Curentul, august 1937 (Anul 10, nr. 3412-3442)

1937-08-01 / nr. 3412

ANUL X No. 3412 12 PAGINI 3 LEI Duminică 1 August Director: PAMFIL ŞEIGARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE: Secretariatul şi convorbirile cu Provinicia 3.40.86 Secret. General 4.84.40 Serv. Publicităţii 3.40.84 Sport şi Redacţia 4.84.49 Tipografia 4.84.48 Redacţia politică 3 40.88 Cab. Administrator 3.40.80 Abonamente 4.23 32 Cab. Directorului 4.84.47 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni ; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar contord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740929. Guverne şi legislaturi Se întâmplă cu guvernul d-lui Tătărăscu, — la amurgirea celor patru ani ai legislaturii, — ca şi cu ciobanul care strigase prea de multe ori în glumă: „Săriţi, — lupul!“... Când a pătruns într’adevăr jivină în stână, nu l-a mai crezut nimeni. După atâtea alarme şi mobilizări, pronosticuri false şi repetate mistificări, — nimeni nu mai crede în schimbarea guvernului. Şi totuşi sorocul legislaturii se apropie.. . iar prin ministere încep să se întocmească tablourile înfăptuirilor din cei patru ani de guvernare. Dar lumea rămâne incredulă : simulacru strategic !... La ministerul de finanțe, — unde energia unită cu atâta eleganță a d-lui Mircea Cancicov a isbutit pentru 8 iunie frumosul cadou de 1 miliard destinat Universităţilor, Eforiilor şi Fundaţiilor regale, încasările sunt verificate din cinci în cinci zile. Nimeni, încă, nu crede că ar fi aci mărturia unei apropiate schimbări de regim. Stranie metamorfoză în sensibilitatea unei ţări dezorientate de remanieri, şi mai ales alcoolizată de barmanii demagogiei electorale , s’a obicinuit lumea cu continuitatea, — încep oamenii să se resemneze la permanenţă şi la coherenţă !... Va fi fost, — în această radicală prefacere a opiniei publice dela noi, — meritul necontestat al Suveranului, care a înţeles în clipa decisivă necesitatea de a cruţa Statului convulsiunile de autoritate pricinuite de schimbarea prea frequentă a regimurilor. Era o vreme, — amintiţi-vă, — când intrase şi în spiritul public aceeaşi streche de impacienţă ca şi în aventurierii politici exasperaţi de prelungirea opoziţiei. Ca şi această versatilă opinie publică, era şi Suveranul tendenţios informat, mereu cu nădejdea dea-L decide la o schimbare precipitată. Nu spunem că, în cele câteva duzini de guvernare, cabinetul Tătărăscu nu a acumulat gafele sau carențele cari să justifice (izolate, — sau totalizate) o mai precoce debarcare. Nici nu ne oprim să examinăm acest bilaiț. Constatăm doar altceva, — consemnăm ceva mai important : dominând de la altitudinea arbitrajului regal aceste efemere congestii. Suveranul a avut viziunea lucidă a dezastruoaselor consecinţe pe care le-ar fi avut pentru ţară o politică de expeditivă uzare a regimurilor, de frequentă înlocuire a guvernelor. Ar fi fost năucirea activităţilor economice, cărora stabilitatea politică le este indispensabilă, spre a cumpăni disciplinele de producţie şi calculele de prosperitate. Ar fi însemnat discreditarea vertiginoasă a Executivului, — şi aşa destul de criticat de contribuabilii irascibili. S’ar fi ajuns, mai ales, la neurastenizarea spiritului public, — când prea dezorientat de neprevăzutul edictelor constituţionale, când prea rângâiat în predilecţiile lui pentru noutăţile spectaculoase. Căci doarme în fiecare dintre noi un incurabil anarhist, găzduim toţi o larvă de nihilist, care abea aşteaptă să iasă din chrisalidă, şi să-şi strige pronunciamentele la răspântiile debandadei. Are haz, să afli că peste noapte conu Costică a încetat de a mai fi ministru, că cestălalt „şef“ nu-şi va mai încasa la Cameră diurna de chestor, sau că pe conu Nicu l-a pălit vestea demisiei regimului undeva, la o tribună internaţională, în plin congres parlamentar. In lipsa confortului, — se mulţumeşte Voios Românul cu acest reconfort, în existenţă. Este consolarea celor cari nu mizează la loteria patriciatului politic: nu cunosc voluptăţile de pe şalupa guvernării, — dar în schimb nici nu asudă ronţăind blestemata lipie a opoziţiei. Să fie demisionaţi şmecherii, deci, —numai aşa, ca să ne mai distreze! Să-i întâlneşti şi pe ei mâine în tramway, nu numai în limuzină ! Să le scuture şi lor autobuzele de mătreaţă scăfârlia, — cu infernalele lor trepidaţii !... Mai mult sau mai puţin conştient, — aşa simte cam în fiecare dintre noi cetăţeanul: sunt reacţiunile viscerale, directe, ale fiinţei. Dar un examen mai lucid al intereselor civice constată că pizma nu este cea mai bună consilieră a egoismului bine servit: ai interes mai mare să lupţi pentru stabilitatea regimului politic din ţara ta, decât să colaborezi la cascada guvernelor, la debarcarea „tipilor“ antipatici, ■ şi la instaurarea acelei isterii care este nestatornicia executivă. . Sau instigi şi teagiţi pentru ea, — dar atunci te loveşti la pungă. Căci perindarea prea multor regimuri printr’un post de autoritate, — răvăşind iniţiativele, învălmăşind răspunderile şi încălecând stagiile lor succesive la conducere, — are ca efect mecanic dijmuirea contribuabililor. Şi dimpotrivă, — statornicia unui regim este generatoare de prevedere. Exemplul cel mai eloquent, — în sectorul cel mai nevralgic, — ni-i dau astăzi finanţele ţării, după gospodăreasca gestiune a d-lui Victor Antonescu, — tot fără ţipete, tot printr’o energie virilă, nuanţată de discreţie, de modestie şi de tact, — d- Mircea Cancicov şi-a calificat drepturile de succesiune printr’o victorie: sute de milioane distribuite aşezămintelor culturale, — suprimarea deficitelor (de cari, la noi, nu se mai vorbeşte, — de-am ajuns să credem că sunt chestii de basme !), în sfârşit, nici un nou impozit. Ba, mai alaltăieri, publicau ziarele fotografiile camioanelor cu lingourile de aur aduse din Franţa, încă puţin, — veţi vedea, — şi incadenţa aceasta vom ajunge să împrumutăm bani şi Americanilor ! Zâmbiţi?... N’aţi mai zâmbi,— fiindcă aţi fi în buzunar cu nota percepţiei, — dacă în ultimii 4 ani aţi fi îndurat 5 legislaturi şi 7 guverne diferite ! Ion Dimitrestiu Când Ungurii spun adevărul... Ziarul „Brassói Lapok", care se ştie ce notă şovinistă reprezintă in presa maghiară dela noi, a început, de la un timp, să reproducă, din presa şi din cărţile sociologice dela Budapesta, linele lucruri nostime, despre cari ungurilor de la noi nu le era, până astum, îngăduit să ia cunoştinţă. Ne-am ocupaţi şi în alte rânduri, de reproducerile ce le-a dat după „Istoria sinceră a Ungariei“ a lui Edmond Malnaşi, după manifestele grupului Zilahi, etc. De astă dată, în n-rul din 29 iulie crt., reproduce câteva părţi deosebit de interesante din ultima broşură a vestitului publicist Mihail Kerék: „UN LOC DE LOZINCI AŢAŢATOARE, DAŢI POPORULUI MAGHIAR PĂMÂNT !“. Broşura a apărut la Budapesta, în colecţia de broşuri săptămânale de propagandă a revistei catolice „Korunk Szava". Iată, între altele, un pasaj cum nu se putea mai interesant din broșura aceasta a d-lui Kerék Mihály: „Este netăgăduit că ne luptăm cu mizerii groaznice, cari s’au îngrămădit aici dealungul zecilor de ani fără ca în împrejurările mai prielnice decât cele actuale noi să fi făcut vreun pas pentru remedierea lar. Masse uriaşe şi anume tocmai păturile cele mai de preţ ale ungurimii, sufăr aici o soartă nemeritată şi nu ştiu de ce. Mutilarea teritorială a ţării şi criza economică, pe cari le-am auzit de atâtea ori pomenite ca justificare a mizeriei masselor, azi nu mai găsesc decât puţină crezare. Şi pe drept cuvânt. Căci doar cine-i orb nu vede abisul uriaş care desparte aici, în domeniul repartiţiei averilor şi a veniturilor, pe minoritatea milionarilor de uriaşele masse ale ungurimii cerşetoare. Pe bună dreptate poate oricine să întrebe: de ce trebue menţinute în chip artificial aceste deosebiri, de ce e aceasta o situaţie mai dezirabilă decât aceea în care am putea ajunge printr’o afirmare a dreptăţii sociale, ce au acestea a face cu pacea dela Trianon şi cu criza economică, şi’n general ce interese fac necesar să nu se aducă acestor stări bolnave o remediere radicală?" Lucrurile acestea, reproduse de sovirtista „Brassói Lapok", le spune la Budapesta un publicist ca d. Mihail Kerék, despre care se știe că e un colaborator aproape permanent al revistei „Magyar Szemle“ a fostului prim ministru Ştefan Bethlen! Isaia Tolan — Păi, S3 V9 Splin 611 C6V3m orice guvern face plăcere. Dacă nu la venire, musai la plecare ■ ■■■ Cei fără apărare: pensionarii de PAMFIL ŞEICARU Nu era, în plângerea pe care şi-o formula pensionarul, nici un accent de vehementă revoltă, nici dorinţa de a reclama pe calea publicităţii nedreptatea ce i se făcuse — nu numai muncii lui, ci tuturor de aceiaş sortire ca şi el, — ci o sfioasă rugare ca lucrurile să se îndrepte. Bătrâni, bătrâne, năuciţi de suferinţe fizice şi morale, trăind — sau mai exact, agonizând — eroic în strimtorarea unei pensii, fără altă perspectivă decât cea funerară a neantului, de fiecare dată când se duc să-şi primească pensia sunt obligaţi să aştepte zile în şir, câte cinci, şase ore până le vine rândul, îmi povestea cu acea emoţionantă resemnare a bătrânilor, cum este rânduită efectuarea plăţii pensiilor, câte un funcţionar însărcinat să plătească la 3—4 mii de pensionari. Şi într’o zi, de perceptor vine mai târziu, în alta funcţionarul este puţin cam obosit şi cum în România timpul nu costă bani, pensionarii pot să aştepte. In definitiv, ce pot face altceva decât să aştepte ? In privirile funcţionarilor nici o licărire de umanitate, nici un semn de înţelegere miloasă pentru aceşti bătrâni, învinşi ai anilor, o indiferenţă ce se mărturiseşte în acea privire rece, absentă. Ceea ce nu-l putea dumeri pe bătrânul pensionar era cum de nu se gândesc, un singur moment, aceşti funcţionari, că într-o zi şi ei vor fi pensionari şi vor veni şi ei cu carnetul să-şi încaseze o parodie de asigurare a bătrâneţelor, că vor târşâi şi ei un trup în care s’au cuibărit durerile? Sigur că dacă s’ar gândi, dacă s’ar imagina cum vor fi peste douăzeci—douăzeci şi cinci de ani, cu totul altfel s’ar purta. Evident că are tinereţea, sănătatea, o exuberanţă oarecum impertinentă, acel neastâmpăr, acea voioşie de ied ce se stengue fericit de toate, şi este firesc să fie aşa, — dar nu e mai puţin adevărat că s’ar putea obţine, dacă nu printr’un gest spontan de efectuoasă înţelegere, printr’o oarecare constrângere o oarecare atenţie şi cuviinţă umană. Nu se poate imagina o purtare mai neomenoasă ca aceea a Statului faţă de funcţionarul scos la pensie. Aşa cum a fost organizată casa pensiilor, chipul cum funcţionează este o dovadă a dispreţului faţă de slujbaşul ce şi-a irosit tinereţea, ce şi-a măcinat vremea într’un serviciu al Statului. Dela data când i s’au împlinit anii şi pentru ultima dată vine să-şi ia rămas bun dela colegii de birou şi până la data când începe să încaseze pensia trec luni în şir, cu ostenitoare formalităţi, cu cereri de supliment de acte, şi între timp nefericitul se împrumută, cu dobânzi care ar face să roşească chiar pe teribilul Shylock imaginat de Shakespeare, şi totul se adaugă până la complecta despuiere a bietului pensionar. Nu s’a întrebat nimeni cu ce trăeşte funcţionarul eşti la pensie dela data când a luat ultima leafă, până la data când isbuteşte să obţină carnetul de pensionar?! Este un spaţiu de timp vitreg până la desnădejde pentru pensionar. Din ce îşi vor fi imaginat organizatorii Casei de pensiuni că ar putea să trăiască un funcţionar scos la pensie ? Rezerve pentru bătrâneţe făcute din economii ? Dar se cunoaşte prea bine care este leafa unui funcţionar, ca să-şi închipue cineva că numai dintr-o anemică salarizare ar mai putea face şi economii atunci când este corect. Fără să mărturisească, sigur toţi acei deştepţi cari au organizat casa pensiilor, tacit au consimţit că toţi funcţionarii, fără nici o excepţie, s-au învârtit, şi-au creiat venituri suplimentare, şi-au făcut rezerve de csânză, astfel că pensia este o simplă adăugire fără importanţă. Exact aceiaş mentalitate ca şi la fixarea salariilor, o regăsim şi la pensionare. Şi se mai miră unii de nivelul scăzut al corectitudinii în administraţiile publice, de lipsa de interes, de acea unică preocupare de a găsi acel adaos necesar unor rotunjiri de venituri. Totul este rânduit spre a demoraliza, spre a frânge entuziasmele, spre a sdruncina încrederea în autoritatea cinstei răsplătite. Când un ministru de justiţie (în speţă d. Vasile Diabet Sassu) cere magistratului să-i aducă agrementul şefului organizaţiei liberale din judeţul unde ar vrea să fie mutat, cam ce tărie morală trebue să aibă magistraţii ultragiaţi de un argat al electoratului ? Totul conspiră la devastarea sufletelor, totul deschide perspective demoralizante chiar pentru sufletele cele mai tari, pentru caracterele cele mai oţelite. De la numirea în serviciu funcţionarul porneşte cu sentimentul unei nedreptăţi căpătat în acel umilitor purgatoriu al tuturor intervenţiilor pe care a trebuit să le facă până a ajuns să fie numit. Valoarea lui proprie, pregătirea, sprinteneala inteligenţii, toate n’au cântărit deloc; în schimb, au jucat rol hotărîtor scrisorile de recomandaţie, sau ceia ce se chiamă vulgar şi plastic proptelele (imagine justă, fiindcă numai gardurile putrede au nevoe de proptele). Şi se mai caută cauzele care au îndepărtat tinerele generaţii de carte şi le-au dat gustul precoce al agitaţiei politice, când totul conspiră la discreditarea muncii, învăţăturii şi caracterului ! In asemenea condiţii nu-i de mirare fizionomia administraţiei Statului român şi nici acea lipsă de râvnă muncitoare la funcţionari. Toţi lucrează în silă şi acest sentiment de ostilitate faţă de serviciul public te întâmpină pretutindeni. Mai trist când capătă forme aşa de inumane cum îl au faţă de pensionari, cu toate că chinuitorii de azi (funcţionarii însărcinaţi cu plata pensiilor) îşi dau prea bine seama că vor fi şi ei chinuiţii de mâine (pensionari). Dar nu pot fi lăsaţi pensionarii la discreţia acelei câinoşenii birocratice, nu pot fi uitaţi, fără apărare, să-şi ducă sufletul amărât într’o prelungită oropsire. Cândva, d. Mircea Cancicov, ministrul de finanţe, ridicând la (Continuare in pag. 11a) IV1 (Continuare iniţig. II ar Guvernul italian, cu contribuţia municipiului şi a fasciei locale, în 1926 a înfiinţat la Perugia o universitate pentru străini. După cum aflăm dintr’o declaraţie a d-lui Astore Lupatelli, rectorul universităţii, aceasta urmăreşte răspândirea printre străini a cultura, literatura şi ştiinţei italiene, rezervând o deosebită atenţie giganticei opere sociale şi politice realizată de actualul regim. Intelectualii cari participă la cursurile de vară organizate de această universitate, pentru o taxă infimă, ba unii beneficiând chiar de burse constituite de consiliul municipal Perugia, sunt introduşi în limba, cultura şi literatura italiană. Dacă dintr’o ţară se prezintă studenţi mai mulţi, atunci pentru grupul respectiv se predă italiana chiar în limba lor maternă. Astfel s’a organizat cursuri speciale pentru studenţii din Ungaria. Studenţii înscrişi, în fiecare an, fac excursii în diferitele oraşe şi regiuni ale Imperiului Italian, punându-se în contact cu realităţile vieţii italiene. Bineînţeles, prin această manieră conducătorii universităţii obţin simpatii ■ pentru Italia, simpatii cari —aduse în patria studenţilor respectivi — leagă prietenii şi creiază un curent italofil. Date fiind relaţiunile politice cordiale între Ungaria şi Italia, ungurii au ştiut să speculeze şansele pe care le-a oferit Universitatea din Perugia spre a populariza „cauza ungară“ în cercurile italiene. Am citit corespondenţa d-lui Cosma, funcţionar P. T. T. din Oradea, prieten înfocat al Italiei fasciste, cu d-şoara dr. Nora Campiani secretara universităţii, care numeşte România, în mod consecvent, „naţiune-soră“, demonstrând afecţiunea pe care ne-o poartă. Intr’una din scrisorile ei, promite că dacă s’ar găsi studenţi români mai numeroşi, universitatea bucuros ar organiza şi un curs de italiană în limba română. Noi însă ocupaţi cu ţiganiada noastră internă, nu avem timp şi energie pentru spulberarea atmosferei oribile pe care inamicii ne-o creiază în străinătate cu o tenacitate fără de seamăn în viaţa naţiunilor. Oficialitatea noastră se mulţumeşte cu obişnuitele acţiuni diplomatice şinu are nici bani, nici energie de cheltuit pentru reabilitarea onoarei şi a prestigiului românesc în lumea neoficială din străinătate. Am răsfoit raportul făcut de decanat asupra activităţii acestei universităţi de mare utilitate şi am constatat că ungurii au reuşit să obţină locul de frunte printre studenţi. Spre a ne imagina trecerea de care ei se bucură la Perugia este suficient să ştim că, în decurs de zece ani de când funcţionează universitatea, a fost frecventată de 4339 de studenţi dintre cari 659 au fost unguri, 605 elveţieni, 578 germani, 521 francezi, 487 englezi, 486 americani, 397 italieni din străinătate, 157 olandezi, 155 austriaci, 147 polonezi şi 147 români. Dintre românii care în anul 1936 au frecventat cursurile universităţii am reţinut numele următorilor: Ştefan Crudu, Maria Gheorghiu, Elena Cioculescu şi Valeria Ropceanu din Bucureşti, Lizeta Grecescu din Turnu Severin, Nicolae Rusu din Iaşi şi Ştefan Vasilache din Focşani. Intelectualii, cari odată au ajuns în contact cu universitatea din Perugia, păstrează o corespondenţă asiduă cu decanatul, ţinându-i la curent cu întreaga activitate ştiinţifică depusă de ei în patria lor. Din corespondenţa ungurilor, publicată în buletinul universităţii, reproducem următorul pasagiu eloquent ce aparţine d-lui avocat dr. Ivan Nagy, secretar ministerial din Budapesta, cel mai bun cunoscător ungur al situaţiei ungurilor din capitala Ungariei: „Guvernul ungar a urmărit cu mare atenţie de la înfiinţarea ei universitatea pentru străini din Perugia. Ministerul cultelor şi instrucţiunei publice din Ungaria a acordat burse studenţilor noştri pentru ca să poată studia tocmai aici „dulcea limbă italiană“. Profesorul dr. Balint Homann, actualul ministru al cultelor şi instrucţiunilor publice, în primăvara anului 1935 a vizitat personal această excelentă universitate şi, înapoindu-se, a întocmit un regulament normativ pentru nostrificarea diplomelor eliberate de către Universitatea Regală pentru străini din Perugia“. „Dar însăşi tineri unguri frecventează bucuroşi această faimoasă „Alma Mater“ a culturei şi ştiinţei italiene ceea ce se dovedeşte prin faptul elocquent că dela 1926 până la 1936 s’au înscris 659 de inşi". • Se ştie că Ungaria are tratate culturale încheiate cu Italia, Germania, Austria şi Polonia pentru a intensifica cooperaţia, spirituală, artistică şi culturală cu aceste ţări. Rezultatul este că vecinii noştri şi-au creiat prietenii în fiecare din aceste patru ţări, care dacă nu pot schimba mersul istoriei, în tot cazul însă constitue un sprijin puternic pentru popularizarea revizionismului în ţările respective. Italia este un stat, care influenţează în mod direct soarta Bazinului Dunărean. Nu ne este deci indiferent dacă ungurii acolo câştigă simpatii şi, pe neobservate, spre Universitatea din Perugia pentru străini — In atenția guvernului nostru — Valorificarea cerealelor de ION BICIOLLA Curioasă concepţie în materie de protejare a muncii naţionale are statul român. Ca şi când munca naţională nu înseamnă, pentru indigen, decât dreptul de a-şi rupe şalele la prăşit, sau braţele, la isbitul ciocanului, în schimbul unui salariu mizer, nu şi dreptul pentru economia naţională de a trage avantagii, din aceste sforţări. Altfel nu putem înţelege dificultăţile ce se pun în calea angajării unui mecanic şi lipsa oricărui simţ de analiză, când e vorba ca sute de milioane de lei să evadeze din ţarcul economiei naţionale, pentru a poposi în buzunarele străinilor. Probabil că această lacună provine din prea multul socialism ce a format, cândva, şcoala unor tineri generoşi, expiraţi mai târziu în generositatea unor braţe cari i-au ridicat tot mai sus până pe banca ministerială. Această expirare i-a făcut probabil să uite faptul că socialismul înainte de a fi politic este economic și că orice problemă de muncă înainte de a fi problemă socială, este specific, una economică, în care este vorba de capital și de beneficii. Facem această introducere, pentru a aminti — pentru a câta oară ? — că, atunci când se discută şi se promite legiferarea protecţiei muncii naţionale, să se ţină seama de modalităţile prin cari s’ar putea asigura, pentru economia naţională, valoarea producţiei româneşti, fie aceasta muncă, risc sau capital. O ilustrare a acestei realităţi ne-o oferă o plină de învăţăminte statistică publicată acum câteva zile de un ziar economic. E statistica referitoare la cantitatea şi valoarea grâului exportat în campania anului 1936—1937. S-au exportat 969.272.870 tone de grâu în valoare de 4.718.176.471 lei. Nimic deosebit- O statistică de comerţ, ca orice statistică. Aici marfa, aici banii. Numai că acest export s’a făcut în împrejurări ce merită oarecari observaţiuni, pentru a vedea, dacă într’adevăr există o corespondenţă între preţul de mai sus şi beneficiul obţinut —menit să mărească patrimoniul economiei naţionale. Un preţ realizat, nu înseamnă şi un beneficiu asigurat. Vorbim de cei îndrituiţi să-l aibă , nu de cei ce ştiu, graţie împrejurărilor sau oamenilor, ca — fără, să fi depus muncă şi capital, şi risc pentru amândoi aceşti factori la un loc să şi-l asigure. Aceştia sunt nelipsiţii intermediari, de cari suferă viaţa noastră economică, prin faptul că şi producătorul şi consumatorul sunt în aceiaşi măsură spoliaţi. Cu valorificarea grâului s’a petrecut, însă, ceva foarte original. Valorificarea n’a fost o activitate impusă de intermediari, ci o operă întreprinsă de guvern, în speţă de ministerul de agricultură. S-a spus că pentru a ridica preţul grâului la producător şi a-l face pe acesta interesat în această cultură soluţia constă în acordarea unei prime de export. Exista credinţa că această primă va avea repercusiuni, în mod indirect asupra preţului la producător. S’a scăpat din vedere anumite împrejurări dela ţară, s’a uitat de faptul că, în atâţia ani de promisiuni din partea statului, cuvântul autorităţii a fost devalorizat şi că tot mai multă trecere au îndemnurile samsarilor ce în numele exportatorilor activează prin târguri, că tot şoapta are mai multă trecere. Dar să considerăm că era unica soluţie, pentru a mări preţul la producător şi a face posibilă obţinerea unei cantităţi de devize. Nu există nici o dovadă— d. Tancred Constantinescu a demonstrat-o chiar — că am avut nevoie de o valorificare aşa cum s-a făcut, pentru avantajarea producătorului. Cât priveşte obţinerea de devize, nu cred scopul să fi fost atins dacă ţinem seama de faptul că cea mai mare parte din valoarea grâului exportat a fost socotit în clearing. Când statul, însă, a intervenit şi a acordat prima de 38 la sută exista credinţa că această primă luată de consumatori avea să ajungă prin intermediul (apreciaţi, vă rog, ce elemente de sacrificiu şi de încredere şi-a ales statul) exportatorilor de cereale la producători. Prețul la care a fost vândut anul trecut grâul a indicat că producătorului n’a folosit această primă. Atunci, cui ? Statistica din ziarul economic ne-o spune. Prima de valorificare plătită (mai e încă de plătit) s’a urcat la cifra de 579.217 052 lei. Beneficiarii acestei sume strânse din timbrul care a însemnat scumpirea pâinii pentru toţi locuitorii acestei ţări, sunt, după aceeaşi statistică, o serie întreagă de nume — societăţi şi particulari — cari nu sunt legaţi de ţara noastră decât prin câştigurile ce pot realiza, în mod atât de uşor şi norocos. Iată : Sodak, Hurmuziadis, Ceres, Berny, Balian, Deutsch, Frumentum, Granimex, Montag, Kolliner, Grupper, Sared, Anglo- Balcanica, Hagopian, Hadgian, Klein, Bunge, Dreyfus, Curculas. (Continuare in pag. II-a) Un strigăt de alarmă Citim in ziare că la Iaşi s’au ivit, într’o singură zi, opt cazuri de febră tifoidă, şi că a doua zi, numărul cazurilor s’a dublat, ridicându-se la 16. Aceasta înseamnă, în termeni medicali — şi toată lumea ştie acest lucru, — o epidemie. Mai aflăm insă că tuburile subterane care aduc apa la Iaşi tocmai dela Timişeşti, din jud. Neamţ, s’au defectat, dar că reparaţiunile se fac. D. dr. N. Cădere a făcut, totuşi, un raport şi a arătat că „la refacerea reţelei de distribuţie a apei, ce continuă în prezent, lucrările decurg în condiţiuni ce contravin dispoziţiunilor sanitare“. Declaraţia aceasta este gravă,ea ar putea produce îngrijorări şi chiar panică în populaţia Iaşului. Ministerul sănătăţii, chiar copleşit de căldurile lui Cuptor, şi având mulţi inspectori în concediu, trebue să găsească un moment pentru rezolvarea acestei chestiuni. Dealtfel, cazurile ivite la Iaşi şi situaţia de acolo nu este izolată. In alte oraşe, mai cu seamă moldovene şi basarabene se ivesc, destul de frecvent, epidemii şi boale infecţioase; după ce au făcut victime ele dispar de la sine, pentru că populaţia este rezistentă, şi răul ori duce la obişnuinţă şi atunci se produce imunizarea, ori duce la moarte şi atunci vindecarea vine odată cu pacea veşnică. Aceasta însă nu poate mângâia pe nimeni şi mai cu seamă pe oamenii care suferă, şi din această pricină luptă până la ultimă rezistenţă împotriva unei boli. Cu laşul este o poveste veche in ceiace priveşte alimentarea cu apă, şi de când ne aducem noi aminte, pe această chestiune s’a risipit atâta energie verbală, sau cerneală în scris, dar mare lucru nu s’a făcut de vreme ce lucrările continuă ca şi odinioară. Ce aţi zice, bunăoară, dacă v’aşi spune că pe valea Siretului sunt mai multe cazuri de paludism decât chiar în bălţile Dunării? Că în judeţele Roman şi Bacău, sunt cele mai numeroase cazuri de pelagră, iar in judeţele de munte, Neamţ, Baia, cele mai multe de sifilis. Am avea schiţată, în linii mari, harta medicală a Moldovei şi de aci nu s’ar putea trage decât nişte concluziuni extrem de îngrijorătoare. O provincie surpată de boală, de lipsă de higienă, şi, ceea ce pare mai grav, pentru că lucrurile puteau fi şi altfel, de neglijenţă din partea statului. Moldova merită o atenţie deosebită, — o campanie energică la care să participe nu numai autorităţile sanitare, dar chiar cele civile şi militare, alăturea de întreaga populaţie. Merită această atenţie laşul, care din pricina deprecierii funcţiei sale economice nu mai poate face faţă nici cerinţelor bugetare şi din această cauză veniturile comunei sunt foarte reduse, şi investiţiunile in lucrări noui destul de limitate. N’a stat oare ani dearândul Spiridonia închisă din pricina vitregei exproprieri a veniturilor, căreia i se adăoga lipsurile materiale ? Cele 16 cazuri de febră tifoidă de până ori (câte s’au mai ivit astăzi ?) sunt un simplu prilej, care însă ne îndeamnă să ne gândim la situaţia rea, în care se află, din punctul de vedere medical, nu numai Iaşul dar chiar întreaga Moldovă. Este un strigăt de alarmă care apare din când in când, cum a fost acum, care se poate generaliza. Nicolae Roşu