Curentul, mai 1938 (Anul 11, nr. 3678-3708)

1938-05-01 / nr. 3678

3678 Duminică 1 Maii* 1938 ANUL XI No. 12 PAGINI 3 LEI Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE: Secret. General 4.84.40 Serv. Publicităţii 3.40.84 Secretariatul 4 84.49 Tipografia 4.84.48 Redacţia politică 3.40.88 Cab. Administrat 3.40.80 Abonamente 4.23 32 Cab. Directorului 4.84.47 Sport şi convorbiri cu Provincia 3.40.86 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pen­tru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele­ în­cep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită la numerar cont. ord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740­929 Negrul orizont... Nervii generaţiilor de astăzi sunt ţinuţi într’o tensiune teribilă. In fiecare zi se publică în ziare telegrame care sporesc alarma, în­grămădind cauzele grave, ca pe nişte nouri la orizont, în vederea unei electrice şi violente descăr­cări. Problemele zise insolubile se rezolvă prin războiul în Euro­pa. Presa îndeamnă publicul la optimism. Sunt oameni cari au a­­juns la convingerea că din strân­­sura atâtor probleme numai răs­­boiul ne mai scapă. Şi nu se iveşte nici o diversiune, nici o distracţie care să uşureze descongestionarea spiritelor. Totuşi trebue să observăm că sforţările de a da un corp voinţii de a conserva pacea, nu au obosit. Liga Naţiilor primeşte o infuzie de realism britanic înlesnind recu­noaşterea formală a anexării Ethio­­piei de către Italia. Căci s’au pe­trecut, sub ochii noştri, lucruri ex­traordinare. Liga a dezorganizat întreg sistemul relaţiunilor inter­naţionale, pentru un principiu ab­surd. Pentru nişte sălbatici din Africa s’a cutremurat Europa, iar când s’a comis anexarea unui stat independent şi civilizat, cum e Austria, n’a mişcat nici un singur biurou genevez! Metodele diploma­­tice zise dinamice, au operat în trupul viu al tractatelor şi al clau­zelor lor teritoriale, în timp ce So­cietatea Naţiunilor se încurcă în paragrafe. Era timpul să se ter­mine odată postura delicată în care singură se situase această instituţie care a făcut atâta rău, în numele unui ideal frumos. Se revine la vechile metode ale diplomaţiei cu uşile încuiate. In­­tr’un timp destul de scurt, la un interval de o săptămână, iată trei evenimente extrem de importante: conversaţiunile franco-britanice de la Londra; vizita d-lui Hitler, can­celarul Germaniei, la Roma; con­ferinţa Micii înţelegeri, la Sinaia. Aceste evenimente trebuesc ju­decate cu un maximum de impar­ţialitate şi de obiectivitate, ţinând seamă de tendinţele partidelor an­gajate azi în Europa. Există la suprafaţa preocupărilor generale, o mare problemă ger­mană. De problema aceasta a fost vorba atunci când s’a remilitarizat Rhenania, atunci când Reichul şi-a făcut o armată puternică, împotri­va stipulaţiunilor din tractatele de pace; atunci când s’a făcut An­­schluss-ul; şi acum, când d. Conrad Henlein, ne spune, din Karlsbad, că se opune oricărui compromis în­tre minoritatea germană din Ceho­slovacia, şi statul tutelar. Cehoslo­vacia are în interior o minoritate germană care se cifrează la trei milioane şi un sfert de supuşi (aş spune mai bine: nesupuşi). Evi­dent, că după succesul partidului nazist din Austria, care a dus dra­pelele ţării la Berlin, domnul Hen­lein are de ce să fie gelos pe d. Seis Inquart. Iată dar încă un motiv de neli­nişte, despre care se va vorbi la Londra, ca şi la Roma, ca şi la Sinaia. Vigoarea politică pe care o în­­vestmântă azi problema germană preocupă toată lumea, fiindcă nu e numai o problemă ideologică, ci una teritorială care interesează în gradul cel mai înalt ţările cu mi­noritate germană, în primul rând, între care figurează şi România. Când vedem însă că, din Karls­bad, d. Henlein acuză „imperialis­mul cehoslovac”, (şi asta chiar a doua zi după Anschluss), să ni se permită barem a surâde cu tri­steţe !... Vii sunt temerile atât la Paris, cât şi la Londra. Roma însăşi, rea­listă dar şi echitabilă, vede în ju­stele ei proporţii, evoluţia proble­mei de care vorbim mai sus. Nu mai puţin spiritele sunt în­grijorate de repercusiunile directe sau indirecte pe care le poate avea o prelungire indefinită a războiu­lui din Spania. O bună pace în Me­­diterana, ar repune Franţa în po­sibilitatea de a se aproviziona, din coloniile proprii, cu materialul uman de care poate avea nevoe, în cazul unei agravări a situaţiei. Conversaţiunile de la Londra, între d-nii Daladier-Chamberlain, şi Bonnet-Halifax, nu pot lăsa deo­parte acest aspect al lucrurilor. O coordonare a activităţii diplo­matice franco-engleze este proba­bilă Trebuesc urmărite cu atenţiunea cel mai mare evenimentele ce vor avea loc la Roma, începând de Luni, când soseşte acolo d. Hitler. Există o solidaritate italo-ger­­mană pe un număr de chestii, şi mai există, desigur, un sentiment de recunoştinţă germană pentru amiciţia loială pe care a găsit-o mereu, la Roma, şi la guvernul re­gimului fascist. Dar Italia era des­părţită de Germania printr’un stat­­tampon, care astăzi a dispărut. S’au modificat multe în Europa, din momentul când s’a fixat acea­stă vizită şi până în momentul când s’a efectuat. La Sinaia, ca totdeauna în at­mosfera Micii înţelegeri, se vor examina stările de pe continent, cu mult calm, şi cu însufleţită dorin­ţă de a nu spori prin nimic îngri­jorările actuale, ci dimpotrivă de a aduce o modestă şi valoroasă con­tribuţie de pace. Lărgirea acordu­rilor existente nu e în intenţia nici unui cunoscător al situaţiei euro­pene. Trebuesc aşteptate vremuri mai elemente şi condiţii psihologice mai favorabile. Dar un lucru se va face, cu siguranţă. Se va exa­mina cu răbdare orizontul plin de primejdii, şi se va constata că pri­mejdiile nu vin de la noi, şi nu vin din ciclul gospodăriilor regionale balcanice sau sud-est europene, ci — dacă vin — ele vin de aiurea. Acest examen al orizontului este o treabă foarte folosioare. Conse­cutiv, sufletul naţiei se poate pre­găti pentru cele bune sau rele care îl aşteaptă Romulus Otianu .————— Un memoriu dela Tg. Murăş S’a scris mult în coloanele acestea despre o lege care s’a adus acum doi ani pentruca să nu se respecte, mai precis, pentruca s’o saboteze din in­teres electoral însuş cel ce s’a lău­dat cu aducerea ei: legea prin care s’au trecut aşa-zisele Reuniuni indu­striale din Ardeal, toate, fără excep­ţie, refugiu al unor subversive ac­ţiuni politice minoritare,­­ la Ca­merele de muncă, unde ar putea să a­­jungă să fie de folos şi meseriaşilor români, ale căror cotizaţii stau în e­­gală măsură cu ale altora la baza palatelor uzurpate de cei lăsaţi să ex­ploateze în scop antipatriotic aceste instituţii de breaslă. Se ştie că afară de începutul făcut la Satu-Mare şi la Timişoara, nicăie­ri această lege nu e aplicată. Pala­tele amintitelor Reuniuni servesc şi astăzi scopuri exclusiv minoritare, după ce prinzând de veste că vor fi trecute la Camerele de muncă, s’au transformat peste noapte în societăţi camuflate. Astăzi ni se semnalează o altă ca­muflare antiromânească, tolerată toc­mai într’un oraş ca Târgu-Murăşti­lir (acum o sută şi ceva de ani oraş cu bresle româneşti), unde ar fi de făcut mai mult ca orişiunde pentru sprijinirea unui început de viaţă in-­ dustrială românească. S’a înaintat din această fostă ca­pitală a aşa-zisei Săcuimi, din această urbe care era pân’ la Unire cel mai de frunte post de comandă al acţiu­nii ungureşti de desromân’zare, un memoriu miniştrilor de educaţie şi de economie naţională, ca să repare o mare nedreptate făcută după Unire meseriaşilor şi elevilor şcoalei, indu­striale a statului, funcţionează acolo încă de pe vremea ungurească nişte aşa-zise „Ateliere publice“, create pen­tru ajutorarea exclusiv a ungurilor şi ungurizaţilor pe lângă şcoala industria­lă, pentru ca meseriaşii fără atelier să poată lucra pe cont propriu în schim­bul unei mici taxe plătite pentru uza­­jul uneltelor. Atelierele acestea, sus­ţinute azi din banul statului român, au fost substrase după Unire de sub conducerea şcolii industriale şi men­ţinute până astăzi sub un comitet al­cătuit în cea mai mare parte din mi­noritari, cu conducători tehnici mi­noritari, iar rezultatul este că servesc întocmai ca sub unguri aproape ex­clusiv meseriaşilor maghiari şi ma­ghiarizaţi. Iar în vremea asta me­seriaşii români nu se pot spori în ur­bea maghiarizată, absolvenţii liceului industrial românesc n’au unde lucra până să poată ajunge să se vadă cu atelier propriu, iar liceul însuşi n’are suficiente ateliere pentru instruirea elevilor. Se cere deci repunerea „A­­telierelor publice“ sub conducerea li­ceului industrial, aşa cum a fost şi sub stăpânirea ungurească. Iată o plângere ca şi care sunt atâtea şi-atâtea în oraşele provinciilor desrobite. Nu sunt întâmplătoare scăderi locale, ci avem de-a face cu un întreg sistem, din pricina căruia oraşele acestor provincii au rămas a­­proape la fel de lipsite de o viaţă e­­conomică românească, ca acum 20 de ani. Isaia Tofan t . Insemnarile unui belfer Pe omul despre care pornim a scrie, l-am cunoscut destul de bine: am mâncat adesea dintr’un blid, şi am găzduit laolaltă în acelaş adăpost colo, în bătătura ceea tihnită de chinovie basarabeană, cu straturi de flori tom­­natece ce se furişeau până ’n pragul odăiţei noastre, cu aburi dulci de to­rnade fierte ori de podvilă clocotind într’un cazan la umbra gutuilor din ogradă, şi amestecându-se cu toaca de vecernie ce călătorea departe, către dealuri peste grădinile pălite... Dar tovarăşul meu, nu cred că simţea ceva din toate astea. El se bărbierea în fie­care dimineaţă, îşi potrivea cu grijă pălăria boerească cu marginea tivită cu mătase, şi îşi făcea zilnic pantofii la lustragiul din târg. Era un bărbat chipeş care ţinea mijic la dunga pan­talonului pe care o voia fermă, clară, rectilinie ca şi răspunsurile ce cerea candidaţilor şi candidatelor la exame­nul de filozofie liceală. Acum, citesc în gazete că fostul meu tovarăş este mai marele unei comisii care va în­tări în slujbă ori va arunca la lada cu gunoiu pedagogicesc pe învăţătorii câtorva judeţe. Fostul meu tovarăş va hotărî, prin urmare, de felul cum trebue răspân­dită lumina cărţii la sate, poate şi prin unele târguri, ba chiar şi pe la margini de oraşe mai mari. El!... Asta e ca şi cum ai pune mai mare peste aprinzătorii de felinare pe un ţesător de zăbranice întunecate, ori ca şi cum peste neamul luminos al­­ licuricilor s’ar face împărăteasă cârtiţa. Tovarăşul meu este cel mai mulţu­mit om de sine, cel mai leneş, cel mai sărac cu duhul, cel mai neîndurat cu alţii, din câţi dascăli am întâlnit în breaslă. Dar şi cel mai arătos !... Pe chipul său rotund, puţin umbrit, de urmaş al unui neam de oameni aprigi care scot din clisă păduri de praz, el poartă printr’o voită abatere din atavism, un zâmbet batjocoritor în colţul buzelor cărnoase; iar dacă uneori îşi pune şi monoclul, ai zice că e un stăpân privindu-şi brazdele nesfârşite de tarhon mirositor printr’o pojghiţă străvezie de ceapă. ★ „Hei, ce putem noi să facem, dacă vre­o şaizeci de candidaţi respinşi la Moloh a vrut să-i înghită?...” A zis el dând din umeri dispreţuitor despre cer proba scrisă de bacalaureat, colo în cetatea Sucevei, unde Eminescu, fugar al şcolii, văzuse cândva uliţele jido­veşti însi­rându-se sub lumina fanto­­mală a lunei, leproase şi monotone ca versetele Pentateucului... — „Ce putem face?... Să stăm toată noaptea aici la masa asta !... Să cerce­tăm din nou teză cu teză !... Să fim drepţi !... Să afişăm rezultatul mâine in zori!... Treci colea la muncă !... Nu colo la cafenea, la cafele, la ţigări şi la palavre iu. Eu nu semnez procesul, verbal!...”. Aşa răcnii eu cu glasul sugrumat de revoltă. Comisia s’a zguduit. Preşedin­tele a cerut votul dascălilor şi­­ ni­meni n’a mai fost respins la scris. Tovarăşul meu care se gătea să plece la cafenea, s’a trântit furios în scaun şi a zis: „Domnule preşedinte, cu ăsta nu putem lucra ! Poftim, încă patru zile de examen oral Ce se întâmplase ? Dascălul care citise tezele de româ­neşte, Molohul, nu era omul care să hotărască de soarta candidaţilor nici prin ştiinţa sa de carte, nici prin osârdie, nici prin firea pătimaşe.­ Ci­inul acesta stătuse prea mult undeva pe nisipul mării, şi soarele îi înfipsese o suliţă în creer; acum, nu mai putea nici să citească îndelung, nici să as­culte cu băgare de seamă, nici să stea locului mai mult. Avea într’una ne­voie de văzduh şi răcoare, s clipea mereu, scutura din cap, se strâmba la faţă, şi se cerea mereu afară preşe­dintelui. Dar meteahna asta nu-l îm­piedicase să intre în comisie de ba­calaureat. Cu câteva luni înainte, fu­sese şi într’un sobor care hirotoniseşte cu darul definitivării pe învăţători şi învăţătoare. ★ Aşa l-am cunoscut la treabă pe fos­tul meu tovarăş, pe preşedintele de­­acuma, colo în cetatea de pe apa cruntă de sânge a Sucevii, unde poc­nea un cap pe candidaţi, fără îndurare şi înţelegere, aşa cum cu sute de ani mai înainte, făcuse Tomşa cu tiuda nefericitului său duşman. Urgisea pe candidaţi şi cocoloşea pe un belfer cu siguranţa minţii arsă. Pe urmă, la răstimp de ani, ursita a vrut să ne întâlnim iar a colo în chilia albă din grădina cu straturi de tufănică, cu aburi dulci de podvilă, în oraşul cu clopotniţe verzi unde odată pribegise Puşkin şi se drăgostise cu Calypso grecoaica cea frumoasă. Eram iarăşi membri într-o comisie de baca­­laureat. Tovarăşul meu, preşedintele de-acuma, întreba la filozofie. Dar din cât urmăream, se vedea că el cere nu­mai tipicul, întocmai ca Ponocrat care-l punea pe bietul Gargantua să spună cuprinsul lecţiei şi deandara­­tele. Nici pe departe, el care pomenea pentru auzul sălii de Binet-Simon, nu s’ar fi priceput cum să măsoare ju­decata unui copil de la care franţuzul vrea discriminări nu definiţii scre­mute. însuşi tovarăşul meu, tiranul neîn­durat, se găsea adesea la strâmtoare. Uneori, când porneam dimineaţa la examen, începea a răsfoi înciudat cartea şi zicea : „Ce dracu să mai întreb?... Ce aia măsii să mai în­treb?...” Eu îl priveam cum se frământă în­­plapomă cu cartea într’o mână, muşcând din pânea cu unt ori din­tr’un ciorchine de strugure, şi mă gândeam la Epicur cel care a dus viaţă în desfrâu cu Leontion curteza­na, dar care a scris cam la trei sute de opere fără să pomenească o iotă din alţi filozofi... Sau îmi veneau in minte cele două stihuri cu care Schiller râde de dascălii care vor să înveţe pe alţii azi, ceea ce ei au în­văţat ieri, dascălii la care mistuirea se face prea repede, maţul minţii fiin­­du-le prea scurt: Was sie gestern gelernt, das wollen sie heute schon lehren. Ach, was haben die Herrn doch für ein kurzes Gedärm... + Intr’un amurg, veneam de la un vad al Nistrului unde lunca de pe celalt mal, întunecată şi mută, părea un catafalc. Eu stăm în faţă pe capra maşinei , tovarăşul meu în fund lângă doamna cu floare de cârpă la chio­­toare. De la o vreme, orbecăind prin cele hârtoape, mă întorsei zicând: ,,Poate că cel mai isbutit roman al nostru, încărcat de negurile Nistru­lui, e Rusoaica lui Gib Mihăescu“... — Da, e un roman frumuşel! în­tări tovarăşul. Frumuşel... Nici nu citise cartea. Nici n’ar fi sim­ţit-o! Frumuşel... El care ţine condeiul ca pe-o codirişcă... El care când s’a a­­pucat să-mi citească ceva dintr’o ga­zetă, am înţeles cu groază că e a­­nalfabet... El care colo, între leandri, la o ţuică şi o chioftea caldă, citise bercail, bersel... El care după ce ur­gisise în examen pe un biet băiat, s’a dus ca un lingău la ospăţul maică-si... Şi-acuma, preşedinte peste o co­misie de definitivat învăţătorii !... Cârtiţa împărăteasă peste licurici, încă câţiva asemenea cantaragii ai glagolei omeneşti, şi putem arunca toată pedagogia la canal. Joachim Botez — Uite, vere Ioane, ce scrie la gazetă, se incep mari lucrări de șosete. — De data asta cred, că până acuma politicianii ne-au dus numai cu „Şosele şi mamele“... Desfătări în satul piticilor de ION DIMITRESCU Par’că anume a fost proroga­tă primăvara, — priviţi, — spre a găzdui cu mai parfumate corole procesiunile voioase ale atâtor adolescente şi copii, i­­viţi printre noi din cele mai depărtate unghere ale ţării. Sub draperia festivă a azurului, uliţele au întinerit, este darul a­­nual al „Tinerimii Române“, —­­invazia acestor mărunţi şi isco­ditori pelerini, veniţi să-şi mă­soare voiniceşte puterile în sti­mulanta rivalitate a slovei. Cu fetele şi cu iile veştmintelor lo­cale, — delicate palete de culori, — elevele amintesc cortegiile castelor Panathenee, de pe friza Parthenonului, pentru ca iluzia să fie deplină, i-ar mai lipsi amărâ­tei noastre metropole şi o presti­gioasă Acropolă de pe care să do­mine, sculptată de pietatea unei ţări întregi, imaginea unei maies­tuoase Athena Promachos... Capitala aceasta devastată de atâtea block-puşcării şi de atâtea cazărmi-house, însă, nu vrea să se impună întregului teritoriu ro­mânesc şi ca o autentică Cetate de scaun. Peste câteva săptă­mâni, totuşi, o veţi vedea încu­­metându-se să găzduiască în mediocrele ei staule chiar un Congres internaţional de urba­nistică, în ale cărui şedinţe vor fi interesante de urmărit eta­pele bancrutei bugetare isbutite în Bucureşti de administraţiile falimentare tolerate în ultimii ani la gestiunea Municipului. Vom apuca apoi şi „Luna Bucu­reştilor“,­­ devenită ciclică şi rituală, — decorată cu ornamen­te de stuc, cu splendori de gră­tar, cu sălaşuri de pitici. Vor fi, — aceste divertismente, — re­compensele de vacanţă ale ab­solvenţilor extenuaţi de toceală; pentru excesele de zel educativ, părinţii cu nostalgii viscerale sau viticole vor găsi satisfacţii prin bodegi şi prin baruri, oferite de metropola noastră în autentică „exclusivity“. Şi după unanima decavare, — restituiţi căminuri­­lor provinciale, — vor avea oa­menii de povestit cumetrilor de­spre fastuoasa suveranitate a Bucureştilor... Şi totuşi, fluxul acesta al atâ­tor mii de suflete intacte spre ce­tatea Domniei ar putea fi şi alt­ceva, — ar putea fi o entuziastă şi exaltantă procesiune, în loc să fie (ca acum) un oneros raid de intoxicare. Căci simultan cu con­gestiile digestive, mai dobândesc printre noi provincialii îmbulziţi în luna Bucureştilor şi o altă su­­focaţie: certitudinea că Bucure­ştii aceştia asfaltaţi şi rângâiaţi exercită astăzi o hegemonie mai mult profitoare decât profitabilă. Şi nu este obligatoriu să fie astfel. Ştiu, ştiu, trăim o epocă de barbarie, — nimeni nu mai zi­deşte temeinic şi nimănui nu-i mai surâde ispita lucrului bine făcut, dar la fel se spunea şi pe vremea când sultanul Ahmed înălţa spre slavă semilunile gea­miei lui cu şase minarete, — tot astfel se spunea şi când arhitec­ţii Ictinos sau Callicrates dăruiau Athenienilor un templu care nu mai avea nimic din măreţia con­strucţiilor ciclopeene. Unor mul­ţimi convocate anual în metro­pola Regatului, — după două de­cenii de Românie quasi-impe­­rială — li s’ar putea totuşi ofe­ri şi altceva decât grosierele pro­miscuităţi ale scrânciobului de bâlciu. Nu este urgentă ctitoria câtor­va duzine de palate senioriale, — dar capitala se poate califica pentru stima oaspeţilor şi altfel, există o simplicitate a epocilor a­­ristocratice, — şi puţin gust poa­te suplini aci luxul inutil sau prodigalitatea ruinătoare. Subti­lul Renan, — odinioară, — amin­tea că, în faţa Orientului pasio­nat de fast orgiac, Hellada a înăl­ţat replica gustului rafinat, ripo­sta spiritului materializat in a­­ripi de marmoră, mai multă via­ţă palpită uneori subt un mor­mânt cu gazon decât într’o cate­drală cu lespezi de mausoleu. Nu recomandăm performanţe decorative, — mai ales după ja­ful trecutelor administraţii mu­nicipale. Am vrea totuşi ca invi­taţia difuzată provinciei de me­tropolă să fie şi altceva decât o provocare de parvenit, cum a fost până acum. Să fie, — în anul acesta care a marcat o esenţială etapă a re­staurărilor româneşti, — şi un prilej de mobilizare morală, de tresărire intelectuală, de restau­rare spirituală. Visez o lună a Bucureştilor fără pitici schilozi şi fără atrac­ţii teratologice, — da!... Câteva săptămâni, eventual doar câteva zile de reculegere civică, — ani­mate poate de o comemorare e­­roică, poate doar însufleţite de ecoul unei mari amintiri. Un po­pas de orgoliu etnic, — o escală a solidarităţii româneşti, ursită să dea mai multă strălucire suve­ranităţii unei Cetăţi, domniei u­­nui Suveran curagios şi tânăr. Să se urnească spre metropolă că­delniţele, — dar în ele să ardă şi puţină smirnă, nu numai tocă­­tură de cimbru şi mujdei de us­turoi. (Continuare în pag. II-a) Mânăstirile olteneşti De cum se înalţă pe umeri de deal, de-a lungul albiei Jiului, cul­mea împădurită ce vesteşte apro­pierea împărăţiei singurătăţilor, ascunde în luminişuri răzleţe turle înegrite de vreme, din clătinarea cărora se trezesc la sărbătoarea vieţii, adâncimile. Presărate la răscruce de drumuri, la cotitură de cale şerpuitoare, sub stâncă fulgerată de năprazna vre­mii, mânăstirile olteneşti, pline de bogăţie arhitecturală, păstrează în măreţia lor toate tainele trecutului şi toată înfrângerea unei bejenii sortită să plece şi mai mult frun­­tea drumeţului spre lespedea odih­nitoare de moaşte. Ele rămân to­tuşi singuratece, cercetate numai de cei ce tâlcuiesc cu îndelungă răb­dare pisanii năruite de cernerea timpului şi de sufletele înstrăinate de forfota oraşelor. N’au odoare, nu le stă în putinţă să găzduiască cu belşug de duhovnicească bună­voinţă truda călătorului. N’au prin ce îmbia şi prin aceia că urcuşul până la ele e greoi. Numai la zile de praznic, când văile se leagănă în lumină şi dan­găt de clopote, singurătatea din preajmă se scutură ca de un vest­mânt posomorât. Straele gorjene, sau cele din plaiurile vâlcene, îşi întrec albeaţa fluturată sub brâie bătute în fluturi, topindu-şi goana jocului alături de maramele, pul­bere de soare, căzute peste umeri gârboviţi de trudă înainte de vreme. Lăcaşul de închinăciune răsare ca din pământ în astfel de clipe, nepăsător parcă de însăşi năruirea lui. Şi sunt dese aceste praznice. Ele adună mulţimea văilor şi rătă­citorii culmilor răzuiţi între brăde­­turi. Cărările şerpuitoare printre stejuri se bat ca ’n palmă, făcând ocoluri pe margini de prăpăstii şi răsărind în creastă ca o apă liniş­tită în prund. Liniştea atotcuprin­zătoare se trezeşte înfiorată de av­­eri prelungi. Ecourile se înfrăţesc cu vuietul adâncimilor, făcându-şi drum prin lăstărişul cu rădăcina înfiptă între izvoare. Şi de pretu­tindeni, atât cât poate ochiul să străbată printre fulguirile de raze, răsar cu pasul s trudnic printre umeri de înălţime, plăeşi cu coama fluturată de vântul uşure, hoinar prin frunza pururi tânără până’n cea dintâi ninsoare a iernei. La Polovragi şi la Tismana, la Strâmba şi la Bistriţa, la Hurez şi la Arnota, numai în zile de praznic se simte freamătul de credinţă care leagă sufletele în lumina unei nă­­zuinţi. De îndată ce înserarea şi-a întins aripa de catran peste văile înecate în ceţuri, mânăstirile ră­mân să-şi odihnească şi mai de­parte singurătatea în cea mai de­plină pustietate. E, în această privinţă, o mare deosebire între mânăstirile olte­neşti şi cele din partea de miază­noapte a Moldovei. Atingând ace­iaşi vârstă în noianul vremii, cele ce-şi scaldă turlele în albia Mo­­trului şi a Jiului ,a Bistriţei şi a Otăsăului, sunt sărace şi necunos­cute. Se refac pe alocuri prin grija comisiunii monumentelor istorice şi dania câtorva credincioşi, fără să poată ajunge însă în starea de adăpostire a drumeţului care, stră­bătând calea lungă, îşi caută odihna odată cu sborul cocoşilor de munte spre inima făgetului. Răzleţite pe culmi sau la mijloc de poiană, nu se pot bucura de darurile satelor împrejmuitoare, împrăştiate la mari depărtări, văduvite şi ele de harul belşugului. Din această pricină, nu sunt nici popasul în calea celor îndrăgostiţi de podoabele firii, a căror îngân­­durare pluteşte pe apa singurătă­ţilor, în preajmă de isvoare ce oglindesc ochi speriaţi de ciută. Şi totuşi, aşa cum ctitori încremeniţi în fresce, cu trupuri bănuit istovite de închinăciune sub caftane, au chibzuit târnosirile lor departe de frământarea zilnică a pâinii, aceste lăcaşuri îmbracă în trandafiriul dimineţii şi în purpura înserării măreţii de basm ce se cer adâncite şi cercetate. Ele nu sunt numai adăpostul veacurilor de migală în privinţa arhitecturii şi zugrăvelii, la cari au venit să se adaoge formele noui bizantine în întocmirea înconjură­toare a frescelor unice prin frumu­seţe şi trăinicie. Lăcaşuri de odih­nă şi adâncire în sine, de cumpă­nire a liniştei sufleteşti la răscru­cea îndoielilor, păstrează sub bol­ţile afumate acea îmbucurătoare chemare a trecutului, care se leagă de întreaga măreţie a naturii în cadrul căreia s’a înălţat între zi­duri de piatră credinţa înseninată prin mângâierea crucii. De aci s’a răspândit la poalele Râmnicului şi peste culmile Târ­­goviştei domneşti, ba chiar şi pes­te colţurile de stâncă ale Parân­gului, în poemele Sibiului, tipări­­tura, scoasă cu trudă de sub teas­curile primitive, sub ochiul cerce­tător, obosit de veghie, şi mâna harnică a călugăru­lui însetat de slovă românească. Va trebui într’o zi să se poarte mai mult de grijă de altarele la cari se aprinde rareori candela înălţării unui suflet, pe care numai teama de neastâmpărul lui îl mână pe cărările singurătăţii. Acolo unde alt suflet, al dumnezeirii, sălăşlu­ieşte între ierburi şi cer. Al. Iacobescu Profesorimea şi noua structură a Statului Şi-a inaugurat lucrările, la Braşov cel de-al 19-lea congres al profesori­lor secundari din ţară. înainte vremuri, strângerea laolaltă a dăscălimii liceelor noastre nu ar fi avut o semnificaţie alta, decât aceea a unei adunări pur profesionale. In împrejurările actuale congresul de la Braşov capătă însă o însemnătate deosebită. In adevăr, dând semnificaţia în­treagă textului de constituţie care prevede organizarea pe baze corpora­tiste a conspectului politic al Ţării, profesorimea întrunită la Braşov a căutat din primul moment să afle o adaptare la noua structură a Statului. Preşedintele Asociaţiei generale a profesorilor secundari a fost destul de explicit în discursul său inaugu­ral : „Statul are astăzi o nouă struc­tură, o orânduire constituţională nouă şi fundamental deosebită în capitolele esenţiale, de aceea care a fost în vi­goare până la 24 Februarie 1938 şi care prin concepţiile ce-i stau la te­melie­ ,pe lângă efectele generale de mare însemnătate ce poate aduce in toate întocmirile vieţii noastre de Stat, poate avea urmări din cele mai mari şi, cred, din cele mai fericite, în viaţa şi în mersul asociaţiei noas­tre profesionale“. Aceasta este situaţia şi subliniem în­ţelepciunea şi limpezimea cu care a fost pusă problema. Profesorii secundari, înaintea ori­căror altor bresle, prin cultura lor şi prin rolul de pregătitori ai conducă­torilor de mâine, au datoria să se încadreze formal în noua aparatură a Statului. Deficitar şi impropriu, fostul regim politic a însemnat o pe­rioadă de frământări nimicitoare în sânul tuturor organizaţiilor profesio­nale şi mai ales în mijlocul corpului profesoral, care furniza şi clientela şi cadrele partidelor. Partidele şi-au trăit astăzi traiul, astfel că dispute şi divergenţe dictate de concepţii nece­sar opoziţioniste sau guvernamentale nu mai pot exista în corpul profeso­ral. Structura cea nouă a Statului nu admite decât o singură concepţie: aceea a interesului general. Optimismul d-lui Nisipeanu atunci când afirmă că noua aşezare va avea „urmări mari şi din cele mai feri­cite“, trebue de asemeni subliniat, fiindcă ne-am obişnuit să-l ştim de­parte de vorbele de paradă şi fiindcă, ■ mai ales, — repetăm importanţa, —­­ acest optimism vine de la conducăto­rul corpului celui mai select al inte­lectualităţii noastre: profesorimea. Organizarea pe baze profesionale a ţării nu poate şi nu trebue să ră­mână o figură de cugetare politică înmormântată într’un text de consti­tuţie. Profesiunile au datoria să ac­tiveze, să se pregătească, să caute formula cea mai potrivită structurii lor individuale şi nevoilor Statului, trebue să-şi fixeze locurile şi pro­gramele de activitate în angrenajul general. Numai prin această consim­ţită orânduire individuală se va pu­tea ajunge la coordonarea finală cor-­­ poratistă a tuturor forţelor creatoare de valori ale ţării. Profesorimea a militat întotdeauna pentru o profesionalizare a structurii Statului. Drumul spre această pro­fesionalizare a fost deschis. Aşteptăm deci formula de încadrare a profe­sorimii, cu tot atâta justificată do­rinţă de limpezire a situaţiei, cu câtă curiozitate caută spre celelalte pro­fesiuni, mai puţin dotate cu înţele­gere individuală. Cristalizarea trebue începută, pentru a înlesni legiuitoru­lui fixarea în forme definitive a ce­ea ce rămâne deocamdată numai o promisiune. Avem atâtea de făcut, atâtea suferinţe îşi aşteaptă alinarea, atâtea găuri se cer astupate, încât intelectualitatea română ar purta o vină prea mare pentru nădejdile ce se pun în ea, dacă încă odată, nu ar, corespunde aşteptărilor.­ ­ Ion Necula

Next