn de voturi. Citesc curierul staţiunii Poiana Ţapului: „insuficienţa, apei potabile“. Cum e posibil ? Lipsă de apă acolo unde atâtea izvoare ţâşnesc din munte! Se pare însă, că apele au fost captate de o fabrică de hârtie. Mai aflăm că staţiunea n’are un medic balneolog. Dar de ce bal, neolog ? Se fac băi la Poiana Ţapului sau cură de aer ? Nedumerirea creşte. Va trece şi sezonul cu ale lui aleanuri, şi lumea va uita şi cele bune, şi cele rele. Uitarea e cel mai bun prieten al omului care suferă. Dar, aceasta înseamnă filosofie orientală. N. Roman Citiți în pag. 42 : China a respins ultimatul japonez O mare bătălie s-a angajat la Vest de Madrid