Curentul, iulie 1937 (Anul 10, nr. 3381-3411)

1937-07-22 / nr. 3402

Joi 22 Iulie 1937 ANUL X No. 3402 12 PAGINI 3 LEI* Director: PAMFIL ȘEIGARU Miracol la Braşov Citeşti ,te freci la ochi, şi nu-ţi vine să crezi: ai sentimentul că sub ravagiile zădufului pluteşti în plină halucinaţie... Şi totuşi este adevărat. Minunea, — cum a cali­ficat în cuvântarea se evenimen­tul, inginerul Ionică, — s’a înfăp­tuit , la Braşov, — după douăzeci de ani de istovitoare rivalităţi, — toate partidele româneşti s’au coa­lizat spre a restitui Românilor le­gitimele lor prerogative de co­mandă, la­­ municipiu. Scrutinul comunal se va desfăşura deci la 25 iulie sub semnul acestui răzleţ miracol. Iar preludiile sărbătores­cului vot au luat aspectele unei mari festivităţi naţionale, la faţa reportagiului de ieri al ziarului nostru, — „O mare ma­nifestaţie românească la Braşov, — „Blocul românesc“ va da lupta dârză în alegerile comunale“, — am avut la început o retractare de incredulitate, după lectura dării de seamă a însufleţitei reu­niuni de la „Astra“,­­ cu dis­cursurile atâtor fruntaşi politici de toate nuanţele, cari slăveau memorabilul fenomen, am avut însă şi un sentiment de stânje­­nire. Să aplauzi iniţiativa aceasta a înfrăţirii elementelor româneşti de opiniuni politice deosebite, — negreşit. Să preamăreşti însă eve­­nimentul, ca şi când ar fi vorba de isprava unui fabulos eroism co­lectiv, m­ai par’că oarecare jenă , prin contrast cu excepţia atât de izolată de la Braşov, risci într’ade­­văr să dai prea acuzator relief a­­titudinii condamnabile a politicia­­nilor români din restul întregului Ardeal, cari nu au ajuns încă la această imperioasă maturitate fraternităţii valahe. O pudoare de conştiinţă îţi interzice oarecum să conferi proporţii de fenomen epo­cal acestui gest de elementar ins­tinct etnic, de rudimentar interes naţional: o coaliţie românească într’un vechiu bastion de avânt românesc. Fără să vrei, te sur­prinzi uneori zâmbind şi când parcurgi descrierea manifestaţiei cortegii şi lampioane,­­ fanfare şi imnuri delirante. — „Pe-al nostru steag“ intonat printre îmbrăţişări şi discursuri de adevărată consti­tuantă. Şi totuşi, nu!.... Toţi partizanii cari au urcat acolo treptele estra­dei alături de inginerul Ionică,­­ fostul prefect Laţcu, şi fostul pri­mar Cornel Voicu, şi naţional-ţă­­rănistul Nicolae Căliman, şi de­putatul georgist Aurel Neguş, merită toţi să fie de aci felicitaţi aplaudaţi, îmbrăţişaţi chiar pentru pilda pe care o dau Românilor din toate oraşele nouilor ţinuturi. Din­colo de orice falsă pudoare, dincolo de jena de a face prea mare caz dintr’o iniţiativă fireas­că, — bravo, bravo încă !... Bravo — pentru această efemeră fuziune a sufletelor !... Negreşit, ca şi în­­tr’o căsnicie de interes în care ambele părţi insistă pentru sepa­rarea de patrimonii, — şi în car­telul electoral dela Braşov fiecare partid stărue pentru respectarea regimului dotat, refuzând fuziu­nea programelor de club într’un unic program gospodăresc, româ­nesc. Dar acolo unde nu s’a rea­lizat deplinul, nu este cuvânt ca să nu recompensezi cu elogii pe cei cari au înfăptuit măcar par­ţialul. Parţialul acesta s’a realizat, mai ales, în sectorul preocupărilor de primar românesc. Bravo, iarăşi, domnilor de la Braşov!... Să audă compatrioţii D-stră şi ai noştri de la Hunedoara, — unde le rămâne triştilor învrăjbiţi să debiteze pen­tru alcoolizarea Românilor deli­rantele şi funestele lor braşoave electorale !... Pentru ce, — din ce stupid şi miop îndemn de campanilism, din ce instinct de criminal partizanat se întârzie pe întinsul nouilor ţi­nuturi, pretutindeni, această în­frăţire a Românilor ?... Chiar aci la Braşov,­­ pentru ce se reali­zează această fuziune atât de târ­ziu (şi pentru câtă vreme) ?... Ce tainic atavism osândeşte oare pe t­ra­ibii_____________i­­i Valahi să rămână necontenit în­vrăjbiţi în faţa asaltului concen­tric al minoritarilor ?... Nu există nici o tradiţie în acest sens funest. Dimpotrivă !... Tradiţia, — cea din vremurile asupririlor maghiare, —, instituia contrariul. Cât priveşte vremurile de după victoria cea mare a Unirii, — şi ele au cu­noscut alte antecedente. Primul precedent mi-l şopteşte colegul Tolan, — iată, — amintindu-mi că la Arad s’a constituit în 1929 la primele alegeri sub naţional­­ţărănişti, — un front românesc similar, recompensat printr’o me­ritată isbândă !... Presa maghiară locală, ajunsese acolo să sugestio­neze într’atâta pe Românii ară­deni cu născocirea că Aradul a­­cesta (aşezarea românească dela obârşii !) ar fi un oraş unguresc, cu populaţie dominată de o cople­şitoare majoritate maghiară, încât dela 1919 la 1929, sub teroarea acestei ficţiuni, toţi acceptaseră ca foarte natural ca odată ajunşi la guvern să nu poată merge la alegeri decât în cartel subaltern cu Maghiarii. La 1929, totuşi, pre­fectul­­ naţional-ţărănist Marşieu consultând cataloagele electorale, a crezut că descoperă că numărul alegătorilor români depăşeşte pe acela al minoritarilor. Românii au făcut deci front comun la ale­gerile comunale, atunci, şi au isbândit. Bravo şi d-lui Marsieu, şi naţional - ţărăniştilor, pentru 1929 !... Se mai caută astăzi în Ardeal târguri în cari Românii să ia ast­fel conştiinţă de forţa lor. Hai­deţi, domnilor politiciani,­­ îm­­bulziţi-vă la licitaţia elogiilor ro­mâneşti!... Un mic examen su­fletesc, o tresărire românească, sau cel puţin un calcul de inte­res : mai bine să ne acordăm între Români aplauzele şi pupă­turile, decât să ne distribuim tot între noi ghionţi şi basamac, sub privirile dispreţuitoare ale bur­­gravilor minoritari !... Ion Dimitrescu ciudăţenie penibilă Prefectura judeţului Arad — urmată apoi de alte câteva prefecturi de ju­deţ din Ardeal — a dat la 23 Dec. anul trecut o ordonanţă in baza re­gulamentului de aplicare a legii ad­ministrative, statorind că nu se pot folosi decât denumirile topice oficiale şi că „inscripţiile şi indicatoarele de ordin public şi particular“ se vor face numai în limba română, contraveni­enţii având să fie pedepsiţi cu con­fiscarea şi distrugerea inscripţiilor respective, cu o amendă de cel puţin 1000 lei la întâiul caz şi cu maxi­mul prevăzut de codul penal în caz de recidivă. A mai fost vorba în coloanele noa­stre despre această ordonanţă şi des­pre salutarele ei rezultate. In câteva săptămâni după această măsură, s'ă putut întâmpla in oraşul de graniţă căruia iridenta maghiară i-a făcut ,cinstea“ să-i fixeze prin lege o­m de doliu a lui, ceeace din cau­za mi­cimii oamenilor nu’ se putuse întâmpla în 18 ani dela desrobirea Aradului: s’a românizat aspectul oraşului cât ai bate în palme. Dar — vorba Scripturii: viermele nu doarme! Preşedintele organizaţiei de-acolo al partidului maghiar, armeanul , Béla Parecz, a atacat ordonanţa în con­tencios la Curtea de apel­­ din Timi­şoara, pentru că — inchipuiţi-vă în­drăzneală valahă1 — poliţia însărci­nată cu executarea ei n’a făcut ex­cepţie nici măcar cu firma avocaţială depe casa atât de arptidiană a d-lui preşedinte al partidului unguresc! Acţiunea d-lui Părecz . s’a judecat zilele trecute şi a fost respinsă. Or­donanţa prefecturii de Arad rămâne deci legală şi obligatorie. Ar trebui înregistrat deci faptul şi numai pentru importanţa în sine a sentinţei. Dar mai este la mijloc ceva. Din păcate ceva foarte ciudat, ceva dea­­dreptul penibil. Curtea de apel din Timişoara gă­seşte ordonanţa în chestiune foarte justă. La rându-i, o altă instanţă de apel din Ardeal, în faţa căreia ve­nise spre judecată cu câtva timp in­­nainte de judecarea acţiunii d-lui Pu­­recz un apel similar al cuiva din par­tidul maghiar din Sătmar, a stabilit că regulamentul de aplicare a legii administrative s’ar referi numai la firmele, inscripţiile şi imprimatele o­­ficialităţilor româneşti,­­ deci pre­fecţii de judeţ şi-ar fi depăşit atri­buţiile. Aşa cel puţin reda sentinţa respectivă oficiosul partidului şi după el toate gazetele iredentiste ungureşti, vesele nevoie mare, că au găsit un nou motiv să sară în capul românilor. A fost redată pe dos in ziarele ma­ghiare sentinţa ce s’a dat în cazul a­­pelului dela Sătmar? Autorităţile au datoria să vadă, ce e cu această ciu­dăţenie. Iar în caz că, într’o chestiune i­­dentică, s’au dat la Cluj şi Timişoara două sentinţe în două feluri, e ur­gent necesar să se vină cu o clarifi­care, pentru că e vorba de un lucru românesc, ce nu suferă o clipă echi­vocul — şi încă un asemenea echivoc! Nu ştim dacă cele două sentinţe vor merge mai departe, sau sunt defini­tive. Şi într’un caz şi în altul, indi­ferent de exemplul din Ungaria şi din toate ţările unde ceea ce au ordonat în iarna acestui an câteva prefecturi de judeţ din Ardeal e demult un fapt atât de categoric, încât nici prin minte nu i-ar putea trece cuiva să-l discute, — sfârşitul, o ştim, nu poate fi decât cel dictat de demnitatea ro­mânească, atât de penibil pusă în dis­cuţie prin acest echivoc. Sfârşitul a­­cesta nu trebue să zăbovească însă o singură clipă. îşi dă seama fiecine — nu ne îndoim despre Ce penibil lu­cru e vorba. Isaia Tolan — De ce oare se bat Japonezii cu Chinezii? — Cine să știe? Japonezii o fac pe Chinezii, iar Chinezii sunt. Chinezi! CEL FARA APARARE: CONSUMATORUL de PAMFIL ŞEICARU Aşa începe totdeauna : se agi- j siliile de administraţie decât o­­ă cultivatorii de sfeclă care cer centură de siguranţă a prospid­e­­sporirea preţului la vagon. Şi nu fii întreprinderii, doar membrii este lipsită de temei fiindcă pre- nu sunt recrutaţi după competin­ţul de 5.800 lei vagonul de sfe­clă fusese stabilit când vagonul de grâu era 26—28.000 lei iar nu astăzi când merge la 38­—40.000. In chip fire­sc, agricultorii în­cearcă alte culturi mai rentabile, de unde un minus de 12.000 hec­tare la suprafeţele necesare producţiei de zahăr, ceea ce va provoca un import de cel pu­ţin 3000 vagoane de zahăr. In­tervenţia d-lui M. Negură, mi­nistrul cooperaţiei, care a cerut sporirea preţului sfeclei, este le­gitimă, dar fabricile de zahăr au şi schiţat gestul de apărare prezentând studii documentate menite să dovedească negru pe alb, preţul de cost, deci incapa­citatea fabricelor de a acoperi acest spor la vagonul de sfe­clă. Cineva trebue să acopere di­ferenţa şi cine altul decât cel fără apărare : consumatorul ? ! Valoarea obiectivă a acestor studii prezentate de trustul fa­bricelor de zahăr nimeni nu ar putea-o contesta, dat fiind grija cu care fiecare fabrică îşi aco­peră, faţă de fisc, toate benefi­ciile. Spre a obţine acea prezen­tare necesară unei reduceri pretenţiilor fiscului, fabricele întreţin o armată întreagă de tehnicieni ai cifrelor, de iscusiţi măsluitori ai datelor, astfel că la capitolul beneficiilor să apară sume anemice capabile de a în­duioşa pe oricine. Bieţii fabri­canţi, cum se chinuesc pentru un fleac de câştig, se jertfesc să în­dulcească viaţa consumatorului ! Evident că aceiaşi iscusiţi ai pre­zentării cifrelor vor fi pregătit şi studiile documentare prezen­tate ministerului de industrie când s-a luat în discuţie chestiu­nea preţului zahărului în raport cu cererile de urcare a produ­cătorilor de sfeclă Nu negăm dreptul oricui să-şi apere bunurile, să-şi asigure o cât mai mare rentabilitate a în­treprinderilor, şi fiţi siguri, nu le purtaţi de grijă că fabricele de zahăr vor rămâne fără nici un fel de apărare. Dar ce sunt con­ţa lor tehnică, căci dacă ar fi aşa, cum ar putea să nu figureze la conducerea fabricilor de zahăr un om de autoritatea tehnică a d-lui Vasile Diabet Sassu? Ni­meni să nu-şi imagineze pe a­­ceşti figuranţi ai consiliilor în­fruntând opinia publică, demon­strând pe baza studiilor docu­mentare că însăşi producţia este ameninţată, neputând să lucreze în deficit. Am fi prea cruzi, fiindcă le-am cere, la mulţi, un act de sinucidere politică, de­oarece prezenţa lor este de fapt echivalenţa răsplătitoare a unei situaţii pe care o au într’un par­tid. Opinia publică se alcătueşte dintr’o serie nesfârşită de consu­matori, nu numai de idei, de pla­nuri de reforme sociale, de pro­grame ispititoare, ci şi de za­hăr; or, nu-l poţi convinge pe în­dărătnicul de consumator să plă­tească un plus de preţ. Un spor de 1400 lei la vagonul de sfeclă are imediate urmări în urcarea preţului de cost al zahărului, deci o reducere a rentabilităţii, dar această reducere a rentabi­lităţii este un adevăr aşa de mare încât ar primejdui o întreagă in­dustrie ? Credem că nu. Fără să pierdem din vedere că Statul are ca taxă de consumaţie cam 11 lei la kilogram din cei 29 de lei pe care îi plăteşte consumatorul, so­cotim că trustul zahărului nu poate lua ca pretext un spor de 1400 de lei la vagonul de sfeclă spre a scumpi zahărul. Toate fa­bricile şi-au amortizat învesti­ţiile, şi-au creiat rezervele încât pot să lucreze cu exact acelaş beneficiu cu care lucrează şi oropsitul de agricultor ce­ în fie­care zi ridică spre cerul dezolării priviri triste, priviri în care stă­tue imaginea ogoarelor pârjolite de secetă. De unde reese oare obligaţia ca rentabilitatea capi­talului învestit în industria za­hărului, industrie anexă a agri­culturii, să fie de 10—12 la sută, atunci când plugarul nu poate să spere decât cel mult 5 la sută? Dacă unele industrii începă­toare pot pretinde o jertfă a consumatorului, industrii cu o vechime de o jumătate de veac, industrii ce­ au recoltat beneficii mari în anii de prosperitate, in­dustrii consolidate, cu o așezare financiară solidă, pot fi con­strânse la unele strîmtorări, unele corective la capitolul b­e­neficiilor. De ruinat nu se rui­nează şi au suficiente rezerve încât să poată face faţă unor ani sgârciţi în rentabilitate. Agricul­torul nu acceptă cu o seculară resemnare anii de secetă ? Nu-şi strânge bârnetul făcând faţă vi­tregiei unor ani uscaţi ? Şi când i se întâmplă să brodească un an de belşug nu-i oare la discre­ţia jocului de preţuri ale pro­ducţiei mondiale ? O recoltă bo­gată în Argentina nu-i răvăşeşte toate speranţele ce-au prins să mijească pe răzorul semănături­lor ? Deci rentabilitatea agricul­torului cuprinde în afară de con­diţionarea climatică şi condiţio­narea preţului mondial. Dar pro­ducătorul zahărului industrial îşi are piaţa de consum asigurată prin restricţiile vamale prohibi­tive, cum şi fixitatea preţului ce-i poate înlesni cea mai sigură calculare. Care-i agricultorul ce poate să-şi socotească primăvara cât va câştiga toamna ? Este ia­răşi adevărat că masa consuma­toare de zahăr este la noi foarte redusă, deci apasă mai greu cal­culele rentabilităţii, dar cine-i vinovat că zahărul pentru masa ţărănească este un aliment de lux ? Admiţând că s’ar putea dovedi, fără putinţa de a înfi­ripa o bănuială, că urcarea pre­ţului zahărului ar fi justificată, totuş nimeni nu şi-ar putea în­gădui o asemenea acţiune ce ar primejdui însăşi liniştea publică. Este o stare de spirit aşa de sen­sibilă, s’au acumulat atâtea gra­ve îndoeli asupra gestionarilor intereselor publice,, încât o scum­pire a preţului zahărului ar ega­la o provocare. Să nu se piardă din vedere sentimentul — foarte grav în consecințele lui — pe care îl are consumatorul , că este (Continuare în pag. 11­a) UN TOT ECONOMIC ROMANESC Oricât ar fi de compromisă acea-deci, fiecare ştim aşa instinctiv cam stă breaslă care a dat dovada că nu ce este un economist, şi chiar dacă nu poate aduce îmbunătăţirea dorită de omenirea ieşită din marele răsboiu, to­tuşi indivizii care o­ formează sunt oameni care muncesc, se sbat şi au deci dreptul la odihnă. Un economist are şi el vacanţa lui şi atunci, se dedă la lucruri care în restul anului i s’ar părea că sunt curată pierdere de vreme, dacă nu şi mai rău. Dar până una alta, ce este un e­­conomist? Cândva acest lucru era re­zolvat foarte uşor: un economist este un om care se ocupă, în special, cu economia politică. Ori aci este greul, de­oarece nici până astăzi nu avem o definiţie a ceea ce înseamnă econo­mia politică, pe care să o fi admis, dacă nu unanimitatea, cel puţin o majoritate a celor care s’au dedat la aceste studii.­­In lipsa unei definiţiuni precise, ştim precis, asta nu­ ne împiedică de a-1 acoperi cu cele mai rele ocări pentru incapacitatea de care a dat dovadă. Dar economistul există­­, şi el are înfăţişarea de om ca toţi oamenii. In zilele noastre, se pare că economistul nu este acel individ care se ocupă special cu economia politică,­­deoare­ce această economie politică a­­ luat forme care sunt mult mai cuprinză­toare şi care tind la stabilirea unei ştiinţe a economiei cu un obiect ceva mai înalt decât acela pe care l -a dat Adam Smith, atunci când a scris „Avuţia Naţiunilor“ vorbind însă de aceia a indivizilor şi căznindu-se să stabilească „natura şi cauzele“ ei spre a putea indica mijloacele de­­ dobân­dire. Această nouă înfăţişare a­ studiului economiei se pare că ţine mai mult de cercetarea mijloacelor de satisfa­cere a nevoilor indivizilor, satisfa­cere care trebue să fie ţelul acţiunii economice şi ’­in cauza ei, ţelul ră­mânând să fie urmărirea, unui câş­tig bănesc pentru individul­­ care în­treprinde acţiunea economică. In a­­cest înţeles nou reuşita unei acţiuni economice se judecă după folosul care s’a adus colectivităţii, căreia s’a adresat şi nu după rezultatele din contul de­ profit şi pierdere. Dacă ne gândim­­bine, între noua gândire şi cea­ veche, pe care o mai propovăduim în şcoale, este o pră­pastie. Economistul din zilele noastre este un om preocupat de această proble­mă a satisfacerei nevoilor oamenilor în cele mai bune condiţiuni şi indi­ferent pe ce căi ar face-o. Ii este in­diferent deci acestui­ economist de a­­stăzi dacă alimentarea populaţiei, cu pâine, este astfel organizată încât să asigure câştiguri întreprinderilor care eventual o execută. Ceea ce îl intere­sează este să asigure aprovizionarea prin metode sigure. Iată de ce astăzi sunt în egală atenţiune întreprinde­rile private, cele cooperative şi cele publice atâta vreme cât îşi îndepli­nesc funcţia ce se aşteaptă de la ele. Un economist care raţionează pe a­­ceste premize vede şi lumea altfel decât o vedea colegul lui din secolul trecut. Ca specialist, economistul de azi, se apropie mai mult de ceea ce scria­­ prof. Iorga că este o specialitate. După d-sa o specialitate este un colţ în care te retragi spre a avea o pri­vire mai clară asupra totului. Un economist de aceştia era în vacanţă şi -a dus curentul la un mare restaurant-grădină-bar din Ca­pitală. Frumos şi civilizat local. Nimic de spus. Numai că stând comod în fotoliu pe perne moi şi sub lămpi dis­crete, servit de chelneri în frac şi sub ploaia sunetelor barbare ale unui jazz, aveai impresia că te afli în acele societăţi închise, formate­­din func­ţionarii şi ofiţerii care conduc colo­niile marilor puteri. Venit din lumea celor mulţi care se sbat pentru existenţă şi trăesc sub ameninţarea foamei, lumea aceasta, restrânsă, a preşedinţilor şi membri­lor din consilii, îţi apare în­ lumina ei adevărată. O lume complect deo­sebită de mediul în care trăeşte. Nu vezi în vorba lor, în ţinuta lor, în felul de a trăi şi a petrece, nimic, dar absolut nimic, care să aibă ră­dăcini, cât de depărtate în obiceiu­rile acestei ţari. Sunt unii, chiar, care aveau în copilăria lor nume frumoase legate de geografia acestei ţări, iar astăzi le-au schimbat in altele cu so­norităţi străine, numai ca să cores­pundă mediului acestuia străin de neam. Retras în colţul lui, economistul de care vă vorbesc, a avut imaginea e­­conomiei româneşti. Deoparte mul­ţimea acelor barbari care nu ştiu ce-i zahărul,, iar pâinea o socotesc o de­licateţă­­pentru zile mari. De alta, o infimă minoritate care trăeşte într’un stil de viaţă complect străin de soa­rele şi pământul acestei ţări. Or, aceste două categorii, atât de deosebite, trebue să formeze un tot care se numeşte economia naţională. Acest lucru nu-i posibil. Totul acesta —, economia naţională — trebue să aibă ,la bază anumite comunităţi de simţire şi să urmărea­scă nişte idealuri comune. Cum este posibil acest lucru când între con­duşi şi conducători nu există nici un punct de atingere? Naţionalismul economic trebue să însemne tocmai creiarea unei unifi­cări spirituale şi a unei comunităţi de­ idealuri în masa celor care acti­vează pe teren economic. In seara aceea târzie, în localul a­­cela de lux, economistul nostru a avut, pentru prima oară, imaginea concretă a problemei economice din ţara noastră şi a înţeles cât de grea şi cât de lungă este calea care duce la clipa când se va putea vorbi de un tot economic , românesc. Mircea V. Predescu REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE: Secretariatul şi convorbirile cu Provinicia 3.40.86 Secret. General 4.84.40 Serv. Publicităţii 3.40.84 Sport Şi Redacţia 4.84.49 Tipografia 4.84.48 Redacţia politică 3.40.88 Cab. Administrator 3.40.80 Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului 4.84.47 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pen­tru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele în­cep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conf­­ord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740­929. RASBOIUL GALBEN Voiu spune, în prealabil, că răz­boiul din Extremul Orient, isbuc­­nit cu o nouă virulenţă, trebue în­ţeles la noi în liniile lui mari, adi­că­­ în idealismul care-l inspiră. Dintre, toate popoarele Asiei, Ja­ponia este aceea care-şi revendică misiunea de conducătoare a unei conştiinţe aziatice. Este singura care, în politica ei externă, înfăţi­şează nu un complex de aranja­mente mărunte, ci un plan vast de refontă a Asiei. „Pentru o Asie mare“ este, la Tokio, o deviză ca­pabilă să ridice întreaga naţiune, la un semn. Pan-Asia este conce­pută de japonezi ca un ideal fără de care viitorul, ca şi trecutul, va fi permanent în favoarea Europei. Dar nu este realizabil acest ideal cu o Chină adormită, plină de in­­filtraţiuni comuniste. Sovietele, prin ambasadorul lor Karakhan, au întins comunismul in China, dar fenomenul este de dată rela­tiv recentă. China e un stat extrem de curios şi de personal alcătui, în care amestecul străin al Pute­rilor se face, ca să spun aşa, prin tradiţie, înainte de război, politica Porţii Deschise, — care consta grosso modo, în a face ca nici o mare putere să nu obţină de la Chi­na avantagii pe care celelalte Pu­teri să nu le obţină, la rândul lor, şi ele­n­ergiase în China un fel de piaţă de liberă concurenţă. Admi­nistraţia naţională chineză nepu­tând garanta atâtea interese, nici neputând apăra atâtea suveranităţi câte-şi disputau întâietatea pe te­ritoriul chinez, s’a creiat prece­dentul ca fiecare misiune străină să se păzească singură, cu armată proprie. Fiecare ambasadă aducea în Chi­na atâta muniţie şi­ atâţia scoldaţi, după libera ei apreciere. Bandiţii chinezi au fost, rând pe rând, înar­maţi de forţele rivale, pentru a face jocul unei politici de imix­tiune. Japonia, Statele­ Unite, Anglia, Germania, erau pe piaţa chineză tot atât de prezente ca şi pe a lor proprie, şi tot atât de­ suverane. Din această politică, suveranitatea chineză "a ieşit nimicită. ‘ Sovietele au găsit tocmai terenul care le trebuia. Profitând de sărăcia popu­laţiei au pătruns cu agenţi din Mongolia până în Tibet şi din Tienshan până la Kanton. Japonia îşi dă bine seama că, în aceste condiţiuni, Rusia devine un pericol nu numai mondial, — cum a fost şi este, — dar un pericol personal pentru imperialismul ja­ponez. Comunismul chinez trebue zdrobit şi China redeşteptată : e un scop. Această idee a împins pe japo­nezi în Koreea : a fost primul pas în China. Apoi în Manciuria, alt pas. Al treilea va fi în Mongolia, altul în Insulele Sahalin. Nu e vorba de o politică pentru o singură generaţie. Scopul e prea frumos pentru ca să merite într’a­­devăr sacrificiul mai multor gene­raţii, împresurată cum este în par­tea ei cea mai interesantă — lito­ralul. — China după ce a văzut pe japonezi fortificându-se în in­sula Formosa, a trebuit să consim­tă mai uşor instalarea Angliei în portul chinei Honkong, care azi e port britanic. Ce caută .Anglia în această po­veste ? Apăi numai de Anglia este vorba, deşi nu i se rosteşte nu­mele. A lupta pentru o Asie unită este a lupta contra Angliei, contra basinelor ei de petrol, contra co­merţului, ei cu Indiile. In ziua când, in Asia, China şi Japonia vor fi o singură voinţă, imperiul britanic nu va mai avea nici o misiune în Extremul Orient. De aceea, evenimentele militare din jurul Pekingului au produs ne­linişte la Londra. Romulus Dianu Efemeridele anotimpului e­ra. „ Frunzăresc de la o bucată de vreme curierul balnear şi climateric, rubrica ziarelor care înregistrează ce se pe­trece şi ce se poate vedea, la mare sau la munte, la Slănic sau la Bu­dachi. Dar fără fotografiile destul d sugestive şi de dările de seamă destul de precise, — o raită prin Constanţa te convinge totuşi că oraşul se schim­bă în bine de la un an la altul. Nu este ceea ce am dori noi să fie, o perlă a Mării Negre, după­ cum îi mergea faima odinioară, dar,oricum, deosebirea dintre ce era acum câţiva ani şi ceea ce este astăzi, devine e­­videntă. Totuşi, paradoxul Constanţei este lipsa de peşte, sau atunci când este, preţurile sunt foarte mari. Marea la doi paşi şi peştele nicăiri. Mister. Ex­plicaţii numeroase, dar nici o soluţie. Dacă restaurantele din Constanţa n’au peşte, în schimb legătura cu Bucu­­reştiul este servită de trenuri rapide, elegante şi numeroase. Toată civilizaţia se opreşte aici, căci, acel care va avea fantezia să călă­torească la Balcic­ va fi condamnat să stea ţeapăn în vagon cam 12 cea­suri şi încă vreo două în autobuzul de la Bazargic la Balcic. De la Med­gidia la Bazargic sunt vreo sută cincizeci de km. Viteza maximă 32 km. pe oră. Oare pe linia Djibutti— Addis-Abeba se merge mai încet ? Mangalia rămâne în afara unei le­gături de cale ferată, după cum spu­neam, la fel şi Balcicul. Atenţia trebue concentrată şi în această direcţie. Fără îndoială, unii vor prefera călătoria cu avionul: 1 oră şi jumătate Bucureşti-Balcic. Dar marele public, familiile numeroase, acei care sunt liberi Sâmbăta după amiază până Luni dimineaţa ,cu ce pot călători, căci deabea au ajuns şi sunt nevoiţi să ia trenul de înapoiere. Efemerida sezonului la Carmen- Sylva este lipsa de apă, murdăria, scumpetea. Primariatul nenorocit al d-lui dr. N. Gheorghiu a navigat pe cordonul ombilical al tuturor ches­tiunilor dar a rămas tot hidrofob, ca cei muşcaţi de câini turbaţi. Pe stră­zile retrase, pe maidane, prin spatele restaurantelor se doboară mirosul de fermentaţie a gunoaelor. Câinii vaga­bonzi hăue la lună când nu te latra. Şi totuşi sezoniştii de multe ori se împacă cu această stare. La Mare predomină intimitatea, chiar promis­cuitatea ; lumea merge pe jumătate îmbrăcată, alţii desculţi, mănâncă la restaurant având pe ei numai nişte chiloţi de bae. Dacă ar fi murdară Sinaia sau Predealul indignarea ar lua mari proporţii. Dar la Carmen- Sylva ea începe să fie tolerată. De­ altfel, în măsura în care ne apropiem de Orient, toată lumea ştie că mur­dăria creşte. încerca cineva să-mi împotrivească aceste justificări, la care am răspuns dând exemplul Varnei, care nu ştiu prin ce nenoroc vara aceasta nu prea adună sezonişti. Totuşi Varna se men­ţine în rangul unei staţiuni maritime foarte civilizate. Toată drăcovenia aceasta cu mur-­ darie sau scumpetea din unele sta­ţiuni balneo-climatice vine de la lipsa de autoritate a primarilor. Demago­gie electorală, lipsă de sancţiuni şi nimeni nu mai poate ieşi din acest cerc vicios, nici primarii, nici re­stauratorii, nici chiar măturătorii, căci şi ei reprezintă o opinie şi un pumn de voturi. Citesc curierul sta­ţiunii Poiana Ţapului: „insuficienţa, apei potabile“. Cum e posibil ? Lipsă de apă acolo unde atâtea izvoare ţâş­nesc din munte! Se pare însă, că a­­pele au fost captate de o fabrică de hârtie. Mai aflăm că staţiunea n’are un medic balneolog. Dar de ce bal­, neolog ? Se fac băi la Poiana Ţapu­lui sau cură de aer ? Nedumerirea creşte. Va trece şi sezonul cu ale lui aleanuri, şi lumea va uita şi cele bune, şi cele rele. Uitarea e cel mai bun prieten al omului care suferă. Dar, aceasta înseamnă filosofie orientală. N. Roman Citiți în pag. 42 : China a respins ultimatul japonez O mare bătălie s-a angajat la Vest de Madrid

Next