Curentul, octombrie 1937 (Anul 10, nr. 3473-3503)
1937-10-14 / nr. 3486
ANUL X No. 3486 1 Joi 14 Octombrie 1937 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE: Secretariatul şi convorbirile cu Provincia 8.40.86 Secret General 4.84.40 Serv. Publicităţii 3.40 84 Sport şi Redacţia 4.84.49 Tipografia 4.84.48 Redacţia politică 3.40.88 Cab. Administrator 3.40.80 Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului 4.84.47 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 500 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei Taxa poştală plătită în numerar contord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740920 Rechizitoriul provinciei Ne aruncăm privirea, de câtăva vreme, asupra corespondenţelor din provincie. Scrisorile trimise de corespondenţii noştri oglindesc sincer şi corect situaţia oraşelor. Este o viaţă cu totul alta decât aceia pe care o duce burghezia bucureşteană. Uneori, ai impresia certă că te afli în altă ţară, sub altă latitudine de civilizaţie, că între ceiace vedem noi în Bucureşti şi ceiace există în oraşele de provincie s’a tras o linie de demarcaţie, ca şi între două ţări cu mentalitate şi psihologie deosebită, care nu vor să se contamineze una de bunul şi alta de răul celeilalte. Şi în aceste oraşe vieţueşte o burghezie harnică, intelectuali care în liniştea patriarhală au mai mult răgaz pentru asimilarea culturii spiritului; şi în aceste oraşe sunt negustori cinstiţi, breslaşi vrednici de numele şi de îndeletnicirea lor, muncitori destoinici care-şi trag axa vieţii pe linia vieţii naţionale. Oraşul de provincie nu este întru nimic de dispreţuit. Mulţi dintre noi suntem chiar bucureşteni prin adopţiune, şi tocmai din această pricină ne chinue gândul unor oraşe provinciale lăsate în neştiutoarea neglijenţă edilitară şi administrativă. De cum vine toamna, în loc să se închee bilanţul unei prosperităţi, palpabile în buzunarul fiecărui locuitor, în loc de o paşnică viaţă pe un covor ruginit şi idilic, epidemiile încep să se întindă ca o pată de untdelemn şi mizeria îşi arată florile de mucigai în periferii insalubre şi inundabile. Corespondenţii noştri din Târgovişte, din Cernăuţi sau din Iaşi, ne încredinţează prin scrisul lor că situaţia acestor oraşe este atât de precară, încât, pentru unele din ele nici nu se mai poate vorbi de fostele binefaceri ale unei civilizaţii absente. Leit-motivul este: „se face prea multă politică şi prea puţină gospodărie“. Se pospăesc lucrurile, se cheltuesc câteva mii de lei pentru înflorirea autorităţilor cu prilejul unor vizite ministeriale, şi apoi uitarea, neagra uitare prinde să-şi întindă aripile deasupra oraşului rămas în mizeria de mai înainte. O defilare de jobene, de fracuri scoase de la naftalină şi ajustate pe burţi proeminente, cu broboane de sudoare care fac dovada unor emoţii romantice, fac mai degrabă impresia unei ceremonii funerare fără să mărturisească o îngrijorare certă şi o hotărâre serioasă de îndreptare a lucrurilor. Legea administrativă din 1926 cu toate modificările din 1933 rămâne tot un paliativ, fără să rezolve cu nimic descentralizarea pe care au vânturat-o o serie de ani în discursuri răsunătoare. In fiecare iarnă, odată cu votarea bugetului primarii își prezintă socotelile oraşelor din provincie. Ministerul de interne are grijă, după o socoteală politică, să facă incizii, să deturneze și să se sustragă fonduri pe care mai târziu o lextoluează altor întreprinderi de stat.^P^ 1 Când primarul se reîntoarce la gospodăria oraşului său, îşi dă seama că socoteala de acasă nu se mai potriveşte cu cea din târgul politic. Locuitorii oraşului sunt totdeauna îndreptăţiţi să se întrebe : unde merg impozitele lor. Dările comunale, variabile de la oraş la oraş, percepute numai pentru îngrijirea gospodăriei urbane, trec, ca să zicem astfel în punga unei ficţiuni ce se numeşte stat. Conflictul dintre stat şi comună începe şi de aici, şi avem suficiente dovezi ca să credem că o bună administraţie comunală d’Spu se poate realiza atâta vreme cât statul se face prezent la încasări, dar îşi mărturiseşte absenţa atunci când este nevoe de credite şi de o îndrumare centrală. In timpul verei Iaşul discuta cu aprindere chestiunea alimentării cu apă. Conducta de la Timişeşti învechită, necesita reparaţiuni, dar ferească Dumnezeu de un accident mai mare căci spaima ieşenilor ar fi luat proporţii de catastrofă. Sunt lucruri, în gospodăria oraşelor de provincie, care se discută şi astăzi, cu aceiaşi înfrigurare, cu aceleaşi vorbe şi propuneri ca şi cam douăzeci sau treizeci de ani. Sunt situaţii care în tot acest răstimp nu s-au schimbat cu nimic. Aceleaşi hale de alimente, aceleaşi străzi, aceleaşi canale murdare şi insuficiente. Cu data de 11 octombrie corespondentul nostru din Cernăuţi scria că epidemia de scarlatină s’a ivit aproape simultan în 16 comune, iar cea de dezinterne în 18 comune. Pentru a contrabalansa cu un raport electoral românesc, populaţia minoritară a oraşelor, legea administrativă a anexat o sumă de comune învecinate întitulându-le suburbane. Scopul electoral a fost atins: fiecare partid politic şi-a făcut jocul cu acest aport de urne. Locuitorii acestor comune suburbane plătesc impozite, au aceleaşi drepturi ca şi concetăţenii lor din oraş, dar nici un beneficiu din punctul de vedere edilitar. Ei tot o viaţă rurală duc, într’un sat fără străzi, fără şcoli bune, fără apă şi lumină electrică. Căptuşiţi de o titulatură care nu le aduce nici un folos, ei sunt orăşenii chemaţi la alegeri dar uitaţi apoi cu desăvârşire. Şi totuşi în oraşele de provincie se construesc clădiri, se inaugurează instituţii şi monumente, dar nici o coordonare, nici o încadrare gospodărească. Biete decoraţii pe o haină murdară. După ce Bucureştiul a luat amploarea unei magnifice capitale europene, credem că a venit rândul şi oraşelor din provincie. Cel puţin pentru un răstimp oarecare, primarii Capitalei ar putea trece în acelaş post la conducerea oraşelor din provincie. Rechizitoriul pe care ni-l fac oraşele din provincie se repetă in fiecare toamnă şi primăvară. Nicolae Roşu A propos de cizme... Vă mai amintiţi, desigur, de figura acelei tandre şi puţin ridicole Grande Demoiselle, verişoara lui Ludovic XIV, şi aspirantă la căsătorie cu acesta, de fragila Louise d’Orléans, care a avut în viaţă un noroc echivalent cu un bărbat mitocan şi insensibil, — Lauzun, — care o bătea şi o înşela, şi care întorcându-se dela vânătoare, plin de noroi până la piept, îşi întindea picioarele pe pat, strigând: — Louise d’Orléans, tire-moi les .bottes! (Louise d’Orléans trage-mi cizmele). Natural, că de atunci până astăzi, nobleţea a mai scăpătat, cizmele s’au mai subţiat şi s’au mai scurtat, devenind pantofi, dar genul de om a rămas, şi pentru fiecare natură mai gingaşe sau mai timidă se găseşte un Lauzun cu orgoliul de a fi descălţat aşa ca mai sus. Mi-am amintit de această istorie citind condiţiunile puse de un comitet oarecare pentru o carte şi pentru un premiu. S’au adunat la o masă, mai mulţi domni oarecare, au discutat intr’un fel oarecare, s’au înţeles aproximativ şi s’au contrazis copios, apoi au căzut de acord tăbărând pe capul prezumtivului autor al unei cărţi comandată cu alai, şi excitată de ispita unui premiu. Nu ştim cine o va scrie şi nu ne interesează acest lucru. Cărţile de comandă sunt, în general, tot aşa de inferioare precum sunt hainele — degata. In literatură nu merge ca în croitorie. Sunt de satisfăcut capricii ale expunerii, tonuri şi nuanţe care nu apar decât din mişcarea unor planuri succesive şi numeroase, iar diavolul creaţiei are şi el cuvântul lui de spus. E lucru delicat. Spiţerii acestui imponderabil ar trebui să se abţină, cel puţin din decenţă. De la un timp însă viaţa literară de la noi rabdă multe bice. Bicele criticei şi totuşi mai blânde şi mai meritate decât bicele ignoranţei. S’au scos din măruntaele cărţilor lucruri de o calitate atât de inferioară, încât te poţi ruşina în faţa lor nu numai ca scriitor, dar şi ca ins cuvântător de o limbă aleasă. Cine nu are un sfat de dat Sfântului Duh? Cine crede că nu se pricepe în treburi unde nu există lege? Cine crede că nu a descoperit legile creaţiei şi ale multiplicării în serie? Numai că un individ poate fi uneori inteligent, dar mai mulţi când se adună, ei vor fi laolaltă inferiori chiar şi celui mai modest. Cum am putea fi convinşi că un comitet de cinci, bunăoară, este de cinci ori mai inteligent decât fiecare membru al lui? Nu! Un comitet de cinci, este de cinci ori mai prost decât un comitet compus dintr’o singură persoană. Dacă aceste comitete ar cunoaşte drumul celest al creaţiei, s’ar ivi în fiecare zi capodopere. Ne-am aduna câte cinci, câte cinci sute cinci, şi am turti humanîtatea sub sinteze geniale. Rezultatul este că aceste sfaturi care cad ca o grindină din toate părţile, şi care tind „să înveţe pe părinţi cum se fac^gta, exercită asupra activităţii HAgMro intimidare inoportună, într^popor tânăr ca al nostru. Este drept că s’au scris şi multe observaţii juste asupra scrisului prost, asupra unei limbi scâlciate. E bine că s’a denunţat impostura. Dar în afară de aceste observaţii, să se mai vină şi cu poveţe de ordin technic asupra compoziţiei cărţilor, zău e prea mult. Luiza d’Orléans se va supăra într’o zi şi-i va da lui Lauzun cu cizmele în cap. Romulus Dianu „Am citit cuvântarea ţinută la Oradia de d. Tătărescu şi am avut impresia că citesc declaraţia noastră de program din 1933“. (D. IUNIAN la Bălţi) /D. Iunian: — Bine, d-le Tătărăscu, d-ta eşti la o extremitate şi eu la alta; atunci de ce mi-ai luat programul meu? D. Tătărăscu: — Păi nu ştii că extremităţile se ating?... Etapa sincerităţilor evasive de PAMFIL ŞEICARU Spuneam aci într’un precedent articol că numai naivii, sau cei încăpăţânaţi să profeseze în politică hipocrizia umanitaristă, mai pot simula indignarea în faţa chipului cum se practică astăzi războiul, fără declaraţii prealabile, fără acea toaletă de cancelarie care îl preceda odinioară, în vremurile diplomaţiei „secrete“. Este inutil să-ţi pierzi vremea spre a sublinia farsa acestor indignări, cari nu isbucnesc decât în sens unic, într-o anumită direcţie, cea „antifascistă“ ; necesar este totuşi, din când în când, să pui în gardă spiritul public naţional împotriva primejdiei pe care ar însemna-o această atitudine, dacă ea s’ar generaliza la o întreagă Naţie, cloroformată de unele perimate superstiţii geneveze. La noi, însă, primejdia aceasta nu există. Veacuri lungi de răbdare şi de scepticism au obişnuit pe Românul nostru cu „faptul împlinit“, a practicat magistral când de vecinii dela Răsărit, când de cei dela Apus, când de cei dela Ţarigrad , din acest punct de vedere şi de experienţă, realismul poporului nostru este admirabil educat. Dela Tokio la New-York, — trecând pe la Berlin şi Roma, — se practică astăzi o politică deplin eliberată de vechile eufemisme şi simulacre ale frazeologiei democratice , fiindcă „antifascismul“ s’a înverşunat să vâre în acelaş sac şi să supună blestemelor „conştiinţei universale“ şi recentele iniţiative politice ale guvernului japonez, alături de toate gesturile guvernului fascist şi de toate măsurile naţional-socialismului german, — să avem curajul să recunoaştem că aceste regimuri de forţă au reabilitat în discuţiile internaţionale limbagiul acela direct, viril, răspicat, de care ne depărtase atâta după război retorica wilsoniană. Sub influenţa acestor cârmuiri totalitare, cari neavând de menajat opoziţii de partide în interior sunt scutite şi de obligaţia minciunii oficiale, — putem spune că trăim astăzi o epocă de sinceritate în discuţii ; mai mult chiar, o epocă de vehemenţă în sinceritate, de sinceritate violentă, aproape agresivă, în discursurile conducătorilor. Când vorbeşte führerul Hitler sau un auxiliar al său, pentru a revendica Europei colonii pentru Reich, — în limbajul său nimic din şerpuirile tactice ale unui Stresemann, de pildă , un discurs al Ducelui, iarăşi, atacă problemele dea dreptul în miezul lor, indiferent de susceptibilităţi, fără nici o reticenţă. Sinceritatea verbală a devenit obiceiu, nu numai faţă de compatrioţi, dar şi faţă de celelalte popoare. S’a ajuns în sfârşit la convingerea că ficţiunile înveninează mai mult raporturile internaţionale decât realitatea spovedaniilor răspicat rostite, cu elogii lipsite de complezenţă, cu mustrări bărbăteşte mărturisite, tocmai pentru evitarea fricţiunilor şi aplanarea neînţelegerilor. In atmosfera aceasta de unanimă sinceritate, — când cei cari pândesc teritorii nu mai întârzie la declaraţii protocolare de război, când cei care înarmează nu-şi mai pierd vremea să se disculpe negând realitatea înarmărilor, — am ascultat răspunsurile pe care le-a dat unui redactor de la „Le Temps“ o personalitate americană de seamă : generalul Dawes, autorul celebrului plan de refontă a reparaţiilor de război, fost vice-preşedinte al Statelor Unite, venit la Paris spre a asista alături de alţi legionari la desvelirea monumentului generalului Pershing. Este foarte instructiv de citit acest interview, acordat de un American înzestrat din temperament etnic cu acea reputata sinceritate de spovedanie, cu acea brutalitate agresivă în observaţii, care se practică atât de mult şi pe continentul nostru, astăzi, în epoca aceasta de snobism sportiv, care desobicinueşte progresiv generaţiile de vechea politeţă. Ziaristul parizian a vrut cu orice preţ să obţină un interview senzaţional, şi de aceea nu s’a sfiit să pună Americanului întrebări cât mai curagioase : „Cum judecă lumea din Statele Unite guvernul şi experienţa încercată în Franţa de 16 luni ?“... „Aţi avut cumva impresia că Franţa este mai activă, mai prosperă decât altădată ?“... Inutilă, însă, această îndrăsneală profesională, chiar faţă de Americanul care şi-ar fi putut permite luxul de a da răspunsuri pitoreşti de Huron !... Căci generalul Dawes, — deşi departe de orice demnitate sau răspundere oficială, astăzi, — se mulţumeşte să răspundă oblic, stânjenit: „In America s’a comentat mult... înţelegeţi şi D-stră... chestiunea francului... Dar şi-au spus oamenii că Franţa a mai cunoscut o experienţă de acest gen... şi că, şi de data aceasta, ea va învinge dificultăţile“... „Franţa mi-a părut întotdeauna o naţiune sănătoasă şi cuminte“, mai răspunde generalul Dawes, atunci când avea să spună dacă ţara-gazdă îi pare „mai activă, mai prosperă decât altădată“ !... „Chestiunea francului“, — în loc de bancruta financiară... „O experiență de acest gen“, — alt (Continuare în pag. II-a) CONGRESUL ECHIPELOR REGALE Congresul de la Cetatea Albă al echipelor regale studenţeşti, ne-a adus aminte că vara aceasta aproape o sută de asemenea echipe au lucrat timp de trei luni în tot atâtea sate. Nu s’a mai vorbit de ele. Cu atât mai bine. Solicitarea atenţiei publice dovedeşte foarte adeseori o slăbiciune, de convingere, o luptă internă care caută sprijin în afară. Echipele regale „s-au lansat“, dar au trecut peste momentul „lansării“, l-au depăşit. Sunt fapte care nu pot ieşi din acest stadiu provizoriu. Corespondenţa din provincie a gazetei ne-a adus totuş foarte adesea aminte, — cu prilejul unei festivităţi, — că echipele sunt în lucru. Fără îndoială experienţa aceasta care s’a făcut în satele noastre rămâne ca un semn al epocii, unic în felul său, în domeniul încercărilor de ridicare a satului românesc. Succesul pe scară largă al muncii acesteia este condiţionat, fireşte, de două lucruri: a) de capacitatea de imitaţie, în sens bun, pe care o trezesc atât printre ţărani cât şi printre cărturarii satelor, b) de eventualitatea unei măsuri de stat care, pornind de la normele de lucru verificate până acum, să generalizeze această muncă. O soluţie a acestei generalizări a pornit tot din sânul factorului de conducere intelectuală şi practică al muncii chipelor, în afară de acela al actul obligator la sate“. Luptei pentru această ultimă soluţie încă nu i-a venit momentul. El poate sosi însă de la un moment la altul. In aceste clipe scopul echipelor, în afară de acele ale aplicărei cât mai stricte a metodei de lucru, — lucru deosebit de important — şi în afară de acela concret al ridicării satului în care lucrează, este acela de a stârni entuziasmul ţăranilor şi păturilor conducătoare ale satului. In adevăr, numărul echipelor de voluntari s’a mărit, în toate regiunile ţării. Numeroase sunt echipele organizate pe baze locale, având dela centru numai elementele tehnice, şi planul de lucru. Principiul acesta al venirii de bună voie, stă dealminteri la baza însăşi a alcătuirii echipelor studenţeşti. Membrii acestor echipe au fost recrutaţi după indicaţiile buneivoinţe cu care au răspuns la un apel. De aceia mai mult decât grupe de muncă, disciplinate atât în planul de lucru cât şi în organizarea şi funcţionarea lor, echipele sunt nişte comunităţi de muncă libere, în conformitate perfectă cu un anumit ideal scump epocii noastre. Faptul de a veni în numele Regelui pe deo parte, apoi conştiinţa punctului de vedere metodic, şi în sfârşit satisfacţia slujirii unui ideal liber ales, sunt trei condiţi de elevaţie a spiritului acestor mici comunităţi de lucru, care au fost repede înţelese de cei simpli. Ţăranii au o mare facultate de a aprecia dezinteresul, întreaga lui cultură morală, aşa de superioară faţă de aceia a orăşanului, îl pregăteşte pentru aceasta. De aceia cei ce au lucrat în echipe au observat un deosebit spirit de îngăduinţă al satelor, în comentariile făcute pe marginea activităţii echipei. In complexul de nevoi al unui sat munca, fie chiar trei veri de-a rândul a unei echipe, nu poate epuiza toate lipsurile şi mai ales toate nevoile. Ţăranii se lasă uşor încântaţi dar în aprecierea rezultatelor unor binefaceri care-i privesc, nu se mulţumesc aşa de uşor. Binefacerile „politice“ oricât de mari ar fi, nu-i satisfac. Nu se întâlneşte totuş un sat în care echipa, oricât de puţin lucru ar fi reuşit să facă, să fie ponegrită. Acest lucru îl dovedeşte faima pe care ţăranii însă, din satul unde s’a lucrat, o creiază în satele vecine. Fundaţia regală Principele Carol, primeşte cereri şi intervenţii numeroase din atâtea părţi, să trimeată echipe. Politicianii au căutat chiar să speculeze aceste, alte lucruri: câştigul ştiinţific echipe, pe care îşi dăduseră aerul că le pot chema unde şi când vor ei. Dacă ar fi deci numai această impresie preţioasă şi purificatoare, de iniţiativă complect dezinteresată, pe care au izbutit să o facă echipele regale studenţeşti, şi în întregul sacrificiu făcut de Fundaţie şi echipieri împreună, ar fi plătit. Dar la aceasta trebue să adăugăm, certe, alte lucruri: câştigul ştiinţific pe care îl aduc, care complectează pe laturi neobişnuite acţiunea monografică sociologică a profesorului Gusti, şi apoi câştigul de experienţă practică şi în sfârşit dramul de bine pe care l-au coborît în satele noastre. Dragoş Vrânceanu PRIN BARLAD Acum, dacă stăvilarele toamnei s’au urnit, iar ploile n’or mai conteni până ce nu s’or preface în lapoviţă cu măzăriche, stau şi mă gândesc ce bine îi va fi mergând brusturelui de lângă gardul liceului „Codreanu" din Bârlad. Când mai acum vreo două săptămâni, m’am abătut pe ulicioara ceea pustie, plină de melancolie, lipanul acela părea cam însetat în marginea caldarâmului de bolovani. Alte câteva buruieni mai mărunţele îi ţineau de urit, şi o gărliţă negricioasă, niscaiva lături ori rămăşiţa vreunei ploi din ajun, se prelingea pe lângă marginea trotuarului pe o lungime ca de doi-trei coţi. Am ieşit apoi în uliţa mare ce trece prin faţa liceului, unde doi creştini păreau a fi tocmiţi cu simbrie ca să scoată din tărnurile lor trâmbe uriaşe de colb. Şi ca un făcut, iată că din negura aceea nepătrunsă, se iveşte o calfă de cofetărie purtând pe umăr o tablă cu felurite prăjituri lipicioase. Pornesc mai departe, şi iacă-tă, nou nouţ, dar cam întristat, liceul de fete. La toate ferestrele, cam până pe la jumătate, perdeluţe albe de după cari şcolăriţele ne mai văzând drumeţii rari ai uliţei, vor fi privind în clipe de visare câte un nouraş de seamă călătorind pe apele seninului, fumul vreunui bugeac gospodăresc ori săgetarea unei păsări fugare... Eu picam la Bârlad în ziua aceea de zăduf, pe la vadul Bogdăneştilor, venind de la Chişinău. Acolo, la o şcoală de fete, cu scări de marmură albă, ciuruită de o prinţesă rusă, clasele erau o minune de lumină şi tovărăşie cărturărească. Ferestrele largi, de unde se putea vedea tot verdele grădinilor şi al turlelor în chip de ceapă, purtau numai sus, aşa ca o voaletă gingaşă, câte o friză îngustă de dantelă. Căci geamul clasei nu mai trebue dat cu var ori tibişir dacă lecţia pasionează; altfel, ca să fim şi mai încredinţaţi de atenţia şcolarului, ar trebui să-i punem ochelari orbi de piele, ca la cai. Dar ce rece şi disgraţioasă îmbrăcămintea gros cadrilată ca zeghiile ocnaşilor, cu bretele negre pe spinarea şcolăriţelor bârlădene, ce parcă ar vrea să ucidă tocmai ceea ce ar trebui să cultive: feminitatea. Acolo, la Chişinău, la liceul ciuruit de prinţesa cu ochi albaştri, fetele nu purtau şorţuri mohorâte, iar în cap aveau o pălărioară de paiu pusă ştrengăreşte, nu ca tichiile acelea ale unui externat din Bucureşti cu margini negre şi fundul cenuşiu tăiat în pătrăţele, încât ai crede că bietele fete sunt osăndite să le poarte cu căptuşala pe dinafară. . Am trecut apoi pe lângă biserica boltă verde cu forma Sfântului Gheorghe deasupra uşii şi un orologiu care de la zidire arăta mereu nouă fără un sfert. Cadranul e din tencuială, limbile din vopsea, iar maşinăria din închipuire.. Şi tot rătăcind aşa pe uliţe hărbuite pe care bunul Dumnezeu le-a pardosit cu troscot şi poala maichii precistei, mă gândeam la spusele birjarului glumeţ care mă adusese de la gară: „Coane ţine-ţi bine limba 'n gură, şi numără gropile peste care-om trece. Hei, dar la domnu primar in ogradă, iac’aşa stă asfaltul..." Şi zicând aşa, vizitiul celor două epuşoare, mângâia geamul felinarului de la trăsurica lui hodorogită. Aşadar, cârmuiri vitrege cari fac şi mai de neîndurat nostalgia provincialului român după mirificul metropolei. Şi cel puţin, dacă aceste cârmuiri ar semăna cu grindina treci-' toare ce trebue lăsată să vie și să plece, cum scrie in epistolele sale Joseph de Maistre. ■ » ' « Joachim Botez (Continuare In pag. 1l-a) Încă un neadevăr revizionist de Generalul MARDARASCU In jurnalul parisian Le Temps apare de câtăva vreme un roman, în foileton, întitulat Absolve Domine, tradus din ungurește. In numărul din 18 Septembrie a. c., al citatului jurnal, autorul romanului și-a îngăduit, în câteva aliniate, să strecoare o serie de inexactităţi, cu privire la campania Românilor în Ungaria, din 1919. Autorul poate fi de bună credinţă în naraţiunea sa; în această supoziţie însă, face dovadă de o desăvârşită ignorare a faptelor. Se mai poate încă, ca intenţionat să fi denaturat adevărul istoric de-o manieră cu totul grotească şi, în acest caz, nu este corect, probabil, în unicul scop, de-a servi tema revizionistă maghiară. Fie ignoranţă, fie lipsă de bună credinţă, mă văd silit a pune chestiunea la punct, în întreitul scop: — De-a înlătura orice confuziune. — De-a face un serviciu autorului romanului, punându-1 la curent cu desfăşurarea exactă a evenimentelor. ■— De-a trece încă odată sub nasul revizioniştilor maghiari adevărul istoric, pe care, în interesul temeilor irealizabile, caută cu persistenţă a-l falsifica, folosindu-se de toate împrejurările. Să ştie de toţi, afară de autorul romanului, că la început, Românii s’au oprit pe Mureş în înaintarea lor, linie de democraţiune ce li se fixase de Conferinţa de la Paris. Către finele anului 1918 însă, aliaţii consimţiră, ca Românii să depăşească linia de demarcaţie, pentru că se dovedise, pe baza informaţiunilor certe primite din regiunea Cluj-Dej, că Ungurii adunaseră însemnate forţe armate, care terorizau populaţia românească. Până în Ianuarie 1919, pe baza acestei autorizaţiuni, Românii au înaintat până la o nouă linie de despărţire între trupele noastre şi cele ungureşti, linia care trece de la nord la sud prin: Trebuşa, Hosszumezö, vârful Capul Feţei, Nagy Siharlo,Reese, vârful Măgura Priei, Nagy Sebes, vârful Dealul Secătura, vârful Caprei, vârful Ghiuvoiul, vârful Bihor, vârful Găina, Bratuna, Zam, Pozsoaga, Finteag, Runc şi Bucova, înapoia Munţilor Apuseni. Deşi această linie de despărţire între Români şi Unguri a fost stabilită de comun acord cu aliaţii şi recunoscută de Unguri, a fost respectată numai de Români, deşi aveau destule motive s’o depăşească. Ungurii, din contră, din prima jumătate a lunei Ianuarie, au început atacuri contra posturilor înaintate româneşti, atacuri care s’au ţinut lanţ, până la jumătatea lui Aprilie 1919. Date fiind, pe deoparte aceste atacuri ale Ungurilor contra trupelor româneşti, călcând astfel condiţiunile armistiţiului, la care Ungurii consimţiseră, iar, pe de altă parte, propaganda comunistă (prin care încercau să răspândească anarhia în teritoriile neocupate încă de trupele româneşti) şi, mai cu seamă, terorizarea populaţiunii româneşti aflată încă sub călcâiul unguresc, toate acestea au contribuit, ca în ziua de 16 Aprilie 1919, armata română să treacă la ofensivă, cu misiunea, să respingă bandele comuniste şi trupele regulate ungureşti până dincolo de Munţii Apuseni şi să ocupe Crişana şi Maramureşul. Până la data de 1 Mai 1919, armata română îşi îndeplinea misiunea; trupele româneşti atinseseră pretutindeni Tisa, unde s-au oprit. Menţinerea trupelor româneşti pe Tisa era o necesitate de aci înainte, întrucât frontul lor era acoperit de un obstacol natural serios, iar flancurile erau sprijinite pe trupele cehoslovace la nord şi cele franceze la sud. După respingerea Ungurilor pe dreapta Tisei, situaţia guvernului comunist începuse să se clatine. Bela Kuhn, spre a-şi consolida guvernul şi a-şi recâştiga încrederea, avea nevoe absolută de acţiuni militare ; în acest scop, în ziua de 20 Maiu 1919, pronunţă o ofensivă viguroasă contra Ceho-Slovacilor, care fiind bătuţi şi urmăriţi de aproape de Unguri, Consiliul suprem al aliaţilor intervine energic şi sileşte pe Unguri sa se retragă de pe teritoriul ceho-slovac şi să închee un armistiţiu. Situaţia guvernului comunist unguresc îmbunătăţindu-se, în urma succesului obţinut contra Ceho-Slovacilor, pentru o şi mai sigură consolidare în interior şi mărirea prestigiului în afară, Bela Kuhn face o sforţare uriaşă, organizează armata ungurească (175 batalioane, 90 baterii, 10 escadroane, 9 trenuri blindate, 13 companii de pionieri şi 10 companii de aviaţie), şi în ziua de 20 Iulie 1919, pronunţă o ofensivă contra Românilor. Rezultatul acestei acţiuni însă a fost fatal pentru Bela Kuhn. In adevăr, unităţile ungureşti care trecuseră pe stânga Tisei au fost date peste cap, iar Românii trecând la contra-ofensivă, capturează diviziile ungureşti în totalitatea lor, pe dreapta Tisei, şi îndreptându-se apoi spre Budapesta, o ocupă în ziua de 4 August 1919. Din rezumatul de mai sus reese clar, că în tot cursul campaniei din 1919, Românii au procedat de acord cu marii lor aliaţi şi numai când au fost provocaţi, când au fost atacaţi de Unguri, găsindu-se în legitimă apărare, Românii au pus mâna pe arme şi au lovit viguros pe vrăjmaş. In asemenea condiţiuni, cum rămâne cu afirmaţiunea autorului romanului, că Românii au trecut Tisa, nesocotind intervenţia naţiunilor mari ? ★ Trecând peste toate pasagiile de pură retorică ale autorulu romanului, pasagii care nu prezintă nici o importanţă, mă voiu opri asupra afirmaţiunei d-sale fantesiste, că, ocupând Budapesta Românii au demontat telefoanele (2 camioane) şi' ' intrând apoi in magazinele de haine, în uzine şi în spitale, au ridicat hainele, maşinele, precum şi halatele şi păturile bolnavilor. Dacă autorul romanului ar fi ţinut seamă, că Românii n’au intrat în Ungaria de dragul comuniştilor; că suprafaţa pe care erau împăştiate trupele româneşti, pentru a putea restabili şi menţine ordinea, era aşa de întinsă (de la origina Tisei la nord până în Dunăre la sud şi din Munţii Apuseni la est până dincolo de Dunărea la vest), încât întrecea cu mult dotaţiunea normală a trupelor în material telefonic, în fine, că trupele româneşti, răspândite aşa cum am arătat, pentru a fi conduse, aveau absolută nevoe de strânse legături între ele şi cu comandamentele de care atârnau; dacă ar fi ţinut seamă de toate aceste consideraţiuni, desigur, că nu s’ar fi năpustit asupra Românilor, pentru că au capturat material telefonic, fie el chiar particular. De altfel, însuşi generalul Bandholtz — şeful misiunei militare americane la Budapesta şi marele protector al Ungurilor — recunoaşte în jurnalul său, la data de 27 Octom. 1919, că Comandamentul trupelor românești de ocupare a Ungariei a dispus înapoierea telefoanelor, ce-au